Tudor Arghezi - De-a V-ati Ascuns

Dragii mei, o sa ma joc odata Cu voi, de-a ceva ciudat. Nu stiu cand o sa fie asta, tata, Dar, hotarat, o sa ne jucam odata, Odata, poate, dupa scapatat. E un joc viclean de batrani Cu copii, ca voi, cu fetite ca tine, Joc de slugi si joc de stapani, Joc de pasari, de flori, de cani, Si fiecare il joaca bine. Ne vom iubi, negresit, mereu Stransi bucurosi la masa, Subt coviltirele lui Dumnezeu. Intr-o zi piciorul va ramane greu, Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa. Jocul incepe incet, ca un vant, Eu o sa rad si o sa tac, O sa ma culc la pamant. O sa stau fara cuvant, De pilda, langa copac. E jocul sfintelor Scripturi. Asa s-a jucat si Domnul nostru Isus Hristos Si altii, prinsi de friguri si de calduri, Care din cateva sfinte tremuraturi Au ispravit jocul, frumos. Voi sa nu va mahniti tare Cand ma vor lua si duce departe Si-mi vor face un fel de inmormantare In lutul afanat sau tare. Asa e jocul, incepe cu moarte. Stiind ca si Lazar a-nviat Voi sa nu va mahniti, s-asteptati, Ca si cum nu s-a intamplat Nimic prea nou si prea ciudat. Acolo, voi gandi la jocul nostru, printre frati. Tata s-a ingrijit de voi, V-a lasat vite, hambare, Pasune, bordeie si oi, Pentru tot soiul de nevoi Si pentru mancare.

Toti vor invia, toti se vor intoarce Intr-o zi acasa, la copii, La nevasta, care plange si toarce, La vacute, la mioare, Ca oamenii gospodari si vii. Voi cresteti, dragii mei, sanatosi, Voinici, zglobii, cu voie buna, Cum am apucat din mosi-stramosi. Deocamdata, fetii mei frumosi, O sa lipseasca tata vreo luna. Apoi, o sa fie o intarziere, Si alta, si pe urma alta. Tata nu o sa mai aiba putere Sa vie pe jos, in timpul cat se cere, Din lumea ceealalta. Si, voi ati crescut mari, V-ati capatuit, V-ati facut carturari, Mama-mpleteste ciorapi si pieptari, Si tata nu a mai venit... Puii mei, bobocii mei, copiii mei! Asa este jocul. Il joci in doi, in trei, Il joci in cate cati vrei. Arde-l-ar focul.

Arghezi a experimentat, poate, toata gama de atitudini in fata mortii, de la spaima terifianta din Duhovniceasca, ce culmineaza cu imaginea fugii de pe cruce in perspectiva mortii, pana la acceptarea senina, aproape mioritica, din De-a v-ati ascuns. Tema centrala a acestei poezii - moartea - conjuga un intreg complex de teme si motive: destinul, iubirea, devenirea prin celalalt, jocul, egalitatea in fata mortii, trecerea, clipa etc.

Textul este organizat pe o schema aparent epica, in care tatal isi initiaza copiii in taina mortii, apeland la formula unui joc. Mai intai ii avertizeaza asupra disparitiei, intr-o zi, a fiecarei fiinte (E un joc viclean de batrani/ Cu copii ca voi, cu fetite ca tine,/ Joc de slugi si joc de stapani,/ Joc de paseri, de flori, de caini"), atragandu-le atentia asupra perfectiunii implicite a jocului, in care se lasa prinsa orice forma de existenta (Si fiecare il joaca bine"). Identificam in aceasta viziune argheziana a mortii ca fapt universal ideea consubstantialitatii regnurilor vietii, care participa in aceeasi masura la marele joc". Moartea este privita ca proces, ca o curgere lenta, astfel incat poetul gradeaza atat emotia, cat si expresia poetica prin care o exprima, de la prezentarea bucolica, simpla si calma din

prima strofa la lamentatia ce ia forma bocetului si a imprecatiei din ultima strofa: Puii mei, bobocii mei, copiii mei! / Asa este jocul./ il joci in doi, in trei,/ il joci in cate cati vrei./ Arde-l-ar focul! ".

Unitatea universului se pastreaza mereu aceeasi. Ca-ntr-un circuit viata-moarte, moarte--viata, se vor conserva legaturile dintre cele doua lumi, pentru ca, Sub coviltirele lui Dumnezeu", iubirea este singura care conteaza, fiind o modalitate de a ingheta eternitatea. Decrepitudinea fiintei este sugerata prin enumerarea in ascendenta a trairilor umane, de la exterior catre interior, de la statutul biologic la cel ontologic al fiintei umane: intr-o zi piciorul va ramane greu,/ Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa". Ochiul" si limba", metafore ale identitatii umane constiente si creative, sunt cele care incheie procesul, ca o sugestie a supravietuirii spiritului dincolo de disparitia trupului. Ipostaza omului va fi acum tacerea, mutenia" blagiana, o tentativa de reintoarcere la originile fiintei, de contopire cu substanta originara: Eu o sa rad si o sa tac,/ O sa ma culc la pamant./ O sa stau fara cuvant,/ De pilda, langa copac". Ceva din panteismul unor psalmi se regaseste si in aceasta poezie, o topire lenta a fapturii, o reintoarcere in matca din care s-a desprins pentru a mentine echilibrul acelui tot" primordial, echilibru transferat, odata cu Marea Trecere", asupra urmasilor. Sugestia invierii, prin trimiterea la Sfintele Scripturi", la Domnul nostru Iisus Hristos" si la Lazar, este continuta in strofele V si VII, fiind o incercare de a atenua durerea despartirii la gandul regasirii, candva, in sfera nemuririi: E jocul Sfintelor Scripturi./ Asa s-a jucat si Domnul nostru Iisus Hristos", Stiind ca si Lazar a-nviat,/ Voi sa nu va mahniti, s-asteptati".

Iubirea tatalui pentru copii se manifesta si in duiosia cu care se gandeste la-buaastarea lor: Tata s-a ingrijit de voi,/ V-a lasat vite, hambare",/ Pasune, bordeie si oi,/ Pentru tot felul de nevoi/ Si pentru mancare". Jocul devine la Arghezi o realitate polarizanta, el inseamna viata - Au ispravit jocul frumos" -, dar si moarte - Asa e jocul, incepe cu moarte". Ambiguitatea voita a discursului, jocul lexical din prima parte a poeziei - O sa ne jucam odata", O sa ma culc la pamant" - se transforma treptat in exprimare directa a unei realitati, termenul-cheie fiind inmormantare". Clepsidra timpului ii aduce poetului dezamagire, parere de rau, nostalgie, dar si revolta strigata patimas in finalul poeziei. Desi titlul este imprumutat de la un joc copilaresc, iar textul, in ansamblu, urmareste sa mentina aceasta iluzie a jocului, razbate totusi cu acuitate eterna framantare a omului, zbuciumul launtric al celui care se simte dureros amenintat de pieri-ciune", de unde si razvratirea amara si solitara ce incheie, in maniera folclorica, poezia. in Duhovniceasca, atitudinea in fata mortii ia forma spaimei de neant, a proiectiei in terifiant. Perspectiva poetului asupra lumii capata dimensiuni inspaimantatoare prin grandoarea lor: Ce noapte groasa, ce noapte grea! / A batut in fundul lumii cineva". Naruirea gospodariei este prezentata sub forma unei imagini apocaliptice, a unui peisaj terifiant peste care domneste o atmosfera apasatoare. Pare ca intreg universul este scaldat de un intuneric de nepatruns, sugerandu-se lipsa de perspectiva, limitarea la care este condamnat individul: S-au starpit cucuruzii,/ S-au uscat busuiocul si duzii,/ Au zburat din streasina lunii/ Si s-au pierdut randunelele, lastunii". Noaptea reprezinta aici nu doar un element de cadru, cat mai ales o stare de suflet. Versurile Toti nu mai sunt,/ Toti au plecat, de cand ai plecat/

Toti s-au culcat, ca tine, toti au innoptat,/ Toti au murit de tot" extind ideea mortii asupra intregului univers, astfel incat poetul, intr-un paroxism al fricii si al suferintei, isi cauta scaparea, ca intr-un delir, la pieptul mamei. Aceasta evocare a iubirii materne are sensul unei recuperari a fericirii simple a copilariei care adanceste emotia poeziei: Tu esti, mama? Mi-e frica,/ Mama buna, mama mica! / Ti s-a urat in pamant". Poetul intra in circuitul materiei, se depersonalizeaza, numarul din poarta simbolizand identitatea acestuia: Eu sunt risipit prin spini si bolovani/ Au murit si numarul din poarta/ Si clopotul si lacatul si cheia". intreaga locuinta are aceeasi soarta cu cea a omului. Cine-stie-cine" este un apelativ al Mortii, care apare aici personificata si Se uita prin intuneric la mine/ Si-mi vede cugetele toate". Frica de moarte este dezvaluita mai pregnant in ultima strofa, cand poetul se identifica cu Iisus-omul, care nu poate suporta durerile crucii si fuge de pe ea: Am fugit de pe cruce/ Ia-ma-n brate si strange-ma bine". Spaima mortii poate fi atenuata la gandul bucuriilor si realizarilor vietii, aceasta reprezentand cea de-a treia coordonata a liricii argheziene pe aceasta tema. Astfel, in poezia De ce-asfi trist ?, construita pe baza repetitiei interogatiei retorice din titlu, poetul incearca sa gaseasca motive pentru a se convinge ca batranetea este frumoasa si ca nu inseamna tristete: De ce-as fi trist, ca noaptea tarzie mi-e frumoasa ? / Pridvoarele-mi sunt pline cu cosuri de flori, ca o mireasa/ De ce-as fi trist? Ca nu stiu mai bine sa framant/ Cu sunet de vioara urciorul de pamant?/ Nu mi-e cladita casa de sita pentru Trotus/ in pajistea de cranguri?/ De ce-as fi trist? Si totusi". Complexitatea contradictorie a poemului este semnificativa pentru ultimii ani de viata ai poetului. Apar cateva simboluri: toamna tarzie" - batranetea, sunet de vioara" - inspiratia. La putini dintre poetii nostri apropierea mortii este atat de linistitoare, cauza stand in crestinismul cosmic" analizat de Eliade. Moartea marcheaza intrarea intr-un taram al neprevazutului: E-o insula? un munte? o apa? un desert?" din care nimeni nu mai poate iesi.

