I.

CONSECINŢE ALE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Începutul etapei interbelice a stat sub semnul consecinţelor imediate şi de durată ale
primului război mondial: pierderi de vieţi omeneşti, distrugeri provocate de operaţiunile de pe
fronturi, datorii publice şi împrumuturi contractate de beligeranţi, declin economico-financiar
al Europei şi mutaţii produse în zonele extra-europene.
I.1. Bilanţul războiului
Primul război mondial a lăsat în urmă imense distrugeri şi grele pierderi umane.
Statisticile indică, pe toate fronturile, între 10 şi 13 milioane victime, militari şi civili.
Nr. Ţări beligerante Victime ale războiului
crt. morţi răniţi prizonieri
1. Rusia 2.762.064 4.950.000 2.500.000
2. Germania 1.611.104 3.783.143 772.522
3. Franţa 1.427.800 3.044.000 453.500
4. Austro-Ungaria 911.000 3.000.000 443.000
5. Marea Britanie 807.451 2.089.108 64.907
6. Serbia 707.343 350.000 100.000
7. Italia 507.160 562.196 1.359.000
8. Turcia 436.924 407.772 103.731
9. România 339.117 200.000 116.000
10. Belgia 267.000 140.000 10.000
11. SUA 107.284 191.000 4.912
12. Bulgaria 101.224 1.152.339 10.825
13. Grecia 15.000 40.000 45.000
14. Portugalia 4.000 17.000 200
15. Japonia 300 907 3
(cf. Paul Johns, O istorie a lumii moderne, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003)
În ceea ce-i priveşte pe combatanţi, potrivit cifrei victimelor raportată la populaţia
activă, în principalele state beligerante, statisticile situează pe primul loc Franţa – 10,5%,
urmată de Germania – 9,8%, Serbia – 7,9%, Rusia – 7,5%, Italia – 6,2%, Marea Britanie –
5,1%, SUA – 0,2%. Calculând numărul de victime din efectivul populaţiei masculine cu
vârsta cuprinsă între 15 şi 50 de ani, Franţa rămâne pe prima poziţie, cu 14%, iar Germania
înregistrează 12%. În acelaşi timp, pierderile în rândul populaţiei civile – datorate fie unor
epidemii (tifos exantematic, gripă „spaniolă” etc.), fie subnutriţiei – plasează în fruntea unui
sinistru clasament Germania (740.000 morţi), apoi Franţa (570.000), Italia, (270.000) şi
Marea Britanie (112.000). Analizată pe termen lung, moartea unui număr mare de bărbaţi
adulţi, a generat scăderea gravă a natalităţii în perioada interbelică.
Războiul a determinat importante migraţii: peste 1.000.000 de germani din Polonia,
Ţările Baltice, Alsacia-Lorena s-au refugiat, după 1918, în Republica de la Weimar; circa
400.000 nobili şi funcţionari maghiari s-au retras din Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, în
Ungaria propriu-zisă; aproximativ 200.000 de bulgari au plecat din teritoriile cedate Greciei
sau Iugoslaviei, iar peste 1.000.000 de greci au părăsit regiunile rămase la Turcia. Cei
dezrădăcinaţi – nemţi, unguri, bulgari etc. – au devenit adepţi sau apologeţi ai mişcării
revizioniste, solicitând modificarea graniţelor recunoscute sau negociate şi hotărâte la
Versailles.
Declinul Europei, sub raport economico-financiar, a fost o altă consecinţă marcantă
a primului război mondial. Zone întinse ale Europei, îndeosebi din statele beligerante –
Franţa, Belgia, Italia, Rusia, România etc. – au devenit, parţial, teatre de operaţiuni militare.
În Franţa de est şi nord, de pildă, au fost distruse circa 300.000 de case, 3.000.000 ha teren
1
agricol; minele au fost inundate şi scoase temporar din exploatare. Potenţialul agricol al
Europei beligerante a fost redus la 30%, iar cel industrial la 40% faţă de nivelul anului 1913.
De asemenea, statele beligerante au acumulat în anii războiului o mare datorie internă şi
externă.
Nr. Principalele ţări beligerante Datoria publică (în miliarde franci – aur)
crt. 1913 Internă - 1919 Externă – 1919
1. Franţa 33,5 219 33
2. Marea Britanie 17,6 196,9 32
3. Germania 6,2 168,7 3,7
4. Italia 15 94 20
La sfârşitul războiului, în anul 1919, membrii Antantei şi principalii lor aliaţi aveau
datorii, contractate de la SUA în cuantum de 10 miliarde dolari.
Nr. Membrii Antantei şi aliaţii ei Datorii contractate din
crt. SUA
1. Franţa 2.950.760.000 lei
2. Marea Britanie 4.166.318.000 lei
3. Italia 1.648.034.000 lei
4. Belgia 347.691.000 lei
5. Rusia 187.729.000 lei
6. Cehoslovacia 61.256.000 lei
