E frig in sufletul meu. Frunzele se sting, se astern pe pamant si asteapta o mana calda sa le mangaie.

Soarele fuge, se ascunde printre crengi amortite de trecerea timpului, printre fii de nori cenusii si o multime de pasari ce pleaca E atat de trista toamna, incat dimineata , nu mai indraznesc sa privesc pe geam; aceasta imagine moarta a naturii ma inspaimanta, ma face sa cred ca va dura o vesnicie. Si apoi diminetile sunt cele mai rele. Ma rapesc din somnul dulce, din caldura placuta a patului si ma obliga sa inaintez drumul toamnei. Frigul imi inunda pieptul; bratele-mi reci par a tnji dupa o lunga imbratisaresi nu stiu. Acest anotimp imi scoate toate sentimentele la suprafata, astfel incat nu ma mai simt deloc protejata. Parca simt toate privirile lumii atintite asupra mea ca niste sageti de gheata si totusiinca mai este speranta. Sunt clipe cand soarele se straduieste din rasputeri sa ne incante chipurile cu cateva raze mai luminoase, mai apropiate de noi si pentru cateva momente, norii se duc usor Atunci ai impresia ca toamna se sfarseste si natura se zbate iar pentru viata. Dar nu. Perioada aceasta arata partile intunecate a tot ce poate fi numit normal sau frumos, pentru ca acei copaci care odata imi furau privirile pentru ore intregi, tinzand catre perfectul albastru, acum ma sperie ingrozitor. Ei par toti a fi impotriva mea, dar nu sunt. Toamna are acest drept de a-i transforma in niste marionete si sunt ai ei pentru putina vremeSi cum era sa uit: iarba. E asternutul ce primavera imi incanta privirea, imi reda speranta, verdele ei fiind elixirul viziunii mele asupra naturii; tot ea ma imbata vara de placere, ma umple de bucurie si relaxare ; pana si iarna primeste o haina de spuma, de perfectiune alba, dar toamna iarba moare, la fel ca restul naturii. Aceasta moarte aparenta imi joaca feste, ma duce in abisuri ce de abia acum le cunosc, ma chinuie si ma face sa vad tristetea care se abate asupra lumii Si cine stie, poate toamna asta va dura pentru totdeauna