ARGHEZIANA

De la Mihai Eminescu poezia lirica romneasca nu a cunoscut o alta realizare mai de seama, marcata de o originalitate mai puternica si cu repercusiuni mai ntinse asupra ntregului scris literar al vremii, dect acele legate de opera lui T.Arghezi. asocierea celor doua nume este curenta, fiindca ea corespunde sentimentului general al publicului care, comparnd ntre ele operele celor doi poeti si rasunetul strnit de ele, a trebuit sa constate nalta treapta careia ambele opere i apartin deopotriva. Ambele opere au aparut ntr-un moment n care arta literara a poetilor lasase n urma lor un drum pe care ei l-au parasit pentru a ncepe unul nou. Eminescu venea dupa poetii pasoptisti, dupa Eliade, dupa Alecsandri, dupa Bolintineanu. Arghezi apartine prin nceputurile sale epocii posteminesciene. Se pot stabili si n poezia lui Arghezi unele infiltratii provenite din opera marelui predecesor, dar putine si rare, nct ele nu trag greu n cumpana n care autorul Cuvintelor potrivite, a aruncat greutatea originalitatii sale si a facut ca acul balantei sa se opreasca n fata altui semn. dintr-un anumit punct de vedere se poate deci spune ca rolul istoric al lui Arghezi a fost sa depaseasca eminescianismul prezent nca n operele attora dintre poetii generatiei lui. Limba lui Arghezi este alta dect aceea a lui Eminescu, si tematica si modul de a gndi poetic, si mijloacele de arta sunt

altele. Renovarea liricii romnesti; smulgerea ei de pe caile unde o fixase marea influenta a poetului Luceafarului, este consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui Arghezi nca din al doilea deceniu al secolului XX. Impresia generala lasata de lirica lui Arghezi este aceea a unei mari tensiuni interne, a unui dramatism esential, niciodata exprimate, n formule si cu accentele aceleiasi intensitati; n tot trecutul poeziei noastre. POETUL n volumul de eseuri Biblioteca de poezie romneasca, M. Sorescu surprinde esenta operei argheziene: Ne aflam n fata unui fenomen. Mecanismul producerii poeziei este ciudat. Luciditatea exacerbata, ca o pupila dilatata, ntr-o mare veghe, tine loc de exaltare. Ca Edgar Allan Poe, care nega, demonstrativ, principiul inspiratiei, el domina rational fluxul creatiei. Totusi i-a flfit si ngerul ntotdeauna - peste calimara, din care s-au naltat nebuloasele a doua dirijabile cu suflet romnesc volatil: -poezia si proza: Amndoua-s ale tale Zise Domnul ia-le,ia-le! Lestul aruncat peste bord, pe masura ce dirijabilele luau naltime, pentru a face ocolul pammtului, au fost scolile si curentele literare, pe care le-a absorbit, fara sa se lase clatinat de eruditie, care depaseste orice scoala. El apare ca un extraordinar fenomen de sinteza. Punctul maxim atins de modernidmul romnesc. O prima mare deschidere de aripi a modernismului se realizase, n poezie, cu jumatate de secol niante, prin gestul energetic al lui Macedonski. Nevoia de sincronizare cu modernismul european, via Paris si Bruxelles, si gasea expresie n muzicalele Nopti, n ronduri, n exercitiile de sinestezie. Apoi cteva decenii de cautari febrile, de tot felul, simboliste, dadaiste, suprarealiste, producnd autori remarcabili, dar mai ales o stare poetica. Prin cine stie ce miracol de fecundare, din aceasta nebuloasa lirica avea sa tsnasca genul arghezian. Vebul fermecat, care se adapa impartial - din marea cea mare dar si din smrcuri, din bube mucegaiuri si noroi, dnd acel curcubeu inegalabil, cu un capat n calimara musterului. Poet de starea ciclopica a lui Eminescu, n cultul caruia a trait si a creat, asa cum demonstreaza si catrenul Inscriptie pe amfora Lui: Pasiti ncet cu grija,fetii mei, Sa nu-i calcati nici umbra, nici florile de tei, Cel mai chemat dintre toti s-aline si cel mai teafar Si-a nmuiat de-a dreptul condeiul n Luceafar Tudor Arghezi a revoltionat limbajul artistic dnd astfel lovitura de gratie epigonismului eminescian, aspect sintetizat n formulari la superlativ precum miracolul arghezian, fenomenul arghezian, marele Alpha. De la debutul lui Arghezi, n 1896, la 16 ani, n Liga ortodoxa a lui Al. Macedonski, activitatea artistica a poetului a cunoscut o mare diversitate de forme, nct acestea fac, practic, imposibila ncadrarea poetului ntr-o anume tendinta sau directie literara. Traditia si inovatia se mbina organic n versul arghezian care marcheaza deopotriva continuitatea si discontinuitatea n evolutia fenomenului literar romnesc. n cei peste saptezeci de ani de activitate creatoare, Arghezi a lasat o opera impresionanta att sub aspectul cantitatii ct si al valorii. Vorbind despre tematica creatiei argheziene, Dumitru Micu remarca forta prolifica n abodarea unor teme variate: O caracteristica izbitoare a operei argheziene este marea ei diversitate, mobilitate, faptul de a nu semana cu ea nsasi, de a se nnoi necontenit, fara a-si diminua caracterul specific. Mobilitatea spiritului arghezian este carecterizata n surprinderea acelorasi teme n forme noi: Miraculoasa este facultatea sa de a nu se repeta, spunea Ovid. S. Crohmaliceanu. Stilul unic arghezian face ca poetul sa fie supranumit vrajitorul de cuvinte. Multimea mijloacelor figurative, caracterul neasteptat al constructiilor, alaturarea expresiilor mprumutate din cele mai variate sectoare a limbii, ne dau masura maiestriei poetului CREZUL ARTISTIC

Universul poetic arghezian se concretizeaza ntr-o mare varietate de teme, printre care se detaseaza poezia programatica, creatia de meditatie filosofica, poezia sociala, creatia erotica si poezia miniaturalului, a boabei si a farmei. Un numar impresionant de articole si creatii poetice au o valoare programatica, punnd probleme artei si a artistului. Numai ntre 1904 si 1967, Arghezi a scris peste 100 de articole despre arta literara si un numar impresionant de poezii nchinate aceleiasi teme. Se distinge ntre acestea Testament, plasata n fruntea volumului de debut, Cuvinte potrivite. Aceasta arta poetica, acest crez artistic plasticizeaza idei n legatura cu menirea creatiei artistice, puncte de legatura privind limbajul artistic, astfel nct G. Calinescu vedea n aceasta emotie o estetica plina de probleme si de puncte. El subliniaza multitudinea de perspective ce se deshid n poezia Testament: Profunditatea poeziei sta n aceea ca, odata deschisa o usa, orice porti se dau la o parte zgomotos si simultan peste amenititoarea. Parerile lui Arghezi despre arta nu se subordoneaza unui sistem estetic sigur definit. De aceea, multe dintre ideile lui sunt similare cu ale criticilor literari; cu ale creatorilor de arta, ele avnd un caracter explicativ, uneori justificativ, al actelor sale creatoare. Articolul Dintr-un focsor este o confesiune a lui Arghezi care arata ca e scris dintr-o pornire lautrica, marcata puternic de sentimentul responsabilitatii celor scrise: de obicei n-am scris pentru tipar si n-am pazit de teme date Scriu n toate zilele fara acesta constrngere si adun manuscrisele fara scop. Trebuinta de a le lasa sa zaca si sa se raceasca e un comandament: la citire selectia e facuta prin rezistenta. n articolul Versul si poezie, un adevarat program literar, Arghezi arata ca el nu scrie pentru gustul public, ca nu vulgarizeaza arta. Artistul e un ales al destinului, singurul care poate transpune n formule artistice, unice gndirea si simtirea: Gestul de arta, nainte de a deveni public, traia prin sine nsusi si continua sa fie el si dupa aceea. N-are nevoie de amatori, de public pe care sa-l maguleasca, sa-l gdile, sa-l nsele serios Lumea ntreaga simte si gndeste, dar nu fiecare om poate formula gndirea si simtirea. Interesant ramne articolul Scrisoare cu tibisirul, n care Arghezi apare ntr-o luptacontinua cu cuvntul, acest ,,miracol suprem. Lupta cu cuvntul este un chin, o truda de sisif. De aceea, poetul are destinul damnatului: ,,Cuvntul permite evocarea si punerea n functiune a tuturor puterilor nchipuite si sacre Un cuvnt numeste un alt cuvnt, el pune n miscare un alt cuvnt si aduce lumina. Un cuvnt cntareste un miligram si alt cuvnt poate cntari greutatea muntelui rasturnat din temelia lui si necat n patru silabe. n lupta cu cuvntul, scriitorul deprinde un adevarat mestesug . Artistul trebuie sa ajunga la virtuozitate, mbinarea cuvintelor fiind o adevarata alchimie. Trebuie sa recunoastem ca Arghezi a intrat greu n posesia cuvintelor: Am intrat n viata expresiei cu zaticnire si cu certitudinea ca scrisul e mai mult si altceva dect apune condeiul pe vrf si a-l lasa sa colinde hrtia, semnnd-o cu muste. n articolul Talentul meu, Arghezi arata ca a fost mpatimit de lupta cu cuvntul: Cuvntul mi vine greu n condei, l sterg de zece ori si tot nu l-am gasit. Ma sngera fraza, ma doare. Sunt bolnav de ceva, bolnav de nedeslusit si dorm nentrerupt. Materialul enorm din estetica evidetiata n articole e dublata de cel din creatiile poetice cu caracter programatic. Ars poetica argheziana cuprinde cteva idei fundamentale. n multe dintre poemele sale, printre care si Testament dar si Arheologie, strabate ideea ascendentei artei sale. Pentru el creatia e o sublimare a efortului naintasilor. Asa cum reiese din poezia Inscriptie pe un pahar, generatile si transmit valorile creatilor lor ce se transforma ntr-o punte peste veacuri. Dar n-ai sa stii prin mine ce izvoare S-au strecurat si cte, linistit. Si nu cunosti pe buza mea scnteietoare Buzele calde cte m-au sorbit

