ANA EUGENIA PĂCURAR

Copilul cerului

Page | 1
 Cuvânt înainte

copilul cerului

fără început şi fără sfârşit e sufletul meu, înalt şi lat ca şi văzduhul

necuvântător ca şi păsările cerului
şi isteric ca şi apele ploilor de vară
Page | 2
 sufletul meu ascultă tainele lucrurilor şi le strigă apoi înapoi pe sunete
vii
alintându-le prin primavară,
scormonind cu ele pământul reavăn de iubire nedospită în flori
ridicându-le în soare timpuriu
în forme virgine şi calme
seminţe ce aşteaptă să germineze în lumină,
sufletul meu cuvântă ascuns şi tainic legende spuse doar de apele
adânci
pruncilor de lapte botezaţi pe apele solomonarilor
când Cerul îşi numără fii sub stele .

cotidian

n-am galopat nimic cu sensurile

le scuip afară
cu dezgustul rigorii unui suflet care încă mai respiră în mine
toate mizeriile lumii ce se vând în etaloane de viaţă celebră
fructele unei civilizaţii latent debile ce se întrece pe sine însăşi
în ameţite onomatopee şi "elecţiuni" infantile.
n-am galopat după nimic şi nimeni, neutră însă
mi-am alergat destinul printre oameni
cristiane invizibile, spre în afară ,
o respiraţie internă a unui mâine mai liber, frumos şi iluzoriu
până dincolo de zidurile unei lumi încarcerate de însăşi propria răutate şi

Page | 3
 hărţuire

n-am decis nimic în privinţa viitorului

nu sunt cea care se naşte pe sine însuşi în spirit
deşi
miliarde de fotoni din creaţiile zilei îmi soptesc
poţi fi oricând ca noi, vrere liber aleasă ce îi stă bine să fie aşa
animată în lungul şi în latul inimii
încă în viaţă.
nu am galopat nimic şi prin nimic
mersul meu mereu cadenţat
în ascendenţa lui a uita şi luciditatea lui a ierta
pentru a merge mereu înainte
în ignoranţa de A FI.

desatas nudos

astăzi vreau să fac cunoştinţă cu nebunia ta domolită

măsura ta în lungul şi-n latul excrescenţelor tale trifazice interioare

cu popasurile şi aromele trecutului care te sperie

aşa cum sunt ele, fără să mă amăgesc că mi-ai putea fi comestibil

vreodată noaptea

vreau să văd de "a capo a fine" de ce eşti în stare

ţinuta nervilor tăi măguliţi

până unde pot muta munţii?

orgoliul tău cât de mult s-ar dezbrăca de minusuri şi plusuri inutile

doar pentru mine,

Page | 4
 astăzi o să fac un pact cu timpul, cu centrul tuturor forţelor,

cu Uriaşul Bun,

am să-l susţin cu inima, cu sângele, şi oasele piramidă până sus la

origini

de va îmblânzi toţi demonii din lume

şi din tine.

Licheaua

aceleaşi lichele, aceleaşi tipare, declinuri, aceiaşi bărbaţi

nici-unul însă nu e condamnat
toţi sunt graţiaţi pe ultima sută de metri, la clinchetul unei profeţii parcă
debil mistice
ce dărâmă toate construcţiile luminii în trei zile

lupta cavalerilor flămânzi de dreptate.

ca o machiavelică aparţie cenuşie la orizont, îşi întinde plasa

'meduza'
în istorie locul şi-l fura atât de firesc şi de legitim pledând perpetum
ca un martor veritabil ocular al expansiunii umane, adevărul
incontestat
"în junglă cel mai tare învinge"

în auto-presedinţi ai propriului spaţiu diform intern extins până la

nesimţire în ceilalţi, partide de şah fără reguli
Cronos mâncându-şi fii de conştiinţă, furându-le sufletul
îi marchează şi-i susţine până la satanism în statutul lor de felină-zombi
publică
care atacă, sfâşie sau dictează

fură pe drept şi pe nedrept tot ce li se atribuie sau nu li se atribuie, cu

Page | 5
 drept de "vot"
aerul, şansa, dreptul la decenţă
aşteptând parcă maşina timpului să-i ţină cât mai departe de
răzbunarea colectivă şi de lege.

doi dinţi din faţă

nelegitim "orice şut în cur e un pas înainte"

litera cumsecade, zbaterea bunăvoinţei să inhibe mizeria răutăţii

e inutilă, e omagiatoare măcelarilor de "intelecte", iscoditorilor defecţi

din naştere

nu s-a inventat încă detergentul conştiintelor murdare

victimele răzvrătite cad mai uşor în plasa păianjenilor ca şi muştele,

lumina atrage multe molii şi nu numai fluturi albi,

vânătoarea de vrăjitoare e utopia îngerilor exilaţi

acuzaţi de rasism,

singura adâncire în afara a sorţii, e calmul, e stăpânirea de sine

e resemnarea în pacifică aplecare spre natură

asemeni budiştilor

şi

Page | 6
 fruntea lipită de ţeasta cerului

ca o speranţă prenatală în sânul universului

icoană spre eliberare.

criptic

două tărâmuri vechi în mine cu robele ponosite de nervi

un castel sus de tot îşi zgândăre forma ostentativ către nimeni

ca o stâncă febrilă cu aburii înălţaţi în sus, stau gândurile mele spre cer
candele albastre

şi nici aşa nu mă simt că aş face parte din vre-o lume anume,

atâta lumina şi atâta întuneric e în jur uneori ca o sfâşiere continuă a

prezentului

contraste lipite ca două jumătaţi de măr, agonie vizibilă, palpabilă

unul otrăvit iar celălalt zemos din cale afară

încât mi se ascund venele în trup de atâta ciudăţenie ce-o simt

iar sângele în fibră

dansul realităţii a ajuns să fie reperul şi radarul în care alunec

printre oameni

mersul meu a devenit vrând nevrând cristiane de cuvinte

printre toate gratiile astea

numai tu ştii să mă opreşti

Page | 7
 cu o floare pe frunte

să-mi săruţi inima ieşită pe ochi afară de durere.

out side

aceleaşi simptome debile bat străzile din lume în lung şi-n lat,

ca un blestem continuu,

fiinţe inerte, fără inimă, doar pline de orgoliu

îşi poartă destinul, puterea şi infatuarea

prin lumina lumii,

ca nişte demoni evadaţi din întunericul conştiinţelor moarte

devorând,

atacurile uneori sunt atat de imprevizibile

încât dor pe mile întregi de conştiinte vii, prin ricoşare

în toţi cei "sensibili" lasând o rană neînţeleasă,

mental nu mai ai nici-un scut, nici-o apărare,

un remediu sigur însă a mai rămas valabil în cutia Pandorei

speranţa,

speranţa ca mâine cineva va răsturna pământul cu susul în jos

iar tot sistemul va pica în cap,

iar noi cei mulţi vom respira levitând

Page | 8
 fără filtre de conştiinţă

printre ceilalţi.
fairy tale
timpul pierde
palmele începutului
cuvântă mereu poveşti de cuminţit suflete
comori ascunse în pântec
pentru pruncul ce se naşte mereu din legendă în mine, când mă ţii în
braţe
adâncurile albastre
îţi ning ferestre pe ochii
zări deschise să respire alte lumi
mai vii, mai libere.

Page | 9
 respiro

am să-mi iau tainul din cuvintele tale

nectar argintiu prin simţuri
un mal alb pe care să-mi liniştesc trupul
fiinţa obosită, inima
să mă desprind de mine prin tine levitând nălucă paşnică
abur
nici înaltul
şi nici adâncurile
să nu-şi deschidă gurile flămânde
hainul “lumii” să nu judece nimic, nicicând
setea mea de viaţă,
mierea din vene când te simt
prin mine, râzând în raze,
cu soarele îmbrăţisându-mă din ochi.

alb

coşmar alb, îmi ascund spiritul în zăpadă

fiecare puls al pământului să-mi fărâmiţe frica
ticăitul inervant al destinului hărţuitor prin venele minţii
tac adânc, ape ascunse
izvor sau poate o sferă umedă
aşteaptând un imbold, o maximă sufocare
să explodeze, să evadeze

Page | 10
 geizer sau poate altceva mai puţin fierbinte
şi sulfuros de frustrant
nu e aceeaşi iarna
nimic nu seamănă sub soarele aspru de azi
cu ce a fost ieri, parcă în alt anotimp alb
doar adânc înfipt spiritul meu hibernează amintiri
versuri nespuse, necizelate
gene moştenite de pământ din mădularele cerului
vorbind celestele curcubee
oare aşa lipitiă neştiinţei, orbirii
aş mai fi lumina a ceea ce cred că suntem.

un fel de …fara…si atat

fără zâne şi pitici ghiduşi, fără luminiţe în colţul ochilor
fără nimic din ce macină oasele a lumină
până la transfigurare,
fără legendă şi fără braţe întinse spre orizonturi libere,
fără de a fi mereu numai pentru tine obositor de în afara mea,
fără cea simplu ochită în oglindă de un demon înciudat
fără de zorii celor de acum 34 de ierni,
când Crăciunul îşi descânta grămezile de blocaje prin lume
şi iarna suspina în unghere ei albe sanitare.
fără aspecte magice şi fără legendă
fără bigotisme acre şi fără sprijin intern
fără aiureli ce aduc a ştiinţă de neştiinţă

Page | 11
 şi fără dibuiri de orice fel pe spinarea altora.
fără ameninţări pe nedrept,
fără creiere împleticite pe cale
fără hărţuiri neînduplecate, spasmofilice,
fără acel mersi de complezenţă a timpului întarziat mereu
dat să fie celor ce vor a se hrăni fără vină
doar cu vina dorinţei de a fi.
fără toate cele ce uită să “fie” în adevartul sens
justificării clare şi amare de a fi Om.

din val

iesind din val caut inima ta

ancoră peste lume
zâmbind cresc în aripile tale
puls liber frământat de iubire
dorinţă
de a reînvia din nou
din coasta ta
cântec.

