Sunteți pe pagina 1din 14

FACTORII DE PRODUCTIE Structura factorilor de productie.

n general, prin factor de productie se ntelege o componenta a ansamblului de elemente ce iau parte la producerea bunurilor materiale si de care depinde dezvoltarea acesteia. Teoria economica generala a pus n evidenta trei mari factori de productie si anume: munca, natura si capitalul. nainte de a ne referi mai pe larg la fiecare n parte, trebuie sa facem cteva observatii preliminarii. Mai nti remarcam faptul ca, dintre cei trei factori de productie subliniati mai sus, munca este singurul care ar putea pretinde denumirea de factor de productie n sensul strict al cuvntului. ntr-adevar, omul este acela care joaca rolul principal, hotartor n cadrul oricarei actiuni productive. Natura, privita ca mediu natural n care traim si ne desfasuram activitatea, aparent joaca un rol pasiv, deoarece nu face altceva dect sa se supuna (uneori dupa lungi rezistente) solicitarilor transformatoare ale omului. Este adevarat ca ea poate fi numita pe drept cuvnt factorul originar al productiei, pentru ca, nu numai prezenta ei concomitenta alaturi de munca reprezinta o conditie indispensabila a oricarei activitati economice, dar, n anumite privinte a fost un factor preexistent omului. Fireste ca, n aceasta situatie nu se putea vorbi de productie n acceptiunea pe care i-o atribuie economia politica, ci de simple roade ale naturii, n forma lor primara. n ceea ce priveste cel de-al treilea factor de productie capitalul cei mai multi economisti l considera ca un element subordonat, pentru ca, din punct de vedere logic, deriva din primii doi. Asa cum vom vedea n continuare, el este un produs al muncii si al naturii, pus deoparte pentru productie. Cu alte cuvinte, capitalul nu este altceva dect munca economisita si investita. Fiecare din cei trei factori de productie au aparut la timpul lor pe scena economica. n societatile primitive ale popoarelor natura procura aproape singura totul. nsa, tot din cele mai vechi timpuri, naturii i s-a adaugat munca, mai nti cea agricola, apoi celelalte feluri de munca. Desi, uneori, suntem nclinati sa credem ca tot ce creste pe pamnt, cereale, legume, fructe etc., reprezinta un dar al acestuia (magna parens frugum), n realitate ele sunt rezultatul a sute si sute de generatii care, prin ameliorari succesive, le-au transformat n asa fel nct nici astazi botanistii nu mai pot gasi tipurile lor originare. Acest fapt l-a determinat pe Xenophon sa spuna: Zeii ne vnd toate bunurile cu pretul muncii noastre. n fine, n societatea moderna a aparut, n sfrsit, capitalul. nsa , odata cu el, pe masura ce stiinta a cuprins toate sferele activitatii umane, si-au facut aparitia nca doi factori de productie a caror forta multiplicatoare a devenit n zilele noastre deosebit de puternica. Este vorba de organizarea productiei si de informatie. Asa cum aratam mai sus n suita factorilor de productie, omul ocupa primul si cel mai important loc. Prin munca fizica si intelectuala pe care o depune n toate sferele reproductiei sociale, el este creatorul tuturor bunurilor materiale si serviciilor indiferent de natura si destinatia lor. Adam Smith chiar n primele rnduri ale lucrarii sale Avutia natiunilor arata: Munca anuala a oricarei natiuni constituie fondul care dintotdeauna o aprovizioneaza cu toate lucrurile necesare si de nlesnire a traiului, pe care le consuma anual si care constau fie din produsul imediat al acestei munci, fie din ceea ce se cumpara cu acest produs de la alte natiuni. ntr-adevar, o analiza mai atenta pune n evidenta faptul ca ansamblul factorilor de productie sunt rezultatul muncii omenesti al eforturilor depuse de generatiile succesive. Asa cum am mai aratat, chiar si factorii de productie originari, adica disponibili de la nceputul vietii pe pamnt natura a fost supusa de catre om unor transformari succesive, multe dintre ele, din pacate cu repercusiuni negative. Munca nu poate fi desprinsa de forta de munca a omului. De altfel, munca nu este altceva dect ntrebuintarea fortei de munca. n acest context, nivelul productiei depinde n mod direct de forta productiva a oamenilor. Cu alte cuvinte, volumul productiei este puternic influentat de efectivul, calitatea si modul de repartizare pe ramuri de activitate a fortei de munca. La rndul lor, fiecare dintre aceste trei elemente definitorii ale resurselor de munca, angajate n diferite compartimente ale activitatii creative, se formeaza sub actiunea conjugata a unui complex ntreg de factori situati n domenii dintre cele mai diferite ale vietii economice si sociale. Efectivul fortei de munca, format n cadrul unui proces legat organic de istoria fiecarei tari, depinde att de structura populatiei pe grupe de vrsta si sexe, ct si de capacitatea economiei de a crea locuri de munca.

Populatia, numarul acesteia, depinde de ritmul de crestere si de sporul natural. Dar, pentru ca vorbim de efectivul fortei de munca, trebuie neaparat sa distingem cteva marimi demoeconomice si anume: populatia n vrsta de munca; populatia activa; populatia ocupata. Populatia n vrsta de munca este formata din persoanele a caror vrsta este cuprinsa ntre vrsta de intrare si vrsta de iesire din activitate (de obicei 16-60 ani). Prin populatia activa se ntelege totalitatea persoanelor ce sunt n vrsta apta de munca si au, n acelasi timp, o sursa proprie de venit realizat prin prestarea unei munci utile. Deci, aceste persoane participa nemijlocit la procesul muncii sociale, desfasurnd o activitate profesionala. n fine, populatia ocupata se deosebeste de populatia activa prin aceea ca nu cuprinde persoanele care satisfac stagiul militar si persoanele care sunt n curs de schimbare a locului de munca. Calitatea fortei de munca este direct influentata de nivelul de cultura generala si de instruire profesionala. Ambele atribute expresie a unor eforturi deosebite depuse att de societate, ct si de familie au un efect de potentare a aptitudinilor fizice si intelectuale ale omului. n aceeasi directie, de ridicare a calitatii fortei de munca, actioneaza experienta acumulata n productie, ca si nclinatiile naturale dobndite prin diferitele meserii aparute n cadrul procesului de adncire continua a diviziunii sociale a muncii. Marele om de stiinta Bacon sublinia la timpul sau ca omul poate att ct stie. Iata de ce oamenii de stiinta sunt unanimi n a aprecia ca nivelul de cultura si civilizatie a unui popor constituie unul dintre cei mai importanti factori care influenteaza potentialul productiv al muncii. Una dintre trasaturile de baza ale calitatii fortei de munca este competenta. De fapt, competenta nu este altceva dect calitatea fortei de munca n actiune. Atunci cnd locul ocupat n productie este pe masura cunostintelor, a calitatilor intrinsece pe care lucratorul le are, acesta atinge maximum de competenta. Dimpotriva, n cazul n care capacitatile lui de munca, pregatirea profesionala nu tin pasul cu progresul tehnic, cu noile exigente intervenite n procesul muncii, el atinge diferite grade de incompetenta. Ct priveste modul de distribuire a resurselor de forta de munca pe ramuri si subramuri, sectoare de activitate este considerat ca fiind unul dintre cele mai eficiente barometre care exprima nivelul de dezvoltare economica a unei tari. Structura economica, modificarea acesteia exercita o influenta notabila asupra distributiei populatiei pe diferite sectoare de activitate si asupra productivitatii muncii, ntre acestea statornicindu-se relatii de interdependenta. Din examinarea sistemului de conexiuni n cadrul carora se formeaza efectivul, calitatea si repartitia fortei de munca pe sectoare si ramuri s-au desprins cteva tendinte noi cu caracter global pentru actuala etapa a evolutiei lumii contemporane. Aceste tendinte cu caracter general sunt de natura sa contureze fizionomia viitoare a cresterii economice si implicit eficienta modelelor privind utilizarea resurselor de munca. Despre ce este vorba? n primul rnd, sub influenta dezvoltarii stiintei si tehnicii se produc inevitabil schimbari esentiale n continutul muncii, fapt care ridica noi exigente fata de calitatea fortei de munca. ntr-adevar, continutul muncii calificate a avut ntotdeauna un caracter istoric-concret. Aceasta nseamna ca, de-a lungul timpului s-a modificat continuu volumul si structura cunostintelor profesionale, precum si deprinderile si experienta de productie necesare. Totodata, progresul nregistrat n evolutia stiintei si tehnicii, a produs modificari n structura cheltuielilor de forta de munca, n sensul schimbarii raportului dintre efortul fizic si cel intelectual n favoarea acestuia din urma. Desfasurarea proceselor de productie moderna implica din partea lucratorilor un efort tot mai mare de gndire, ceea ce conduce la cresterea ponderii elementelor de munca intelectuala n totalul efortului depus. Procesul acesta este accentuat de nnoirile care au loc n baza tehnica a productiei sub forma mecanizarii complexe, a automatizarii, a cibernetizarii si robotizarii, continutul muncii incluznd, din aceasta cauza, tot mai multe elemente stiintifice. n al doilea rnd, actualul progres stiintific si tehnic produce o puternica mobilitate profesionala. Aceasta reprezinta un proces tehnic firesc de restructurare si de adaptare a muncii care se refera la schimbarile ce au loc n configuratia profesionala a populatiei ocupate, calificari si recalificari, potrivit necesitatilor. Schimbarile care au loc n configuratia profesiunilor, sunt n prezent comune tuturor domeniilor de activitate. Ele pot fi urmarite pe cel putin trei planuri si anume: a) principalele deplasari au loc n structura fortei de munca ntre diferitele ramuri ale productiei materiale; b) deplasarile care au loc n interiorul fiecarei ramuri; c) schimbarile n continutul fiecarei specialitati. n legatura cu primul aspect, ntr-o anumita perioada am asistat la deplasarea