Ele-s aici-n vazduh, ca niste foi, Cnd mi ncerci racoarea nebauta, Si gura ta, sorbindu-mi stropii moi, Buzele-n zbor, umbrite ti-o saruta. n Dacica transpare ideea eternizarii creatorului prin arta. Perenitatea creatiei este simbolizata prin vasul de lut care a ramas din veac, chiar daca mesterul olar s-a pierdut n negura timpului: Tu, plin de taine si stirbit la gura, Ai stat ascuns adnc n aratura Nici orasele nu i s-au pomenit Ale aceluia ce-n zmalt te-a-ncremenit Si, framntnd, ti-a dat obrsii noi. N-a mai ramas macar din el gunoi. Tot un pamnt, la fel de bun, la fel de prost: Tu esti aici. El parca nici n-a fost. n poezii precum Aleluia si Jignire e pusa problema valorii lexicului dur, a limbajului nud, colturos n creatia poetica, problema pusa prin viziunea esteticii urtului. Creatiile Inscriptia inscriptiilor, Didactica, Urt pun problema raportului dintre arta si realitate, Arghezi sustinnd ca adevarata sursa a artei e viata. Pentru Arghezi, arta e o munca trudnica, nversunata, cu cuvintele: Le-am scris cu unghia pe tencuiala Pe un parete de firida goala, Pe ntuneric, n singuratate, Cu puterile neajutate i repugna literatura de duzina, arta confectionata si crede n forta demiurgica a cuvntului: Sa-mi fie verbul limba De flacari ce distrug, Trecnd ca serpii cnd se plimba; Cuvntul meu sa fie plug.

PSLAMII - poezia filosofica argheziana Poezia filosofica da adncime creatiei unui scriitor, conferindu-i durabilitate. n cazul lui Arghezi avem de a face cu o poezie a cunoasterii, cu o creatie de cugetare. Tenta cognitiva ce se descifreaza n lirismul arghezian constituie o adevarata coloana vertebrala a operei poetului, ncepnd cu volumul Cuvinte potrivite si pna la Ritmuri sau Noaptea. ntrebari obsedante se multiplica la nesfrsit iar raspunsurile se diversifica de la o poezie la alta, capatnd nfatisari metaforice, inedite. Frecvent, raspunsurile sunt constituite de Psalmi creatii eminamente filosofice raspndite n toate volumele argheziene, dar concentrate n cea mai mare parte n Cuvinte potrivite din 1927.

Psalmul este o creatie de natura religioasa cu caracter imnic n care se nalta cntece de slava divinitatii. Pastrnd atitudinea de preamarire, Arghezi confera psalmului un caracter filosofic sau cel putin un caracter filosofico-religios. Faptul ca Arghezi a trait timp de cinci ani n ipostaza unui calugar la mnastirea Cernica explica cunoasterea n profunzime a acestui tip de poezie religioasa. Gestul lui Arghezi de a se calugari are cauze diverse: prima poate fi fuga de singuratate: M-am simtit foarte singur n lume si m-am hotart sa ma duc la mnastire. n acelasi interviu acordat unei reviste franceze recunoaste ca linistea mnastirii i-a oferit cadrul propice meditatiei, reflectiei. n sfrsit, atmosfera din mnastire la ferit de privatiunile materiale si i-a oferit ragazul sa scrie. Arghezi marturisea ca pentru a scrie avea nevoie de un creion; un carnet si o mnastire unde avea un adapost n care sa pot gndi, unde sa pot scrie. Rodul gndirii, al reflectiei, l constituie Psalmii poezii cu care ncearca sa epuizeze ntrebarile fundamentale ale conditiei umane. Poetul este chinuit, n primul rnd, de ideea posibilitatilor de cunoastere a universului, de patrundere n tainele lumii. Dorinta de cunoastere este specifica fiintei umane. Ea l detaseaza pe om de animalitate. Ispita cunoasterii devenita sete devoranta, biciuitoare caracterizeaza poezia Ruga de seara: Demonic infinit Descinde-n mine cum descind, Tenebrele-ntr-un schit Versul Si-nsetosat de tine si flamnd din Psalm (Fara a te stii dect presimtire) depaseste starile fiziologice metamorfozate aici n foame si sete de divin. La Arghezi divinitatea, creatorul universului, se identifica cu absolutul nsusi. Puternic umanizat, Creatorul apare n ipostaza unui vecin cumsecade, la hambarele caruia jinduie poetul. Elanul cunoasterii, aviditatea de a patrunde n tainele universului se desprind din Psalmi (Ruga mea e fara cuvinte ). Poezia ilustreaza sfsierile launtrice n fata tainelor nchise, carora poetul le cauta cu insistenta ntelesul sinonim cu revelatia divina. Este singurul mod de a-ti ntari credinta. Dornic de cunoastere, sufletul poetului e deschis cu toate canalele senzoriale spre absolut: Sufletul meu, deschis ca sapte cupe Asteapta o ivire din cristal. Acest elan al cunoasterii este stopat de limitele umane, de posibilitatile reduse de a patrunde n tainele lumii. Exista un paradox n univers, spune Psalmul ( Pribeag in ses, pe munte si pe ape ) o discrepanta ntre predispozitile spre cunoastere, posibilitatile nelimitate ale mintii umane si limitarea lor datorita mediului nchis n care trupul se simte captiv: Pe ct -nainte locul mi-e mai gol Pe-att hotarul lui mi-i mai aproape. n multe dintre creatiile argheziene, necunoasterea, tainele universului, apar metaforic sub forma sintagmelor noaptea, comorile albastre. Ele se afla n spatele unor usi, de unde razbate ecoul unor pasi misteriosi, usi nchise cu zavoare si lacate grele. Imaginea lacatului ca simbol al ermetizarii tainelor e frecventa n lirica argheziana, lacatul bareza calea visului de cunoastere: Lacate, cine te-a-nchis La usa marelui meu vis? ( Descntec ) n fata acestei situatii, Arghezi adopta atitudini diferite: a) Simtindu-se infirm n infint, n nelimitat, poetul traieste teama de singuratate: Tare sunt singur, Doamne, si piezis Copac pribeag uitat n cmpie b) Alteori, l ncearca dorinta de a evada din captivitate dintr-un spatiu limitat, simbolizat prin marele ocol sau marea stepa. Tragica e nsa lipsa de initiere n acest sens: Nu stiu sa fug din marele ocol. O idee similara exista si n creatia ntre doua nopti . Timorat de mediul nchis, poetul apare n ipostaza celui care si sapa odaia sub pamnt din dorinta de a evada din captivitate. Efortul este magnific. Truda este chinuitoare, desi n finalul poziei s-ar parea ca a fost zadarnica. Cnd pamntul

sapat s-a ridicat pna la geamuri, cnd lopata s-a rupt, el constata eroarea drumului ales. Reluarea este imposibila pentru ca timpul pentru cstigarea vesniciei s-a consumat. Exista doar speranta ca efortul sa fie fructificat de generatile urmatoare. c) Adesea Arghezi apare ca un razvratit n ipostaza de luptator pentru cunoastere. De aceea el este vazut urias si mitologic, dobndind statura lui Atlas, dar tinnd pe umerii sai cerul si nu pamntul. Razvratitul este titanul care fura de la zei bunurile ascunse. Asemenea unui arcas ncearca sa doboare divinitatea desacraliznd-o prin invectiva tlhar de ceruri- Psalm (Sunt vinovat ca am rvnit). n lupta pentru cunoastere e dur si nversunat, sfidnd pericolele, cautnd primejdia: Dobor cu lanturile usa Cnd ma gasesc n pisc Primejdia o caut si o isc Arghezi se zbate ntre credinta si tagada, ntre vizibil si invizibil. Sfsiat de incertitudine, obosit de asteptari inutile, poetul exclama: Pentru credinta ori pentru tagada te caut drz si fara folos. Cnd revelatia ntrzie, poetul palpabilului, al senzorialului, doreste macar un semn al divinitatii. Revelatia divina e conceputa ntr-un mod familiar: Vreau sa vorbesti cu robul tau mai des. Uneori ea este autohtonizata sub forma reprosului: Tu n+ai mai pus picioru-n batatura. Ales al destinului, asemenea magilor Bibliei, poetul asteapta un mesaj printr-un nger, dar asteptarea e zadarnica: Doar mie Domnul, vesnicul si bunul Nu mi-a trimis, de cnd ma rog, nici unul