Page | 12
 templul ascuns

furios la culme, traseul era ambiguu

prea multă ceaţă, prea multe repere lipsă
legenda nu avea contur şi nici simboluri de prins
mental, simţul inducţiei
trasa în aer un orizont închis intangibil cu mâna
doar cu inima
pe scările orbului
ochiul unic
zgâlţâia la fiecare pas, şuierând, pereţii
zidurile lumii iniţiate de aici
ca o respiraţie aspră tăioasă
cuvântul evadează înainte
afară, până sus ca un laser luminos
căutând ieşirea…prezentul.

alcohooool….

cel mai bun pret pe capul celui haituit..alcoohoolul,

explozibil in constiintele incarcate
ca o zi onomastica sarbatorind, neinvinsul bate legenda;

Page | 13
 nu mai surade nimic natural,
un gramaj firav de constienta pierduta si sufocata undeva in spaga,
rumega tacit miezul zilelor ce pareau limpezi.
victoria mai marelui celor ce stiu totul, fabrica artificii
din nou povesti de scos ochii celor marunti, celor raniti
invadand zorii cu rasul constiintelor anesteziate, incarcate
de idealuri, de ireal
de ciuda,
in ciuda celui tacut la orizontala ca o piatra verde
tacita sabie ruginita
ce nu mai poate face nimic
nici chiar de a trage o linie
ziduri pentru cei ce calca in picioare mereu bunul simt si adevarul
si istoria.

ceturile sacre

banuiam eu ca cei mai iubiti de cer

sunt bastarzii ingerilor
fiinte ce stiu a fremata cerul si apele asa cum vor si cand vor,
ca ei sunt cei care stranuta stele albe
si plang cu flori de mina, multicolor
sub pamant, cerul reflectat invers
neinrait de cadere sau exil, ei boteaza destine
fiecare din cei ce spun ca stiu de adancurile sacre
au ceturile albe in vene
inhalate ritualuri in seva gandului
si nu vor scapa nicicum de ei insisi
si de vifor
de foc si de toate cele ce SUNT acolo
banuiam eu ca toate CELE ascunse in adancuri
nu sunt destinate
bigotilor, xenofobilor si desteptilor
si celor ce vor prea mult de la viata fara sa dea
si de ce ar fi
cand toate cele neintelese
Page | 14
 nu trebuiesc intelese
ci doar rumegate frumos
ca doua arome complementare de ceara verde de brad
sau sorbite ca un nectar unic pana atunci simtit pe limba “mintii”
si-apoi meditatii sa scapi de tine insuti
sa vezi
sa simti
alergia dintre doua lumile lipite una de alta, in tine
victimele unei disectii divine, intre bine si rau
cu mii de stalpi paraleli
ca o padure sub timp neutru
fara radacini,
legenda deasupra si dedesubt
fara parasolare
levitand parca in deriva unui destin inchis
ca o sfera.

ochii

am doi ochi, cei mai siguri ochi din lume

pentru ca sunt ai mei, pentru ca numai prin ei merg inainte prin timp
si-mi confirm vointa de a fi
numai ei pot grai culori si adevaruri ce stiu a da
creierului mita bucuriei in a vedea,
am doi ochi si stiu ca ceea ce dibui cu palmele fara ei sunt iesituri si
adancituri de sensuri
si atat,
cat am doi ochi
toata navala asta de sunete si simturi suplimentare sunt insuficiente
si de aceea bucuria mea cu doi ochi si nu mai putini si nici mai multi
ma face sa zambesc zilnic in oglinda
a speranta .

Page | 15
 ceva de domeniul SF-ului

am inteles de curand a fi cu bun simt e ceva de domeniul sf-ului

idiotenia si meschinaria e tributul zilnic
al civilizatiei catre un zeu al nicaieri
domeniu clasic, fixitatea bate mobilitatea
fiecare membru isi bate palmele extaziati de durere
sub soarele sperantei
la final de spectacol milioane de maini sa prinda “ceva”…!oarice
unii apuca
sa FIE
sa AIBA
sa IA
altii vise…
si-am inteles ca nu e nimic de inteles
cel mai sigur medicament e igoranta,
sau meditatia cu un guru,
sau poate ceva original si propriu
sau poate ca nu, [ adeca NU pe toate flancurile]
in convalescenta nevoilor primare si stiinta fara rezultate
un centrul privat de tratament – suspect de bun- da rezultate in
sondaje
boala “secolului”
nulitatea reciproca.

prostia hartuitoare
am invatat alfabetul analfabetilor
fiecare semn e un derivat al nulitati inculte
strambaturi fara aspect de umanitate
intercorelatiile verticale sunt evitate, aceleasi prostii destepte le tin
locul
Page | 16
 lovesc cu gesticulari inutile, autoapararea la fel
ghidusiile celor destepti nu-si au gustul, in privirile idiotilor
poti citi griul multicolor, ciuda si rautatea voluntara
pamantul despicat al zilei
platit iadul parca isi da afara beneficiarii printre noi
mereu cu un pas inainte
demonii prostiei hatuitoare
conduc calvarul, minciunea, destinul
si frica suitei divine ce-si face drum subteran
spre un nou, altfel de maine
pe dinafara….

departe

iau o gura de magie crepusculara

imi deschid toti ochii launtrici
toti porii fini ai sufletului
si prin ei
ma alung mie insami in tine
departe
sa respir din nou
mai libera ca nicicand.

Page | 17
 ceturile sacre
banuiam eu ca cei mai iubiti de cer
sunt bastarzii ingerilor
fiinte ce stiu a fremata cerul si apele asa cum vor si cand vor,
ca ei sunt cei care stranuta stele albe
si plang cu flori de mina, multicolor
sub pamant, cerul reflectat invers
neinrait de cadere sau exil, ei boteaza destine
fiecare din cei ce spun ca stiu de adancurile sacre
au ceturile albe in vene
inhalate ritualuri in seva gandului
si nu vor scapa nicicum de ei insisi
si de vifor
de foc si de toate cele ce SUNT acolo
banuiam eu ca toate CELE ascunse in adancuri
nu sunt destinate
bigotilor, xenofobilor si desteptilor
si celor ce vor prea mult de la viata fara sa dea
si de ce ar fi
cand toate cele neintelese
nu trebuiesc intelese
ci doar rumegate frumos
ca doua arome complementare de ceara verde de brad
sau sorbite ca un nectar unic pana atunci simtit pe limba “mintii”
si-apoi meditatii sa scapi de tine insuti
sa vezi
sa simti
alergia dintre doua lumile lipite una de alta, in tine
victimele unei disectii divine, intre bine si rau
cu mii de stalpi paraleli
ca o padure sub timp neutru
Page | 18
 fara radacini,
legenda deasupra si dedesubt
fara parasolare
levitand parca in deriva unui destin inchis
ca o sfera.

convalescenta

concept in ecuatii, ca un tribut pentru un etern inca nedescifrat

sigur de consumat eoni de ciudatenii ce vor urma
in mine
cu pauze febrile de frumos contemplat stelar
prin timpul celor neatinse cu inima , decat din cand in cand
sub sarutul linistii.
noptile au un alt gust medicamentos, un fel de sec amar ce imbeata
simturile, razvratirea, ochii
si ma lasa mie insami
sa sforai nesfaroitul sens al noptilor singure,
albe si neincrezatoare in sine
pentru un alt maine de rontait prin alte vise, sperante.
am sa-mi iau neadormitul iluzionist
de urechi, din creier
am sa-i smulg framantarile
negrul de sub unghii si ratacirea din priviri
si am sa-l plantez copac in fata portii “norocului”
sa-mi tina locul ocupat
pentru cand va fi sa fie…
pana atunci pace, somn si iubire
mie
si voua celor bolnavi de viata.

Page | 19
 respiro
nu am să-ţi mai cânt sonete albe,
părul descâlci-voi de iluzii
durerea aspră o voi unge pe pământul uscat, ploaie
şi mă voi scurge fluorescent prin rădăcini
până când liberă de răsărit şi de apus
voi zâmbi cu sufletul din nou, a primăvară,

dragobete
stea cu noroc, dragonului albastru sa-i aducem laptele cerului
sa ne duca departe calare peste ceturile sacre
in adancul din noi
a celor ce am fost inainte de a ne naste
paganii de lumina, pasarile libere

suflet alb.

remember

nu pare a fi real, si totusi

adaug mereu valori utopice ochilor tai
materie spiritului care ma imbratisa candva protector
Page | 20
 sufletului ce parca nu mai e dincolo de retina,

pana la urma si inimile se rod in timp

de cariile orgoliului si indoielii,

pana la urma tot ce ramane e amintirea

imprimata undeva pe o pelicula alba,
cu tot ce putea sufletul sa dea, sa radieze, sa coloreze timpul
secunda

pentru totdeauna.

copacul vietii

zambetul tau, chemarea ta

sarut rotund pe marginea lumii, firav orizont a ceea ce ar fi trebuit sa
insemne, iubire,
platonica tentativa de a merge inainte fara a face mai nimic
fara activ sau pasiv in vene, un mers inainte fara accelerari in simturi
printre oameni,
si te asteptai sa vin?…sa fiu…sa raman…un fel de afi
ca o comoda activare a mangaierii si increderii ca se poate,
fara a da si fara a primi nimic in schimb,
sa fiu doar pentru un consum angelic
Page | 21
 fara iubire adevarata, impartasita la maxim

ma simt un copac al vietii alb, atat de alb incat nici frunzele nu mai vor
sa stea pe mine
sa nu strice decorul abstract in care am fost cladita de eonii de
neincredere,
ma dezvelesc la fiecare atingere a cerului,
ca si cand pamantul ar fi prea brut si prea rusinos sa Fie,
de ce sa mai raman aici asteptand, asteptand la sinele tau care nu
cuvanta nimic din Viata
de noi doi,
cand pot merge pe carari de semizei venusieni libera si fara lanturi,
sa le pot fi companie adanca si placuta, in fiinta
fara pacate si fara furii si fara frustrari,
cand pot fi Eu, eu pasare ramura, libera
care leaga pamantul ei de lumina
cu seva viselor
cu inima.

apocaliptic 2

coapsa cerului exilata

isi varsa amarul, fierea
ca un foc parjelitor si inalt
prin venele mintiilor nesupuse luminii
despicand si trepindand simturile haotic
pana la abandon total
in ne-fiinta, in ne-cuvant, in ne-adevar
in moarte.