crescnda a activitatii umane din agricultura (n general din sectorul primar) spre industrie si celelalte ramuri neagricole. Cu alte cuvinte, n mai toate statele dezvoltate din punct de vedere economic, am asistat la cresterea ponderii muncii industriale n totalul muncii sociale. n cadrul industriei, n ultimul timp, s-a conturat tot mai mult tendinta unei deplasari a fortei de munca, din ramurile industriale traditionale, spre o serie de subramuri moderne de vrf (constructia de masini unelte, electronica, automatica, mecanica fina, optica, aeronautica, electrotehnica, chimia fina, industria otelurilor speciale s.a.). n ceea ce priveste schimbarile intervenite n continutul fiecarei specialitati se remarca tendinta de crestere a ponderii specialistilor cu studii superioare, a personalului economic si ingineresc, precum si a cercetatorilor stiintifici. n sfrsit, progresul stiintific si tehnic a permis trecerea din agricultura si, ulterior, din industrie a unei parti tot mai nsemnate din forta de munca. Aceasta sa materializat n cea mai mare mutatie cunoscuta n ultimul timp sub forma extinderii sferei serviciilor, componenta principala a asa-zisului "sector tertiar". n prezent, cea mai mare parte a populatiei active a statelor dezvoltate este ocupata n sfera serviciilor, cu toate ca acest sector nu este dect efectul de propagare al productiei materiale. Desigur, aceste tendinte generale, la care s-ar mai putea adauga si altele, nu trebuie absolutizate. Ele trebuie privite n contextul specific al fiecarei economii nationale, care poate sa prezinte numeroase particularitati generale de nivelul de dezvoltare. De pilda, nu o data s-a dovedit netemeinicia unor ncercari de a forta aplicarea unor modele care si-au fixat drept obiectiv minimizarea, cu orice pret, a populatiei ocupate n agricultura si, n general, n mediul rural. Pentru unele tari aceasta tendinta s-a dovedit a fi o greseala. n ceea ce priveste cel de-al doilea factor determinat al productiei si anume natura, trebuie sa spunem de la nceput ca, prin sine nsasi nu ne spune prea multe. n termeni economici ea este privita ca totalitatea elementelor preexistente pe care omul le utilizeaza n procesul de productie. ntr-adevar, pentru ca sa poata produce, omul, trebuie sa dispuna de mediul un potrivit, de materii prime utilizabile si de unele forte motrice care sa -i nlesneasca munca. S-ar mai putea adauga timpul, deoarece acesta, ca si spatiul, conditioneaza existenta noastra. Desigur, atunci cnd luam n calcul mediul ne gndim n primul rnd la clima (regimul ploilor, regimul de temperatura etc.) dar el nu poate fi redus doar la att. n componenta sa intra si teritoriul, iar n cadrul acestuia, nainte de toate, pamntul cu solul si subsolul sau. n ansamblul factorilor de productie care contribuie la formarea si cresterea avutiei nationale, prin caracteristicile definitorii si functiile ce le asigura, pamntul detine o pozitie aparte. Este greu de imaginat, n stadiul actual de dezvoltare a societatii umane, desfasurarea multitudinii de activitati economice si procese de munca fara a le lega, ntr-o forma sau alta, de pamnt. n mod deosebit n agricultura, ramura de baza a economiei noastre, ca de altfel si n silvicultura, procesele muncii sunt indisolubil legate de valorificarea unui ansamblu de nsusiri ale pamntului, specifice solului, adica stratul afnat de la suprafata uscatului, a carui caracteristica unica este fertilitatea, respectiv capacitatea de a asigura elemente nutritive, apa si oxigen plantelor. n agricultura pamntul se identifica, de fapt, cu fondul funciar care include terenurile arabile, pasunile, fnetele, viile, livezile, terenurile forestiere, luciul apelor interioare si celelalte suprafete ale scoartei terestre. Solul reprezinta singura resursa naturala de producere a alimentelor si a unei game largi de materii prime de provenienta agrosilvica. Cu toate ca reprezinta o resursa limitata ca ntindere, pamntul, n conditii de exploatare normala, dispune de o mare capacitate de crestere a fertilitatii. Fiind, n acelasi timp si mijloc de munca si obiect al muncii, pamntul reprezinta principalul mijloc de productie n agricultura. Una din problemele care se pun cu acuitate n prezent, dar mai ales n perspectiva apropiata, este cea a raportului dintre cresterea populatiei si evolutia mijloacelor prin intermediul carora pot fi asigurate sporuri corespunzatoare de produse agricole. Literatura de specialitate retine, n aceasta privinta, doua puncte de vedere. Primul se refera la epuizarea n ritmuri rapide a potentialului de crestere a productiei agricole, datorita limitarii fizice a posibilitatilor de marire a suprafetelor arabile, extinderii rapide a zonelor aride si desertice, accentuarii eroziunii si degradarii solurilor prin poluare. Cel de-al doilea punct de vedere, mult mai optimist, sustine existenta pe planeta noastra a unui nsemnat potential de sporire a productiei agricole prin extinderea

