Sunteți pe pagina 1din 14

Captarea si prelucrarea informatiilor

Senzatiile

Senzatiile sunt procese psihice elementare, care reflecta diferitele insusiri ale obiectelor si fenomenelor lumii externe, precum si starile interne ale organismului, in momentul actiunii nemijlocite a stimulilor respectivi asupra receptorilor. Exista doua stadii ale unei senzatii: 1.stadiul presenzorial, stadiul de excitatie sau de reflex caracterizat printr-o reactie localizata, dar integrata prin efectel ei in circuitul reglator; 2.stadiul senzatiei propriu-zise, ca reflectare a unor insusiri ale obiectelor. Calitatea senzatiilor Este data de multitudinea elementelor care le compun. Este explicata de trei mecanisme: selectivitatea receptorilor - consta in specificitatea diferentiata a receptorilor in raport cu diverse tipuri de stimuli. energia specifica a organelor de simt - fiecare organ de simt poseda o energie specifica proprie lui, care este transmisa creierului, indiferent de maniera in care este stimulat. energia specifica centrala - la baza acesteia se afla diferentele chimice existente in transmisia sinaptica. Intensitatea senzatiilor Este legata de intensitatea fizica a stimulilor care le promoveaza dar depinde si de alte variabile care actioneaza corelat sau independent cu intensitatea stimulului. Aceste variabile se impart in trei categorii: durata aplicarii; modul de aplicare; particularitatile mecanismelor anatomofiziologice ale senzatiilor.

Acestor factori li se adauga si conditiile concrete in care are loc receptia, gradul de excitabilitate al sistemului nervos, existenta sau non-existenta unor dominante organice.

Durata senzatiilor Se refera la intinderea in timp a senzatiei. Senzatia persista atata timp cat actioneaza si stimulul, unele insa persista si dupa incetarea actiunii directe a stimulului (ex. senzatiile gustative) ele purtand denumirea de imagini consecutive. Tonul afectiv al senzatiilor Este proprietatea senzatiilor de a produce stari afective placute sau neplacute, de apropiere sau de respingere a realitatii reflectate. Acest ton le individualizeaza, le distinge unele de altele, le reliefeaza si evidentiaza relatiile subtile ce exista intre fenomenele psihice simple (senzatiile) si complexe (procesele afective). Criterii de clasificare a senzatiilor In clasificarea senzatiiolor s-au utilizat mai multe criterii: 1. Criteriul morfologic Pana in secolul XIX s-au clasificat dupa organele de simt: auditive, vizuale, olfactive, gustative si cutanate. Tot ce depasea aceasta clasificare era pus pe seama unui al 6-lea simt. 2. Criteriul functional Conform acestui criteriu se delimiteaza mai intai functia senzoriala, apoi se incearca identificarea organului receptor care o indeplineste. 3. Criteriul insusirilor detectate senzorial a) Senzatii cutanate stimuli mecanici; b) Senzatii vizule, auditive stimuli fizici; c) Senzatii gustative, olfactive stimuli chimici; d) Senzatii proprio si interoceptive stimulii fizilogici. Importanta senzatiilor Senzatiile informeaza despre variatiile care se produc in circumstantele mediului inconjurator, cu conditia ca aceste variatii sa fie importante si sa se produca in anumite limite. Senzatiile asigura adaptarea organismului la variatiile mediului inconjurator. Senzatiile orienteaza si controleaza benefic conduitele actuale ale individului.

Perceptiile

Impreuna cu senzatiile, perceptiile asigura orientarea senzoriala nemijlocita a omului in mediul inconjurator. Perceptia este o forma superioara a cunoasterii senzoriale. Spre deosebire de senzatie, care re-produce insusirile simple ale obiectelor si fenomenelor, perceptia asigura constiinta unitatii si integritatii obiectului. Analiza comparativa ce este perceptia si ce este senzatia Comparativ cu senzatia, perceptia este: Interferentiala permite persoanelor sa completeze informatia care lipseste din senzatiile brute. Categoriala ajuta indivizii sa plaseze in aceeasi categorie senzatii aparent diferite pe baza unor trasaturi comune. Perceptia ca activitate Perceptia nu este un fenomen izolat ci trebuie considerata ca o faza a actiunii. Piaget foloseste termenul de activitate perceptiva pentru orice punere in relatie a elementelor. Perceptia nu este o simpla contemplare sau o copie mecanica a obiectului, ci este un produs orientat si organizat care implica nenumarate actiuni cu obiectele. Ca mecanism activ, psihologia se formeaza, se corecteaza si se verifica prin actiune. Perceptia ca deformare a obiectului Aceasta conceptie s-a impus ca urmare a studierii iluziei perceptive care nu sunt altceva decat perceptii deformate. Cele mai cunoscute sunt iluziile vizuale datorate unor particularitati ale figurilor geometrice, numite si iluzii optico-geometrice. Exista trei categorii de iluzii: cercuri legate ce par a fi inegale; linii sau segmente de dreapta egale - ce par inegale; linii paralele - ce par a nu fi paralele; Iluziile sunt cazuri particulare ale perceptiilor.