7. România 28.205.000 lei
8. Serbia 26.175.000 lei
9. Grecia 15.000.000 lei
Pentru a continua războiul, statele europene beligerante au fost obligate să cumpere
mari cantităţi de cărbune, petrol, alimente, arme, muniţii. Marea Britanie s-a văzut nevoită să
importe 81% din alimentele şi produsele industriale de bază, Franţa – 60%, iar Germania –
58%. Stocurile de aur ale ţărilor beligerante europene s-au diminuat considerabil, iar preţurile
produselor agro-alimentare, de strictă necesitate, au sporit în anii războiului de peste 2,5 ori
(faţă de anul 1913) în Marea Britanie, de 3,5 ori în Franţa, de peste 12,5 ori în Germania. Lira
sterlină s-a devalorizat, în aceeaşi etapă, cu 10%, francul francez cu 50%, iar marca germană
cu 90%. Toate aceste aspecte, intrate în istoriografia problemei în sintagma „declinul Europei
Occidentale” au fost analizate de către geograful Albert Demangeon în lucrarea Declinul
Europei (1920).
Principalele beneficiare ale războiului s-au dovedit a fi ţările extra-europene, în
general, şi, în special, SUA şi Japonia. Brazilia, de exemplu, a vândut Europei, în anii
războiului, de peste 10 ori mai mult zahăr, ca înainte de 1913. Argentina, Australia, Noua
Zeelandă şi-au sporit considerabil exporturile de carne şi făină. SUA şi-a dublat venitul
naţional – de la 33 la 72 miliarde dolari, prin creşterea producţiei de cărbune, oţel, cereale. De
altfel, în 1920, SUA concentrau peste jumătate din stocurile de aur ale lumii, deţinând un
formidabil avans faţă de toate celelalte mari puteri.
Nr. Anii Valoarea în milioane dolari
crt. importuri exporturi excedent bugetar
1. 1914 1893 2.329 436
2. 1915 1674 2716 1042
3. 1916 2197 4272 2075
4. 1917 2651 6227 3568
5. 1918 2946 5838 2892
Japonia a fost cea de-a doua mare putere care a profitat de pe urma primului război
mondial. Ea şi-a sporit considerabil producţia industriei de armament, şi-a diversificat şi
2
multiplicat structura economică, a devenit un puternic exportator de produse finite, concurând
şi înlăturând mărfurile europene în zonele asiatice.
O altă consecinţă a primului război mondial a constituit-o scăderea influenţei
europene în colonii şi dominioane. Metropolele, Marea Britanie şi Franţa au cerut coloniilor şi
dominioanelor să ia parte la război, cu efective umane şi contribuţii materiale. La sfârşitul
războiului, numeroşi lideri ai mişcărilor naţionale, din China şi India şi până în Egipt, Maroc,
Tunisia şi Algeria, au cerut lărgirea statutului de autonomie şi chiar acordarea independenţei,
întemeindu-şi programul de emancipare pe principiile autodeterminării lansate de Wilson sau
pe ideile propagandistice ale lui Lenin.
Războiul a generat şi transformări profunde în social, politic, moral. Triumful
Antantei a marcat prăbuşirea unor imperii autocrate şi conservatoare, precum cel otoman,
austro-ungar, ţarist. Germania şi Austria şi Turcia au devenit republici şi au adoptat constituţii
democrate, reforme sociale, economice, politice, culturale: s-a introdus sau generalizat votul
universal, separarea puterilor, regimul parlamentar. Din nefericire, valorile tradiţionale
(democraţia, parlamentarismul) au devenit ţinte pentru contestatari, fiind atacate fie de către
forţele de extremă stânga, de partidele comuniste şi muncitoreşti, fie de către forţele de
extremă dreapta. Prima conflagraţie militară a lovit, sub diverse aspecte şi cu intensităţi
diferite, toate clasele şi categoriile sociale. Au fost ruinaţi micii rentieri, negustori, funcţionari.
Din rândurile acestora aveau să fie recrutaţi membrii partidelor extremiste. Scăderea puterii de
cumpărare a maselor (cu 15-20% în Franţa, 25-30% în Germania şi Italia) a generat tensiuni
sociale, greve, acţiuni de protest, lupte de stradă, divizând societatea două tabere: cea a
„noilor îmbogăţiţi” şi cea a „noilor sărăciţi”.
Mentalitatea colectivă a fost, la rândul ei, modificată, noile stări de spirit găsindu-şi
expresia în lucrări cu o largă circulaţie, precum: Crucile de lemn de Roland Dorgeles, Viaţa
martirilor de G. Duhanel, Pe frontul de Vest nimic nou de E.M. Remarque, Adio arme de
Hemingway etc.