suprafetelor agricole (de la 1,4 miliarde ha la circa 3,2 miliarde ha), precum si prin ridicarea randamentelor la hectar. Analiza datelor si a principalelor tendinte ce se manifesta pe plan mondial atesta faptul ca rezervele de terenuri care pot fi atrase n circuitul agricol difera foarte mult ntre diferite zone si tari n functie de teritoriile detinute de acestea, de calitatea pamntului si de disponibilitatile financiare. Atragerea n circuitul agricol a unor suprafete noi, solicita acum un volum mare de lucrari de defrisat, de ameliorari si irigatii. Calculele privind evolutia pe termen lung a potentialului agricol trebuie sa ia n considerare si pierderile de terenuri datorita scoaterii din circuitul agricol a numeroase suprafete, carora li se dau destinatii neagricole. n ceea ce priveste resursele de apa, desi regenerabile, pe masura dezvoltarii economice se accentueaza caracterul lor deficitar. Dupa cum se stie, cantitatile de apa pe glob sunt foarte mari. Totusi, numai partea constituita din apa dulce (ruri, lacuri, balti, pnza de apa freatica) este efectiv folosita n consumul casnic si industrial. Pentru a suplini lipsa de apa dulce au fost elaborate numeroase proiecte de desalinizare a apei marilor si oceanelor. Cu toate acestea, investitiile necesare, consumul de energie si alte costuri sunt att de ridicate nct, cu greu se poate presupune ca toate tarile lipsite de resurse de apa dulce ar putea recurge la calea desalinizarii. Asa cum am aratat mai nainte, una din componentele principale ale naturii, privita ca factor principal de productie, o reprezinta patrimoniul mineral al subsolului. n general, bogatiile minerale ale subsolului pot fi grupate n functie de gradul de cunoastere n rezerve evaluate (sigure) si rezerve probabile (ipotetice). Cele cunoscute pot si ele sa fie grupate, dupa posibilitatile de exploatare, n resurse exploatabile eficient cu tehnologiile actuale si imposibil de exploatat n conditiile nivelului tehnologic actual (resurse subeconomice sau submarginale). Trebuie sa remarcam faptul ca, uneori, exista o anumita confuzie n ce priveste ntelesul notiunilor de resurse (de stocuri) si de rezerve. n general, chiar daca unele resurse sunt cunoscute prin lucrari geologice si de foraj ele nu sunt incluse n clasa rezervelor daca tehnologiile actuale nu ne ofera nca posibilitati fizice de extractie, n conditiile unor costuri accesibile n raport cu pretul resursei respective pe piata mondiala. Datorita posibilitatilor din ce n ce mai mari de exploatare pe care ni le ofera stiinta si tehnica, rezervele minerale au un caracter dinamic. Raportul dintre stocul de resurse identificate, aflate n zona eficientei si consumul anual de resurse reprezinta gradul de asigurare a productiei (consumului) cu rezerve, exprimat n ani. Pastrarea stocului de resurse un timp ct mai ndepartat, de care sa beneficieze nu numai generatiile prezente ci si cele viitoare, depinde de rata de consum a rezervelor. De aici apare necesitatea optimizarii acestei rate, n scopul evitarii unui consum exagerat, nejustificat din punct de vedere economic, care, pe alocuri, se poate transforma n risipa. Resursele naturale care pun cele mai grele probleme productiei, att n prezent ct si n perspectiva, sunt cele energetice. Acestea, spre deosebire de celelalte resurse, se pierd ireversibil prin folosire, neputnd fi recuperate prin reciclare. De aceea cele mai multe lucrari economice pun n evidenta situatia deosebit de grava n care se va afla omenirea ntr-un viitor apropiat datorita epuizarii resurselor energetice. Fara a dramatiza lucrurile, problema nu este asa de simplu de rezolvat. Sigur, privind situatia n timp, pot interveni schimbari notabile n sistemul energetic, chiar n comportamentul uman. Cu toate acestea, problema asigurarii cu resurse energetice va ramne, formnd n permanenta un subiect major pentru cercetarea stiintifica. Din acest punct de vedere, toti purtatorii primari de energie sunt grupati n trei mari categorii: energii dense la care lantul transformarilor de la zacamntul de materie prima pna la utilizatorul final este destul de lung, iar tehnologiile folosite sunt cele mai costisitoare. n aceasta categorie sunt ncadrati combustibilii fosili (petrol, gaze naturale, carbune) si combustibilii nefosili (hidrogen, uraniu). energii intermediare (lemne, turba, biomasa, hidroenergie) la care lantul transformarilor este, n general, scurt, tehnologiile simple, iar costurile pot oscila foarte mult. energii difuze (energia eoliana, energia solara, energia geotermica, energia valurilor) la care lantul transformarilor este relativ scurt, iar echipamentele sunt n curs de perfectionare. Situatia de mai sus ofera tarilor numeroase alternative de solutionare a problemei energetice, prin folosirea unei palete ct mai largi de resurse energetice, cu eforturi mai mari sau mai mici de cercetare si de investitii.

Dupa cum aratam la nceputul acestui capitol, cel de-al treilea factor de productie l reprezinta capitalul. Practic, nici o bogatie nu poate fi produsa fara concursul unei alte bogatii preexistente. ntr-adevar, capitalul nu este altceva dect munca economisita si investita. Daca bogatia ar fi consumata n ntregime pe masura creari ei, capitalul nu s-ar mai forma niciodata. Dar, economia nu reprezinta dect o conditie a formarii capitalului. Prin ea nsasi, nu actioneaza asupra productiei daca nu este concentrata si plasata acolo unde este nevoie de ea. Nasterea capitalului presupune ntotdeauna un excedent al bogatiei produse asupra bogatiei consumate. De aceea, el poate fi privit si ca o marime reziduala, adica ceea ce ramne din venituri dupa ce au fost separate, date la o parte, toate datoriile, inclusiv dividendele platite actionarilor. Partea rezultata si acumulata trebuie reinvestita ntr-o activitate productiva aducatoare de alte venituri. n combinare cu ceilalti factori de productie, n primul rnd cu munca si cu elementele pe care ni le ofera natura, capitalul se transforma ntr-un veritabil instrument aducator de profituri noi, avnd capacitatea de a se autovalorifica. n aceasta calitate, capitalul nu nseamna numai bani, asa cum multi dintre noi considera cu multa usurinta, ci el se materializeaza n totalitatea drepturilor de proprietate care se extind asupra tuturor activelor investite si existente la un moment dat ntr-o ntreprindere. Aceste active, dupa cum am vazut la prezentarea conceptului de patrimoniu, pot fi bani, masini, instalatii, utilaje, cladiri, materii prime si materiale, pamnt, titluri de valoare, credite etc. Toate aceste active pot fi grupate n doua mari categorii si anume: capitaluri fixe si capitaluri circulante. n general, sub denumirea de capital circulant este desemnata aceea parte a capitalului productiv care serveste doar o singura data procesului de productie, transferndu-si n ntregime valoarea asupra noului produs (de exemplu, grul care se seamana, carbunele care se arde, bumbacul care se tese s.a.m.d.). Spre deosebire de capitalul circulant, capitalul fix participa integral la procesul de productie, dar si transmite valoarea asupra produsului treptat, ntr-o perioada de timp mai ndelungata. Din aceasta categorie de capital fac parte cladirile, masinile, instalatiile, utilajele si alte conditii materiale ale productiei. Capitalul fix reprezinta partea cea mai importanta a capitalului investit. El detine rolul principal n mecanismul de reproductie si este conditionat, n mare parte, de sporirea calitatii celorlalti factori de productie. Pe fondul modificarii si modernizarii factorilor de productie se constata, odata cu sporirea volumului capitalului fix, importante schimbari, ndeosebi de natura calitativa n structura acestuia. Asa, de pilda, pe masura dezvoltarii economice si modernizarii proceselor de productie, se nregistreaza o sporire a ponderii capitalului fix activ (utilaje, masini si instalatii de lucru), cu precadere a celor care prezinta un grad ridicat de automatizare. De asemenea, ca urmare a intensificarii proceselor de productie si a scurtarii perioadei de asimilare a celor mai noi cuceriri ale stiintei si tehnicii, se nregistreaza un proces tot mai accentuat de ntinerire a capitalului fix, crescnd ponderea masinilor si instalatiilor cu vrsta mica, apartinnd ultimelor generatii de tehnologii. Totodata, pe masura ce ntreprinderile si-au creat infrastructura tehnica necesara, partea cea mai mare a investitiilor de capital fix este ndreptata spre nlocuiri de masini si utilaje, spre modernizari, reutilari, uneori spre reprofilari cerute de noile conditii ale pietei si mai putin spre crearea de noi capacitati, respectiv suprafete construite. Frecventa, durata si intensitatea acestor schimbari sunt determinate la rndul lor de o serie de alti factori, unii cu caracter ciclic, altii cu caracter neciclic. Dintre acestia merita a fi consemnati si retinuti: ciclul de viata fizica si economica a diferitelor componente ale capitalului fix, ciclurile tehnologice legate de ritmul aparitiei inovarilor, inovatiilor, descoperirilor stiintifice, marimea ciclurilor de viata al produselor, intrarea n circuitul economic a unor noi materii prime si epuizarea altora, conjunctura economica internationala s.a. Organizarea productiei si a muncii constituie n prezent un imperativ al productiei moderne si unul dintre cei mai importanti factori de productie. Prin intermediul organizarii pot fi folositi mai eficient ceilalti factori amintiti pna aici, economisindu-se una dintre cele mai pretioase resurse si anume timpul. n economiile de piata necesitatea de a organiza activitatea unei firme potrivit unui anumit sistem este pusa n directa legatura cu avantajele reale pe care le ofera. Aceste avantaje rezulta din posibilitatea combinarii optime a tuturor factorilor de productie, astfel nct sa se obtina maximum de randament cu eforturi minime (costuri minime).

