Sunteți pe pagina 1din 4

Iapa lui Voda de Mihail Sadoveanu (argumentare)

Mihail Sadoveanu se releva ca un rapsod al timpului de odinioara, reconstituind o epoca indepartata nu prin rigoarea documentului, ci prin evocarea atmosferei trecutului, imbinand liricul cu epicul, intr-o tonalitate de balada si legenda (Teodor Vargolici). Considerat cel mai prolific scriitor din literatura romana, Sadoveanu a publicat peste 100 de volume in lunga sa cariera si a ramas fidel, dincolo de schimbarile majore din literatura timpului, aceluiasi stil si aceleiasi tematici. Paul Georgescu il numeste un scriitor de tip arhaic, epopeic, mitic si tragic, intr-o perioata in care romanul e analitic, psihologic, experimental si intelectualist. Tematica operei sale(istoria, natura, viata sociala), multitudinea speciilor abordate(roman, povestire, schita, nuvela, memorialistica etc.) si volumul de opere publicate ii confera calitatea de scriitor complet. Nicolae Manolescu il incadreaza, ca stil, intre Necule si Creanga. Are un debut unic in literatura romana, lasandu-se, in 1904, cu patru carti deodata. Evolutia operei sale poate fi urmarita pe parcursul a trei etape, in care scriitorul abordeaza o tematica unitara, cu deschideri catre folclor, natura si poblematica sociala. Opera sa sta sub semnul realismului, dar, spre deosebire de de Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu pastraza un orizont mitic in care se proiecteaza faptele istorice si marile evenimente alre vietii umane. Povestirile sale au o infuzie discreta de lirism, vremurile de altadata dobandind valoarea unui eden terestru, in care elementele de ordin divin se imbina cu puterile pamantesti. Oamenii locului, dintr-o Moldova arhaica sau din timpuri mai apropriate, au aceeasi perceptie magica a semnelor vremii, sunt buni razboinici, au o bucatarie surprinzator de rafinata, elemente prin care se construieste un univers edenic, unde libatiile si mesele imbelsugate nu sunt decat un prolog pentru intrarea in spatiul miraculos al povestilor, pentru intamplari nemaiauzite. In romanele istorice, Sadoveanu surprinde trei perioade distincte: vremea de aur a inceputurilor etnice, progagate in timpul profan, din Creanga de aur, epoca eroica voievodala, in Neamul Soimarestilor si in Zodia Cancerului sau Vremea Ducai-Voda . Adevarate paradisuri terestre se intalnesc in descrierile de natura din Imparatia apelor si din Tara de dincolo de negura. Baltagul scoate la iveala o lume arhaica, in care dainuie vechi mituri si traditii, cum este cel al Marii Trecerei sau al lui Isis si Osiris. Personajele lui Mihail Sadoveanu sunt situate departe de lume, traind cel mai adesea in codri sau in imparatia apelor, refuzand civilizatia si conducandu-se dupa semne magice. Kesarion Breb, din Creanga de aur, este viitorul Decheneu, al trezeci si treilea, venit din inima muntilor sa afle noua religie aparuta la poalele lumii. Aceasta ruptura de realitatea citadina se

relizeaza prin introducerea altor norme de conduita, prin respectarea legilor arhaice ale vietii, cum este cea a gasirii vinovatului, in Baltagul. In Hanul Ancutei imersia in timpul arhaic evoca o lume cu balauri si metamorfozabili in fiinte umane, cu banditi si povesti de dragoste sublime. Aparut in 1928, Hanu Ancutei deschide seria marilor capodopere sadoveniene, fiind considerat un roman-epopee inchinat memoriei unui popor (Ion Vlad). El inchie prima epoca de creatie a povestitorului si o deschide pe a doua, este capodopera de rascruce (Nicolae Manloescu, Imaginarul sadovenian). Regasim in ea toate elementele povestirii anterioare: lumea taraneasca, natura, idilicul, legenda, dualitatea. Niciodata arta povestirii n-a fost mai rafinata, in simplitatea ei. Dar Hanu Ancutei anunta o schimbare universului si a tehnicii narative sadoveniene, ce va deveni evidenta peste cativa ani in Creanga de aur sau in Ostrovul lupilor. Originilatatea lui Sadoveanu incepe sa fie, cu aceasta carte, o sinteza de spirit popular si de cultura, mergand pana la livresc. Formele oralitatii sunt inlocuite treptat cu acelea ale scrisului (Nicolae Manolescu, Imaginarul sadovenian). Toate cele noua povestiri plaseaza cititorul intr-un timp mitic, al originirilor si intr-un spatiu al fericirii lumesti ce atince dimensiuni fabuloase. Povestirile sunt depanate de cativa drumeti popositi la han, intr-o toamna aurie, intr-o departata vreme. Structural, volumul respecta tehnica povestirii in rama, cele noua povestirii fiind spuse de naratori diferiti in aceeasi imprejurare si in acelasi cadru. A zecea povestire este cea care le incadreaza pe celelalte noua, ea reprezinta rama, liantul dintre textele propriu-zise si apartine vocii supranaratorului. Fiecare povestire, este, astfel, incadrata de cate un episod exterior care o conexeaza cu cea care o preceda si apoi cu cea care ii urmeaza. Procedeu, cunoscut si sub denumirea de povestire in povestire, mai este intalnit la Givanni Boccaccio si la Ion Barbu in Riga Crypto si lapona Enigel. Povestirea este o specie a genului epic, in proza, o naratiune subiectivizata, cu dimensiuni asemanatoare nuvelei, in care este surprins u singur fapt epic. Povestitorul, este implicat, de obicei, fie ca martor, fie ca personaj al intamplarilor pe care le nareaza. Interesul nu se concentreaza, ca in nuvela, asupra personajului, ci asupra situatiilor prezentate intr-o maniera ritualica, de ceremonial. Ca forma structuranta, povestirea poate circula izolat, ca o unitate de sine statatoare, sau in rama, intr-o schema epica ampla, fiind inserate mai multe povestiri ce se genereaza reciproc, prin inlanuire. Povestirea se deosebeste de celelalte specii epice prin strategia narativa ce scoate in evidenta povestitorul si punctul sau de vedere asupra faptelor relatate, intr-o nota de subiectivitate accentuata. Oralitatea stilului este trasatura fundamentala a speciei, motivata de destinatia catre un ascultator prezent, constient, curios si cooperant. Textele sunt presarate cu