I.2. Prăbuşirea imperiilor ţarist, austro-ungar, otoman şi german a constituit una

din urmările fundamentale ale primului război mondial, cu implicaţii profunde, atât imediate,
cât şi de durată. Dacă în cazul imperiului ţarist, criza vechiului regim s-a acumulat şi
amplificat de-a lungul timpului, explodând sub şocul calamităţilor războiului, cu amestecul
direct sau indirect, mai slab sau mai puternic al ambelor tabere aflate în război, iniţial al
Antantei, apoi al Germaniei, procesul autodeterminării popoarelor din Austro-Ungaria s-a
desfăşurat şi finalizat în ultimele două luni ale anului 1918, în cadrul unor adunări naţionale,
plebiscitare, care hotărau constituirea de state independente sau reîntregirea celor existente.
La 29 octombrie 1918 s-a proclamat Republica Cehoslovacia, la 12 noiembrie – Republica
Austria, la 14 noiembrie – Republica Polonia, la 16 noiembrie – Republica Ungaria, la 1
decembrie, la Belgrad s-a creat oficial Regatul Sârbo-croato-sloven, prin unirea la Serbia a
celorlalte teritorii ale slavilor de sud; în aceeaşi zi, la Alba-Iulia, peste 100.000 de români din
Transilvania şi Banat hotărau unirea cu statul român.
În cazul Imperiului Otoman, împărţirea teritoriilor lui s-a pus în mai multe rânduri.
Faimosul tratat secret Sykes-Picot, din aprilie 1916, prevedea ca Rusia să ocupe
Constantinopolul, strâmtorile Bosfor şi Dardanele, regiunile Erzerum şi Trapezunt, din
Armenia până la ţărmul de sud al Mării Negre; Franţei îi reveneau Siria, Libanul, o parte a
Asiei Mici (între care şi provincia Cilicia), Italiei – provincia Smirna, portul Adalya, iar Marii
Britanii – partea leului: Mesopotamia şi Palestina. Turcia urma să fie redusă la un stat de
dimensiuni modeste, locuit în majoritate covârşitoare de turci, undeva, în Asia Mică, şi,
desigur, subordonat marilor puteri învingătoare.
3
 După capitularea Turciei, la 30 octombrie 1918, aliaţii au procedat la aplicarea
prevederilor tratatului secret Sykes-Picot, cu excepţia Rusiei – absentă ca urmare a instalării
regimului bolşevic. Trupele engleze controlau Arabia, Mesopotamia, Palestina; francezii
ocupaseră Cilicia, iar italienii – Adalya şi Konya. Guvernul englez a invitat şi trupele greceşti
să preia partea de răsărit a Turciei europene, precum şi Smirna, în Asia Mică. În scurtă vreme,
trupele greceşti şi-au lărgit zona de ocupaţie, ele subordonând oraşulele Adrianopol, Izmir şi
Bursa. În primăvara anului 1919, în Anatolia liberă a izbucnit o mişcare de protest, ca reacţie
la situaţia generată de lipsuri, foamete, prezenţa trupelor străine de ocupaţie. Îngrijorat de
extinderea şi amplificarea situaţiei de criză, sultanul l-a împuternicit pe ofiţerul Mustafa
Kemal să restabilească ordinea. Acesta a pactizat cu protestatarii, atrăgând de partea sa şi o
parte din trupele guvernamentale, apoi întreaga armată. După congresele naţionale, de la Sivas
şi Erzerum, Kemal a pus, la 4 septembrie 1919, bazele Comitetului Naţional General, care l-a
şi ales preşedinte al Turciei libere. Reprezentanţii marilor puteri învingătoare, întruniţi în
cadrul Conferinţa de pace de la Versailles au decis să trimită noi forţe militare, terestre şi
navale în zona Constantinopolului şi Strâmtorilor, au ocupat sediile guvernamentale, au
dizolvat Parlamentul, l-au obligat pe sultan să declare ilegală acţiunea din Anatolia şi să
semneze tratatul de pace de la Sevrés, la 10 august 1920. Denunţând acest tratat, Mustafa
Kemal a convocat Adunarea Naţională la Ankara, proclamând, la 23 aprilie 1920,
independenţa Turcia. Capitala Constantinopol – aflată sub ocupaţia trupelor învingătoare
anglo-franceze – a fost mutată la Ankara. La 26 aprilie 1920, guvernul Rusiei Sovietice a
recunoscut noul stat independent turc, Lenin anunţând că îi va oferi ajutor militar, moral şi
diplomatic lui Mustafa Kemal. În acelaşi spirit, la 16 martie 1921, la Moscova s-a semnat
„Tratatul de egalitate, prietenie şi fraternitate dintre Rusia Sovietică şi Turcia” condusă de
Mustafa Kemal, document prin care se reglementau graniţele ruso-turce, se desfiinţau
privilegiile dobândite anterior de negustorii şi clericii ruşi în fostul imperiu turc.
Folosindu-se de disensiunile franco-engleze, Kemal a semnat, la 30 mai 1920,
armistiţiul cu Franţa, iar în perioada 1921-1922 trupele turceşti au obţinut primele victorii
însemnate asupra unităţilor militare străine: la Inönii şi Sakarya (împotriv grecilor), apoi la
Brusa şi Izmir. La 11 octombrie 1922, Turcia încheia cu Marea Britanie armistiţiul de la
Mudanya, iar la 1 noiembrie 1922 se anunţa oficial abolirea sultanatului şi a vechiului regim.
Ultimul sultan, Mahomed al VI-lea a reuşit să se salveze cu ajutorul britanicilor care i-au
oferit protecţie şi loc de exil în insula Malta.
La Conferinţa de pace de la Versailles, prin art. 22 din Pactul sau Statutul Societăţii
Naţiunilor se introducea sistemul mandatelor; „ţările avansate” urmau să-şi asume „o misiune