n decursul anilor au fost elaborate si aplicate diferite modele de organizare, unele dintre ale considerate, la timpul lor, ca avnd un caracter definitiv. Astfel, catre sfrsitul secolului trecut, Frederick W. Taylor a initiat asa-zisa organizare functionala completata mai apoi n 1910 de catre industriasul francez H. Fayol printr-un model aplicat la fabricarea unui singur produs. Un deceniu mai trziu, economistul nord-american Alfred P. Sloan a imaginat un nou model, aplicat la nivelul companiei de automobile General Motors denumit descentralizare federala. Pna la cel de-al doilea razboi mondial aceste doua sisteme au constituit n economiile de piata modelele dominante de organizare a ntreprinderilor. Sistemul functional continua chiar si n prezent sa fie considerat ca cel mai potrivit model pentru organizarea firmelor de dimensiuni si cifra de afaceri modesta, pe cnd modelul descentralizat este socotit ca cel mai potrivit n cazul marilor companii industriale cu un profil de productie complex. Sistemul functional consta n organizarea ntregii activitati a ntreprinderii n functie de specializarea diferitelor compartimente. n acest tip de organizare accentul este pus pe sarcinile si competentele fiecarui salariat, sarcini care ramn neschimbate n cadrul aceluiasi sector. Cu toate acestea sistemul functional are un caracter centralizat n sensul ca luarea deciziilor si controlul ndeplinirii lor revine consiliului de administratie. Sistemul descentralizarii federale consta n repartizarea activitatii pe departamente semi-independente si acordarea fiecaruia din acestea a unei anumite autonomii si responsabilitati. Descentralizarea federala implica, deci, delegarea autoritatii de la conducerea de vrf a companiei la nivelul unitatilor astfel nct fiecare din acestea functioneaza ca o ntreprindere autonoma, dispunnd de propria sa conducere, propria sa structura de organizare (care poate fi functionala) si de propriile sale obiective. Conducerea superioara a companiei este asigurata n acest caz de un grup de consilieri si specialisti de nalta calificare care, avnd o viziune de ansamblu asupra ntregii activitati, adopta decizii care afecteaza compania n ntregul ei cum ar fi: lansarea sau abandonarea unor afaceri, introducerea unor noi procedee tehnice si tehnologice, urmarirea situatiei concurentei etc. Problemele ridicate de organizare au adus pe scena economica o noua stiinta si anume managementul care are ca obiect elaborarea si nvatarea conceptelor, metodelor si tehnicilor de decizie n planificarea, organizarea si controlul proceselor economice. Activitatea de management si, prin ea, cei care o practica, managerii, reprezinta acum o componenta de baza a economiei de piata. Desigur, ntreprinderile mici, proprietate individuala, nu ridica probleme deosebite pe linia controlului si organizarii activitatii manageriale. n cadrul lor, chiar daca dispun si de serviciile unor manageri salariati, raspunderea ultima pentru decizii revine proprietarilor care sunt si managerii unitatilor respective. Lucrurile se schimba n cazul corporatiilor (societatilor pe actiuni) unde managerii nu sunt, de regula, proprietari. De obicei, aici managerul este separat de proprietate. n aceasta situatie, prin intermediul legislatiei sunt adoptate unele reguli care apara interesele fundamentale ale proprietarilor-actionari, stabilindu-se raspunderile managementului fata de ei. De pilda, respectnd legislatia, dar raspunznd si cerintelor vietii economice reale, practica americana a etajat managementul corporatiilor pe trei niveluri: Consiliul de administratie (Board of Directors) ai carui membri sunt alesi prin vot de catre actionari. Consiliul adopta decizii fundamentale precum: stabilirea structurii capitalului, emiterea unor noi actiuni, contractarea unor mprumuturi, operarea unor schimbari importante n activele corporatiei, avizarea unor investitii, stabilirea dividendelor, stabilirea salariilor managerilor s.a.m.d. Directorii (officers) definiti n persoana unui presedinte, unul sau mai multi vicepresedinti, un secretar si un trezorier (toti numiti de catre consiliul de administratie). Ei iau deciziile economice majore, fiind factorii operativi, executivi ai consiliului. Ceilalti manageri, care sunt sefi de departamente (productie, vnzare, finante, contabilitate, investitii etc.) cu unele drepturi si raspunderi decizionale mai marunte. Consiliul de administratie reprezinta exclusiv interesele patrimoniale (de proprietate) ale actionarilor. El nu reprezinta interesele salariatilor dect n masura n care acestia - salariatii - sunt si actionari, proprietari. Interesele salariale (adica marimea salariilor si conditiile de munca) sunt reprezentate de catre sindicate (Unions) care negociaza cu managementul termenii relatiilor de munca, inclusiv de salarizare.