Page | 22
 inspirata de Uhitto

făcut complicaţii celeste, până în gât leucemia vremurilor…

roade venele şi gesturile
parcă singurul gând e alăptatul fanatic al simţurilor
în piepturi supra etajate
cu minerale ce sclipesc a bani în ochi
dând ocol meselor pline de şpagă,

făcut, dres şi adus la bună ziua, înainte…

ce mâncare de mârlani legea asta
atâta avuţie dusă la capăt din buzunarul omului simplu
rămas cu gura căscată în faţa palatelor lor

făcut spus şi smintit până la capăt…

câtă idioţenie ce-şi flutură galant mâinile, corupţia şi flendurile de cultură
parcă în faţa idiot simpatic mirată a jurnaliştilor
ce parcă altceva nu vor decât să râdă prostia în piaţă
să aibă ei ce urla prin ziare….coruptule, coruptule, coruptule

mă făcui fată de gaşcă, gaşca celor care arată cu degetul urâtul din lume
şi spusei deschis
că nevoile mele de cer senin şi fruct acru-amar e la ordinea zilei,
îmi rupe cerul inimii bucată cu bucată, într-o luptă fără învingători ,
ce-mi ţine mâinile legate, departe de liber arbitru, mereu deasupra
microbilor
şi deasupra
celor ce nu tac atunci când ar trebui să spună bunul simţ

totul…. mai departe….

Page | 23
 lumeee, lume

cea mai mare dilema a lumii , e sa fuga de ea insasi cat mai departe si
cat mai iluzoriu
in monolog cu o divinitate creata de ea asa cum numai ea stie sa o
poarte in sine,
dilema care ustura maruntaiele mintii
libertatea si bucuria de a trai fara rezervele de tiranie de pana acum,
numai indiferentii isi poarta urmele prin timp, membranele
ce trepideaza din cand in cand parca pamantul
cu un ego ce spune totul lor si nimic mai mult, despre un maine ce e
tot a lor
si a regulilor insipide cu care isi intreaba confratii stresati, zilnic
pentru ce mai traiesc si de ce o fac asa?
care e dilema mea insa?
de ce sa invat frica de rautatea altora de ura celor needucati cu inima
si nici cu creierul
de maruntaiele lor care scartiie pana si cand gandesc,
cand ar putea fi invers?
de ce sa rup eu tacerea cand stiu ca prostia isi va da singura cu tifla in
cap
cand eu om-hibrid
jumatate stresat, jumatate indiferent
pot da de zece ori mai multe contrapuncte
recuzitelor lor minore
atingand mereu ziua mea cu un pic de noroc, implinid sensul meu
“de a spune lucurilor pe nume”.

Page | 24
 asa!…

mizezi pe constiinta colectiva

acelasi mers inainte si inapoi
fara renumeratie, fara premii cazute in gat
joc de glezna a cuvintelor
si scriptic intors pe dos
pana la goliciune
pe semne ca tu stiai ce va urma
si de aceea
acum ca o soacra
bati ziua la fund sa-si scoata ghearele spre mine.

convalescenta

concept in ecuatii, ca un tribut pentru un etern inca nedescifrat

sigur de consumat eoni de ciudatenii ce vor urma

Page | 25
 in mine
cu pauze febrile de frumos contemplat stelar
prin timpul celor neatinse cu inima , decat din cand in cand
sub sarutul linistii.
noptile au un alt gust medicamentos, un fel de sec amar ce imbeata
simturile, razvratirea, ochii
si ma lasa mie insami
sa sforai nesfaroitul sens al noptilor singure,
albe si neincrezatoare in sine
pentru un alt maine de rontait prin alte vise, sperante.
am sa-mi iau neadormitul iluzionist
de urechi, din creier
am sa-i smulg framantarile
negrul de sub unghii si ratacirea din priviri
si am sa-l plantez copac in fata portii “norocului”
sa-mi tina locul ocupat
pentru cand va fi sa fie…
pana atunci pace, somn si iubire
mie
si voua celor bolnavi de viata.

mesesul

incerc sa dibui din nou jocul stelelor

mersul incovoiat a cerului in materie,
in parul lui alb si lung stau eoni de marturisire si cuvantare,

Page | 26
 adanca inchinare sensului vietii pe pamant,
alunecare si reintoarcere in lumina,
in mangaierea si iertarea revenirii la esenta;

batran, cu toiagul sau magic, tinand cartea vietii sub brat

ca un ultim strigat de trezvie…
loveste iarasi destinul, muntele
circulare spirite isi varsa
albastrul in timp si cutremura inimile impietrite

acum de dincolo toate au un sens, atat doar

ca doare si mutileaza urataul pana la extreme
sa lase apoi loc liber
fluturilor albi sa iasa
din gaoecele inimiilor.

praying

veniţi să ne închinăm Vieţii, apei vii din noi

care naşte lumina şi zborul
îngeri ce spun lucrurilor pe nume
şi ape prin cer spre porţi albe

stelelor fără glas să le dăm corzi să descânte viitorul,

să adune puterile sub înaltul albastru,
şi să-l sădeasca, să-l numească
în pruncii de pe pământ,

veniţi să ne închinăm Creatorului Bucuriei,

iubirea naşterii şi mângâierii,
ce adună şi numără sufletele limpezi

Page | 27
 sub cer.

marsupiu
ca un embrion firav in formare,
picatura rupta de cer si prinsa in ochii verzi
plange timpii netrati cu inima,

trupul fuge, fantoma printre alte fantome

oamenii invocand zilele cu talpa si cu inima batucita
de durere, mereu sperand la un mai bine

in fuga lor prin realitate, politica sensului “abscons”

urca pe scari incerte, unic inventate de minti
ce simt doar orgoliile, propriile reguli pana la deruta

finalul? crestat undeva in evenimente fortate

colorate baterii si surse
a unui “fel” de viata, creat si hranit haotic
doar asa
ca sa fie.

Page | 28
 arhaic

ruginind în teacă, sabia albă – cuvântul, îşi deapănă veacul

victoria de altădată

tăcutele simţuri la orizontală,

invocă magic, latenta mişcare în disc,

sfera

vibrează conştiinţa,
mucegaiul de lumină
gest penicilinic în fibre,

adânc prin celulă, în răsucire rebelă

spiritul
în mersul său îndărătul tăcerii
întoarce timpul în cuibul inimii cu faţa la soare
spre ce a fost cândva
şi ar vrea din nou să devină.

biografie

m-am nascut in sabatul verde si-am mancat acel spanac galben care
aduce noroc
cand duminicile ploioase isi fac ritualul prin munti
am crescut in pantec de grau maiastru innaripat
cu sensuri ce aduc celebre legende in ochii zilelor
si a noptilor insingurate descantate de stele cazatoare,
am batut la ceasul portilor intelepte cu cate un
pui de cerc sacru, tandra cu viata alba in pantec
Page | 29
 sa invat rostul celor stiute si nestiute,
am urcat si am cazut in prapastii ce nasc si arunca flori magice in sus
pana la ceruri
liane ce fac drumul oaselor sufletului pana la eliberare si inapoi,
am jucat in visele pamantului cand isi ridica pruncii lumina
sa nasca stele si noi lumi
cu zanele si spiridusii veseli, am cautat sa ingrop haosul cat am putut
sub pietre si sa-l adorm
si mi-am tocat inima cu ganduri bune si sperante, zdrobite imbucaturi
pentru pruncii ingeri nascuti din mine.

ce sunt eu
o oaza care nu are ocolisuri, cu suflet palnie spre albastru
un cer si un pamant bun, si copaci semanati cu rod inteleapt
[ascunse si mie, si nu mai mult]
un cantec furat din vene si fluturat la orizont
cat mai vizibil
o platosa de aparat viata, ca un stalp de sustinere a inimii
si cam atat.

red glass

ochii felinare verzi pe câmpiile albastre

avânt roşu îngână a furtună,
[de la tine la mine]
până la înaltul inimiii ascunse în nori
şi până în adâncul durerii ascunse în secetă
cu ploaia aproape albă venind să ne mângâie
cu iz viu, liber sub centură
fulgeră cuvinte
de departe
Page | 30
 cu dor.

ciudatenii la altii

calul e in glastra de marmura

inchis parca acolo sa nasca bule de vise,
sa ragaie usor arome de flori uscate

maretia calului in fengh shui e sa aduca onoare si prestigiu

insa inghitit de apa glastrei ce poate aduce pe val
cand putrezesc sperantele?