sacră, civilizatoare” asupra teritoriilor „care nu sunt încă în stare să se conducă ele însele”. Se
stabileau trei tipuri de teritorii: A, B, C, în funcţie de gradul lor de dezvoltare şi de
posibilitatea implicării elementelor locale, autohtone în administrarea şi conducerea acestora.
La 26 aprilie 1920, Consiliul Suprem al Antantei, întrunit la San Remo decidea ca
Mesopotamia – cunoscută ulterior sub numele de Irak – şi Palestina (inclusiv Transiordania)
să fie atribuite, prin mandat, Marii Britanii; Siria şi Libanul erau cedate Franţei. Ulterior, la 24
iulie 1922, Consiliul Societăţii Naţiunilor confirma şi consolida mandatele Marii Britanii şi
Franţei asupra acestor teritorii, „pe timp nelimitat”. Statele mandatare aveau dreptul de-a
conduce treburile interne şi externe în aceste teritorii, de-a raporta periodic, la Geneva, stadiul
progreselor materiale, morale, legislative, culturale. În cazul unor teritorii „speciale”, Siria şi
Libanul, în termen de 3 ani Franţa trebuia să elaboreze un „statut organic” prin care se acorda
„egalitate juridică între autohtoni şi străini”. Autohtonii s-au împotrivit acestui sistem. Arabii,
de pildă, au convocat un congres arab la Damasc, în iulie 1919, cerând independenţa deplină.
Franţa a introdus în iulie 1920 un regim de ocupaţie militară spre a aduce populaţia locală „la
4
ascultare”. Nici în teritoriile luate sub mandat de britanici nu a fost linişte. Instalarea
administraţiei engleze în Irak a fost însoţită, în 1920, de o răscoală populară. Dacă francezii l-
au izgonit pe emirul Faysal din Siria, englezii l-au primit în Irak şi în octombrie 1922 l-au
proclamat „rege al Irakului”, încheind cu acesta o „alianţă anglo-irakiană”, prin care regele
putea cere „ajutor şi sfaturi” guvernului britanic. Ulterior, în 1924, o Adunare Constituantă
Haşemită a încheiat un tratat cu Anglia şi a proclamat Irakul „stat suveran liber şi
independent”.
În 1922, britanicii au detaşat de la Palestina, zona de la răsărit de râul Iordan, creând
Transiordania şi numindu-l ca emir pe Abdulah, fiul regelui Husein. Era însă primul pas pe
drumul tensionat al relaţiilor arabo-israeliene, în condiţiile în care în 1914 se reîntorseseră în
Palestina 85.000 de evrei. Dacă la nivelul anului 1919, numărul lor a scăzut la 60.000 evrei
(comparativ cu cei peste 850.000 arabi), aceasta se datorase persecuţiilor declanşate de turci
contra evreilor, participanţi, în cadrul armatei britanice, în aşa-numita Legiune evreiască. La
sfârşitul primului război mondial, liderii mişcării sioniste primiseră avizul SUA, Marii
Britanii, Franţei, Italiei şi Vaticanului pentru refacerea statului Israel, dar procesul avea să
treneze până după 1945.
În ceea ce priveşte împărţirea şi cucerirea coloniilor germane, se apreciază că în
intervalul 1871-1914 – atunci când a înregistrat progrese economice de-a dreptul
spectaculoase, devenind a doua putere industrială a lumii după SUA şi fiind etichetată
„paradisul ordinii şi tehnicii” – Germania a reuşit să controleze o serie de teritorii din Africa,
Oceanul Pacific şi Extremul Orient. În 1914, ea dispunea de un imperiu cu o suprafaţă de
2.913.000 km2 şi o populaţie de 78.000.000 locuitori. Fiind ultimul constituit, imperiul
german era de 10 ori mai restrâns decât cel englez şi de 3 ori decât cel francez. Dar, privit în
ansamblul imperiilor coloniale, imperiul german era al III-lea, ca întindere, după imperiile
britanic şi francez, depăşind imperiile Belgiei, Portugaliei, Olandei, Spaniei şi Danemarcei. În
43 de ani, Germania controla: 1) în Africa – Togo şi Camerun, Ruanda-Urundi, o fâşie din
sud-vest, o alta din Africa Orientală, precum şi în zona din est, de Kionga; 2) în Oceanul
Pacific – Noua Guinee, Samoa, Mariane, Marshall, Caroline, Palaos; 3) în China – provincia
Şandun ca zonă de influenţă;
După stabilirea sistemului mandatelor şi la sfârşitul operaţiunilor militare s-a
definitivat şi oficializat împărţirea coloniilor germane şi cucerirea lor efectivă, după cum
urmează: Franţa şi Marea Britanie preluau, sub mandat, coloniile Camerun şi Togo; coloniile
din Africa de Sud-Vest erau date Uniunii Africane (care era dominion britanic); Ruanda-
Urundi era dată Belgiei; Portugalia primea teritoriile germane din zona estică a Africii;
Australia – dominion britanic – primea Noua Guinee şi insulele germane de la sud de Ecuator,
în Oceanul Pacific; un alt dominion britanic, Noua Zeelandă controla insulele Samoa
Occidentală; Japonia, ca aliată a Antantei, ocupa, din proprie iniţiativă, insulele germane de la
nord de Ecuator, adică Mariane, Marshall, Caroline, Palaos şi provincia chineză Şandun
(ulterior, sub presiunea SUA, prin conferinţa de la Washington, Japonia a fost obligată să
abandoneze teritoriul chinez). După 1918 au mai rămas sub dominaţie străină teritorii care
însumau 72% din suprafaţă şi 67% din populaţia pământului.