Unul dintre cei mai importanti factori de productie l reprezinta n conditiile actuale informatia, iar pe un plan mai larg resursele informationale. n prezent, informatia a devenit o sursa similara unor materiale sau materii prime, iar programele informatice adevarate unelte de tip nou. Ea poate conduce singura procese de productie, jucnd un rol intermediar ntre forta de munca si ceilalti factori de productie. Avutia informationala se concentreaza n carti, documentatie tehnica, proiecte, inventii si inovatii, filme, programe informatice, baze si banci de date. Informatia de care are nevoie productia nu se gaseste n natura, nu este o resursa minerala oarecare. Ea trebuie produsa, creata de catre om. nainte de a fi produsa, omul culege si prelucreaza informatii. Din momentul conturarii unor noi informatii, ele sunt la fel de importante pentru productie ca si energia si substanta minerala. Astazi, uneltele mecanice nu mai pot functiona fara informatie. n plus, n comparatie cu ceilalti factori de productie, informatia prezinta avantajul ca nu se consuma, poate fi stocata si mbogatita n timp. Desigur, nu se poate trece cu vederea uzura morala a informatiei, dar nici aceasta nu este totala pentru ca, programe informatice mai vechi, aparent depasite, pot fi valorificate n programe noi. Combinarea factorilor de productie. Principiul substituirii. Un ntreprinzator care intentioneaza sa organizeze o ntreprindere oarecare trebuie sa ia n considerare si sa rezolve cel putin doua grupe de probleme si anume prima de ordin economic, n general si a doua de ordin tehnico-economic. n ceea ce priveste primul grup de probleme, el trebuie mai nti sa examineze foarte atent piata, sa analizeze preturile posibile de vnzare, sa calculeze costurile si n functie de toate acestea sa determine capacitatea pietei de a absorbi produsul sau. Ct priveste cel de-al doilea grup de probleme, cel tehnic, acesta, n principal, se refera la tipul de tehnologii folosite, dimensiunile cele mai convenabile ale ntreprinderii, calitatea produselor s.a. Factorii economici si cei tehnici se ntrepatrund, se interconditioneaza reciproc, dar este clar ca productia ramne ntotdeauna o problema economica. Dintre toate combinatiile tehnice posibile, ntreprinzatorul va alege pe cea care este cel mai convenabila din punct de vedere economic. Deoarece combinarea cea mai eficienta din punct de vedere economic va fi direct influentata de preturile la care sunt achizitionati de pe piata factorii de productie, este clar ca ntreprinzatorul va alege aceea varianta care va asigura cel mai mic cost de productie. Din cele relatate mai sus rezulta ca un anumit produs poate fi obtinut recurgnd la diverse combinari ale factorilor de productie. n cadrul productiei, din punct de vedere economic, nu exista o lege a proportiilor definite precum n chimie (de pilda, obtinerea apei este posibila numai prin combinarea stricta a doua molecule de hidrogen si a unei molecule de oxigen). Cu alte cuvinte, economistul manager este pus ntotdeauna n fata unei probleme care poate fi exprimata n doua moduri. Primul: data fiind o cantitate anumita de factori de productie, alcatuita sa spunem, din capital (fix si circulant) si forta de munca (cu o compozitie diversa), care va fi combinatia cea mai buna n urma careia se va obtine o productie maxima? Al doilea mod de a exprima aceeasi problema: data fiind o cantitate determinata de produs, pe care dorim sa o obtinem, cu ce combinatie tehnica a factorilor de productie o vom putea realiza astfel nct costul sa fie minim? Pentru a ntelege mai bine aceasta problema sa admitem un exemplu simplu, n cadrul caruia sa implicam doar doi factori de productie-capitalul si forta de munca. Sa spunem, de pilda ca, avem de construit 100 m de strada. Aceasta lucrare o putem face, n acelasi timp, fie folosind un excavator de mare capacitate si un singur muncitor, fie un excavator de o putere mai mica si cinci muncitori. Sunt posibile, fireste si alte combinatii. ncercnd sa reprezentam grafic aceasta situatie, marcnd pe abscisa cantitatea de munca (x) si pe ordonata cantitatea de capital (y) utilizata, vom obtine o isoquanta (o dreapta) a productiei (Q).

Graficul nr.1 Ariile cuprinse ntre O-A-A' , O-B-B', O-C-C' sunt egale, dupa cum cantitati egale reprezinta si diversele puncte de pe dreapta care uneste punctele A-B-C. Daca, nsa, luam n considerare modificari foarte mici a cantitatii factorilor de productie implicati, atunci obtinem o serie de isoquante sub forma de curbe, asa cum se poate vedea din graficul nr.2.

Graficul nr.2. Asadar, printr-o isoquanta ntelegem ansamblul combinarilor posibile ale factorilor de productie care ne permit sa obtinem acelasi volum de productie. De pilda, daca urmarim graficul nr.1. observam ca productia Q poate fi obtinuta prin combinarea factorilor reprezentati n punctul A (mai putin din factorul x si mai mult din factorul y), n punctul O' (mai mult din factorul x si mai putin din factorul y) s.a.m.d. Teoretic, pot fi trasate o multime de isoquante (o familie de isoquante), fiecare dreapta sau curba corespunznd unui anumit nivel de productie (a se vedea graficul nr.3).

Graficul nr.3 Nivelul productiei este cu att mai ridicat cu ct isoquantele se ndeparteaza spre nord-est. De exemplu: Q3>Q2>Q1 De remarcat faptul ca ele nu se intersecteaza niciodata, deoarece fiecare reprezinta, asa cum aratam mai sus, un ansamblu de combinari care permit obtinerea unui nivel dat al productiei. n aceasta ordine de idei, este exclus ca o anumita combinare a factorilor sa permita obtinerea simultana a doua niveluri de productie diferite. Problema combinarii factorilor de productie este nemijlocit legata de doua proprietati ale acestora si anume: divizibilitatea si adaptabilitatea lor. n ce constau ele? Problema divizibilitatii unui factor de productie se dovedeste a fi uneori destul de dificila din punct de vedere fizic. ntr-adevar, unii factori pot fi divizati n parti suficient de mici. De pilda, energia electrica, sau o anumita materie prima care poate fi administrata (adaugata) procesului de productie n cantitati orict de mici. Altii, nsa, sunt imposibil de divizat n parti att de mici, sau foarte dificil de mpartit. Un strung nu poate fi divizat, descompus n piesele sale componente, pentru simplul motiv ca nu ar mai functiona n aceste conditii. Forta de munca, de asemenea, nu poate fi separata de om. n toate situatiile de mai sus, cantitatile de factori de productie implicate n procesul muncii ar putea fi apreciate din punct de vedere valoric. Deci, am putea opera cu o divizibilitate valorica a acestora. Sau, n cazul fortei de munca, s-ar putea opera cu ore, minute, secunde, etc. Adaptabilitatea consta n proprietatea de a asocia unei unitati dintr-un anumit factor de productie un numar mai mic sau mai mare de unitati dintr-un alt factor de productie. Pamntul este un factor de acest fel. Pe o suprafata de teren data (sa spunem un ha) se poate lucra, cu o eficienta economica variabila, cu un numar mai mare sau mai mic de lucratori agricoli. La polul opus se situeaza unii factori de productie care reprezinta cazuri de inadaptabilitate totala. De exemplu, pentru a conduce un camion este nevoie de un singur sofer, care are un loc de munca fix, bine delimitat. De asemenea, n constructii, anumite categorii de muncitori sunt strict limitate din punct de vedere numeric de numarul excavatoarelor, macaralelor etc. Binenteles, o anumita suplete exista si aici prin introducerea (organizarea) mai multor schimburi n decursul a 24 de ore de lucru. Din analiza celor doua proprietati se desprinde o concluzie practica, foarte importanta si anume: daca factorii de productie se caracterizeaza prin divizibilitate si adaptabilitate atunci ei sunt substituibili. Substituibilitatea este definita n economie ca posibilitatea de nlocuire a unui anumit factor de productie cu o cantitate determinata dintr-un alt factor de productie, n conditiile n care volumul productiei ramne constant. Fireste, aceasta substituire a factorilor de productie este din punct de vedere tehnic posibila ntre anumite limite pe care o vom denumi zona de substituire. Problema este mult mai complicata dect am putut-o face mai sus, att de sumar, deoarece fiecare factor de productie prezinta n interiorul sau mai multe combinari tehnice posibile. De pilda, daca ne referim la pamnt ca principal mijloc de productie n agricultura si, n acelasi timp, factor de productie, putem opera cu n posibilitati de combinare n functie de marimea fertilitatii sale naturale.