Perceptia spatiului Prin perceptia spatiului se intelege reflectarea senzorial-intuitiva a insusirilor spatiale a lucrurilor (marimea si forma), a relatiilor spatiale dintre ele, a miscarii lor. Perceptia spatiului este o conditie necesara a orientarii eficiente a individului in lumea inconjuratoare. Perceptia timpului Este conditionata de trei factori: fizici, biologici si psihologici. Perceptia si estimarea duratei Durata se refera la intervalul obiectiv care separa doi stimuli intre ei (durata poate fi scurta si intermediara). Estimarea timpului este influentata si de caracterul placut sau neplacut al unor activitati si de varsta. Orientarea temporala Depaseste perceptia si estimarea timpului, dar se baeaza pe ele. Ea consta in a situa o faza a schimbarii in raport cu un intreg ciclu de schimbari. Perceptia miscarii Miscarea constituie o schimbare a pozitiei in spatiu a unui obiect intr-un anumit timp. Tipuri de miscare: reala; aparenta; autocinetica; consecutiva.

In realizarea miscarii rolul hotarator il are analizatorul vizual. Rolul perceptiilor Perceptiile ii creeaza omului certitudinea existentei lui printre celelalte obiecte (ex. daca este tulburata perceptia spatiului, orientarea individului in mediul inconjurator devine aproape imposibila). Perceptiile sunt elemente componente ale operatiilor si actiunilor, ale activitatilor gandurilor noastre. Nu exista forma de activitate umana, simpla sau complexa, care sa nu implice forme ale perceptiei si abilitatii perceptive. Invatarea presupune in mare masura interventia percepiei.

Reprezentari

Reprezentarea are drept continut informational o caracteristica concreta a obiectului, insa mai importanta. Reprezentarile sunt rezultatul unor prelucrari si sistematizari, ale unor combinari si recombinari senzoriale. Clasificarea reprezentarilor Din perspectiva psihologiei generale a) dupa analizatorul predominant: vizuale, auditive, kinestezice, gustative; b) dupa tipul de activitate in care sunt implicate: literare, artistice, sportive; c) dupa gradul de generalizare: generale si individuale; d) dupa procesul psihic: reprezentari ale memoriei si imaginatiei; e) dupa prezenta/absenta intentiei si a efortului voluntar: voluntar si involuntar; f) dupa specificul obiectului de invatamant: reprezentari geometrice, istorice, geografice, etc. Nu exista reprezentari pure, indiferent de criteriul utilizat in clasificarea lor. Proprietatile reprezentarilor: 1. Figurativitatea reda ceea ce este tipic pentru un obiect, caracteristicile cu cea mai mare incarcatura informationala, devenind un fel de portret rezumativ al acestuia. 2. Operativitatea sunt implicate mecanisme de asociere si contrast, de motricitate si ideomotricitate. Alte proprietati: caracter integrat caracter simbolic si semnificant caracter constructiv caracter autonom si creativ caracter social

Concluzie Reprezentarile joaca un rol important in cunoastere. Ele constituie un punct de plecare pentru majoritatea proceselor psihice. Servesc ca instrumente de adaptare la realitate. Apar ca un rezultat, un bilant al cunoasterii, care pregatesc calea spre cunoasterea logica rationala.

Gandirea

Cele mai semnificative caracteristici ale gandirii sunt: 1. Caracterul informational operational Gandirea este un mecanism de prelucrare, interpretare si evaluare a informatiilor. 2. Caracterul mijlocit Gandirea nu opereaza asupra realului, asupra obiectelor si fenomenelor, ci asupra informatiilor furnizate de senzatii, perceptii si reprezentari. Ea este o prelucrare secundara a informatiilor. 3. Caracterul mijlocitar Gandirea este un mecanism psihic care mijloceste si influenteaza alte mecanisme psihice, contribuind la accelerarea functionalitatii si la sporirea eficientei lor. 4. Caracterul generalizat si abstractizat Gandirea opereaza cu insusirile generale, abstracte. 5. Caracterul actional Baza genetica a gandirii trebuie cautata in actiune, gandirea izvoraste din actiune si se finalizeaza in ea. 6. Caracterul finalist Omul isi stabileste scopul nu in timpul desfasurarii activitatii, ci cu mult inainte de a trece la executarea ei. 7. Caracterul multidirectional Gandirea opereaza cu toate cele trei dimensiuni temporale: trecut, prezent si viitor. 8. Caracterul sistemic
6