Uneori cererea este dramatica: Trimite, Doamne, semnul departarii Din cnd n cnd cte un pui de nger Se poate convinge de existenta lui Dumnezeu, si poate ntari credinta printr-un singur act senzorial: Vreau sa te pipai si sa urlu: Este! . Cnd poetul ajunge la marginea rabdarii si ndreapta privirile spre pamnt si divinizeaza omul, sacralizndu-l. Omul este surprins n diverse ipostaze: a omului de arta, a taranului, omul ca om. O alta tema dominanta a psalmilor este locul si destinul omului n univers. Arghezi este obsedat de ideea privind locul omului ca fiinta cosmica n infinit. Exista n creatia argheziana aceste doua tendinte contrare. Desacralizarii divinitatii i se opune sacralizarea fiintei umane. El nsusi, poetul prin actul de creatie este un demiurg, dobndind astfel eternitatea prin arta: As putea vecia cu tovarasie Sa o iau partasa gndurilor mele Port n mine semnul, ca o chezasie Ca am leacul mare- al mortii tuturor Egal cu divinitatea, chiar identic cu ea, poetul refuza sa se prosterneze, sa mai nalte cntece de slava si de revolta: Pentru ce, parinte, ai da Si pentru cine ? Totul se metamorfozeaza n respingerea divinului, a frumosului, iar poetul e scrbit de slava si-si ntoarce privirile spre bezna si putregai, spre urtul vietii eterne fara relief (As putea vecia cu tovarasie). Asemenea unui copac pribeag, proiectat pe imensitatea cmpiei, poetul traieste acum drama existentei. Straja ntre hotare, hotar ntre tentatia eternitatii si teama de necunoscut, poetul epuizat de asteptarile eterne exclama revoltat: Mi-este de ajuns. Asemenea poetului demiurg este si plugarul, omul cmpiilor ntinse, zeificat pentru munca lui sfnta n poezia Belsug: Tu nu-ti ntorci privirile-napoi Caci Dumnezeu pasind apropiat i vezi lasata umbra printre boi

Aparent plina de echivoc, imagine surprinde munca obisunita a plugarurlui care capata un nimb de sfintenie ( O. Crohmalniceanu). Problema mortii este un alt aspect cu caracter filosofic frecvent n lirica argheziana. Ca si pentru Eminescu, pentru Arghezi oamenii sunt egali n fata mortii si nu se pot sustrage sfrsitului inevitabil. n Psalm (Vecinul meu a strns cu ne-ndurare) apare imaginea celui a carui existenta a nsemnat numai acumulari, nct Soarele apune zilnic si rasare n ale sale patru buzunare Momentul final e numit metaforic Clipa care vine sa-si bata aripa Dedesubt Musca rupta a timpului mut Ideea mortii e obsedanta si apasatoare, e teribila si uneori genereaza spaima. n poezia Duhovniceasca, Arghezi a intrat n panica, exclama: Mi-e frica. Frica se justifica prin amplificarea sfrsitului inevitabil identificat cu apocalipsa, cu sfrsitul de lume, cu prabusirea pe scara bilologica: A batut n fundul lumii cineva. Tendinta spre generalizare e evidenta: Toti au murit de tot, Toti nu mai sunt. Moartea capata o extensie, astfel ca nceteaza orice forma de viata. Universul nsusi este supus unui proces de dezagregare. n alta poezie poetul asteapta n mod fatal Ora rece care vine atunci cnd suntem bolnavi de vreme. n alte poezii, moartea e vazuta mioritic, ca un joc, oferindu-i un accent mai firesc, mai aproape de matca taraneasca ( S. Cioculescu ). Este vorba despre celebra creatie De-a v-ati ascuns, unde asistam la jocul plecarii de acasa fara putinta ntoarcerii: E un joc viclean de batrni ce ncepe cu moarte, joc din care tata nu a mai venit din lumea cealalta. Vrsta senectutii aduce ideea resemnarii n fata mortii. Poezia De ce as fi trist ? din volumul din 1961, Frunze aduce imaginea batrnetii prin intermediul imaginii toamnei. E o toamna a mplinirilor n care singuratatea-mi doarme culcata-n somn alaturi. Ea ntreaba chinuitor: Esti tot aici cu mine si tot cu mine-nchis ?. Apare obsedant ideea asteptarii clipei din urma. Psalmii n constiinta critica Eugen Simion aprecia ca important n Cuvinte potrivite si celelalte volume nu e ideea de Dumnezeu , ca atare, ci drama moral ce i se asocoaza si in al doilea rnd, ca ideea nsasi de dumnezeire are nu numai acceptii, n ntregime valabile. In privinta Lui Dumnzeu sunt posibile cel putin 4 acceptiuni (religioasa, gnoseologica, etica, estetica). Asemenea posibilitate este admisa si de D. Micus Arghezi desemneaza, obisnuit, prin cuvntul Dumnezeu un ideal, idealul sau greu de definit, de omenire, bunatate, perfectiune. Arghezi nu face n fond o poezie de cunoastere n sensul acceptat al notiunii. Accentul n lirica sa pe implicatia omeneasca, pe drama, ntrun cuvnt a optiunii. Este poetul credincios sau ateu? Tagaduieste sau iubeste ce smerenie pe Dumnezeul religiei ortodoxe aceste ntrebari se pot pune,dar ramn n afara esentei chestiunii. Poezia iese din ceea ce se asociaza acestor abstractiuni, cu atta senzatie de suferinta existentiala,de vitalitate a ndoielii,si voluptate a indeciziiei, cu un sentiment mai nalt al lucrurilor,n care se afla rastignite inaginile lor pure, absolute. n ideea de Dumnezeu, el prefigureaza ntelesuri diferite,si unul dintre acestea e indiscutabil de ordin religios. Dumnezeul arghezian e, ntr-o ipostaza a lui, cel afamat de crestinismul popular, subliniata nota panteista. Atitudinea lirica variaza, si uneori ne da senzatia de teroare mistica,de sete de divin (nelinistita patima cereasca), alteori de monomie, solidaritate cu fapturile nensemnate ale pamntului, creatii, si acestea ale misterioasei fiinte. Credinta lui Arghezi e ca toate elementele au un rost al lor adnc n univers si daca retezi firul de iarba, ori strivesti boaba de roua va curge snge divin. Aceasta imagine nu este nsa unica: fictiunea sacra fata de care paoetul manifesta o oscilatie dureroasa, n care intra, eminescian, si o oarecare voluptate, ntre smerenie si injurie, se identifica alteori, cu ideea de adevar. E vorba de o latura gnoseologica a lirismului arghezian, iar pe aceasta

trebuie sa o ntelegem ca mistuitoarea aspiratie de a sti. Arghezi, nsa nu pune problema cunoasterii n termenii filozoficii, ca Blaga, ci transforma totul ntr-o ecuatie morala. El dramatizeaza att aspiratia spre adevarul absolut, ascuns intuitei noastre, ct si esecul acestei actiuni, cu o apasata nota de deznadejde calculata (in recea mea-ncruntata suferunta). Dumnezeul poemelor lui Arghezi nu e, asadar, numai mosul bun din eresurile populare, creatorul amestecat n toate frunzele si nisipurile pamntului, fiinta enigmatica retrasa din lume, e totodata o imagine a adevarului absolut, pur, inaccesibil, enigma nsasi a existentei universului. Un vers: voia de bine, frumos si adevar, atrage atentia ca poetul figureaza prin acest incomod interlocutor celest si o idee de ordin moral: ideea de bine, fata de care psalmistul arata aceleasi incertitudini. Din privelistea imperfectiunii lumii (vol.Noaptea, Frunzele tale). Arghezi trage o concluzie etica despre Creatorul biblic, privit gospodareste, ca un zidar nepriceput sau viclean, pus sa ncerce treburile universului, gelos pe ceea ce omul construieste ntr-o existenta nestatornica. Mai este si o alta ipostaza, estetica, a ideii de divinitate, si pe aceasta poetul o numeste visul sau din toate cel frumos. Dumnezeu este identificat cu ideea de perfectiune: spiritul care insufla ordine, armonia universului.

FLORI DE MUCIGAI Daca "estetica urtului" este doar afirmata de poet n "Testament", n volumul "Flori de mucigai" Arghezi pune n aplicare aceasta idee nnoitoare nu numai pentru poezie si pentru limbajul artistic, ci si pentru felul de a gndi al omului. Titlul v olumului si al poemului omonim aminteste de volumul lui Baudelaire, "Florile raului".Prin asocierea oximoronica a doi termeni antonimi (florile sugernd prospetimea, frumusetea, gratia, iar celalalt termen, provenind din latura abstracta a existentei negative), autorul francez evidentia faptul ca omul este prizonier ntr-un univers dominat de fortele Raului. Arghezi asociaza termenului "flori", caruia i da aceeasi semnificatie, un cuvnt apartinnd tot lumii concrete, tot regnului vegetal, dar care reliefeaza contrariul exploziei florale, caci mucigaiul este ciuperca ce se dezvolta n excrescente dizgratioase vazului si mirosului, n spatii nchise si umede. n viziunea lui Arghezi, care a avut o experienta carcerala, mucigaiul este simbolul vegetal al captiv itatii omului ntr-un univers detestabil, ntunecat si sumbru, n care urtul devine un cosmar al existentei.