Sau, daca luam forta de munca n calitate de factor de productie distinct, vom nregistra numeroase posibilitati de combinare si substituire n functie de nivelul calificarii acesteia, extrem de diversificate n zilele noastre. Limitele zonei de substituire sunt date de cel putin doua conditii si anume obtinerea unui volum de productie maxim cu cheltuieli minime. Sau, ceea ce este acelasi lucru, obtinerea unui efect economic maxim cu minimum de efort. ntr-adevar, orice factor de productie are un pret al sau. Cu acest pret fiecare factor intra n procesul de productie. Din aceasta cauza, orice combinare a factorilor de productie reprezinta o anumita cheltuiala. Dar, cnd putem stii ca aceasta cheltuiala este sau nu eficienta din punct de vedere economic? Pna la ce punct o anumita combinatie a factorilor este eficienta si din ce moment ea se dovedeste a fi nerentabila, urmnd a fi nlocuita cu alta? Pentru a raspunde la aceste ntrebari vom ncerca sa ne referim n continuare la un exemplu concret. Sa admitem, de pilda, ca un fermier care dispune de o anumita suprafata de teren, ce urmeaza sa fie cultivata cu gru, doreste sa vada ce relatie se stabileste ntre cantitatea de recolta obtinuta la ha si anumite doze de ngrasaminte naturale administrate succesiv pe una si aceeasi suprafata. Procednd la o asemenea experienta va nregistra rezultatele tabelului de mai jos. Produsul total, marginal si mediu.

Dupa cum se poate vedea din tabelul de mai sus, 1000 de kg la hectar pot fi obtinute fara a se administra nici o tona de ngrasaminte naturale. Pe masura, nsa, ce creste cantitatea de ngrasaminte la hectar, recolta totala creste si ea. De pilda, la 4 tone de ngrasaminte pe hectar, produsul total (cantitatea totala de gru obtinuta la hectar) creste si el, fiind de 2200 kg. Daca nsa, calculam produsul mediu (recolta medie de gru) ce revine per tona de ngrasaminte naturale folosita, observam ca aceasta descreste pe masura ce sporeste volumul ngrasamintelor. Astfel, la o cantitate de 4 tone ngrasaminte, produsul mediu a fost de numai 550 kg (2200/4=550) fata de 1250 kg cnd s-a folosit numai o tona. n aceasta situatie, fermierul este pus ntr-o dilema. ntr-adevar, cnd va stii ca investitia facuta n ngrasaminte ncepe sa devina nerentabila? Care este criteriul dupa care va putea aprecia ce cantitate de ngrasaminte trebuie sa foloseasca astfel nct ele sa se dovedeasca rentabile? Pentru aceasta va da curs unui calcul simplu si anume : la ce cantitate aditionala de recolta va trebui sa se astepte dupa fiecare tona de ngrasaminte administrata n plus? Rezulta cu acest prilej un nou concept si anume cel de produs marginal. Acesta se gaseste calculat n coloana a treia a tabelului nostru. De exemplu, daca pentru trei tone de ngrasaminte produsul total a fost de 1900 kg, iar, pentru 4 tone a fost de 2200 kg, atunci produsul marginal a fost de 300 kg (2200 1900 = 300). Rezulta asadar, ca pna la o cantitate de 4 tone ngrasaminte per hectar produsul marginal a crescut, dupa care a nceput sa descreasca.

Graficul nr.4. Daca am presupune ca dozele de ngrasaminte aplicate ar fi infinit de mici, atunci am nregistra modificari infinit de mici ale productiei. Aceasta nu este altceva dect productivitatea marginala a factorului de productie, n cazul nostru a ngrasamintelor naturale aplicate. Prin urmare, productivitatea marginala a unui input (factor de productie) o definim ca fiind modificarea intervenita n volumul productiei totale ca urmare a unei schimbari foarte mici a factorului considerat, considernd toate celelalte conditii ale productiei constante.

Graficul nr. 5 Din punct de vedere matematic acest lucru se poate exprima prin intermediul relatiei:

unde: Pm = productivitatea marginala Y = productia totala X = factorul de productie considerat. Potrivit graficului nr.5 aceasta ar nsemna ca unei modificari a productiei reprezentata pe curba prin distanta EF i corespunde segmentul de dreapta MF. El ne arata cu ct a crescut productia ca urmare a sporirii cu o unitate a factorului de productie x ( pe grafic segmentul de dreapta EM). Drept urmare, am putea scrie ca:

Pentru ca mai nainte, am presupus administrarea unor doze extrem de mici din factorul de productie x (n cazul nostru ngrasaminte naturale), productivitatea marginala a acestuia poate fi exprimata din punct de vedere matematic astfel:

Din cele de mai sus rezulta ca productivitatea marginala nu trebuie identificata cu productivitatea medie (produsul mediu q) a carui formula este:

Ea este egala cu productivitatea marginala numai n punctul n care prima derivata a lui q n raport cu factorul x este egala cu zero, adica, f(q)=0. Prin derivare obtinem:

de unde rezulta ca:

Din punct de vedere teoretic aceasta nseamna ca o anumita marime medie capata valori minime sau maxime n punctul n care ea egaleaza marimea marginala corespunzatoare. Din punct de vedere practic, nseamna ca un ntreprinzator, proprietar al unei firme producatoare, va distribui factorii de productie pe care i are la dispozitie n asa fel nct ultimul dolar cheltuit pentru un anumit factor sa aduca aceeasi productivitate marginala ca ultimul dolar cheltuit pe oricare alt factor. Cu alte cuvinte, productivitatile marginale ale factorilor de productie (binenteles, tinnd seama de preturile de achizitionare a acestora) trebuie sa fie egalate. Dar, de ce? Pentru ca forma curbei descrisa n graficul nr.5 ne dezvaluie nca un fapt si anume, n cazul n care se procedeaza la cresterea unui singur factor de productie - ceilalti fiind considerati constanti - acesta va duce la o crestere a productiei pna la un anumit punct, dupa care ea va ncepe sa descreasca. Acest fenomen este pus n evidenta tocmai de productivitatea marginala, definita mai nainte ca fiind tocmai raportul dintre cresterea productiei si cresterea unui factor oarecare (capital, munca, pamnt etc.). n forma sa generalizata, acest fenomen a fost definit ca legea randamentului descrescnd observata pentru prima data de Anne Robert Jacques Turgot (1727-1781) si dezvoltata mai apoi de David Ricardo. n esenta, aceasta lege ne arata ca pe o anumita suprafata de teren arabil pot fi facute investitii din ce n ce mai mari ntrun anumit factor de productie (ceilalti ramnnd constanti) dar acest lucru va duce sporirea productiei pna la o anumita limita, dincolo de care, cresterea n continuare a investitiilor, nu se va materializa ntr-o sporire corespunzatoare a productivitatii marginale. Motivul pentru care productivitatea marginala ncepe sa scada dupa un anumit punct pare destul de plauzibil. ntr-adevar, daca procedam la cresterea cantitativa a unui singur factor de productie (ceilalti ramnnd constanti) dupa o anumita perioada acesta ncepe sa devina din ce n ce mai abundent n comparatie cu ceilalti factori. De pilda, n cazul nostru, daca fermierul va administra cantitati din ce n ce mai mari de ngrasaminte naturale pe unitatea de suprafata, plantele vor beneficia pna la un anumit punct de mai multe substante nutritive. nsa, dincolo de acest punct, solul va sfrsi prin a fi otravit, poluat, iar