stiu ca in aerul parfumat al zilei dintr-odat’ se pot ucide

vrabii aducatoare de vesti bune
cand in geam ajung sa se bata de puscariasul inimii

in stiil rococo spre interior

ca o carcasa ondulata si inaltata stupid
rautatea grasa, minciuna
da tarcoale iar cu versete si maxime ce nu mai dor
dar sacaie usor si persistent pana la repulsie.
Page | 31
 seminţe

palmieri usori mocnind in membrana pamantului

verde si albastru spre mine aducanu-ma inapoi cu fiecare
levitare afara din constient
hamacul atat de labil ma prinde totusi crancen la fiecare izbitura a
vantului
nisipos, ca o foarfeca taind parca simturile,
cand incerc sa privesc in larg la tine
ma simt usoara atat de usoara
de departe sau cand ma atingi
in mersul meu pe apele vii din noi,
ma vor intoarce la inceputurile iubirii
la povestea din noi
traita pe sfert in “aer liber”,
ca o compensare din nectarul vacantei

pana la capat, si pana la fundul plinului

mananc seminte dual
si le seaman in amintire cu cate o dorinta de implinit
pe cerul viitorul muribunzi veseli ,
uite magia !

tacit

am văzut cocori cu picioare de om, şi m-am minunat de atâta ciudăţenie

impresiile lor joacă play-bou pe portative, cu mascate aluzii şi iluzii
de neîmplinit în cuiburile stabile curate şi albe
Page | 32
 intriga migratorilor e că nu au un loc stabil comestibil cu fiinţa
oriunde ar zvârcoli timpul în destin
sunt expulzaţi mereu cu câte o rafală de negaţii

sunt anumite ” căi” destinate să fie aşa şi nimic nu poate rupe firul
cadrelor verticale
nici-un cutremur şi nici-o inundaţie
şi nici-o haită de hărţuitori…

departe de ei si de iscodirea lor forţată

sunt lucruri simple şi timpi dulci de servit în fiecare dimineaţă cu
zâmbetul pe buze
un mini extaz de bine sorbit până la ultima picătura
pe marginea lumii
în locuri de măsurat cu inima până la bucurie
în doi.

încă

din ochi foşnind parcă mă chemi

transformând fiecare pas în adiere spre tine, chiar stând pe loc inima
merge tiptil până la tine cu batai in destin usoare
şi fuge înapoi la loc timidă..in cuib…
nu mă aştept să vii, nu vreau să vii
mimoză să devin sub frica neînţelegerii, nepotrivirii
caracterul modelat de la distanţă coincide mai mult cu harta vieţii
pe care m-am încadrat atât de sigur şi de singură să navighez
spre alb,

nu vreau să vii şi nici să te simt pândind

prin mine spre tine şi viceversa,

vreau să respir fără astmul şocurilor zilnice emoţionale

Page | 33
 şi fără ura ta veche şi frustrarea mea mai nouă
vreau să ştiu că acolo unde eşti, eşti al meu oricum
fără să desparţi timpul şi să codifici mângaierea
în labirint închis şi aspru
de tăgăduire.

9 white roses

întind mâinile spre tine, fiecare un mugur

aşteptând
suflul tău să-l înflorească,
magic şi destins inelul pe mâna mea
deschide o poartă în cer, căpătâi de lumină
pe creştet binecuvântarea,
pruncii dalbi
cerul,
oricât aş urca acum muntele în doi
nu aş obosi,
căci mierea divină ne-a uns capetele
şi inimile,
şi de acum nici-o rană nu va mai cuvânta în noi
şi doar cei dezlegaţi de divin va fi să ne spună
adevăruri şi numai adevăruri
pentru toţi
ocrotind sămânţa creatoare
şi lumina
în întreg,

ocheade

destins miez de furtună, intern

Page | 34
 spionează greu mădularele inimii
oasele sufletului scâncesc a durere surdă
simţind, mirosind de departe un rău nespus ce dă târcoale
în fiecare zi aceeaiaşi ochi pândesc cu un rău bine făcut în cârcă
pervertindu-l în simţuri haotice lovite parcă intenţionat
hiper şi extra,
de atâta hărţuire a celulelor minţii, a viselor neinţelese
înfiltrate ciudat în căuşul neuronilor,
a spionării şi analizei idioate a unor
“fantezişti”,
nucleul fiinţei îşi ascunde funcţiile
pulsul
într-un post lung fără abstinenţă fertilă
departe de sine într-un alt sine
afară, fără neant sau aiurea,
undeva sus şi departe
în lucidă şi clară alinare,
cu avânt inocent.

descântece
sări din pântec
putred de coşmar
licăriciul noptii
să te-alunge-n jar
să te-adulmece abisul
să te soarbă în adânc
pântecul Lui să rămână
alb ca puful de omăt .
…………..
două vile, două paie
ia ciuleandra din cărare
ca să treacă ăl noroc
pe şleau din negru foc
în alb de busuioc
şi cu smirna cea domnească
să răsară-n cas’ mireasă
tânără şi luminoasă
Page | 35
 şi un prunc frumos
dulce dar din cer ,voios
casa plină şi bogată ,
fără marafeturi, toată
numai har şi dar
fără vântul cel hoinar.
…..

viifor alb şi cer deschis

soarbe-l în lumină
duhul rău cel chinuit
de molimă străină
rău lor în al Tău Bine
să se prăpădească
şi izvor cu ape limpezi
din noi să izvorască
nu-l lăsa pe cel viclean [\"dusman ( ca)\"]
să ne drămuiască (mânjească)
visele într-un pahar
de amar şi iasca
peste Toate la un loc
Fii-ne pavăza si foc
şi sabie cu noroc.
………………
adânc înfipt în credinţă
sufletul mlădie ştiinţă
atenţia mult căutată
din carne este alungată
cu înnobilarea cuvântată
firea rebelă e scrutată
când adevărul e smerit
ochiul este curăţit
în deschisă alinare
cuminţenia apare.
……………..
dragobete

drag în prag zânind

ochii îndulcind

Page | 36
 zorile strălucind
astrele zorind
pe Carul cerului
în miezul gerului
din Inima codrului
pe cărările Dorului.
………..
paparudă rudă , vino de ne udă
cu ploi vii
să faci holdele mii
şi strop de viaţă sacră
în drobul inimii ce seacă
să faci hore măiastre
pe a cerului albastre
cercurii blânde şi moi
să de-a rodul în noi
spală-ne de răutate,
beteşug şi de păcate
pământul sec să-l înmoi
cu spor bun şi făr noroi
să laşi apele să cadă
ogoarele să se adapă
şi să vii făr de furtună
ca şi ziua ăi mai bună
când copii râd în ploaie
de nasc zâne prin izvoare
şi-aduc noi bucurii
pe la case făr copii
paparudă rudă
adu ploaia de ne udă
şi zori curaţi ca îngerii
peste ochii plângerii…….

fengh shui în cămin

bob de cristal mandarin în buricul certurilor
uite aşa se tratează confuziile domestice,
cu o cărămidă violet frumos ondulată la picioare

Page | 37
 ţine de suport puterii, sprijină sufletul
să nu cadă mai adânc în el decât e,
îmi plac remediile vesele,
aduc parcă a timp eufemistic învins floral,
un fel de pământ cretacic
care-şi întoarce venele în afară
să-i vedem farmecul verde, adâncul enigmatic,
mai curat ca al nostru;
în ziua de azi,
când echilibrul e sarcasmul
lui “da” în “nu” şi invers,
cu siguranţa a ceea ce este dar nu este,
joaca de-a verdele-n plante, şi plantele-n în ochi fără de speranţă
e totuşi ceva
mai ceva decât să pierzi totul, inimă, suflet,
şi nici hrană să nu mai ai a pune pe masă
e trup şi minte răscolită
cerşind sub clarul lunii o oază spirituală
e un alt fel de pacific “space” extrovertit
în adevăr fecund, necomplexat
importat de dincolo
de undeva de prin cosmos.

prăjitura
se ia una bucată suflet sferă şi se pune pe altar
se ia una bucată rază de soare
şi se străpunge uşor sufletul,
se iau apoi mini bucăti de ape vii din creierul munţilor
şi se spală bine rănile,
apoi se ia bucata de suflet botezat
se dă prin caolin alb, se colorează cu un curcubeu
şi se unge cu bucurie.
Page | 38
 Apoi se aşează din nou pe altar
şi se dă cu bine şi cu rău
şi se înveleşte în fibre
din inima cerului
apoi se scaldă viu
în pântec de zână
şi se serveşte
poveste din pumn de prunc.

credo
cred in unul de lumina
creator si nu facator de toate
inaltator de simturi si vieti din intuneric
mangaietor in iubire
si hranitor in oase cu lumina
cred in unul care nu loveste cu nimic
si ofera totul si atat cat trebuie
si inca pe atat
cred in unul care simte adevarul in oameni
de sus din inceputuri
si cheama capeteniile de ingeri
sa-l salveze in intreg
cred in unul ce spune lucurilor pe nume
asa cum sunt, care sta alaturi si in creatie
mereu protector si bun manager a toate
ce nu lasa neghina sa distruga rodul
si nici mierea sa se acreasca cu nimicuri
ce aduce omul la rang de fiinta libera
sa evolueze, sa colinde
in subceresc, in cosmos viu.