Considerat primul semn de maturitate artistica, v olumul "Flori de mucigai" evoca o lume terificanta si agresiva, un univers grotesc si tragic n acelasi timp, n care fiinta ti leapada masca civilizata si rationala, revenita la conditia primara, cea de bestie. Autorul creeaza imaginea unei umanitati decazute, scontnd n relief tipuri umane necunoscute nca n literatura romna: halucinati, androgini, dereglati fizic si psihic, obsedati de ideea pacatului sau de vinovatie. Poemul care da titulul volumului de maturitate al lui Arghezi, "Flori de mucigai" poate fi interpretat n diferite chei. Pe de o parte, evoca o atmosfera carcerala, a revoltei si a suferintei umane, a limitei inferioare a existentei; la nivel ideatic nsa, poemul este o arta poetica. Arghezi prezinta rolul artistului care, n conceptia lui, trebuie sa aiba n vedere nu numai ce e frumos n lume, ci si elementele sordide ale realitatii. Datoria lui este sa converteasca aceste elemente n valori estetice, n ciuda conditiilor improprii crearii unei stari de gratie, care duce n mod obisnuit la aparitia operei de arta. Stilul condesat, cuvntul cu o mare forta de plasticizare, alaturarea imaginilor diafane de cele grotesti, printr-un contrast policrom, configureaza un profil estetic neaintlnit pna acum n poezia moderna romneasca. Cartea cea mai tulburatoare a lui Arghezi, "Flori de mucigai", poarta o stranie noutate n versuri eliberate de corsetele metricii traditionale, uneori de o stngacie voita, nselatoare, care n realitate sunt stihurile rezultate din produsul rafinat al unei arte poetice ajunsa la punctul culminant al desavrsirii sale, cu puteri de-a dreptul demiugice, care domina si preface toate ascunzisurile si sensurile limbii. De la Franois Villon, n a carui opera lumea hotilor, a asasinilor si prostituatelor facea obiectul poeziei, doar Charles Baudelaire mai cutezase sa demonstreze, genial, ca frumusetea se poate naste si din aspecte degradate. Infernul arghezian nu este dantesc, ci social, fiind anuntat nca din poezia "Testament", n care "frumusetea si pretul nou" iscat din "bube, mucegaiuri si noroi" sugereaza o estetica a urtului care si gaseste n "Flori de mucigai" o splendida realizare artistica. Aceasta estetica a o functie ampla si revelatorie, aceea de a rasturna aparentele si exteriorul imediat, spre reabilitarea estetica si etica a umanitatii dominate. De aceea, lirismul de substanta si de esenta al "Florilor" bolnave denota un profund umanism. Explozia verbala din volum, cuvntul care arde la nivelul pamntului, elibereaza o forta de sugestie ce face din aceasta carte "opera cea mai ndrazneata din cte s-au scris vreodata", dupa cum remarca si criticul francez Luc-Andre printr-o afirmatie interesanta: "Nu avem n Franta o carte echivalenta cu aceasta." Poezii ca Tinca si Rada, care degaja un parfum cu totul special, nemaintlnit n literatura romna, amintesc de minunatele poeme ale lui Garcia Lorca. Rada rascoleste simturile celor care o privesc dantuind: "Joaca-n tina Cu soarele-n par, ca o albina. Se-apleaca, se scoala, sare, Cu salbile zornaitoare, Ca niste zabale spumate. Se-nconvoaie pe jumatate, Opreste soldu-n loc, zvrle piciorul, Spre plcul, n cer, unde sagetatorul Atine noaptea drumul vulturilor de-argint." Arghezi are nsa o prea puternica vocatie a absolutului, ca umorul, pitorescul, anecdoticul sa ramna la el gratuite. Cruditatea verbala, coloritul tipator vin sa alimenteze aceleasi contraste violente, care se ridica deasupra obiectului imediat si vizeaza ordinea metafizica a lumii. Monstruosul si sublimul apar mpletite peste tot, ntr-o tesatura fara noima. Sordidul domina n spatiu "Florile de mucigai" orarul noptii este masurat de felurimile jivinelor care rod victimele: "Pe la trei, vin paduchi mititei; Pe la cinci; plojnitele cu opinci.

Sobolanul te miroase pe la sase. Glcile daca ti-au copt, Doctorul vine la opt" Iesirea din acesta casa a mortilor n viata este un miracol amnat. Ca si transcederea care n uniuversul imaginar al poetului este o imposibilitate, tot astfel e iluzorie, pentru aceasta umanitate damnata, iesirea din spatiul-carcera. Imagine esentiala a conditiei umane n viziunea argheziana.

EROTICA ARGHEZIANA Poezia de iubire a lui Arghezi surprinde si ncnta printr-o nota dominanta de spiritualitate: dorinta e sublimata n adoratie. Chiar n momentul pecetei baudelairiene, din Agate negre, cnd macabrul si gaseste expresia erotica n Litanii (din Agate negre) si pendantul ei , Un veac s-a scurs, si mpreuna (n Viata sociala, I, 2, 1910), paralel se ivesc cteva poeme suave si delicate de o rara fragezime si puritate: Sfrsitul toamnei (Linia dreapta, I, 4, 1iunie 1904), Doliu (Viata romneasca, dec. 1911), Drum n iarna ( Viata sociala, I, 11-12), aproape dematerializata. Daca am tine seama de datarea din josul poemei, 1904, ar trebui sa consideram frumoasa poema Psalmul de taina (Seara, 18 august 1914), contemporana aceluiasi moment, al suavitatii, n alternatia cu macabrul; mai mult chiar, prin elocventa patosului si impetuozitatea sentimentului, am fi ispititi sa-i acordam un caracter mai amplu biografic dect celorlalte poeme de iubire din Agate negre. Fireste, asemenea ipoteze nu au pretentia de a impune un punct de vedere, ci numai de a strecura o impresie. Psalmul de taina ni se pare o poema traita (ntrebuintam cu toata precautia cuvntul), nainte de a fi fost scrisa, desi elementul de arta este de primul rang, prin abundenta metaforelor si tonul sustinut al exaltarii. Contemporana calugariei, cntarea contine ntia oara acea terminologie sacra care mai trziu va mbiba lexicul arghezian, pna la saturatie: Camin al dorurilor mele, fntna setii-nversunate Pamnt fagaduit de ceruri cu turme, umbra si bucate. Femeia, invocata n acesti termeni de ardenta biblica, i-a pus pe suflet fruntea si-a luat ntr-nsul locul mumii; poetul a purtat-o bratara la mna casnica-a gndirii, cu ea a nazuit alaturi sa legene pruncul omenirii. Invocarea alterneaza reprezentarile sacre cu cele profane: Unde ti-s minile sa-ntoarca n aer caile luminii? Unde sunt degtele tale sa-mi caute-n cununa spinii?

Si soldul tau culcat n iarba, pe care plantele-l cuprind Si-asculta-n snul tau suspinul iubirii, cucerit murind? Tu ce-nfiori pe sesuri plopii cnd treci, din crestet la picioare, Si prinzi de tot ce te-ntlneste o plasa calda de racoare Tu ce scrutezi, scotndu-ti snii pe jumatate din vesminte, Ca sa-i sarute focul gurii, cuprinsi de mini cu luare aminte, Pustia vremii, strabatuta de soimii de scrum si de nisip, Carora vntul le-mprumuta o-nfatisare fara chip; Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o sageata fara tinta, Si frumusetea ta facuta pare-a fi fost ca sa ma minta Ce semnificatie i-am putea da blestemului dect aceea a asocierii cu paroxismul sentimentului nselat ? Interpretarea nu exclude nsa referinta la o alta poema ulterioara, Cntare, a carei data exacta nu o cunoastem, si n care femeia, repetnd gestul primordial, se ridica la simbolul nsotitoarei permanente: M-am aparat zadarnic si ma strecor din lupta n umbra lumii albe, cu lancea nalta rupta. Pusei pamnt si ape, zagaze ntre noi, Si suntem, pretutindeni, alaturi amndoi. Te ntlnesc pe toata poteca-n asteptare, Necontenita muta a mea nsotitoare. Pe la fntni iei unda pe palme si mi-o dai, Iscata dintre pietre si timpuri, fara grai. n fiecare sunet tacerea ta se-aude, n vijeli, n ruga, n pas si-n alaute. Ce sufar mi se pare ca-ti este de durere, De fata-n tot ce naste, de fata-n tot ce piere, Apropiata mie si totusi departata, Logodnica de-a pururi, sotie niciodata. Un factor nou intervine nsa n felul cel mai surprinzator: inhibitia. Chiar cnd iubirea pare a fi sortita mplinirii desavrsite, prin corespondete multiple, trupesti si spirituale, femeia ramne ndepartata ca o logodnica de-a pururi, sotie niciodata. Inhibitia provine dintr-o interdictie interioara, a subiectului viril care vrea sa pastreze imaginea ideala a femeii, necorupta de contingentele vietii. Acelati este sensul poemei Adolescenta (din Viata sociala, I, 5-6, 1910) publicata apoi n Cuvinte potrivite (descompusa fragmentar si n ordine inversa: Melancolie si Creion, trei bucati), idila remarcabila prin prospetimea imaginilor, n cadrul peisajului rustic. n ordinea primitiva, filmul delicatei viziuni se desfasoara astfel: I. Umbletul saltat al fetei de tara, care trece spre seara pe o punte, n drum spre casa, nsotita de gndul bun al stihuitorului: Cu sufletul, si eu O duc din mal de mini Si-o simt n dorul meu Ca miezul unei pini. O nota de pudoare nu poate fi omisa. Cnd adolescenta trece puntea, natura se fereste sa recepteze impresii impure: Fara-ndoiala rul si lasa pleoapa-n jos. II. Sentimentul retrospectiv, al dragostei pentru chipul curat al fetei, asociat spectacolelor fragede ale naturii: Obrajii tai mi-s dragi Cu ochii lor ca lacul

n care se-oglindesc Azurul si copacul. Sursul tau mi-i drag Caci e ca piatra-n fund Spre care-noata albi Pesti lungi cu ochi rotund. Si capul tau mi-i drag, Caci e ca malu-n stuf, Unde paienjeni dorm Pe zori facute puf. Finalul n prima redactare avea un ton de misticitate, cu asociatii calugaresti: Si trupul tau mi-i drag, Lemn-sfnt, trandafiriu Si trupul tau mi-i drag, Si pentru ce, nu stiu. n textul definitiv, intervine interdictia inhibitorie, amintita: Faptura ta ntreaga De chin si bucurie Nu trebuie sa fie, De ce sa-mi fie draga ? III. Duet matinal, n iarba nrourata, mai indiscreta dect rul: Floarea mica, iarba toata, Sub dantela albei rochi, Spre genunche ridicata Plina-i de pndiri de ochi. Trecerea fetei, prin peisaj, este incandescenta: cerul o dogoare si-o saruta. Aceeasi inhibitie n final. Iata redactarea primitiva: Si din toate singur, eu, Nu-ndrasnesc s-o prind de mna Si c-un sold n pieptul meu Sa o sprijin la fntna. n forma definitiva, inhibitia e limitata la limbaj si privire: Numai vorbele nu pot Sa-i spuie un gnd de tot. Numai ochiul meu nu poate Spune nici pe jumatate. IV. Asteptare, n ceas de seara; lunga asteptare, de ceasuri; sentimentul evolueaza de la o stare nedeterminata de dor, la o dorinta parca mai materiala, careia i este preferata iliuzia: Si acum c-o vad venind Pe poteca solitara, De departe, simt un jind Si as voi sa mi se para. Timpul feminin este idealizat n sensul naivitatii, care comporta necunoasterea vietii, la antipodul eroinei baudelairiene, Lia, din Litanii (poema de altfel repudiata, deoarece nu figureaza n volumul ntocmit de autor), al vampirului, care practica otrava gndirii si a vegherii, ducnd n privire Moartea si perlele lichide/ n care rasfrng misterul vapailor livide. Copil naiv, de aceea te ador si te mngi Cu fata nmormntata ca-n floare de lami,