I.3. Conferinţa de pace de la Versailles şi organizarea lumii după primul război

mondial
După unele discuţii referitoare la locul unde urma să se întrunească reprezentanţii
ţărilor beligerante pentru a decide noua organizare postbelică – printre propuneri figurând
Londra, Roma şi Geneva – s-a ales Parisul, fiindcă Franţa a fost ţara pe teritoriul căreia s-au
purtat cele mai dure operaţiuni militare şi, dintre marile puteri învingătoare, a avut cel mai
5
mult de suferit. La Conferinţa de pace au participat 25 de state. Fiecare stat beligerant
trimitea, oficial, o delegaţie formată din 5 membri, la care se puteau adăuga: experţi, ziarişti,
amatori de toate profesiile şi vârstele. Cele mai multe delegaţii aveau în frunte şefi de state
sau prim-miniştri. Astfel, prim-ministrul Georges Clemenceau conducea delegaţia Franţei – şi
a fost ales şi preşedintele Conferinţei de Pace – Lloyd Georges pe cea a Marii Britanii,
Orlando pe cea a Italiei. Delegaţia României îl avea în frunte pe primul ministru Ion I.C.
Brătianu.
La 18 noiembrie 1918 s-a anunţat că delegaţia SUA va fi condusă de însuşi
preşedintele W. Wilson, care-şi exprima dorinţa de-a veni la Paris. Aceasta era cea dintâi
vizită a unui preşedinte al SUA în Europa. El dorea să-şi impună propriul său program de
pace, cunoscut în Cele 14 puncte, publicate la 8 ianuarie 1918 şi completate ulterior, prin alte
câteva documente. (Programul lui Wilson prevedea: dreptul popoarelor la autodeterminare;
libertatea mărilor şi oceanelor; dezarmarea progresivă a statelor şi asigurarea securităţii
colective pe baza asistenţei mutuale; înfiinţarea Societăţii Naţiunilor ca garantă a păcii şi
colaborării economice, financiare, politice, ştiinţifice, social-umanitare între toate statele
neutre; acordarea unei largi autonomii popoarelor din Austro-Ungaria şi retragerea trupelor
germane din teritoriile ocupate etc.). Având în vedere contribuţia uriaşă, materială şi umană a
SUA la obţinerea victoriei de către Antanta, Wilson spera să-şi impună programul său. El
dorea să realizeze o pace fără învinşi şi învingători, fără anexiuni teritoriale şi despăgubiri de
război.
Contradicţiile dintre statele participante erau însă numeroase şi adânci. Aliaţii din
cadrul Antantei – Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia – se grăbeau să-şi pună în aplicare
prevederile din tratatele secrete, referitoare la împărţirea teritorială a fostelor imperii; ele se
preocupau, în principal, de analiza şi reglementarea clauzelor teritoriale, economice,
financiare, naţionale, politice etc. Wilson, în schimb, cerea prioritate pentru crearea Societăţii
Naţiunilor, definitivarea şi statuarea noilor principii şi norme ale dreptului internaţional. Dar,
poziţiile participanţilor – Wilson, Lloyd George, Clemenceau etc. – depindeau, între altele, şi
de rezultatele alegerilor, care se desfăşurau tocmai în ajunul întrunirii la Paris. Din această
perspectivă, Wilson a fost dezavantajat chiar de la început: în noiembrie 1918 el a pierdut
majoritatea voturilor – în Camera Reprezentanţilor, republicanii au obţinut 237 de locuri, iar
democraţii săi numai 190 de locuri. În Marea Britanie, Lloyd George obţinuse la alegerile din
decembrie 1918 o majoritate de 526 de locuri pentru coaliţia guvernamentală, în vreme ce
opoziţia numai 106 locuri. Şi Clemenceau, în Franţa, obţinuse în Parlament o majoritate de
380 de locuri, în timp ce opoziţia doar 134 de locuri. Wilson a sosit la Paris la 13 decembrie
1918. El a vizitat Londra, Roma şi apoi s-a oprit la Paris, fiind primit cu un entuziasm
delirant, ca un adevărat „eliberator”.
În pofida principiilor de egalitate şi a promisiunilor democratice, delegaţiile au fost
clasate şi ierarhizate în cele aparţinând: a) ţărilor cu interese nelimitate – SUA, Marea
Britanie, Franţa, Japonia, Italia ale căror delegaţii şi experţi aveau acces în toate comisiile şi
comitetele de lucru ale conferinţei; b) statelor cu interese limitate formate, în general, din ţări
mici şi mijlocii, aliate Antantei, precum Cehoslovacia, Polonia, România, Regatul Sârbo-
croato-sloven, Grecia, ţările neutre din Peninsula Scandinavică etc., ale căror reprezentanţi
participau doar la acele organisme de lucru unde se discutau şi probleme ce le priveau direct;
c) statelor învinse – Germania, Turcia, Austria, Ungaria, Bulgaria, cărora urma să li se
înmâneze tratatul de pace pentru fi semnate.
Principalele organe de lucru ale conferinţei au fost:

6
 a. Consiliul celor 10, format din şefii de guverne şi miniştri de externe ai celor cinci
mari puteri, SUA, Marea Britanie, Franţa, Japonia şi Italia. A activat în intervalul 12 ianuarie
– 24 martie 1919. După această dată, organul efectiv de coordonare a Conferinţei a devenit
b. Consiliul celor 4 – compus din şefii de guverne ai SUA, Marii Britanii, Franţei şi
Italiei, adică Wilson, Lloyd George, Clemenceau, Orlando. Iniţial, el s-a numit Consiliul
celor 5, dar Japonia s-a retras, nemulţumită că nu s-a admis şi principiul „egalităţii raselor”, în
fapt, era un mod de a protesta faţă de cererea de retragere din provincia chineză. Prin
părăsirea Conferinţei de către Italia – nemulţumită şi ea de modul cum era tratată, ca o „rudă
săracă” – s-a ajuns la Consiliul celor 3, iar după retragerea lui Wilson, Consiliul celor 2: şefii
de guverne ai Marii Britanii şi Franţei.
c. Cele 16 comitete de studii şi lucru – alcătuite din experţi ai statelor învingătoare,
s-au întrunit în peste 100 de şedinţe fiecare, pentru formularea unor propuneri concrete de
decizii.