Gandirea este cea mai inalta forma de prelucrare a informatiei si de exercitare a comenzii si controului. Unitatile de baza ale gandirii Gandirea contine mai multe componente: Imaginea ca reprezentare mintala a unui obiect specific, unitatea cea mai primitiva a gandirii; Simbolul o unitate mai abstracta a gandirii, care reda obiectul, evenimentul; Conceptul - o eticheta pusa unei clase de obiecte, evenimente care au in comun cateva atribute; Prototipul - ca exemplu ce ilustreaza cel mai bine un concept; Operatia serveste la formarea conceptelor sau la rezolvarea problemelor; Regula sau legea cea mai complexa unitate a gandirii, ce presupune stabilirea relatiei intre doua sau mai multe concepte.

Memoria

Memoria este un mecanism ce se deruleaza in timp, parcurgand in dinamica sa o serie de procese. 1. Encodarea Encodarea reprezinta primul proces parcurs de mecanismele mnezice in dinamica lor. Traducerea informatiei se realizeaza prin intermediul unui cod, de aceea natura encodarii va fi dependenta de natura codului. Exista trei tipuri de coduri: vizuale, auditive si semantice, deci trei tipuri de encodare: Encodare vizuala care face apel la codul de imagine; Encodare auditiva care foloseste codul sunet; Encodare semantica ii este specific codul propozitiei.

2. Stocarea Stocarea este procesul de retinere (pastrare, conservare) a informatiilor pana in momentul in care este necesara punerea lor in disponibilitate. Durata stocarii este extrem de variabila, uneori ea este foarte scurta, alteori medie, iar uneori foarte mare. Durata variabila a stocarii a stat la baza distingerii diferitelor tipuri de
7

memorie: de scurta durata (MSD) si de lunga durata (MLD) si memoria de durata medie, interpusa intre primele doua. 3. Recuperarea Recuperarea este procesul memoriei care consta in scoaterea la iveala a continuturilor encodate si stocate in vederea utilizarii lor in funcie de necesitati.

Imaginatia

Imaginatia este capacitaea omului de a produce imagini. Ea inseamna fie simpla reproducere a senzatiilor in lipsa obiectelor care le-au provocat, fie creatiile libere ale fanteziei umane. Formele imaginatiei In functie de prezenta sau absenta intentiei si a efortului voluntar, imaginatia este: Voluntara caracterizata prin prezenta scopului si a efortului voluntar; Involuntara

Imaginatia voluntara este superioara imaginatiei involuntare prin focalizarea si conducerea constienta, in schimb ea este mai saracacioasa datorita conformarii la modelele rationale. Imaginatia involuntara beneficiaza de aporturile structurilor inconstientului, care dispun de un grad mai mai mare de flexibilitate. Dupa starea de activism a subiectului, exista: Forme pasive ale imaginatiei (visul din timpul somnului si reveria); Forme active ale imaginatiei (imaginatia reproductiva si imaginatia creatoare, visul de perspectiva).

Dupa tipul de activitate in care se incadreaza, exista: imaginatie artistica, literara, tehnicostiintifica, muzicala, etc. Dupa tipul de reprezentari dominante: imaginatie plastic-vizuala, auditiv-motrica. In toate aceste forme de imaginatie sunt utilizate o varietate de procedee care duc la rezultate diferite cantitativ si calitativ.

Stimularea si energizarea comportamentului Motivatia

Motivatia are in vedere aspectele care stau la baza actiunilor noastre: cum ajungem sa actionam si ce factori ne influenteaza actiunile. Motivatia este o parghie importanta in procesul autoreglarii individului, o forta motrica a dezvoltarii psihice si umane. Ea sensibilizeaza diferit persoana la influentele externe, facand-o mai mult sau mai putin permeabila la ea. Trebuintele: Sunt sursa primara a actiunii; Sunt structuri motivationale bazale si fundamentale ale personalitatii, fortele ei cele mai puternice, reflectand echilibrul bio-psiho-social al omului, la solicitarile mediului exterior.