n carnea-ti netezita de buzele dinti! Cu ochii nchisi n zmbet, copil abia nflorit, Cu fruntea rasturnata, cu visul risipit, Ca o dantela scumpa, pe trupu-ti adormit. (Tu nu esti frumusetea) Dupa cum vom vedea n capitolul consacrat eticei argheziene, poetul dicteaza norme femeii, ca sa ntretina n barbat visul. n felul romanticilor francezi: Lamartine Le lac, Musset Le souvenir, Hugo La tristesse dOlympio, Arghezi a reluat n cteva rnduri tema melancoliei, la revederea locurilor strabatute altadata n doi. nti, n Sfrsitul toamnei: poema suava, a amintirilor adolescentine; mai umbrit, aluziv si incert, n Trziu de toamna, cu un accent posomort (Viata sociala, II, 2, 1911); mai cunoscuta e poezia Oseminte pierdute opunnd permanenta rennoirii, n natura, piericiunii urmelor trecutului. Domeniului vietii sentimentale apartine si Despartire, cu remarcabila notatie a duratei nedefinite (timpul trecu pe lnga ora) si cu sensibilizarea durerii asociate, a orgoliului. Dintre poemele de receptare emotiva, nu trebuie uitata Toamna, cu tema ireparabilului, care se opune mpacarii. n Morgenstimmung, autorul si precizeaza atitudinea maturitatii fata de iubire, pe o disociere caracteologica, deosebit de taioasa: De ce ai cntat ? De ce te-am auzit ? Tu te-ai dumicat cu mine vaporos Nedespartit n bolti. Eu veneam de sus, tu veneai de jos. Tu soseai din vieti, eu veneam din morti. Prin firea ei, femeia e o faptura naturala, n timp ce barbatul e un animal metafizic. n locul unirii destinelor lor, pe planul vietii, poetul rezolva drama nepotrivirii esentiale, prin solutia spirituala, a fuziunii sufletesti. Senzualitatea, n poemele compuse cu putin nainte de aparitia ntiului volum (1927), revine la intervale rare, ca un factor existent, dar a carui nfrnare sta n puterea autorului. Un asemenea motiv, de plamadire a femeii din materiale cosmice prezideaza inspiratia din cunoscuta poema Jignirea. Nepretuind granitul, o fecioara! Din care asi fi putut sa ti-l cioplesc Am cautat n lutul romnesc Trupul tau zvelt si cu miros de ceara. Plasmuitorul Arghezi ramne strabatut de ghimpele ispitei si si exprima la urma parerea de rau ca nu a dat pamntului romnesc o ntrebuintare mai comuna. Atitudinea ideala a cntaretului iubirii ar fi, dupa Arghezi, aceea din scurta poema Din drum: n felul copacului darnic cu gateala lui care si pierde de sus frunzele sau a soarelui, la fel de indiferent cu privire la obiectivele pe care le lumineaza, poetul cnta femeia: din departare, Necunoscut, ascuns si tutelar Trecnd prin timp calare acesta e termenul cavaleresc al vietuirii, n cursul careia cntecul de iubire e tutelar fara sa supuna vreunei servituti. n pragul mplinirii, cnd toate mprejurarile sunt mbietoare si complice, iata cum raspunde barbatul stapn pe reactiile lui: Sa ne oprim ? Un cntec ne vine de la han E vinul bun si tu esti dulce Pus sa aleaga ntre bucuria clipei si intuitia vesniciei, poetul refuza popasul iubirii. Spre deosebire de alte lire spiritualizate, a caror coarda erotica sufera de nu stiu ce anemie, poezia de refuz a iubirii pastreaza la Arghezi accentul puterii. Exegetul ar fi ispitit sa-si opreasca aici ancheta

asupra atitudinii erotice a marelui poet. Att este de noua n lirica noastra, si de frumoasa modalitatea acestei poezii de iubire. Arghezi a depasit nsa etapa din Cuvinte potrivite. N-a ramas n mod demoniac, la plasmuirea femeii din materialele scumpe ale pamntului. Pna la urma erotica argheziana se umanizeaza destainuindu-si principiul nfrnarii: suferinta. Arghezi cntase ciclic (Logodna, Mirele, Mireasa, Casnicia) bucuria simpla de a descoperi natura n preajma femeii cu candoarea mitologica a vietii simple. Invitatia trece parca alaturi de Cntarea cntarilor: Vrei tu sa fii pamntul meu Cu semanaturi, cu vii, cu helesteu Cu padure, cu izvoare, cu jivini ? Att este de natural tonul nct comentatorul se sfieste sa propuna modelele laice ale antichitatii. Solutia corespunde antiintelectualismului profesat n mai multe rnduri de Arghezi, accentului axiologic pus pe viata aproape de pamnt, n libertatea zarilor. Prin alte cuvinte n natura e o circulatie de seve de la pamntul cu roadele lui la om si cu reciprocitate ntr-un circuit care asigura prospetimea eterna a naturii si a omului, ct timp acesta se tine aproape de ea. Civilizatia si cultura sunt de prisos. Matasurile industriale pot fi nlocuite cu succes: Vino sa te ascund n trestii si papuri Pna-or sosi hainele din cufere si dulapuri Pantofii nalti Cu care-ai sa te ncalti, Ciorapii de sticla de matasa, Horbota moale, camesile fumurii de acasa. Minile mele vor sa te-mbrace n aromate, calde promoroace. Am citat, din ngenunchiare, sensul palinodic al fericirii, regasita n simplicitatea bucolica si recunoasterea boalei din ajun. Un alt cuvnt, mai curios poate fi desprins din poezia nviere: Pentru leacurile din macesii snului tau Am nfruntat mnia lui Dumnezeu. Somnul paradisiac al barbatului, la snul femeii, ar aparea aici ca una din interdictiile divine, staruitoare pna la urma. Acesta sa fie sensul vechilor inhibitii argheziene ? Frna spirituala din trecut n-ar mai aparea ca o demonie, ci ca disciplina ascetica. Nu avem pretentia de a dezlega dilema; relevam numai ca n ncntatorul ciclu al logodnei si nuntii agreste, lipseste binecuvntarea divinitatii; tainele se savrsesc sub semnul pagnesc al Naturii.

CNTARE OMULUI Departe de a-l sustrage meditatiei, atintirea privirilor asupra lumii reale continua a fi, pentru Arghezi, un mod al luarii de contact cu problemele capitale ale existentei, sugerate de fiecare crimpei de realitate. n bucurie, extaz sau durere, contemplnd nfiorat sau indingnndu-se, poteul gndeste aspectele de viata pe care le zugraveste, fie ca o spune de-a dreptul sau nu, n contextul unei reprezentari globale a ordinii cosmice. Sunt frecvente si n aceasta perioada reflectiile lirice aflate nemijlocit sub semnul unor ntrebari nelinistitoare. Resuscitat n poeme tiparite n anii premergatori celui de-al doilea razboi, zbuciumul ce generase Psalmii se prelungeste n creatii din

timpul razboiului si din primii ani urmatori, denuntnd parca insuficienta raspunsului dat marilor ntrebari n Versuri de seara. Nu mai e insa un zbucium devastator, asemeni celui din Cuvinte potrivite, ci o framntare calma, o nfioratoare dulce-chinuitoare. Poetul nu mai escaladeaza munti si nu umbla sa sece oceane, nu alearga, precum eroul de basm fascinat de frumoasa fara corp, n cautarea unei naluci ce-i fulgerase o clipa inchipuirea. Stie ca Dumnezeul pe care e nsetat de a-l cunoaste se gaseste undeva foarte aproape, familiar florilor, dobitoacelor si gzelor. l vad bobocii de trandafir, cucuruzul, sulfina, plapndele verbine, patlagina, serpii, licuricii, stupii, vntul ce sopteste intr-un lan de orz (Ma uit la flori), cinele muribund, ai carui ochi dau marturia lucrurilor sfinte (Sta singuratic). Accentul cade, in poeziile dintre Versuri de seara si Cntare omului, pe sentimentul neputintei de a realiza cunoasterea deplina, esentiala. Criza va fi depasita ulterior prin apropierea de gndirea materialist-dialectica (nu fara perpetuarea unor reminiscente spiritualiste, ca in secventa Doar ochii tai? din Cntare omului). Nemaicreznd, ca odinioara, ca o cunoastere esentiala nu poate ncepe si sfrsi dect in Tatal, poetul ajunge, n amurgul vietii, sa nfatiseze himera Tatalui drept principal obstacol n calea cunosterii. Polemiznd cu ndoieli ce cutreiera psalmii din Cuvinte potrivite un Psalm nou, publicat in 1959, anunta cu o liniste rece, tradnd convulsiuni brusc si necrutator imobilizate, decizia cautatorului de Dumnezeu de a ucide himera dupa care alergase o viata ntreaga: nversunat de piedici, sa le sfarm mi vine; Dar trebuie-mi dau seama, sa-ncep de-abia cu tine. Ducand pna la capat gndul relativ la natura divinitatii, ncoltit n mintea sa mai de mult, si tragnd din judecati o concluzie neta, poetul care nca nainte de ultimul razboi identifica dumnezeirea cu puterea inconstienta ce pulseaza pretutindeni n cosmos renunta n Cntare omului la deprinderea de-a atribui acestei puteri nsusiri supranaturale. Poemul atesta o ntelegere cu totul noua a raportului dintre materie si miscare; nemainfatisndu-se ca efect al unui impuls din exterior, miscarea i se releva poetului ca un atribut, o proprietate esentiala a materiei: Era, sopteste cartea, la nceput cuvntul, Purtndu-se pe ape ca negura, razlet; De se auzea un tropot, cuvntul era vntul, Calare pe vecie si vesnic calaret. Viata se naste nencetat, fara vreo interventie supranaturala, mediteaza Arghezi, si, chiar dupa ce totul se va rentoarce n negura-ntocmita din nou de la-nceput, existenta va continua: Din plamadirea noua a zmrcului in ceata, Se va strni, pesemne, fierbinte, iarasi viata. Inegal ca realizare artistica, poemul Cntare omului e scris in opozitie cu toate vechile cosmogonii, antropogonii si sociogonii, inclusiv cu cartea Facerii; e antiteza lor, replica pe care o da Arghezi reprezentarilor idealiste (propriilor reprezentari din trecut, implicit) ale crearii universului, aparitiei omului, constituirii si evolutiei societatii. Poemul devine o ampla evocare lirica a principalelor stadii evolutive parcurse de umanitate n zbuciumata-i existentei, de la desfacerea din animalitate pna n epoca n care omul ia cu asalt cerurile. Ideea, att de scumpa poetului, a nsemnatatii existentei marunte, desconsiderate, frecventa n ntreaga sa opera, genereaza n Cntare omului o naltatoare viziune a supunerii de catre firavul om pieritor a fortelor colosale, incomensurabile, din cosmos. Evocnd diferite momente ale umanizarii existentei, scrierea devine un poem al nfruntarii dintre om si natura divina adica neumanizata al ncatusarii de catre om a numiosului. A toatefacatorul simbolizeaza, n Cntare omului, forta oarba, necunoscutul, inertia stihiilor in perpetua desfasurare inconstienta. Dumnezeu, adica natura, l-a plamadit pe om, ca si pe celelalte vietiutoare,