marci ale oralitatii: formule de generare si de mentinere a interesului, de testare a intentiei ascultatorului de creare a suspansului, de marcare a momentelor esentiale, de anticipare emotionala, de potentare a efectelor. Prima istorisire din Hanu Ancutei, Iapa lui Voda, e o povestire-cadru, care fixeaza cronotopul actiunii, dimensiunile spatio-temporale ale acesteia: Intr-o toamna aurie am auzit multe povesti la Hanul Ancutei. Dar asta s-a intamplat intr-o departata vreme, demult, in anul cand au cazut de Sntilie ploi naprasnice si spuneau oamenii ca ar fi vazut balaur negru in nouri, deasupra puhoaielor Moldovei. Subiectul povestirilor este in aparenta simplu, dar structura mitica se contureaza intr-un amplu decor primordial, in care natura determina mersul evenimnetelor. Semne apar atat din spatiul divin, cat si din cel infernal, balaurul de pe cer fiind o aparitie malefica. Totul sta sub semnul unei lumi de basm, al fabulosului, iar solomonarii din legendele sadoveniene se aseamana cu preotii daci care stajuiau, prin tacerea lor, eternitatea, retrasi in singuratatea muntilor. Un astfel de exemplu este mos Leonte Zodierul, care cerceteaza semnele lui Iraclie-imparat in cartea sa de zodii, o imaginara carte de nisip, ce cuprinde scenariul tuturor lucrurilor ce sau intamplat si ce se vor mai intampla. Primul povestitor este Ionita comisul de la Draganesti care se intrece la povesti chiar si cu mos Leonte, Ionita comisul in calitate de personaj narator da o explicatei ascultatorilor cu privire la iapa sa, de unde si titlul povestirii Iapa lui Voda. Povestirea este o specie a genului epic pentru ca faptele si intamplarile sunt prezentate pe momentele subiectului. Aflat la hanu Ancutei, comisul Ionita ii ameninta pe oamenii aflati acolo cu o povestire din vremea tineretelor lui si din timpul domniei lui Mihai Voda Sturza. In intriga aflam ca cei de fata il incurajeaza pe comisul Ionita iar acesta hotaraste sa le spuna povestea. In desfasurarea actiunii naratorului povesteste ca in tinerete se afla tot la hanu Ancutei cu o alta iapa, mama acesteia de acum si ca la un moment dat soseste un boier caruia ii ofera de baut si povesteste cu el despre necazurile sale cu boierii vecini. Ii mai spune ca e in drum spre curtea domneasca, ca sa-i ceara lui Voda sa ii faca dreaptate, iar daca nu ii va face sa ii pupe iapa sub coada. Boierul pleaca iar la putin timp dupa el pleaca si comisul Ionita. La Iasi, Ionita intra cu mare usurinta la Voda, se inchina si recunoaste pe boierul de la han. Ionita ii arata actele si voda ii face dreptate, moment ce constituie punctul culminamt. In deznodamant, Voda il intreaba ce s-ar fi intamplat daca nu ii facea dreptate, Ionita raspunde ca el nu-si i-a vorba inapoi, ceea ce il distreaza pe Voda. Domnitorul ii multumeste pentru cinstea facuta la han si trimite un slujbas domnesc pentru a pune in aplicare porunca lui Voda. Comisul le cere ascultatorilor sa priveasca cu luare aminte iapa care rancheaza si radedezvaluind parca o amintire din alt veac. Astfel cei de fata isi dau seama ce fel de om e comisul Ionita. Iapa lui Voda este o povestire pentru ca are un numar relativ redus de

personaje, principale: Ionita, altele secundare: Voda, Mos Leonte, Sadoveanu, Ancuta. Desi accentul nu se pune pe caracterizarea personajului, totusi comisul este caracterizat atat direct de autor cat si indirect prin fapte si limbaj. Portretul lui respecta toate functiile implicite unui asemenea popas descriptiv: functia de informare, care da posibilitatea descoperirii personajului, functia de revelator(de dezvaluire a gandurilor secrete), functia simbolica, reprezentativa pentru o anumta categorie sociala. Personajul este ganditor, reflexiv, purtand semnele vremii, fiind un om inalt, carunt cu fata uscata si adanc brazadata, cu pielea scrijelta in creturi marunte si nenumarate. Comisul Ionita face parte din tipologia calatorului, ca un cal desprins parca din poveste Numai pielea si ciolanele!, situandu-se dincole de ipostaza unui simplu narator, iar acest lucru il innobileaza, il ridica la un alt nivel de existenta. Pe baza argumentelor aduse putem deduce faptul ca opera Iapa lui Voda este o povestire.