Page | 39
 fatum
destinul mi-a pus centura de castitate
m-a strâns de mijloc până la sterilitate
şi m-a înciudat până la cer
mi-a citit eseuri seci când aplecată
spre mine însămi doream tăcere
sau acel nimic frumos care spune totul
de la inimă la inimă
mi-a impus certitudini de nedigerat
conştiinţă a unui eu din afară, străin
alergat de ciudăţenii şi spaime
fără protector stabil şi sigur
un fel de reper înalt
înălţare la cer descărnată şi emancipată
până la zbor fertil
să-mi fie instinctul, voinţa
un murmur incantat
populând creierul până la refuz
într-o creştinare eroică, altruistă, singulară
fără prea multă iubire şi hrană în doi
fără suportul înţelegerii reciproce
în insulară agonie, alunecare pe viu.

Page | 40
 clarvedere
o nouă dimenisune internă,
ochii cuvântă miezul, luminând irascibil
fiecare fibră scoasă din hibernare
conştiiţa apei din noi
fluidifică sufletul, inima
în tărâm extins până la cercuri divine,
parnas licenţiat de Creator din începuturi
în sfere ce închid şi deschid
fiinţa în evoluţie.

luni
trec munţii cu ploi galbene prin noi
poluarea şi-arată dinţii cariaţi înjurându-ne a moarte,
coşmar uniform,
maşină înfrumuseţând stoic orizontul fiecărei zi
cu fiare şi feţe mânjite, cu copii scormonind gunoaie ruginite până la
sânge,
rânjind pe ascuns
lângă cerul închis ce mai scuipă înca un răsărit

Page | 41
 aşa de complezenţă,
la orizont soarele
un lacăt deschis
gonind spre noi o ciută cotidiană
speranţa
vrând nevrând
ca un stâlp verde mă ridic zi de zi
din adâncurile mele
mai naiv ca inainte
legănându-mă când spre dreapta când spre stânga
în inocent şantaj
maleabil
împroşcând de sus colorat
zâmbete
cu iz extern şi fertil.

weekend
seara în hamac îmi torc gândurile, fuior
colorate stări
râzând în mine ochii tăi îmi spun totul
de-a fir a păr
şi ştiu,
ceea ce nu mi-ai spus niciodată
te va condamna o veşnicie la juruinţă
departe de mine pentru mine
sugestie înaltă ce viaţa ar fi vrut să fie
în tine prin mine
şi atât – fără avertisment,
un somn alene, singular
consumat undeva în cosmos
fugind de agonie şi secetă,
Page | 42
 o poveste de aruncat în Sus
până la primăvară.

poem
agonie dulce, neuronii fac dragoste
ploaie prin vene
chipul tău, atingerea ta, sărutul tău, agonia ta departe de mine
mângâiere pe formele externe
tandră alunecare
cu lună plină
în ochiul cerului
împletind, chicotind înflorirea chipului, a zilei
cu leagănul carului mare
cu stele alunecand în ritm unic doar pentru noi
de la mine la tine
scrijelind caleea lactee cu inocenţa încrederii,
smulgând izvoare subţiri de sus
cu hrană Vie pentru inimă .

grădina

în faţă inimii mi-a rodit cuibul o grădină,

Page | 43
 cu soiuri florale rebele cu parfum uniform,
unde stelele clipocesc vesele când susură lumina prin ea
izvor în noaptea albă,
cuibul e mereu acelaşi îl ştii
îndreptat spre soare-răsare, din aleanul cerului
pe un hamac de vise şi tăceri plăcute până în adâncul fibrelor,
cât de imens e, te mirai? încap două universe în el şi încă alte trei
asemeni,
ramificate şi intinse
asemeni degetelor unei pălmi
în ploaie să expire aburi calzi, să degaje galaxii,
să învârte, să hrănească pozitiv dorinţe,
am deschis din nou cele trei ferestre ale destinului
curajul e acum numele meu, atât de alb şi de roşu în acelaşi timp
brazde subţiri trasate zi de zi în timp, spre o alta cale, o nouă soartă
[ţie protector fără chip, fără de aripi]
cu noi împlinirii minore, dar atât de necesare pentru a FI, pentru a
supravieţui,
mersul meu o pornire spre o reinvestire internă
are un meritat a AVEA de acum liber, cu un arbitru BUN
fără dojană şi fără hărţuire,
fără rai şi fără iad,
fără ameninţări şi fără hărţuiri
fără străini răi şi fără comuni apatici
în doi, în trei, în patru
în odihna bine meritată
Acasă.

inocenţa

inocenţa are chipul luminii, duce cu ea în spate aripi albe

toate cotloanele întunericului o ştiu şi se tem
e vizibilă şi de neînvins,
inocenţa e cea care dă gust vieţii, arome unice
Page | 44
 e nivelul care leagă orice subnivel de orizont,
e aerarea, e oxigenarea
de aceea cerul zâmbeşte mereu pământului
când pruncii ies să râdă la soare
porumbei blânzi ai vieţii, fluturându-şi bucuria.

cealaltă faţă a zilei

ziua îşi arată rana, fractură în timp,

durerea ei străpunge aerul până la mine
destin furat şi ascuns prin ziare, pe forumuri
de faţa hienei
ce prinde, muşcă şi râde
veselă de victoria ruşinii înfipte în sânge nevinovat;
de unde Doamne, atâta ură şi atâta cultură incultă în judecata unora?
de unde atâta prostie deşteaptă, victorioasă în cele ce te aştepţi mai
puţin?
ataât de inferior şi de smerit trebuie să-mi port haina fiecarei zi
până la invizibilitate
să nu calc prea tare pe scorpioni, să levitez
numai pe cealalată faţă a zilei, virtual urcându-mi sufletul
mintea limpede

Page | 45
 respir şi eu însumi prin mine însumi, îmi zvântur aripile minţii rebel
descarc electric cuvinte nespuse decât în colţul inimii
cât vreau şi până unde vreau
fără să rănesc
fără să ademenesc
doar chemând
“cocorii” la luptă
învingând pe orizont deschis toţi demonii rănilor din mine.

în noapte

septembrie calcă pe vene, pe piatra zimţată

ascunsă, sub paşii pisicilor ce atacă demonii şi-i sorb
ronţăind încet, agale umbrele lor rebele

ca o mantie, speranţa inocentă se ascunde sub negru

şi dă galeş din buze, îndepărtând întunericul
cu rugi şi aburi pâna la fisura norilor
cu vene de lumină.

Page | 46
 coşmar

camera ta e o chilie în gri şi negru, aspră pe dinafară şi pe dinăuntru

cai verzi aleargă pereţii tăi şi ciudate forme îşi duc traiul prin vitrine
gândacii de hârtie te gidilă pe spate când te aştepti mai puţin
şi uite aşa izvorul e interminabil când dai drumul
la cafea să-şi vânture aroma;
cuibul tău de înger decăzut
scările tocite spre inima ta
de multe altele înainte mea
cu legitime monezi
n-am să le urc,
voi ocoli locul, faţa ta
parfumul tău ţipător de fiară
calea pe care o calci lăsând dâre vizibile de învingător
fiţele tale răzleţe,
până la proxima ta decontare
în scuzele de rigoare.

droping water
îmi plac enorm mini cascadele prin vene
mii de picuri proaspeţi strecurându-se uşor prin mine
inima trepidând ţesuturile la maxim
alunecare între două lumi
un apus prea aproape de ferestre
soarele dezlipind orizontul din locul lui etern
înşirându-l prin mine perle
dezlipită de mine,uşoară
apa celulelor plutind fără să-mi bagi de seamă
alunecarea mea printre ziduri, zile albe pe lângă tine

Page | 47
 spionarea ta prin sporii mei rebeli
prin păr, prin ochii, sub tălpi, pe ceafă
e o absorbţie continuă până la anamneza
a ceea ce ar fi trebuit să fie.

blessing
toate marginile pământului, sunt cadre
trasate de tristeţea lumii, linii multiple, linii închise spre miazănoapte
înalte şi drepte par a fi, străjuind până sus
porţi ce par închise străinilor fără ploi
de atâta emoţie, îmi stă clorofila luminii în gât
scăldătoare înclorată şi dezinfectată
în vegetal
ştiu că dacă acum m-aş opri lângă stejarul tău
aş prinde rădăcini în picioarele tale
şi nu m-ar mai putea smulge din mersul tău nimic
nici furtunile stelare
spre dezrobire
cand uitând să mă mai rog la cer cu fibrele creierului
ar veni haosul să-mi ceară tribut
pentru bucuria de a fi cu tine, fără tine.