Tratatul de pace cu Germania, considerat cel mai important, era definitivat, după
multe controverse, la 5 mai 1919 şi semnat la 28 iunie 1919. Delegaţia germană era obligată
să-l semneze în Sala Oglinzilor, la Versailles, acolo unde, în 1871, Franţa capitulase în faţa
Prusiei.
Deşi Marea Britanie şi SUA s-au pronunţat insistent „pentru îndulcirea conţinutului”
documentului, Franţa s-a opus vehement. Tratatul conţinea clauze teritoriale, militare,
economico-financiare, politice etc. Teritoriul Germaniei era redus cu 1/7 din suprafaţa pe care
o avea până la 1914 şi cu ¼ din populaţie, efectuându-se următoarele modificări:
1. Alsacia şi Lorena erau restituite Franţei;
2. cantoanele Eupen şi Malmedy erau retrocedate Belgiei, dar aceasta nu a putut
obţine şi Luxemburgul, aşa cum ar fi vrut, nici malul stâng al râului Ascant, care aparţinuse
cândva Ţărilor de Jos;
3. Franţa primea, drept compensaţie, reparaţii de război spre administrare, zona Saar,
sub egida Societăţii Naţiunilor, pe timp de 15 ani – urmând ca apoi, prin plebiscit, populaţia
din Saar să-şi exprime voinţa liber, fie de-a rămâne la Franţa, fie de-a reveni la statul german;
exista şi o a treia opţiune: aceea de a rămâne într-o zonă independentă;
4. districtul Schlesswig, aflat la graniţa cu Danemarca, era supus plebiscitului în
martie 1920: partea de nord revenea la Danemarca, iar cea de sud la Germania;
5. pentru a crea Poloniei acces la Marea Baltică, Germania abandona Posnania şi o
parte din Prusia occidentală, adică acel coridor Thorn, lung de 80 km, care lega teritoriile
poloneze de portul Danzig, declarat „oraş liber”, sub egida Societăţii Naţiunilor, dar
administrat de polonezi. Cum acest teritoriu avea să fie prezentat de Hitler ca unul din
pretextele declanşării războiului, la 1 septembrie 1939, el a intrat în istorie sub numele de
„Coridorul blestemat”;
6. portul Memel sau Kleipeda, aflat la extremitatea răsăriteană a Prusiei Orientale,
era, de asemenea, declarat „oraş liber”, dar în 1923, în urma unei lovituri de stat, a fost anexat
la Lituania;
7. Silezia Superioară – teritoriu polonez, ocupat succesiv de austrieci, apoi de
germani – intra sub regimul plebiscitar; în martie 1921, în urma convocării populaţiei,
717.000 de locuitori au votat pentru alipirea la Germania şi 483.000 locuitori – la Polonia;
deşi polonezii au contestat veridicitatea rezultatului, Silezia a fost divizată între Polonia şi
Germania.
Prin aceste modificări teritoriale, Germania pierdea 88.000 km2 şi peste 8.000.000
locuitori. În cadrul tratatului cu Germania, un nod gordian al divergenţelor între foştii aliaţi
7
era problema securităţii Franţei. Mareşalul Foch, ceruse printr-un memorandum, ca Renania
să fie detaşată de la Germania şi fărâmiţată într-o puzderie de state autonome, ocupate de
trupele aliate. Wilson şi Lloyd George s-au opus planului francez, oferind, în schimb, două
tratate de garanţie – anglo-francez şi americano-francez, care trebuiau să fie puse în vigoare
simultan, în cazul unei agresiuni germane; dar cum SUA n-au ratificat nici Pactul Societăţii
Naţiunilor, nici tratatul cu Germania, ambele garanţii au rămas literă moartă.
Singurele „garanţii” pentru Franţa, în eventualitatea unei acţiuni de revanşă a
Germaniei, au rămas acele clauze militare înscrise în tratatul de pace:
• reducerea efectivelor armatei germane la cel mult 100.000 de ostaşi, din care
doar 4.000 de ofiţeri, recrutaţi pe bază de voluntariat, interzicându-se, prin
lege, serviciul militar obligatoriu;
• în viitor îi era interzis Germaniei să posede marină militară, artilerie grea,
aviaţie, tancuri, precum şi să fabrice material de război;
• o comisie interaliată avea sarcina să vegheze şi să controleze aceste
restricţii. Aliaţii au încercat să preia flota de război germană, dar
comandamentul naval german a preferat – la 26 iunie 1919 – să o sabordeze
în nordul Scoţiei, la Scapa Flow.
• dacă n-a putut fărâmiţa Renania, în mai multe state autonome, Franţa a
propus şi a reuşit să ocupe, pentru 5 ani, zona Köln, pentru 10 ani – Köblenz
şi pentru 15 ani – Mayenz. În acelaşi timp, întreaga zonă renană de pe malul
stâng, precum şi o fâşie pe malul drept al Rinului – pe lăţime de 50 de km –
formau zona demilitarizată.
• prevăzând reducerea considerabilă a efectivelor militare ale Germaniei şi
impunându-i acesteia unele restricţii însemnate, tratatul stipula că
dezarmarea statelor învinse să reprezinte preliminariile unei dezarmări
generale. Iată de ce, atunci când foştii învinşi au constatat că învingătorii nu-
şi respectă promisiunea au cerut să li se acorde „dreptul egal de înarmare”.
Tratatul cu Germania conţinea şi clauze economico-financiare: statul german
îşi pierdea dreptul de proprietate asupra întreprinderilor şi brevetelor din ţările inamice;
fluviile Rin, Elba şi Oder erau deschise comerţului aliat şi internaţionalizate; Germania
trebuia să ofere învingătorilor clauza naţiunii celei mai favorizate, adică să pună taxe vamale
minime în cadrul schimburilor comerciale; mărfurile provenite din Alsacia şi Lorena puteau
intra în teritoriile germane fără nici o taxă vamală. Recunoscându-se înfrântă, Germania
accepta principiul plăţii reparaţiilor „pentru distrugerile cauzate populaţiei civile ale naţiunilor
aliate şi proprietăţilor acestora”. După lungi controverse anglo-americano-franceze, dar mai
ales anglo-franceze, suma totală a reparaţiilor era stabilită în 1921 la 132 miliarde mărci-aur,
urmând a fi eşalonată în 30 de rate anuale. Această plată era justificată şi prin art. 231 din
tratat, care susţinea vinovăţia exclusivă a Germaniei în declanşarea războiului. În iulie 1920,
la Conferinţa de la Spa, suma totală a reparaţiilor urma să fie distribuită astfel: 52% pentru
Franţa, 22% – Marea Britanie, 10% – Italia, 8% – Belgia, 6% – restul statelor mici şi mijlocii:
Iugoslavia, Grecia, România etc.