Trebuintele pot fi clasate in: Fiziologice (necesare mentinerii echilibrului intern); Psihologice (rezulta din relatiile subiectului cu situatiile).

In functie de continut si geneza, trebuintele pot fi: Primare (innascute) cu rol de asigurare a integritatii fizice a organismului; Secundare (formate in decursul vietii) cu rol in asigurarea integritatii psihice si sociale a individului.

In categoria trebuintelor primare sunt incluse: a) Trebuinte biologice sau organice (foame, sete, sexuale); b) Trebuinte fiziologice sau functionale (de miscare, relaxare, descarcare). In categoria trebuintelor secundare sunt incluse: a) Trebuinte materiale (de locuinta, confort); b) Trebuinte spirituale (de realizare a propriei personalitati); c) Trebuinte sociale (de comunicare, cooperare, integrare). Satisfacerea trebuintelor se soldeaza cu reducerea tensiunilor. Nesatisfacerea lor duce la dilatarea sau exacerbarea lor, fie la stingerea lor prin saturatie. Nesatisfacerea lor pe o perioada mai mare de timp poate periclita existenta fizica si psihica a individului.
9

Functiile motivatiei 1.Functia de activare interna difuza si de semnalizare a unui dezechilibru psihologic sau fiziologic. In aceasta faza, starea de necesitate persista, dar nu declanseaza actiunea. De obicei, aceasta functie este specifica trebuintelor. 2. Functia de mobil sau factor declansator al actiunii. 3. Functia de autoreglare a conduitei, prin care se impima conduitei un caracter activ si selectiv. Motivatia sustine activitatea organismului pentru un timp mai scurt sau mai indelungat.

Afectivitatea

P. P. Neveanu definea afectivitatea ca ,,fenomen de rezonanta a lumii in subiect, care se produce in masura si pe masura dispozitivelor rezonante ale subiectului si este totodata vibratia subiectului in lumea sa. In cadrul proceselor afective nu conteaza obiectul, cat valoarea si semnificatia pe care acesta o are pentru subiect. Emotiile se declanseaza avand la baza informatii din mediul extern. Piaget arata ca inteligenta si afectivitatea sunt inseparabile, afectivitatea avand rolul de sursa energetica, de care depinde functionarea inteligentei. Ea este tensiunea intregului organism, soldata cu efecte de atractie sau respingere. Relatia dintre afectivitate si motivatie a fost sustinuta de multi autori, care sustineau ca intre cele doua procese exista o stransa interactiune. Afectivitatea este prezenta incepand cu pulsatiile inconstientului si terminand cu realizarile ultimative ale constiintei, de aceea este considerata componenta bazala, infrastructurala a psihicului si nota lui definitorie.

10

Reglarea psihica a comportamentului Comunicare si limbaj Limbajul reprezinta cel mai important instrument de comunicare. Orice societate umana poseda un limbaj si orice persoana cu nivel intelectual normal achizitioneaza limba materna. Cel mai frecvent limbajul este definit ca activitate psihica de comunicare intre oameni, prin intermediul limbii. Limba este totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale, gramaticale) ce dispun de o organizare ierarhica potrivit unor reguli de ordonare. Limba este un sistem inghegat de cuvinte si reguli gramaticale. In raport cu individul ea este un dat obiectiv si nu depinde de existenta in sine a individului ci de existenta activitatii umane. Intre limba si limbaj exista cel putin 2 diferente importante: 1. In timp ce limba e un fenomen social, limbajul este un fenomen individual, realizanduse atat in plan fiziologic, cat si in plan psihologic; 2. Daca limba este extraindividuala, limbajul este mijlocul de vehiculare al limbii. Comunicarea a fost definita ca o forma particulara a relatiei de schimb intre doua sau mai multe persoane, doua sau mai multe grupuri. Esentiale pentru actul comunicarii sunt: 1. Relatia dintre individ sau dintre grupuri; 2. Schimbul, transmiterea si receptarea semnificatiei; 3. Modificarea intentionata sau neintentionata a comportamentului celor angajati in comunicare. Comunicarea vehiculeaza imagini, notiuni, idei, faciliteaza manifestarea conduitelor afective. Prin comunicare se transmit trebuinte, aspiratii, sunt initiate sau stopate activitatile. Diferenta dintre comunicare si limbaj consta in sfera lor: comunicarea datorita faptului ca se realizeaza atat prin mijloace verbale, cat si nonverbale, are o sfera mai larga decat limbajul, care este o comunicare verbala realizata prin mijloace lingvistice. In ciuda acestui fapt, cele doua fenomene sunt strans legate intre ele. Formele comunicarii Dupa numarul de persoane care participa la procesul comunicational exista: Comunicare interpersonala (se desfasoara intre doua persoane, capata o nuanta personala atunci cand partenerii se afla in relatii intime, reciprocitate sau o nuanta profesionala, cand partenerii se cunosc mai putin);
11

Comunicare de grup care poate fi impartita in: Comunicare intragrup (desfasurata in interiorul grupului); Comunicare intergrup (intre grupuri).