Page | 48
 ea si el
claxon pe marginea prăpastiei
ca o strafulgerare rapidă
e mersul tău în aer
prin mine
în sensuri opuse mereu
mersul tău înainte e un proces al inimii
ce-mi populează viaţa cu sensuri încâlcite
cu străini şi străine în cămin, nedigerate forme
ce stau împânzite în grădina destinului meu
ca nişte spini
cu direcţii de neurmat cu inima
de necălcat cu spiritele minţii
am trei vlăstre minunate în pântec
vlăstare de viaţa şi iubire
pe care le renegi mereu în faţa lor
mă renegi pe mine
pentru că nu sunt
din prima ta coastă
să fie blestem
să fie vânare de vânt
că te iubesc
că-ţi sprijin nopţile de stele
şi durerea de fiinţa mea
că te hrănesc cu laptele inimii
şi mierea zorilor eterni
că mă dilat în întregul tău ca să fiu, să fii
să respiri dincolo de nefiinţă ca fiinţă
să respir şi eu
dincolo de pilonii grei înfipţi în zilele mele
de judecata ta, de judecata lor
de lipsuri,

Page | 49
 uite fantoma, nu e fantoma
gânditorul de la hamangia spunea: “eu nu plec nicăieri pe cărări de
necuprins cu inima”
imense sunt câmpiile “minciunii” şi ‘furtului de suflete”
dorul meu de viaţă eşti tu “femeia şezând ” pe stele ” cu “pântecul
lumină fecund”
eşti alături de mine şi-mi vei fi mereu
cât timp eonii au porţi deschise spre cuprinsul din noi
spre totul divin în toate, scări de urcat cu gândul în doi
“liberul arbitru” e hain dacă nu eşti supus, smerit lui ?
de ce aş pleca “iubito” cât timp încă sunt legat de pântecul tău
de firul de lumină care înalţă şi coboară spiritul din grădinile universului
pe porţi neştiute de nimeni,
cât timp sunt legat de lumina din tine, chicotind şi zâmbind a prunc
dalb la ferestre
ca un debut al întunericului cochetând cu viaţa
aici, acum pentru totdeauna
dorind un “eu” reîncarnabil prin tine ?

echilibru

echilibrul îmi miroase uneori a mentă,

nervii stau atât de relaxaţi în craniu
încât le simt fluturările prin irişi ieşind afară diafan
calmul, galerii muzicale prin creier, curg sonate, arii
şi foile seci ale uneor evenimente uitate, filtrate intenţionat
se umplu imediat cu arome

Page | 50
 în euforia primăverii,
gândindu-mă la tine, eliberandu-mă
îmi pari fad şi fără afecte,
ca orice carte care spune totul şi în acelaşi timp nimic
ca un poem sters în graba de pe retina iritată
de amintirea unui mic truc necurat, hărţuirea.

cămaşa albă

ca o corecţie hidratantă pe trup, eu cămaşa ta albă

tu marchezi butonii ei roşii
fiecare mişcare înainte izolată şi conturată de aceeaşi iubire
îşi lasă mereu gesturile la urmă să cuvânte,
şablon moale pe formele îmbrăţişate
până la contopire.

Page | 51
 curcubeul

lumea materiei e aspră cu sufletele ei, ca o cămaşa de beton pe o

carne fragedă,
atât de aspră încât simţi cum la fiecare respiraţie a formei sufletului
ies picuri de sânge, curcubeu prin porii ei;
lumea e aspră cu ea însăşi până la sadism
în incapacitatea ei de a fi un altceva decât poate să fie
iar cruzimea zilelor naşte roboţi oameni, monştri şi corbi
victime şi “energizanţi”
pe un orizont crepuscular uitat de soare, de iubire
în care fărâmele de lumina se furişează tiptil pe pereţi timpului
până sus , undeva pe meterezele evenimentelor
să respire, cât mai mult şi cât mai liber
dincolo de umbre şi putori
visând, contemplând
un posibil miracol.

eye
câte lumi ascunde un ochi ?
miliarde de gânduri care se perindă trepidând lumina
şi dau viaţa în subtil, la paralele de alte forme, fiinţe, vieţi
furtuni şi miriapozi de spiriduşi şi troli călcând în picioare sensuri noi
tărâmuri neştiute decât de mintea “lui” şi a “creatorului”?
cât de mult arată un ochi ?
creierul astral care îşi arată culoarea fără a ştii vreodată

Page | 52
 ce ascund razele de lumină filtrate prin el?
ce pete de soare îşi varsă amarul spre suflet, cascade ?
sau ce minunaţii de petale cad fulguind trupul, inima subtil, înfioându-
o?
oare ce este un ochi ? de ce avem ochii ? de ce au forma asta ?
să fim tărâmuri în tărâmuri scăldate, asociate şi parcurse cu pasul
ochiului celuilalt
văzute şi ascunse în acelaşi timp
în latent suflet,
un demon sau înger ?
ieşit afară
odată cu lumina.

ţie
îţi scriu
pentru ca timpul te-a crescut în mine vlăstar atât de dulce de atins cu
inima
cu flori de salcâm, de sorbit la fiecare final de zi amară
spre revenire,
îţi scriu pentru că mi-ai crescut latent în venele zilelor
cu ochii pitiţi ici colo să spioneze
să-mi netezească nervi zburliţi de atâtea diabolice “crescute ciudăţenii”
ieşite din oamenii stresaţi- afară,
îţi scriu pentru că ştiu că tu mă asculţi în cuibul tău
de departe, prin geamul spart
ca o convalescenţă mediatică
în doi;
îţi scriu pentru că ştiu
dacă nu ai fi fost tu, probabil de mult
mi-aş fi omorât timpul cu bucurii de regretat şi aiurea,
mai mult decât somnul raţiunii şi mai jos decât apele adânci;
îţi scriu
pentru ca răutatea ta ciudată uneori a născut simţuri noi în mine,
cuvinte şi punctuaţii, zbateri
ce le-am evitat până acum de frică
şi le-am rumegat pe ascuns, doar aşa sperând că nu se vede,
Page | 53
 şi totuşi mă bate gândul
să nu îţi mai scriu
e mai bine aşa….faci tu totul oricum şi fără toate astea
eu sigur oricum bat acelaşi ritm de neales zilnic pe străzi
cadenţa mea se pare ca şi-a uitat inocenţa de altădată cu tine
reciprocitatea ta de la început a lăsat mereu goluri
spaţii de nedorit
s-a înrăit în ramă, s-a cam poticnit în tine
ca o bilă albă în gaura unui peretele aspru
e mai bine aşa….
la fel de bine ca o zi bună însorită
chiar şi fără iubire.

pozitia X vs Y

fluturi fluturi in pantec

se zbat celulele marunte sa cuvinte senzatii
cei doi poli stau incordati, arcuri spre butonul rosu;
in condensul de aburi ce ies din doua trupuri
numai formele mai imprima in aer
desclestarea mainilor, picioarelor, trupului
si incordarea lor ritmata, inapoi
pana la epuizare.

Page | 54
 lehamite

făcut complicaţii celeste, până în gât leucemia vremurilor

roade venele şi gesturile

parcă singurul gând e alăptatul fanatic al simţurilor

în piepturi supra etajate

cu minerale ce sclipesc a bani în ochi

dând ocol meselor pline de şpagă,

făcut, dres şi adus la bună ziua, înainte

ce mâncare de mârlani legea asta
atâta avuţie dusă la capăt din buzunarul omului simplu
rămas cu gura căscată în faţa palatelor lor

făcut spus şi smintit până la capăt,

câtă idioţenie ce-şi flutură galant mâinile, corupţia şi flendurile de
cultură,
parcă în faţa idiot simpatic mirată a jurnaliştilor,
ce altceva nu vor decât să râdă prostia în piaţă,
să aibă ei ce urla prin ziare….coruptule, coruptule, coruptule

mă făcui fată de gaşcă, gaşca celor care numesc pe degete urâtul din
lume,
şi spusei deschis,
că nevoile mele de cer senin şi fruct acru-amar e la ordinea zilei,
îmi ţine mâinile legate, departe de liber arbitru, mereu deasupra
microbilor

şi deasupra
celor care nu tac atunci când ar trebui să spună bunul simţ
Page | 55
 totul
mai departe.

lege nescrisa
astăzi litera de lege e un cerc în care poţi bate cuie câte vrei
în afară sângerează
licitatii de suflete sunt pe toti peretii, in toate salile
vezi chipuri chipuri cum isi duc requiemul
ca un imn de glorie prin targuri
doar cate un cap ici colo rasare ademenitor, sarmant
parca iti surade cu increderea ca “te stie”…sti tu
tinand parca cheia adancurilor sau inalturilor, solutiile decodificate
a fiecarei probleme de nerezolvat;
in libertate acum nimeni nu gusta ” libertatea”
inca mai cauta custile de salvare, salvamarii
paznicii sigurantei zilelor de maine,
si
cata durere in toate astea, tacuta de miel
sacrificat pe altarul unor ideologii prespalate
ce nu vor rezolva nimic din enigmele lumii
ci doar le vor adanci mai mult in ochii prostilor sau naivilor
care mai cred in ei.

de weekend
vine weekendul si o sa stam de vorba cu noi insine din nou
despre timpul care nu ne iese , sau nu este- sa fie al nostru si am vrea
sa vina
despre lumina care ne orbeste ecranele
despre regulile casei pe care le calcam zilnic ingretosati;
o sa ma fac ca nu stiu si o sa te faci ca habar n-ai
Page | 56
 ca si cand nu am facut-o niciodata asa
o sa radem ca niste copii batandu-ne cu pernele in cap de nervii
frustrarilor ce ne gadila prin creier
ne toaca cu neincredere si agonii stravechi
pana cand cazuti lati pe calota din camin
o sa ne infriguram de timpul trecut candva in dulceata altor vremuri
in care peretii gemeau, stim noi de ce…
of am uitat gustul ala in care ziua avea arome de piersici flamande
iar eu cautam si miezul sa-l simt intre dinti
cand visam cum plutesc ceturi, ceturi prin vene-mi, zburdand parca
prin non-timpul uitarii de toate
in weekendul asta o sa ne intoarcem spre noi insine din nou ca
intotdeauna
tacuti la orizontala in raul nostru sufocant
o sa meditam iar la timpul care nu mai vine
la rautatile unuia si altuia cu care ne-am scos ochii mereu
la lumina care ne orbeste ecranele
si-o sa vorbim cu noi insine
si-o sa adormim in somnul bine meritat
dupa o saptamana calcata in picoare de altii, de griji si stres
din-afara noastra
prin noi.