c. Alte tratate din sistemul de pace de la Versailles

Un conţinut similar celui din tratatul cu Germania – cuprinzând clauze teritoriale,
economice, financiare, militare, naţionale etc. – au avut şi alte tratate.
1. cel cu Austria (semnat la Saint-Germain en Laye la 10 septembrie 1919)
definea frontierele Republicii Austria cu statele vecine: Elveţia, Liechtenstein, Germania,

8
Cehoslovacia, Ungaria, Statul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (devenit ulterior Iugoslavia) şi
Italia. Tratatul consfinţea independenţa Cehoslovaciei (Cehia făcuse parte din Transleithania,
partea austriacă a fostei monarhii), încorporarea Tirolului de Sud în teritoriul statului italian şi
a Burgenlandului (regiune care în perioada Monarhiei făcuse parte din Transleithania, partea
ungară dar populată în special de etnici de limbă germană) în Austria. Frontiera cu Statul
Sârbilor Croaţilor şi Slovenilor era stabilită doar în mod parţial, regiunea Klagenfurt urmând
să fie atribuită unuia din cele două state în urma unui plebiscit.
Austria se angaja să recunoască independenţa Cehoslovaciei şi Statului Sârbilor,
Croaţilor şi Slovenilor, precum şi a teritoriilor care aparţinuseră Rusiei la data de 1 august
1914 (statele baltice, Finlanda, Polonia). De asemenea, ea renunţa în favoarea României la
orice drepturi şi titluri asupra părţilor fostului Ducat al Bucovinei aflate în componenţa
României. Prin articolul 88, independenţa Austriei este declarată inalienabilă, cu excepţia
cazului în care Consiliul Ligii Naţiunilor ar fi consimţit în acest sens. Din acest motiv, se
solicita Austriei să se abţină de la orice acţiuni care ar fi compromis suveranitatea sa. Acest
articol avea menirea de a interzice unirea Austriei cu Germania.
Mai mult, Republica Austria trebuia să renunţe la o serie de tratate şi drepturi ale
fostei monarhii austro-ungare în relaţiile cu Marocul, Egiptul, Siamul (Thailanda) şi China,
iar capacitatea militară a statului austriac era limitată la 30.000 de persoane (soldaţi şi ofiţeri).
Alte prevederi ale tratatului cuprindeau dispoziţii referitoare la despăgubirile pe care
Austria urma să le plătească, la regimul navigaţiei pe Dunăre, la organizarea transporturilor
feroviare între Austria şi celelalte state (deosebit de importantă ţinând cont de poziţia Austriei
în sistemul feroviar european) etc.

2. cel cu Bulgaria (semnat la Neuilly sur Seinne, la 27 noiembrie 1919), stabilea

frontiera cu Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor (pe traseul frontierei din 1913 dintre
Bulgaria şi Serbia, cu excepţia a 4 teritorii atribuite Statului sârbo-croato-sloven). Frontiera cu
Grecia şi frontiera cu Turcia era trasată astfel încât Bulgaria pierdea accesul la Marea Egee,
(recunoscut în anul 1913). În privinţa României, s-a restabilit frontiera româno-bulgarâ
hotărâtă în Tratatul de pace de la Bucureşti din 10 august 1913 (Cadrilaterul, precum şi părţi
din Dobrogea de Nord reintrând în componenţa României). Tratatul cuprindea, de asemenea,
o serie de dispoziţii referitoare la limitarea forţelor armate ale Bulgariei, predarea materialului
militar, navigaţia pe Dunăre etc. Pentru Bulgaria, care era în război începând din 1912,
dispoziţiile tratatului au fost considerate deosebit de severe, astfel că tratatul a fost considerat
o catastrofă naţională. Teritoriul Bulgariei era aproape acelaşi ca şi la începutul războaielor
balcanice, iar pierderile umane fuseseră deosebit de ridicate.

3. cel cu Ungaria (semnat în Palatul Trianon, la 4 iunie 1920) definea frontierele

Ungariei cu statele vecine, consfinţind includerea teritoriului Croaţiei-Slavoniei (partea de
nord a Republicii Croaţia) şi Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul
Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei (azi Republica Slovacia şi
Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei şi părţii
răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.
Alte clauze se refereau la cadrul bilateral al relaţiilor dintre Ungaria şi statele vecine,
recunoaşterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.),
dispoziţii referitoare la cetăţenie, protecţia minorităţilor naţionale, precum şi la renunţarea de
către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda
de azi) şi China.

9
 4. cel cu Turcia (în Palatul Sévres, la 10 august 1920, parţial revizuit la Lausanne,
la 24 iulie 1923). Erau cedate teritorii către Grecia şi Armenia, şi se lua în discuţie
independenţa Kurdistanului. İstanbul-ul şi alte părţi din Turcia rămâneau sub ocupaţia trupelor
aliate. Tratatul a fost semnat doar de jumătate din membrii guvernului otoman şi nu a fost
trimis parlamentului către ratificare. Deşi susţinut de sultanul Mehmed VI, tratatul a primit
criticile mişcării naţionale conduse de Mustafa Kemal Pasha, cel care a şi condus, cu succes,
războiul de independenţă şi care i-a şi forţat pe aliaţi să se întoarcă la masa negocierilor, la
Lausanne, în 1923.