Dupa prezenta sau absenta unor obiective, exista: Comunicare incidentala (persoana furnizeaza informatii fara intentia de a o face); Comunicare consumatorie (apare ca o consecinta a unor stari emotionale sau motivationale ale unui individ fiind expresia directa a acestor stari); Comunicare instrumentala (urmareste modificarea conduitei receptorului); Comunicare comuniune (partenerii comunica cu bucurie reciproca, doar pentru a ,,sarbatori intalnirea lor). In functie de instrumentele comunicarii exista: Comunicare verbala; Comunicare nonverbala. Comunicarea nonverbala se realizeaza prin intermediul mijloacelor nonverbale, dintre acestea cele mai abordate fiind comunicarea prin corp, spatiu si imaginea. Comunicarea prin corp este cea mai complexa deoarece corpul poate deveni un produs voluntar mascat, travestit. Ea recurge la mijloace ca: mimica, aparenta fizica, gesturi. Mimica are un rol important in comunicarea nonverbala. Privirea se distinge ca element central al fetei care tradeaza stari de admiratie, iubire, ura. Comunicarea prin spatiu exista patru tipuri de distante care regleaza comunicarea: distanta intima (corp la corp) mama-copil alaptat; distanta personala (45 - 75 cm); distanta sociala (125 - 210 cm); distanta publica (3 7 - 8 m).

Comunicarea prin imagini e mult mai eficienta deoarece afecteaza un numar mai mare de persoane.

12

Atentia

Caracterizarea generala a atentiei Atentia face parte din categoria fenomenelor psihice care sustin energetic activitatea. Atentia este o functie prin care se modeleaza tonusul nervos, necesar pentru desfasurarea celorlalte procese si structuri psihice. Prezenta ei asigura o buna receptie senzoriala si perceptiva a stimulilor, o intelegere profunda a ideilor, o capacitate mnezica mai fidela. Lipsa atentiei duce la omisiuni in receptarea stimulilor, la erori in raspunsuri si la confuzii in descifrarea sensurilor. Definitia atentiei Atentia este activitatea psihica ce consta in orientarea spre obiecte si fenomene inconjuratoare si care asigura reflectarea lor cea mai deplina si mai precisa in creierul omului. Insusirile atentiei 1. Volumul atentiei Reprezinta cantitatea de elemente asupra carora atentia se poate concentra simultan. Volumul mediu al atentiei este de 5 -7 elemente. El poate fi influentat favorabil de urmatoarele conditii: a) Organizarea in structuri cu sens a elementelor respective. Se constata ca un grup de litere, daca este organizat intr-un cuvant cu sens, se receptioneaza in numar mai mare si mai bine; b) Complexitatea elementelor de receptionat; c) Interesul puternic al subiectului pentru ceea ce percepe determina cuprinderea, in campul atentiei sale, a unui numar mai mare de elemente. d) Antrenamentul special si experienta profesionala cresc volumul atentiei. 2. Stabilitatea atentiei Se refera la peristenta in timp a posibilitatilor de a mentine atentia asupra unui obiect, fenomen sau actiune. Aceasta insusire se dezvolta odata cu varsta. 3. Concentrarea atentiei Presupune delimitarea intre un factor de excitatie intensa si zonele apropiate. 4. Distributivitatea atentiei Este acea insusire care permite desfasurarea concomitenta a mai multor activitati, cu conditia ca macar una dintre ele sa fie relativ automatizata.
13

5. Mobilitatea sau flexibiliatea atentiei Consta in deplasarea sau orientarea ei de la un obiect la altul.

Vointa In psihologie, vointa a fost derivata fie din gandire, fie din afectivitae. In ,,Dictionarul de psihologie, vointa este definita ca aptitudine de actualizare si realizare a intentiilor proprii. In functie de natura sarcinilor, efortul voluntar se poate concentra mai mult in plan intelectual sau motor, dar include ambele verigi, in proportii diferite. Specificul psihologic al vointei consta din efortul voluntar ce se mobilizeaza in atingerea scopului si din dinamica acestui efort.

14