In afară…
suntem atat de mici in gradinile lumii incat pana si ce plantam isi
creste propriile ramuri
propriile palme mai inalte ca noi
prinzand locul in eternitate pentru noi mai frumos si mai inalt
decat ne-am sfii noi sa o facem
se inalta si se impanzeste mai sus si mai departe decat am putea
atinge noi vreodata
marginile zilei, marginile propriiei creatii in ceilalti, marginile
lumii,

Page | 57
 nici macar static nu putem fi siguri de ea de noi, miscarea spune
totul
mobilitatea aduce totul si revarsa totul mai departe in cascade
multiple
doar admiratia e sigura si clara cand naste noi si noi valstare in
noi
in cei ce sunt prin noi prelungirea esentei si noi a lor asigurare
pentru a oferi mai departe, bogat si inalt
mai inalt decat noi
daca e posibil
inalt pana la lumina care hraneste creatia si ne umbreste usor
protejandu-ne de canicula evenimentelor
ce ne-ar putea arde fragilitatea
trupul firav si sufletul vlastar-crud .
…….
sensibilitatea creaza atat monstrii cat si ingeri
de aceea noi suntem rodul cuvantarii unei lumi subtile
ce imbraca civilizatia cu blesteme sau evolutii inexplicabile pana
la
eutanasiere
si-apoi in scurtciurcuit de stele intr-o noua inviere ,
nascandu-ne din nou
intr-un nou Tot , altul
ca nicicand pana atunci
ca o marca a absolutului perpetum orginal
pana la complezenta .

Page | 58
 fara umor negru
o singura virgula si schimba totul, in loc de punct un nou inceput
o fraza intinsa ca un platou inalt, departe de scorpioni
o poarta deschisa de un prunc in alb gangurind a celeste zicale,
limbaj divin inflorind inima muguri, muguri
de ce atata incertitudine, el vine oricum pe brate de lumina
in ea, in tine?
sufletului tau orb sa-i mijeasca ochii la soare; sa fii iubit…
nu pot decat sa spun ploaie fara nori, si nori far de ploaie
sa ramai fertil in cuvinte si sa nasti cu fiecare zi o fapta buna
din pantec, din inima, din pieptul deschis de atata bunatate cat
cuprinde,
pana vei umple lumea ” ta” cu binecuvantari
ca Om.

out rain

Page | 59
 o agonie dulce serpuind pana la mine cu picuri diformi manati spre
cuvantare
misti pe ape limpezi
pipaind pe coasta amitire, copila ploaie
forme invizibile spre cuprindere galesa
in mozaic curcubeu rupand o zi in afara zilelor, lumina
fluturandu-o cu mii de imbratisari visate in doi,
neimplinite niciodata decat dincolo de soarta
in binecuvantari tacute, stelare
fara atingerea finala.

scări si aluzii

e ambiguu totul de la inceput pana acum, o ceata intinsa prin neuronii

mintii
rece si totusi jucausa,
prezentul imi pare acum asa “un ceva” care nu vrea sa fie decat
alaturi de tine
un refuz continuu a ceea ce este aici si acum,
sunt sigura si …in fine
degeaba urc zilnic si cobor scarile cu stoicism
timpul imi rade smecher, imi trage cu ochiul ori de cate ori trec
aproape, aproape de tine virtual

Page | 60
 [tu la mile departare de mine ochind ca si Ahile prin cercuri multiple de
piedici direct in golul ascuns in mine ]
falie din timpul tau lipit de timpul meu prin palmi lipite pe ferestre
inchise
[picatura finala in paharul plin din mine]
fiorul care intoarce un fir de pagina tiparita pe verso, numai pentru
mine parca
sorbita pana la capat doar pe ascuns la capatul intunecat al zilei
in mansarda serilor in care inca mai visez
la ce ar putea fi…frumos imbratisata in salbaticie.

ecou blandian
mi-e frică seara să adorm, lovind durerile pe clape diafane în aer
noaptea-şi cântă din amar,
aievea inima în geam îşi flutură salcamul,
îşi bate dorul, amintirea ta
crengi smulse în fragedă înmugurire din mine;
sub pleopa închisă de atâtea răni liniştea adâncă îşi spune cuvântul-
tăcerile ce nu vor să se recunoască decât pe ele însele,
uniform herghelii de vise vin şi pleacă pe sub streaşina cerului
aducând izul munţilor înalţi neatinşi de tălpile mele, cuminţenia
pământului
reavănul lut îndepărtat şi liber, tropăind prin nările minţii
de departe violet
apropiindu-se mă descantă cu ploaia .

Page | 61
 difuz
n-am nici cea mai vagă idee de ce aerul se simte tăiat
de-a curmezişul de paşii noştri, face valuri, valuri în toate direcţiile
înţepător, adânc spre în “afară”?
poluarea e atât de la modă încât până şi aerul speriat de atâta haoticăa
uzanţă
fuge de noi când trecem prin timp;
stăm pe o bancă – imaginar ţinându-mă de mână cu tine, izul tău în
gând
aplecat spre mine parcă de dincolo de nori
alunecă ca o juma de îmbrăţişare parfumată
fresh a mosc şi primăvară;
în toată sufocarea zilei numai amintirea ta parcă, parcă
învie blândeţea aerului din jur
şi mă face să inhal a speranţă
de un mai bine ca până acum,
un fel de “ok”- suplu, pe vârful picioarelor,
îmboldindu-mă uşor din spate
dându-mi drumul încrezător spre mâine.

aspecte

undeva în trecut îmi gânguresc tuturele, în poalele copilăriei

depun ouă mici de diamant

Page | 62
 îmi cântă pe o limbă numai de trecutul meu ştiută, şi atât;
undeva în trecutul meu copacii, îmi îngână verzi şi albastre înalte imnuri
prin cerul limpede de atâtea rugi luminate de mărgelele ochiilor mei;
de ce numai undeva în trecutul meu mintea pipăie
reperul vertical şi alunecos a ceea ce ar trebui să fiu la sfârşit ?
alunec peste întoarceri mereu fără rost,
în direcţii nedefinite fizic deocamdată,
sângerarea zilelor acum îmi pare nesfârşită, între limite
fără trecutul meu blând, furat din carnea Lui dintâi,
acum sunt doar o evadare
în altceva
desprinsă de lumină,
nişte fluturări palide
cu bătăi ritmice în cordul crepuscular .

in memoriam Monica Lovinescu

pe sub unghii, pe sub piele, pe oase
tremură ca o boală, dezamăgirea, neputinţa de a mai aduce bucăţi de
demnitate celestă în spate
încarnată dincolo de cenzuri şi neîncrederi ironice
pierderea orgoliului
naşte mici scurcircuite verzi străvezii spre marginea formei mele -
în noapte nici-o umbră nu-şi mai cunoaşte stăpânul
fuge sălbatec printre zidurile lumii lăsând dâre abia perceptibile
conştiinţa pictând întunericul, scuturi scuturi
cu duioşii ce nu-şi mai au rostul decât simţite la întuneric
de ce aş mai rămânane aici ? atunci ?
mai bine plec ca şi iarna în trecutul drept al conştiintelor
şi nu mă veti mai găsi decât acolo
o piatră de veghe la orizontală, albă

Page | 63
 şoptind alături de alte mii de pietre albe
a istorie împlinită.

primavara
sub membrană, pielea dă muguri roz şi înviorează sufletul
înfiorate luminiţe prin trup aprind simţuri
vocale,
multicolor umplându-mi pieptul
cu dorul de veşnicie;
ca o eliberare, cresc în rădăcini
şi mă întind până la marginile pământului
pe sub ape, orizontul alb
unde cerul culege vlăstare crude şi moi
să le plateze în alte lumi
departe de toate cele….ştiute.

verde cosmic
când eram fată purtam verde destul de mult ,
un verde neţipător ci doar o aplecare spre echilibru
la îndemână
ca o meditaţie în doi
Page | 64
 o învelire în frunze pliate pe piele
un fel de codru negru verde, gâdilind norii,
cerul de departe
ochii obosiţi
cand mângâiau crestele, cu visele ce urmau să vină cu paşi domoli prin
creier
în noaptea ce urma
verdele meu era un verde cosmic,
un verde ce avea limbajul lui propriu prin mine
ca o infunzie crudă şi parfumată, atât de parfumată încât iradia cu
frunze sub piele
un verde care naşte flori, pufnind petale şi puf spre văzduh
parcă mângâiat
şerpuind aşa agale în aer
în timpul ce va să se nască
prin irişi, prin nări, în afară ieşind în lacrimi

verdele meu aducea pacea înterioară

îmi înverzea ochii fluorescent
la fel de cosmic ca şi prima suflare a mea
în viaţă.

de dulce
citeşte-mi din palmă, toate dorinţele ce nu le-am mângâiat în tine
ce mişună şi sfârtecă fibrele, căuşul, cuibul din ele
şi se întind până spre cerul din tine
uite cât de întinsă mi-e palmă ca o mapă albastră
peste ochii tăi
să prindă, să mângâi
cuvintele ce radiază din irisii aprinşi de dor

Page | 65
 citeşte-mi din priviri, izvoarele ce-şi susură chemarea sălbatecă, virgină
cerbii ce aduc vuietul codrului
până în fibrele fiinţei tale, fior
înalt
alături mereu în vibraţie geamănă, adâncă completare
prinde-mă din zbor, agaţă-mă în zilele tale mereu
tandru, uşor, ca un zmeu
fluturându-ţi lumina, soarele alb
aproape.

Negru

inchid causul palmei in pamant

acolo samanta inimii cerului sta ascunsa
ghiocel
membrana peste un adevar nestiut de mine, de nimeni
in ploi ce vin si pleaca de-si zbat pestii astrali in aer
ochii peste morminte cu vene deschise
in directia alba
susotind rugaciuni , sperante de inalt
de departe
de odihna.

