Sunteți pe pagina 1din 3

Sushi, de Adrian Urmanov

drama live
Recenzie de florin caragiu
2008-12-02
Aparută iniţial pe situl poezie.ro

În volumul „Sushi” (Brumar, 2007), poetul Adrian Urmanov creează un repertoriu de


forme dramatice ale suspendării şi compunerii în limita paradoxală, evanescentă:
„Cum să adun feţele astea două/ în ceva oarecum alert cât de cât înspăimântător”,
se întreabă poetul şi tot el răspunde: „asta e o dramă live şi te rog/ să înţelegi asta
dar te rog/ să nu reacţionezi la asta” (sushi, p. 9).

Invitaţia la a nu reacţiona nu are rostul să inhibe conştiinţa, ci să o extindă peste


limitele unei constituţii caracteriale pasionale, deopotrivă expuse printr-o deliberată
ieşire din cercul securizării în aventura încrucişării cu alteritatea: „tu vii cu nevoia ta
să fii puternic eu/ rămân cu cea mai puternică faţă a inimii/ descoperită (...) eu
rămân cu jumătate de inimă dincolo/ de linia de siguranţă tu eşti singurul aliat/ şi
cea mai sfâşietoare durere” (sushi, p. 10).

Adrian Urmanov ştie să suscite prin efecte poetice speciale stările primale ce reţin
fascinaţia unui chip al sufletului, gândit a pune în criză o faţă cimentată în definiţii:
„acum tu-mi vorbeşti îţi rosteşti/ căldura şi frica în gângurit de durere/ şi lampa îşi
înghite lumina şi camera/ se înfăşoară în linişte ca/ încăperea unui nou născut şi/
niciun curent nu înaintează şi/ eu îmi opresc bătăile inimii şi/ mi se cimentează faţa
în definiţia/ căldurii şi a disponibilităţii de a /fi maltratat de a fi ucis pentru că acum
tu/ mângâi uşor cu degetul faţa de masă şi/ desenul ăla e chipul minunat/ al
sufletului” (sushi, p. 11).

Forţa de atracţie în vârtej este facilitată de o reliefare a neputinţei ce lasă loc unei
recompuneri, iniţiate din afară, a imaginii de sine refugiate în corporalitate:
„(neputinţa/ caută un mic vertige. o scurgere s-o/ soarbă în coşul pieptului la/
căldură/ neputinţa/ e un efect special asupra creierului ea/ e un fel aparte de trup şi
un fel aparte de suflet)” (sshhh..., p. 20).

Este o lume „toată făcută din dragoste şi handicap” (sushi, p. 30), pentru care
„legarea de celălalt” e un motiv focalizant al paradoxurilor identităţii: „leagă-mă de
tine cu părul care ţi-a crescut de când/ te-am cunoscut adu-mi aminte cine eram
câte/ miligrame avea inima mea în ziua aceea în care m-ai/ lovit prima oară şi eu//
mi-am astupat gura cu mâinile-amândouă” (sushi, p. 32).

Motivele „ascunderii” şi „nodului” fac din organic un câmp de refugiu şi învăluire,


dar şi de concentrare şi transmitere a sensului disipat prin tăieturile existenţiale:
„cred în mobilitatea creierului de a se înveli/ în / forme străine/ şi mie şi ţie şi lui
însuşi/ forme/ în care nimeni/ vreodată/ să nu-l recunoască” (sshhh..., p. 25); „atunci
era trafic toate farurile/ îşi înnodaseră luminile/ într-un nod care-mi pulsa în creier/
ceva despre.” (sri, p. 42).

Cuvântul este un submarin în corpul poetic: „„şi eu ştiu aşa cum înşirăm vorbe mici
şi fără trup/ că-s la mii de metri sub/ apele fluviului ăstuia tulbure şi/ vorbele-mi sunt
bulbii de aer ai inimii” (sushi, p. 36).

