Sunteți pe pagina 1din 3

Jurnal de licean

Universul meu, creatia

10 februarie2009
Ora de fizica. Mai prind din cand in cand cate o idee din
amlgamul de cuvinte ce ce-si gasesc ecou in spatele clasei, dar niciuna
nu pare sa ma atinga. Viteza, acceleratia, timpul…timpul care azi a
intepenit intre cei patru pereti ai clase, pe care-i dilata in nesfarsirea
lui. Oare chiar atat de mica sunt? E bizar cum atatea ganduri si
sentimente pot acapara un singur trup, aruncandu-l in goana nebuna
dupa iluzii. Si fiecare vis pierdut il mai imbatraneste putin, slabindu-i
din puteri.
Vocea ratiunii imi spune ca incerc sa gasesc vinovati pentru
neputinta mea de a ma regasi, de a aduna piesele de puzzle care
lipsesc personalitatii mele. Cerul s-a frant in mii de fragmente si n-am
reusit sa prind decat o parte din ele, destule cat sa am o umbra, prea
multe pentru a ramane doar o umbra. Sunt cat se poate de vie, respir
prin fiecare por si simt cu fiecare patrime a inimii mele.

12 februarie 2009
Mi-e frica sa raspund la ora. Mi-am invatat lectia, dar mi-e teama
ca o sa gresesc. Bunul simt imi spune ca nu e posibil, dar, uite, ce fac
emotiile din oameni! Sunt in stare sa-ti suprime pana si cea mai
sincera si mai increzatoare pornire si sa-ti spulbere si ultima frantura
de judecata pe care o ai.
M-am trezit ancorata in fabulosul mister al muzicii ce se aude din
clasa alaturata si ce strabate cu usurinta peretii. Fara forma, fara
maini, tese intriga unei povesti cu zane si printese, cu Feti-Frumoisi si
zmei; dar se risipeste dupa primele cuvinte. Cadenta ultimelor acorduri
imi proiecteaza imaginatia in planul sublim al amintirilor stinse pe
strazi pustii, unde uneori ploua cu stele. Retraiesc, rand pe rand,
priviri, imagini, atingeri, ce si-au pierdut rostul si in curand o sa-si
piarda si culorile si-o sa fie inlocuite de vise, ganduri, idealuri, toate
dovezi incontestabile ale ireversibilitatii timpului.
Imi acopar urechile, straduindu-ma sa ignor zgomotul infernal al
clopotelului care ofera o libertate restrictionata de ziduri inalte si
garduri, libertate ce suprima dorintele si pe care o numim pauza, o
scurta intrerupere a ciclului de idei ce ni se furnizeaza, masurate parca
pe minut, unele fara esenta si continut.
13 februarie 2009
Mi se pare atat de invechit decorul de pe holurile scolii. Aceiasi
oameni, aceleasi chipuri ce te privesc, vrand sa-ti sfasie sufletul, ca sa
afle ce intemnitezi acolo. Si pe mine ma privesc la fel si uneori imi
doresc sa pot ignora toti ochii iscoditori si neobositi ce-mi cerceteaza
fiecare detaliu al figurii. Dar sunt neputincioasa. Caut sa exprim ceva
situat intre cuvinte si tacere; nu vreau sa amagesc prin vorbe, nici sa
dezamagesc prin liniste, vreau doar sa ma fac inteleasa, sa depasesc
granita ce ma tine departe de lume si de realitatile ei ce se
intersecteaza la limita dintre bine si rau, dand nastere caracterelor.
Vreau sa creez si nu sa reproduc, vreau sa-mi multiplic sufletul si sa-l
daruiesc, vreau sa-mi gasesc propriile aripi si nu sa incerc sa zbor pe
spatele altora.
Sunt ghidata de scopurile mele marete, poate chiar nobile din
perspectiva mea, dar spre ce ma indrept? Si cine mi-ar putea spune,
daca nici macar eu nu am idee? Hoinaresc prin lumi ce mai mult ma
deruteaza si-mi lasa gustul amar al infrangerii. Si totusi continui cu
sarguinta o lupta ce ma defineste si ma scoate din rutina, caci pentru
mine rutina nu e mai mult, nici mai putin decat uciderea lenta a
sufletului, care nu va fi nicicand readus la viata in forma lui originala.

16 februarie 2009
Imaginatia mea a ramas propulsata intr-o discutie mai veche,
incercand sa descifrez un cod ascuns, un limbaj neinteles. Caci altfel
nu-mi pot explica si ma doare sa ma gandesc ca am si eu vreo vina cat
de mica, iar pe un drum imens am uitat sa privesc in urma sau am
privit si nu am vazut, nu am inteles ca lipseste ceva. Mi-am pierdut
prietena pe o sosea aglomerata, unde toti, poate mai putin eu, sunt
dispusi sa asculte si sa inteleaga. Pot supravietui cu siguranta, dar
durerea nu se sterge usor, ci se impregneaza tot mai adanc si vrea sa-
mi fure soarele, sa ma lase sa adorm in intuneric.
Ma uit pe geam pierduta. Nige si fulgii lovesc intr-un ritm alert
pamantul. Probabil e frig si aerul e mai rece, invidiind caldura ce se
intinde pana la geamurile ce-si pierd din lumina. Mi-e dor de un birou in
care mi-am lasat o parte din suflet si de un laborator, care vibra in
culorile precipitatelor sub cerul plumburiu al iernii. N-am pretuit
niciodata acele clipe mai mult ca acum si am gresit. De ce? N-am un
raspuns si nici putere sa caut unul prin franturi de idei, sa capturez o
bucatica de univers si sa-l port mereu cu grija intr-un volum invelit in
fericire, care sa creasca neincetat si sa se desavarseasca. Ce cuvant
bizar de indepartat, asuns in ceata unui viitor nesigur, carmuit de
idealuri neconturate. Urasc incertitudinea, ma face sa ma indoiesc si sa
nu am incredere in nimic din ceea ce depaseste persoana mea.

17 februarie 2009
Timpul si iarasi timpul. E absurd sa crezi ca-l depasesti, cand in
realitate esti in captivitatea lui.
Scoala e mai alerta azi, toti alearga spre ceva sau cineva. Ora de
matematica se transforma, incet, incet, intr-o banala ecuatie de gradul
intai si nici macar ea nu mai merita osteneala. Peste toate pune
stapanire o plictiseala densa, in care pulberea ideilor nu se mai fixeaza
si obisnuitul rapeste ultimele urme a ceea ce cu adevarat conteaza.
Dar e o zi scurta, caci norii se ingramadesc in podul cerului,
amenintand salbatici. Azi, fara indoiala, voi adormi devreme.