mai narmate n lupta pentru existenta, dupa chipul sau: supus unor legi nestramutate, menit sa le urmeze in veci, fara abatere. Maretia umana consista n nesupunere. Idilicei reprezentari biblice, potrivit careia Tatal i-ar fi asezat pe cei dinti oameni n feerica gradina a raiului, ei neavnd de facut nimic altceva dect sa ntinda mna, spre a culege din pomi roadele dulci, Arghezi i opune spectacolul dramatic al dezlipirii omului, cu chin si suferinta, de pulberea fierbinte si cremenea tocita. Nu un tata ceresc, bun, ndurator, i-a daruit omului paradisul; el, omul, si-l cucereste, cu snge, printr-o lupta drza, de milenii, cu cel ce facuse lumea si cu tot soiul de puteri ostile. Secretul biruintelor umane este posesia unei arme neprevazuta de creator: Cel ce facuse lumea, Iehova sau Satan, Nu prevazuse mintea si-n minte un dusman. (La stele) n reprezentarea argheziana, omul si este asadar propria creatie. El se creeaza pe sine nsusi perfectionndu-se nentrerupt pe masura ce invinge piedicile ce-i stau in cale. nfrngnd necunoscutul, lund n posesie natura ostila, umanizand-o, omul-Prometeu ajunge sa faca ale sale nsusiri socotite veacuri ndelungi ca fiind atribute ale divinitatii: ntr-un avant salbatic te-ai dus pna la stele Si te-ai ntors, aprinsa, cu una dintre ele. Ca mna iti arsese, cu care-ai scormonit n jarul alb din cmpul de sus, esti rasplatit. Ai pus-o sa rasara, sa-ti arda-n vatra goala A fost biruitoare ntia ta rascoala. (La stele) Spre a cinsti biruintele omului, stihul arghezian mbraca haina de sarbatoare. Versurile au o tinta solemna, un mers maietos, cu fosnet de matasa si purpura, acompaniat de sunete de orga si dangat de clopote mari, de catedrala: Pna-n sfrsit sa nu uiti mareata sarbatoare, Cnd te-ai sculat din pulberi deodata n picioare. Privirea ta trsa si-mpiedicata-n tina Primi din departare ntaia ei lumina, Si-odata dezlegata de ml si de tarna, Ajunse scrutatoare, senina si stapna. (Pna atunci) Fara sa evoce, precum Hugo, n La legende des siecles, Madach, n Tragedia omului, sau Eminescu, n Memento mori, marile epoci de civilizatie, Tudor Arghezi, retinnd din istoria umanitatii numai datele si fenomenele cu valoare simbolica, consacra grupuri de cntece (nu toate de aceeasi intensitate lirica) fiecarei etape decisive a drumului parcurs de omul devenit omenire spre totala si definitiva emancipare de orice forma de servitute. Simbol al atitudinii active, mna i sugereaza poetului foarte frumoase asemanari: perete c-un crin sapat n mijloc si litere secrete; stea furata de pe firament si care, pe drum, la pogorre, din ceruri, din zenit, l-a furnicat pe posesor cu harul celest. Sarutnd simbolic mna muncitoare, poetul aduce, prin aceasta, un omagiu pios tuturor celor ce manuiesc unelte pasnice: Da-mi fiecare deget, din cinci, sa ti-l sarut, Si ti-e, fata zvelta, care-nvartesti n aer, Ca o sfrleaza, fusul pe firul tors din caer, Si tie, straduitul cu palma grea si tare,

Cu ele imbracata, de fier, ca-n degetare. (s) Poemul se ncheie cu un imn naltat omului care gandeste singur, devenindu-si unicul stapn. Cntul ultim se umple astfel de un optimism (comunicat, din pacate, mult prea retoric), ce traduce mesajul de ncredere n omul eliberat, n neintreruptul mers nainte al umanitatii. Recunoasterea luptei drept conditia decisiva a luarii de catre om a destinului n propriile mini a determinat o transiformare structurala a opticii sociale argheziene. Rascoala din 1907 e vazuta, n volumul cu acelasi titlu, ca un episod al luptei ndelungate dintre poporul oprimat si mpilatori, episod care, desi ncheiat cu nfrngerea, nvedereaza puterea lui colosala, capacitatea de a da propriei existente alt curs. n volum sunt strnse, fara nici o ordine aparenta, alaturi de patetice diatribe si comentarii lirice, o divesitate de situatii peisaje ce renvie fie saracia si zbuciumul satelor, starea de spirit a taranimii, n preajma dezlantuirii prjolului, fie momente dramatice si tragice din vltoarea evenimentelor ( Coconu Alecu, Camasa de nunta, Satul ei, Stane,capitane ), sau, dimpotriva, momentele de un comic enorm, ca acelea relatate n schimbul de telegrame ntre ministerul de interne si un prefect care, ,,idiot sau beat,, cum l califica superiorul, vrse n beci, ca instigatori camuflati, ministri, deputati, un mitropolit, niste cucoane. Mijloacele folosite sunt si ele variate. n timp ce n Cntare omului tonalitatea generala este de oda (cntare), 1907 prezinta un mozaic de tonuri, corespunzatoare varietatii de situatii fixate si modalitatilor de manifestare a atitudinii fata de ele. Artistic, diferentele de calitate de la o piesa la alta sunt nca si mai frapante dect n Cntare omului. Ca ntotdeauna cnd e vorba de a defini genul proxim al diferitelor scrieri argheziene, ne lovim si n cazul de fata de dificultati. Nu numai ncadrarea poeziilor n speciile stabile ale unui gen sau altul este dificila, ci n buna masura, chiar includerea lor n genuri: liricul, epicul, dramaticul, oratoricul se mpretesc si se ntrepatrund n permanenta. Poetul trece cu dezinvoltura de la discursul si comentariul liric pasionat la relatarea seaca, insidioasa, de la diatriba sarcastica la un fel de transcriere n versuri a unor documente oficiale revelatoare de ntmplari grotesti. Mai toate mijloacele pe care artistul si le-a faurit n decurs de decenii sunt puse la contributie pentru crearea, n 1907, a peizajelor . Se apeleaza n special la acelea proprii operei satirice, pamfletul ndeosebi, la invectiva, la notatia ironica si sarcastica, la darea n vileag a nvrtelilor, la dezvaluirea unor moravuri abjecte, la desenarea cu vitriol a portretului moral ncifrat n cel fizic. Faptul esentia, profund arghezian si, n acelasi timp, calitativ nou n raport cu reprezentarile argheziene din trecut, al viziunii ce se constituie n 1907 din nsumarea episoadelor este prezentarea rascoalei nu numai ca o eruptie elementara a nadufului si mniei oarbe, nestapnite, dar, totodata, ca o expresie a nfaptuirii unei dreptati istorice, imperios necesare, ce nu mai suporta amnari, ca o trebuinta avietii, de neevitat. Ne aflam nu n fata unei reconstituiri istorice, ci naintea unei opere n care ridicarea multimilor este gndita filosofic de artist. 1907 este expresia lirica a ideii ca numai luptnd, toti laolalta, numai dobornd stapnirea neoamenilor, cei mpovarati si pot regasi esenta lor, de care societatea rau ntocmita i-a nstrainat. Necesitatea obiectiva a ridicarii maselor nu este proclamata direct nicaieri. O fac nsa evidenta nenumarate imagini n care si afla oglindirea realitatii caracteristice satului din trecut si societatii burghezo-mosieresti n genere. Unele din aceste realitati sunt denuntate discursiv, n doua poezii, ce urmeaza Cuvntului nainte, ca si n diverse pasaje din alte piese. Apelnd la discusul liric, pe care, n aceasta forma, nu-l mai practicase, Arghezi realizeaza n Pe razoare si Razvratitul, cu material rural si mijloace de expresie inedite, ceea ce Eminescu nfaptuise n mparat si proletar: poezii de o vehementa protestatara, mpinsa la ultima limita, fara spargerea marginilor artei. Inspirat de muza indignarii, poetul denunta n Pe razoare, lapidar, situatii ce generau altadata tragismul existentei taranesti, insistnd asupra cauzei fundamentale cauza cauzelor acestora: despuierea taranului, de catre boier, de pamnt, stoarcerea lui de orice vlaga. n Razvratitul, aprig rechizitoriu al faradelegilor ciocoiesti, sunt ntrebuintate nu numai imagini din sfera realitatilor rurale, dar si vorbirea taraneasca, cu lexicul ei, cu expresiile specifice, cu duritatile si