În starea de submersie, criza vederii este trăită ca o experienţă a morţii, „moartea


noastră ca un ceva intrat în ochi” (taurii (elenei), p. 45). Îngroparea în sine reflectată
în memorie şi lucruri lasă să se întrevadă o identitate ce apare cu atât mai concret
reliefată cu cât respiră din nevoia de celălalt: „şi eu am nevoie de un trup să mă
ţină/ şi eu am nevoie de căldură şi cătuşe/ să mă lege de acelaşi om de aceeaşi faţă
de masă/ şi aceleaşi amintiri din care nimeni/ să nu schimbe nimic de când/ a
început totul şi totul s-a terminat// ca să treacă lin ca să nu vedem ca să nu ştim// şi
eu am nevoie să fiu dus de mână/ în bucătărie/ la televizor şi eu/ mi-am săpat o
groapă în fotoliu” (mama, p. 49).

Cu toate acestea, comunicarea apare ecranată, perturbată, distorsionată de


condiţia nevrotică a unei lumi în care se face simţită „prezenţa unei absenţe” (Jung):
„da tată şi mie îmi vine să vărs când eu sunt plin şi/ ceilalţi varsă afecţiune în mine
şi eu/ sunt singur ca o piatră îngropată cu mortul/ şi asta deşi/ mănânc cu multă
lume la masă şi/ strâng mâinile multor oameni” (tata, p. 50).

Asimilarea prin cuvânt impune, într-un asemenea registru de discontinuitate şi


tensiune a limitei, saltul, şocul estetic, turnura suprarealistă: „găseşte-ţi ceva de
făcut între două vorbe sau/ două tăceri/ izbite de fruntea mea ca două topoare/ şi
voi înghiţi abatorul ăsta/ şi va fi bine” (sf, p. 53). Drama vederii obturate capătă o
extensie de anvergură cosmică: „sunt aici: zece mii de focuri/ de artificii şi/ un cer
ca un dop/ care nu vrea să sară” (finisshhh..., p. 56). Efectul de dedublare semantic-
afectivă a limbajului susţine paroxismul tensiunii: „vorbesc/ despre Dumnezeu cu
aceleaşi cuvinte/ cu care urăsc” (endnotes, 5, p. 64).

Incredibilul alienării amortizate prin forme fixe aşază prin contrast ca orizont al
dorinţei dragostea în fragilitatea şi incontrolabilitatea ei: „Despre momentul, foarte
cinematografic, în care omul cel mai apropiat îţi devine un străin. ceva incredibil şi
crunt se petrece dar tu percepi mai ales culorile aerului şi rafinamentul situaţiei. şi
crezi că apelul la o scenă clasică sau o formă, dementă, fixă, face situaţia mai
suportabilă. şi în tot acest timp, îţi alunecă printre degete şi pe nesimţite omul cel
mai drag” (endnotes, 6, p. 65).

Viaţa rămâne să dea spaţiu şi orientare trecerii, chiar marcată de scurgeri de sens:
„de câteva luni nu vorbesc aproape cu nimeni/ viaţa mea este ca un tunel care se
umple de oameni/ şi se goleşte la fel de uşor nu ştiu de ce” (endnotes, 10, p. 69). În
zone de deficit al reciprocităţii gestul necondiţionat reiniţiază apropierea, accesul la
alteritate: „acum tot buchetul ăsta de fericire/ ţi l-aş pune-nainte cu inima arsă// dar
asta n-ar însemna nimic şi asta/ pentru mine ar însemna totul şi eu// aleg să fiu bun
aleg să fiu blând/ îţi prind capul în palme şi strâng” (sushi, p. 35).

Adrian Urmanov respectă în volumul „Sushi” una dintre cele mai importante condiţii
cerute de o „dramă-live” spre a nu sfârşi în tragicul lipsei de sens, şi anume
salvarea unui câmp deschis, dialogic şi transcendental, al conştiinţei. Polifonia
textului este potenţată şi de contribuţia poeţilor Ada Gheorghe, Ruxandra Novac şi
Elena Vlădăreanu, fapt menţionat pe pagina de gardă a volumului.
(va apărea în Revista Feedback, Iaşi)

S-ar putea să vă placă și