produsul marginal nu numai descrescator, ci negativ. n consecinta, punctul optim al cheltuielilor, punctul n care eficienta economica este maxima pentru fermierul nostru este dat n trecerea de la trei la patru tone de ngrasaminte naturale. Dincolo de acest punct, investitiile facute n ngrasaminte naturale vor fi tot mai putin rentabile, iar produsele agricole tot mai scumpe. De-a lungul timpului legea randamentului descrescnd a fost tot mai des contestata. n primul rnd, s-a remarcat faptul ca ea nu ar fi o lege economica obiectiva, ci, mai degraba, o lege a naturii (dupa unii a fizicii). n al doilea rnd, s-a spus ca asa-zisa lege nu este altceva dect o anumita regularitate empirica, bazata pe observarea unor fapte si nicidecum o teorema dedusa analitic. n al treilea rnd, potrivit opiniei altor cercetatori, aceasta lege se verifica n conditiile n care investitiile se bazeaza pe aceeasi tehnica sau tehnologie (neschimbata) si atta timp ct nu sunt cautate alte combinatii ntre factorii de productie. Fireste, n conditiile stagnarii tehnicii, tehnologiei, sau a pregatirii profesionale se formeaza limite foarte nguste ale unor investitii suplimentare de capital. De fapt, cu un randament descrescnd al factorilor ne confruntam ori de cte ori indicele de crestere a productivitatii muncii este inferior indicelui de crestere a capitalului fix. n fine, legea mai sus amintita se bazeaza, n fond, pe abstractie si anume aceea ca mutatiile intervenite ntr-un anumit factor de productie lasa inalterate toate celelalte conditii de productivitate ale tuturor celorlalti factori. Or, acest lucru este cu neputinta n economie. Chiar daca n economie nu actioneaza o lege a proportiilor finite ca n cazul chimiei, totusi, este ct se poate de clar ca orice combinatie productiva a factorilor da nastere la o asa-numita productivitate complesiva (productivitate totala sau globala). ntr-adevar, daca noi ncercam sa schimbam un factor de productie, vor interveni schimbari, mai mult sau mai putin importante, n toti ceilalti factori. Din aceasta cauza este dificil, daca nu imposibil, sa aratam cu exactitate ct din totalul productiei datoram modificarii unui factor si ct altuia. Chiar daca analiza economica a facut unele progrese n acest domeniu (bazndu-se pe modele statistico-matematice din ce n ce mai perfectionate) totusi, ntotdeauna ramne un rest nedescompus pe factori. Produsul muncii se obtine n urma combinarii tuturor factorilor productivi, luati mpreuna si nu n mod izolat. n viata economica progresul tehnicii determina mutatii continue n toate proportiile n care pot fi combinati factorii productivi ntre ei. Fiecare nivel al productiei corespunde unei anumite combinatii a factorilor productivi care, n anumite conditii, cunoaste un punct optim. Este adevarat, nu ca n chimie, dupa cum am mai spus, unde actioneaza o lege a proportiilor finite, dar, totusi, combinatii n cadrul carora factorii nu pot fi substituiti oricum ntre ei. n acest caz, ce solutie poate fi adoptata? O iesire din impas (nu definitiva) a oferit-o stiintei economice tot matematica prin utilizarea functiilor de productie. Functiile de productie Functia de productie exprima un ansamblu de relatii existente ntre multimea factorilor de productie implicati ntr-un proces de munca (input) si rezultatul activitatii economice (output). Daca, de pilda, nivelul y al activitatii economice (adica volumul productiei) este proiectat ca functie a unui factor x de productie (de exemplu, forta de munca), atunci putem scrie: y = f(x). n acest caz, y (adica volumul productiei) constituie variabila dependenta, iar factorul de productie x (forta de munca) variabila independenta. n cazul functiei de mai sus efectul unui al doilea, al treilea sau al n-lea factor este izolat, acestia fiind considerati determinati, ntr-o proportie constanta, tot de variabila x, sau nensemnati din punctul de vedere al cercetarii. De regula, nsa, nivelul productiei este hotart de numerosi factori care, de cele mai multe ori, nu sunt determinati de una si aceeasi variabila independenta si nici nu pot fi neglijati, considerndu-i de importanta secundara. n consecinta, volumul productiei y poate fi reprezentat ca o functie de mai multi factori: y=f(x1, x2, x3, , xn).

Daca presupunem un anumit nivel dat, y=y0 al activitatii, acesta poate fi realizat cu ajutorul unuia dintre factori, a doi factori sau a tuturora, n proportiile determinate de functie. Sa luam pentru exemplificare o functie de numai doi factori independenti: y=f(x1, x2)=a1x1+a2x2 Unde a1 si a2 fiind constante, iar y o functie liniara de x1 si x2. n cazul n care nu consumam de loc factorul al doilea, productia nu poate fi realizata numai cu ajutorul factorului nti solicitat n cantitatea de x1 = y0/a1. Si invers, daca x1=0 atunci x2 = y0/a2. Este clar ca nivelurile posibile de solicitare a doi factori sunt delimitate de inegalitatile: 0<x1<y0<a1 si 0<x2<y0<a2 . Combinatia posibila a solicitarii celor doi factori la un nivel y0 al productiei este reprezentata de dreapta AB din graficul nr.6.

Graficul nr. 6. Fiecare punct al dreptei AB din graficul nr.6. indica o combinatie posibila din cei doi factori din care rezulta acelasi nivel pentru y. Din punct de vedere strict tehnic aceasta nseamna ca, pentru a produce y0 produse, combinarea celor doi factori este indiferenta n masura n care ea se face de-a lungul dreptei AB pe care o numim n economie dreapta de indiferenta. Pentru orice alt nivel a lui y i corespunde o dreapta paralela lui AB. Pentru exemplificare, sa admitem ca fermierul nostru, amintit n paragrafele anterioare, dispune de un capital de 360.000 de dolari si si propune sa obtina 840 tone de gru. Pentru aceasta el va implica n productie cel putin doi factori: o anumita suprafata de teren si forta de munca. Sa admitem ca salariul unui muncitor pe un an este de 9000 de dolari, iar renta pentru un hectar de teren este de 1000 de dolari. n aceasta situatie, fermierul va putea angaja fie 40 de muncitori (40 x 9000 = 360000 dolari) si nu-i vor ramne bani pentru a arenda teren, fie va putea lua n cultura 360 hectare (1000 x 360 = 360000) si atunci nu va mai putea angaja nici un lucrator. Transpunnd aceste date n graficul nr.6 obtinem exact dreapta AB care poarta denumirea de linia bugetului. ntruct productia de gru nu poate fi obtinuta dect din combinarea celor doi factori de productie, fermierului nu-i va ramne altceva de facut dect sa gaseasca pe dreapta AB (linia bugetului) un punct intermediar care sa-i permita divizarea sumei de 360000 dolari ntre cei doi factori de productie amintiti mai nainte. Pentru aceasta sa presupunem ca bugetul de care dispune fermierul nu este fix. Numai cantitatea de gru care trebuie obtinuta este data si anume de 640 tone. Problema care se pune pentru fermier n acest caz este de a gasi cel mai mic buget care i permite obtinerea cantitatii de gru mentionate mai sus. Sa urmarim, n acest sens graficul nr.7.

Graficul nr. 7. Din grafic rezulta ca un buget de numai 270.000 dolari este prea mic. Pe dreapta de buget CD nu putem gasi nici un punct care sa ne permita obtinerea unei recolte de 640 de tone de gru. n mod similar, un buget de 450.000 dolari se dovedeste a fi prea mare deoarece firma poate produce cantitatea de gru indicata cu un buget mai mic. Solutia o reprezinta punctul T care nseamna angajarea a 15 muncitori si luarea n cultura a 225 hectare teren arabil. De aici rezulta ca, n cazul n care volumul productiei este dat, cel mai mic cost este indicat de punctul de tangenta ntre dreapta bugetului si curba productie. n cazul n care, pretul factorilor de productie se modifica, atunci, normal, se modifica si punctul care ne indica costul minim. De pilda, daca salariul anual al unui muncitor scade la 6000 de dolari, fata de 9000 dolari ct costa nainte, iar renta pe un hectar de teren ar creste la 1500 de dolari, atunci punctul de tangenta ar cobor pe curba productiei din punctul T n R (asa cum se poate vedea din graficele nr.8 si 9) pentru ca, n acest caz, fermierul va prefera sa angajeze mai multi muncitori si o suprafata de teren mai mica n scopul obtinerii productiei de 640 tone de gru.