Rusia Sovietică n-a fost invitată la Conferinţa de pace şi frontierele ei europene s-au
definitivat după înfrângerea diferitor centre de putere alb-gardiste, după terminarea războiului
civil, prin tratate bilaterale, încheiate abia în anul 1920 – în februarie cu Estonia, în iulie cu
Lituania şi Letonia, iar în octombrie cu Finlanda, acestea ieşind din componenţa fostului
imperiu rus şi devenind state independente.
Cu multă dificultate s-au stabilit graniţele ruso-poloneze. Marea Britanie propunea
linia Cruzon (după numele ministrului englez al afacerilor externe), adică o Polonie care să
includă numai teritoriile locuite în majoritate de polonezi. Fruntaşii polonezi doreau refacerea
Poloniei aşa cum fusese ea înaintea celor trei împărţiri – din 1772, 1793 şi 1795 – de către
Rusia, Prusia şi Austria. Ca urmare, pentru stabilirea graniţelor polono-ruse, s-a declanşat şi
desfăşurat în anii 1919 şi 1920 un război între Polonia şi Rusia Sovietică, încheiat prin pacea
şi tratatul ruso-polonez de la Riga, din 12 martie 1921, care însemna o uşoară lărgire spre
răsărit, faţă de linia Cruzon, cu circa 150 km.
Dacă, în constituirea Finlandei, Ţărilor Baltice, Poloniei şi întregirea statului român,
Conferinţa de pace de la Versailles şi-a putut spune şi impune punctul său de vedere,
frontierele asiatice ale Rusiei Sovietice au fost, în principal, rezultatul acţiunilor de intervenţie
ale Armatei Roşii asupra popoarelor, care şi-au proclamat iniţial independenţa, dar, ulterior,
după terminarea războiului civil, au fost invadate de bolşevici. Astfel, după 1917-1918 s-au
constituit şi proclamat independenţa trei republici din Transcaucazia – Azerbaidjan, Georgia şi
Armenia. Dar, teritoriile acestora au fost atacate şi invadate în aprilie 1920 şi martie-aprilie
1921, fiind încorporate cu forţa la Rusia Sovietică. Aceeaşi soartă au avut-o toate populaţiile
musulmane, între care cele din Turkestan. În 1922, bolşevicii au adus la supunere şi populaţia
asiatică din Siberia, iar în 1921-1922, printr-o lovitură de stat au creat aşa-zisa republică
democrat-populară Mongolia exterioară.
Cei mai mulţi istorici consideră că, la sistemul tratatelor de pace de la Versailles,
încheiate în anii 1919-1922 s-au adăugat şi tratatele Conferinţei de la Washington din 1921-
1922. Scopul declarat al acesteia era – în concepţia diplomaţilor americani – reglementarea
problemelor navale şi cele ale Orientului Îndepărtat. În fapt, SUA urmăreau asigurarea
hegemoniei sale ca putere navală, subordonându-şi Marea Britanie – care deţinuse supremaţia
pe mări şi oceane de la jumătatea epocii moderne – şi limitarea expansiunii Japoneze în
Extremul Orient.
După destule controverse între ţările participante – SUA, Marea Britanie, Japonia,
Franţa, Italia, precum şi alte state, s-au încheiat următoarele documente:
a) Tratatul celor 5 mari puteri asupra dezarmării navale, pe o durată de 10 ani, prin
care, între principalele puteri navale trebuia să se recunoască şi să se respecte următorul raport
în ceea ce priveşte capacitatea navală: SUA şi Marea Britanie – 500 000 tone; Japonia –
500.000 tone şi Franţa şi Italia – 300 000 tone;

10
 b) Tratatul celor 4 mari puteri asupra Pacificului, prin care SUA, Anglia, Franţa şi
Japonia se angajau să respecte statu-quo-ul în Pacific, Marea Britanie trebuia să denunţe şi să
renunţe la alianţa anglo-japonă din 1902;
c) Tratatul celor 9 puteri asupra Chinei: SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia,
Belgia, Olanda, Portugalia, pe de o parte, şi China, pe de altă parte, se angajau să recunoască
şi să respecte integritatea şi independenţa Chinei – tratatul urmărind, de fapt, să oblige
Japonia să-şi retragă trupele din provincia Şandun, zona de influenţă a Germaniei ocupate în
anii războiului.
În concluzie, sistemul tratatelor de pace Versailles-Washington reprezintă un
amestec de decizii juste – între care, recunoaşterea voinţei popoarelor care şi-au constituit sau
întregit structuri statale independente, pe ruinele fostelor imperii austro-ungar, otoman şi
parţial şi rus, încercarea de-a fundamenta şi statua norme şi principii de drept, de-a stimula,
organiza şi apăra pacea şi colaborarea dintre ţări, pe baze raţionale şi general umanitare, prin
intermediul Societăţii Naţiunilor etc. Dar, înlăturarea lui Wilson de la cârma SUA, respingerea
Pactului Societăţii Naţiunilor şi neratificarea tratatelor de la Versailles de către Parlamentul
american, încheierea unor tratate separate între SUA şi ţările învinse, divergenţele de concepte
între SUA şi aliaţii europeni, disensiunile anglo-franceze, încercarea de-a izola şi înlătura
Rusia Sovietică de la deciziile conferinţei de pace, tratamentul discriminatoriu impus statelor
mici şi mijlocii explică unele limite esenţiale ale păcii.

11