Page | 66
 urcuş
celor nouă stele cu nouă frunţi, destine
de împlinit, pocnind timpul cu poveşti
rostesc, adulmec avântul, îl invoc şi-l prind în gesturi
mâini spre cer
aripă crescând cu rădăcini adânci înăltând sus ca o fulguire grea şi aspră
peste zile, din refugii carnale cuminţi
frământări din lumi nesupuse cuvintelor,
până sus ,
saltând dincolo de orizont
în rezervaţii de suflete albe.

suflet
îmi hrănesc singurătatea
între cuvinte,
Page | 67
 la fel şi totuşi ca niciodată mai frumoasă inima
văzându-te cum te apropii
înmugureşte tainic
sub piele
din exil fantomele clipelor cu tine râd fericite în surdină
pe pereţii zilelor
de departe, acoperind spaţiul până la tamplele mele ca un halou
cu paşi ascunşi la orizontală
ascult pulsul timpului ce bate pământul
cu ploi calde
când vii….

Somn uşor

repede, repede răsuceşte în roată izvorul serii

să curgă lin poveştile munţilor
pe pereţi,

uite cum aleargă iar unicornii, piuţul meu

adunaţi şi împrăştiaţi de mâna unei zâne albe pitice
cu părul lung cât pădurea argintie,
reflectate de departe în cămin,
în care îţi cad zilnic supărările globuri de cristal
şi se sparg în fluturi,

o să albim plafonul ecran cu gânduri bune şi o să adormim în depănarea

pădurii,
cinemateca frunzelor cu trei feţe zâmbăreţe, vor cuvânta
fruntea ei inocent activă pe creştete îşi va derula
caruselul de vise şi forme îngereşti

Page | 68
 ne va încânta cu spiriduşi jucăuşi
şi albe flori magice
de împlinit dorinţe,

scumpi meu îngeraş,

am sa te ţin în braţele mele de mamă de lapte celest,
prunc de lumină,
şi am să te susţin în zborul tău copilăresc,
pe cerurile nopţilor albe de dor de înalt şi curat,
ca să alung coşmarurile
şi să aduc miezul divin pe pleoapele liniştite

până în zori.

anonimul

anonimul, e cel mai sexy man

însă dacă-l pui lângă al meu, păleşte neuniform, gri, pete, pete
de atâta incertitudine, paşte agale sensuri oculare

ochii lui negri, mici şi biruţi în lumină,

strevăd micimi indigo oriunde, în neştire,
zâmbetul lui e tăietura dintre două forme nearticulate, nefertizilate
cotidian

înalt, sobru
zidit în basorelieful zilei, cioplit ca un eveniment nedorit,
cu sarcasm pseudo-conştient îşi alungeşte gâtul
pironind ziua ca un bostan verde, sperietoare pe câmpiile foneticii

uimit de atâta dulceaţă în tributul ce-l plătesc zilnic

îmi corectează sadic, sensul de a fi,
lovind dur ispita din dosul oaselor ce aleargă libere prin versuri.

Page | 69
 prăjitura

Se ia una bucată suflet sferă şi se pune pe altar,

se ia una bucată rază de soare

şi se străpunge uşor sufletul,

se iau apoi mini bucăti de ape vii din creierul munţilor

şi se spală bine rănile,

apoi se ia bucata de suflet botezat

se dă prin caolin alb, se colorează cu un curcubeu

şi se unge cu bucurie.

Apoi se aşează din nou pe altar

şi se dă cu bine şi cu rău

se înveleşte în fibre

din inima cerului

şi apoi se scaldă viu

Page | 70
 în pântec de zână.

Se serveşte inocent

poveste din pumn de prunc

în fiecare seara aromată.

o cafea dulce

amiaza dulce ca o cafea blândă

între dinţii, mocneşte gândurile nespuse
handicap uşor şi dulce, gândul meu îşi numără plata
se azvârle ca o cerinţă în sus, strigă după iertare
pentru cele spuse în necrez şi toate cele nespuse în lumină

ochiul meu e arma cu care pot încresta timpul

cu evenimente ce dor
şi cu nemângâiate gesturi, prelinse din mine până la eliberare sfâşiată

nebun în toate, omul meu din Om, îşi sălăşluieşte sieşi

rostul în lume
ca un pom ce dă roade după putinţă
din iubire .

Page | 71
 criptic

două tărâmuri vechi în mine cu robele ponosite de nervi

un castel sus de tot îşi zgândăre forma ostentativ către nimeni

ca o stâncă febrilă cu aburii înălţaţi în sus, stau gândurile mele spre cer
candele albastre

şi nici aşa nu mă simt că aş face parte din vre-o lume anume,

atâta lumina şi atâta întuneric e în jur uneori ca o sfâşiere continuă a

prezentului

contraste lipite ca două jumătaţi de măr, agonie vizibilă, palpabilă

unul otrăvit iar celălalt zemos din cale afară

încât mi se ascund venele în trup de atâta ciudăţenie ce-o simt

iar sângele în fibră

dansul realităţii a ajuns să fie reperul şi radarul în care alunec

printre oameni

mersul meu a devenit vrând nevrând cristiane de cuvinte

printre toate gratiile astea

numai tu ştii să mă opreşti

cu o floare pe frunte

să-mi săruţi inima ieşită pe ochi afară de durere.

zori de zi

Page | 72
 adulmec, ca o floare răsăritul şi primele mângâeri ale soarelui

ştiu că undeva orizontul arhivează zilnic toate bucuriile lumii de ieri

şi cu ele împrospătează prezentul

ca o rouă transcedentală

cu amintiri vii şi carnale

adulmec timpul trecut, în prezent

expiraţia lui febrilă, hrănitoare

ca un exerciţiu fidel de integrare în fiinţă

până când

echilibrul şi centru vechi expiră reglat adânc

ca viaţa unui mugur pregătit spre împlinire

într-un destin roşu,

vibrat în doi.

Prostii

Page | 73
 aerul, lumea

e un nesfârşit spectacol de perdele fluturate în faţă cu ostentaţie

aerate cu fiţe diverse

care ascund sau dezvelesc

atât de vizibil şi de penibil uneori, până la indigestie psihică

urâţeniile sau perversiunea lumii

feţe feţe si jumătăţi care se repugnă în aer

dimensiuni ce refuză să se completeze să interacţioneze

sau marşuri de dizgraţii sau graţii

atât de aproape unele de altele

ca becurile unui semafor
spaţial indicând etape diferite

becul roşu întotdeauna “avertisment”

becul galben ”un fel de lasă-mă ca să te las" sau “mai vedem”

becul verde ”sensul acţiunii sigure şi singure“

pe care mulţi o cam calcă

accidental

smulgând totul în cale.

Cercurile

simpla si calda privirea ta

revine incet cu timpul pierdut
inel si zambet
iz petrecut in pantec, curcubeu
fior uitat candva
Page | 74
 in ape
in munti
sub coasta unui cerb ranit
de imbratisate ceruri
ce cadeau
din irisii tai
pe coapse
pe piept
prin vene
spirale
clipocind in adancuri.

tăceri adânci

mi-e legată inima cu fir roşu de tine, o ţigancă bătrână şi afurisită

a stropit sufletul meu cu ape de dincolo, tăceri adânci
închizându-mă în mine
copac,
din când în când rodul meu dă flori să-şi cuvânte dorul de libertate
o incantare a ceea ce ar trebui să fie înalt şi deplin în sine

afurisita ei de viaţă
ştia că o să orbesc mâncând zi de zi smerenia de a fi
a ceea ce nu pot fi
între paralele şi diagrame stupide de rosturi şi sensuri, aluzii

că într-o zi am să devin piatră albă,

şi nimfă în pietul cuiva
sculptată de un fulger să arăt mereu cu degetul ceea ce va fi să fie
fără siguranţa de a avea

sorbită de un destin văluros visând îşi scoate pânzele în cosmos

inima
în zbor privat şi frumos
dincolo de zidurile lumii care s-au închis orizonturile dogmatic
dincolo de orgoliile lumii ce depăsesc cu mult căderea din rai
şi dincolo de haosul flămând de toate a tuturor.
Page | 75
 Roşu

agită spiritele, muşcă vântul şi alungă coşmarele

rupe frânghiile şi lanţul, scutură zidurile groase şi strâmbe
deschide porii lumii să respire
acidulează locul gol, apos şi umple de seva uscăciunea,
deschide venele zilei şi spală-le!
ia-ţi fiinţa şi fluturăţi-o roşu
revarsă-ţi izvoarele frustrării în pământul din dos
şi închide-le în nimIc penrtu nimic în lume,
ia-ţi aripa frântă din pântec şi înalţ-o corabie cu vâsle
spre un altundeva dincolo de toate
şi umple-te odată de “liber” şi de “viu”,
şi nu te mai ascunde după furori şi fiţe blestemate
nu mai mânca răbdări înmuiate în iluzii
şi nu mai înciuda timpul împotriva ta
cu sau fără noroc, acum şi mereu fii tu însuţi,
un răspuns bun la toate
şi Om.

land
cândva vântul dansa prin mine ploi rebele şi calde

Page | 76
 de îmbrăţişat cu inima

sufletul pământului

sufletele blânde ale câmpului

furtuna.

cândva totul era posibil, frumos şi candid

şi mierea curgea din stâncă pe plete

când sorbind din izvorul verde

prindeam viaţa în vene cu un scâncet de prunc

să râdă.

cândva totul era liniştit şi intim, sorbit de cer

în fiecare zori şi în fiecare seară

miezul unui suflet ce expluza pori de lumină

spre legendă şi bucurie

prin mine aievea.

cândva, eram

aşa cum nu ştiam că sunt

dans ritualic al unui tărâm liber, etern

de încredere în Viaţă.

Cuprins

Page | 77
Page | 78
Page | 79