Graficul nr.8

Graficul nr.9

Dupa cum am vazut n paginile anterioare, daca o cantitate crescnda dintr-un factor variabil este combinata cu o cantitate data dintr-un factor fix, el va ajunge n situatia n care productivitatea sa marginala va descreste (legea randamentului descrescnd). Aceasta nseamna ca, la un anumit nivel al tehnicii, ntreaga crestere a unui factor variabil combinat cu un factor fix se va solda cu o crestere din ce n ce mai lenta a productiei. Cu alte cuvinte, fiecare unitate suplimentara a unui factor de productie variabil se va solda cu un produs marginal n scadere. Dar, ce se ntmpla n cazul n care ambii factori de productie se modifica n aceeasi proportie sau n proportii diferite? Situatia redata n graficul nr.8 ne arata tocmai faptul ca orice crestere sau scadere a unuia din factori va fi nsotita de scaderea sau cresterea corespunzatoare a celuilalt factor, cnd linia care marcheaza volumul productiei este o curba de indiferenta. Ne confruntam, asadar, cu o problema de randament al substituirii factorilor de productie. Acest randament poate fi pus n evidenta de rata marginala de substituire a factorilor care ne arata ce cantitate din factorul L este necesara n plus pentru a compensa pierderea de productie nregistrata ca urmare a diminuarii cu o unitate a factorului K. Cu alte cuvinte, rata marginala de substituire ntre cei doi factori de productie (K si L) reprezinta numarul de unitati din L necesare a fi substituite unei unitati din K pentru ca productia sa ramna constanta. Sau, gradul de substituibilitate ntre cei doi factori de productie, n scopul obtinerii unui anumit volum de productie. Proportiile n care se modifica volumul productiei, n raport cu modificarile intervenite n factorii de productie, pot sa difere foarte mult. n cazul n care volumul productiei (output-ul) se modifica n aceeasi proportie n care s-au modificat si factorii de productie nregistram un randament constant (constant returns to scale). De pilda, volumul productiei se dubleaza n cazul n care si volumul factorilor de productie se dubleaza. Daca volumul productiei creste ntr-o proportie mai mare dect cresc factorii de productie, atunci avem de a face cu un randament crescnd de scara. n fine, daca volumul productiei (output-ul) creste ntr-o proportie mai mica dect creste volumul factorilor, atunci vorbim de un randament descrescnd de scara, sau problema diseconomiei de scara. Pentru a evita orice posibilitate de echivoc, trebuie sa mentionam ca cele spuse mai sus, nu nseamna ca, n orice mprejurare, ntreprinderea de mari dimensiuni este de preferat celei mici sau mijlocii. n calculele ce se fac cu acest prilej trebuie avute n vedere si alte elemente, alti factori, cum ar fi specificul sectorului industrial. S-ar putea ntmpla ca, n unele compartimente productive, sau n unele perioade de timp, importanta ce o atribuim economiei de scara sa nu se materializeze, putndu-se manifesta chiar o diseconomie de scara. O asemenea situatie s-ar putea ivi n conditiile n care limitele impuse de disponibilitatea unui anumit factor de productie sa fie de netrecut. De exemplu, limitele ofertei de munca. n absenta fortei de munca asistam la cresterea costurilor acestui factor peste limitele unei productii rentabile. Prima situatie si anume cea a randamentelor constante (dublarea factorilor de productie conduce la dublarea productiei) se bazeaza pe doua ipoteze de lucru. Prima ipoteza pleaca de la constatarea ca n cadrul unei functii de productie factorii sai sunt aditivi adica:

Ipoteza aditivitatii factorilor exprima faptul ca mbinarea eforturilor celor doua grupe (x1,y1) si (x2, y2) va produce rezultate la fel de bune ca si n cazul n care cele doua grupe ar produce n mod separat. (A se vedea n aceasta privinta Lionel Stoleru, Lequilibre et la croissance economique, Paris, Dunod, 1967, p.498) A doua ipoteza de lucru are n vedere faptul ca factorii functiei de productie sunt divizibili, adica:

Cu alte cuvinte, admitem punctul de vedere dupa care procesele de productie sunt tot att de eficiente, indiferent de scara la care se produc. Singura consecinta ar consta n aceea ca, n relatia stabilita mai sus, valoarea productiei s-ar reduce de n ori, adica proportional. Aceasta proprietate a randamentelor constante suscita, nsa, multiple rezerve. n primul rnd, ea corespunde unei stari date a tehnicilor de productie, utilizate ntr-o anumita perioada. Ea nu ne spune nimic despre ceea ce se va produce n momentul schimbarii tehnicilor de productie, realizata n conditiile schimbarii factorilor x si y. n al doilea rnd, prima ipoteza de lucru, cea a aditivitatii factorilor, admisibila si demonstrabila din punct de vedere matematic, nu poate fi verificata ntotdeauna pe planul practicii economice. ntr-adevar, n economie nu orice asociere si mai ales nu orice extensiune a factorilor de productie maresc corespunzator valoarea functiei. De pilda, depasirea unor limite permisibile va genera tendinta de scadere a eficientei economice, materializata n descresterea randamentelor. Este tocmai cazul sporirii nejustificate a cheltuielilor globale si pe produs. O cantitate prea mare de ngrasaminte poate compromite total sau partial o ntreaga recolta. Un numar disproportionat de mare de muncitori maresc n mod artificial costul productiei si micsoreaza productivitatea individuala. O densitate exagerata a mijloacelor de extractie nu va mari proportional cantitatea de minereu sau de petrol extras s.a.m.d. Si cea de a doua ipoteza (cea a divizibilitatii factorilor functiei de productie) este destul de dificil de admis. Practica economica nu confirma, ci, dimpotriva, infirma posibilitatea ca un proces de productie sa se desfasoare la fel de bine si la o scara la fel de redusa. Daca, de pilda, x si y se micsoreaza de n ori, atunci posibilitatile ntreprinderii de a tine pasul cu progresul tehnic se reduc simtitor, provocnd scaderea eficientei economice si cresterea si mai pronuntata a costului de productie. Din cele relatate mai sus, se desprinde urmatoarea concluzie: proprietatea randamentelor constante ne arata, mai degraba, ce urmeaza sa nu se faca dincolo de un anumit prag, pentru a nu influenta negativ valoarea functiei de productie. Este suficient ca sa nu admitem ipoteza aditivitatii si divizibilitatii (desi, din punct de vedere matematic nu avem argumente pentru a o face) pentru ca proprietatea randamentelor constante sa se transforme exact n opusul sau, adica n randamente diferentiate, crescatoare sau descrescatoare. Cu aceste ultime doua situatii ne ntlnim cel mai mult n economie. Prin urmare, doua modalitati diferite de combinare a factorilor de productie duc la rezultate diferite, optiunea trebuie facuta n favoarea acelei combinari care asigura cele mai favorabile rezultate. Cu alte cuvinte, din evantaiul larg al posibilitatilor de asociere a factorilor de productie trebuie alese acelea care permit o productie n continua crestere, respectiv o valoare a functiei de productie ce tinde, cu fiecare perioada, spre un nou maxim, spre un nou optim.