prospetimile ei, poezia umplndu-se de rostogolirile graiului colturos, zvcnire de seve, de pe Olt si Arges. Incendiara, pasiunea cu care sunt rostite adevarurile vietii de toate zilele pune versurilor aripi de vlvatai. n carte ne ntmpina un sir de portrete satirice nfatisnd tipuri ce cumuleaza abjectia mosierimii putrede si a lichelei ciocoite. Memorabil e acela al Duduii. Concurnd caricaturile fantastice goyesti, Duduia e un hibrid, o faptura monstruoasa, produs al unei naturi vlaguite, careia, din toate resursele de care va fi dispus cndva, nu i-au mai ramas dect jalnice resturi. Fiinta ei e facuta din fragmente, din petice de materie omeneasca cusute unele de altele, stngaci. Conditie a dezvoltarii vietii, n reprezentarea poetului, strpirea stirpei boieresti (v. Doina pe fluier, Un colt de tara) este prezentata ca un mod al ndeplinirii unei ndatoriri etice, al colaborarii cu natura la despovararea pamntului de excrescente nocive. Taranii extermina, n cartea lui Tudor Arghezi, ciocoi, cum ar distruge omizi. Framntat cu calciele, ndelung, dintr-un simandicos nu ramne dect o pata adica ceea ce fusese, la figurat, n viata (O razbunare). Din tot cuprinsul volumului se degaja concluzia ca, atta vreme ct o societate nedreapta ncatuseaza omul, mpotriva ei trebuie luptat cu toate mijloacele. Adusi la deznadejde, ajunsi n situatia ori de a-si pune capat zilelor, ori de a ridica furcile mpotriva celor ce-i storceau de puteri, razvratitii trti n judecati si marturisesc faptele napraznice nu numai fara cainta, dar cu ncredintarea ca au savrsit actiuni drepte. Prin replicile lui, Patru al Catrincii se defineste ca unul din acei eroi populari, care de-a lungul veacurilor ntunecate au ntruchipat visul de dreptate al multimilor, straduindu-se sa-l ndeplineasca, prin mijloacele ce le stateau la ndemna si au ntretinut astfel printre truditii pamntului convingerea ca n-au ce astepta de la dreptatea domneasca. Consemnnd nfrngerea, poetul vesteste n Epilog venirea unui alt noua sute sapte, mai chibzuit, mai crncen.

POEZIA BOABEI SI A FARMEI Arghezi a marturisit ca l-a obsedat treizeci de ani o tema poetica: E vorba de existenta nentrerupta de nici un relief a unei familii de ceea ce se numeste oameni de treabantelegi? Nici o tragedie, nici o complicatie, nici o fatalitate; nsa toata poezia unui nucleu de viata traita n tovarasie si solidaritate si ntoarsa din vijelia civilizatiei bulevardiere catre un tipar primitiv, descoperit ntre copii, cini, albine si curci. Aceasta comuniune domestica si naturista cu fapturile marunte i-a revelat farmecul ascuns al microcosmului. Asa s-a nascut alt univers poetic arghezian, al boabei si al farmei. Povestile lor sunt cuprinse n placheta Ce-ai cu mine, vntule? Poezia vietii infirme alcatuieste substanta intima a stihurilor de seara: Vrui, cititorule, sa-ti fac un dar O carte pentru buzunar, O carte mica, o carticica. Din slove am ales micile

Si din ntelesuri furnicile. Am voit sa umplu celule Cu suflete de molecule ( Cuvnt) Poetul indica instrumentatia gingasa, folosita pentru a executa o astfel de partitura delicata: Mi-a trebuit un violoncel: Am ales un brotocel Pe o foaie de trestie-ngusta. O harpa: am ales o lacusta. Cimpoiul trebuia sa fie un scatiu. Si nu mai stiu ( Ibid) Ct priveste tinta stradaniilor sale, o marturiseste, de asemenea, limpede: Farmece as fi voit sa fac Si printr-o ureche de ac Sa strecor pe un fir de ata Micsorata, subtiata si nepipaiata viataPna-n mna, cititorule, a dumitale Pentru aceasta, Arghezi ne invita sa ne aplcam privirile asupra albinelor, greierilor, lacustelor, carabusilor, buburuzelor, melcilor, shoprlelor, brotaceilor, vrabiilor, gstelor, gainilor, cinilor, pisoilor si iezilor si sa luam cunostinta, gratie unei lentile cu virtuti optice, de nenumaratele minuni care se petrec n minuscula lume a ograzii si livezii. Harnicele muritoare ale stupului materializeaza zilnic inefabilul, furnd soiuri de lumina si transformndu-le ntr-o faina suava (Miere si ceara). Orataniile din curte dau n fiecare dimineata un bal costumat. Cucoanele gaini, n saluri si scurteici de catifea, schiteaza metanii, sarutnd pamntul; cocosii defileaza n mare tinuta pe caderea unei muzici de alamuri al carei sunet de grindeni l aude numai urechea lor nevazuta; rata leseasca, neagra, poarta o masca de margean cu plisc; curcanul n salvari balonati, calca solemn, ca un pasa gras, dupa ce a taiat o suta de arnauti; paunul si desface evantaiul de iris si ibrisin; (Vulturii). Caisul se ncarca pete noapte cu oua ale lunii(Un basm de cinci minute). Gnganiile si miciile vietati pot suplini cu succes cele mai splendide bijuterii feminine: n cutia de sidef si aloi Au venit podoabe noi Lacuste, paienjeni, brotacei Soprla-i pentru glezna de la mna Chihlimbarul asta-i o ragace. Matostatul e un carabus Prinsul acus ( Nu e) Poezia boabei si a farmei si are doar pinctul de plecare ntr-o arta miniaturista. Cntnd picaturile de viata, Arghezi reuseste sa surprinda mereu cum acestea resfrng nemarginirea, marsurile universului ntre ceruri si pamnt. El scoate astfel din observatia fapturilor marunte si dezarmate o surprinzatoare poezie cosmica. Repede ajungem si aici la ratiunile tainice ale asezarilor lumii. Paianjenul construieste din poligoane trase la echer cu un compas absract ermitajul n dantela, destinat a fi groapa de matase a mustii. Dar opera acestui minuscul arhitect are rolul de a apara marile legi ale universului. Ea pedepseste un plagiat, o acvila imitata, care zburnd bzie. Orgolioasa, de o aripa acordata pentru mutarea ntre gunoaie, musca incearca linia de sus care duce la cer. Un fir de vazduh, nsa, strajuieste drumul la stele (Groapa de matase). Pisica, adormita pe perna, toarce ca fusul, murmura ca marea, cnta ca vntul, suiera ca grul. Asa boceste padurea, asa curge apa, asa geme salcia si bombane furtuna. n somnul ei, cu auzul la pamnt, mta asculta lauta care cnta pretutindeni, n cele de sus si-n cele de jos, n prapastie si-n piscuri, si-n creasta tariei, si visul ei se aude ca un ecou al viorilor din ape. (Pisica)

Universul marunt n care ne introduce Arghezi, are portile larg deschise catre cele mai grandioase miracole ale firii. Tocilarul, iesit la ascutit cutite, beigege si foarfeci, risipeste, pornind sa lucreze, tot polenul constelatiilor, astrii, o cometa, o cale lactee si, miscnd cu pedala lui firmamentul, face sa se roteasca pamntul n trmbe de stele.(Tocila) Oriunde ne ntoarcem privirile, descoperim uimiti osmoze misterioase ale creatiei. O chimie secreta realizeaza sub ochii nostri treceri imperceptibile ale materiei de la o organizare la alta. nghetul devine o subtila pietrificare a vietii, care se trage ncet, viclean, napoi catre mineral. Natura pare ca glumeste silind pe tacute universul sa adopte o structura cristalina: multe versuri: Toata lumea se joaca De-a un fir de promoroaca, De-a tandara, de-a cremenea, Vrnd sa fie asemenea. Floarea nu mai vrea sa dea Si s-a facut nuia. Apa face minuni Si soiuri de minciuni. La jgheaburi, burlane si ciuturi: Vergele, margele si ciucuri. Melcul urduros s-a facut somnoros: Dintr-un fel de pamntel, Pe care-l stie el Si cu un fel de mestesug Si-a facut un fel de belciug Sfredelit, gaurit, nvrtitSi s-a zidit Pe un an ntr-un fel de pantof Dintr-un fel de portelan. Toate taie,toate-nteapa, Din vazduh si apa, Si presarat cu ghimpi mici Pamntul se ghemuie, umflat ca un arici. (Iarna blajina) Vestejirea pomilor ia la rndul ei nfatisarea unei stranii metamorfoze, care anuleaza granitele dintre reguli. Frunzele se preschimba n fapturi zburatoare, si parasesc ramurile, ori dupa ce fusesera initial pasari, devin acum crengi printr-o treptata osificare: Ati fost niste trupuri Si v-ati facut fluturi. Nucule, suflete scuturi. Dafini, duzi si migdali Erau plini de papagali. Le-au cazut aripi si pene, Fulgi alene Si pe-ndeletele. Le-au ramas n arbori scheletele Miroase a piatra si a ceara Si ziua intra-n seara. (Frunza palida, frunza galbena)

Attea minuni ndreapta gndul poetului catre autorul lor. Nicaieri Dumnezeu nu pare sa se simta mai acasa ca n acest univers al boabei si farmei, unde Arghezi are senzatia ca-i surprinde prezenta peste tot. Ritmurile poeziei ludice se reduc la cea mai elementara alternanta jucausa de accent. Limbajul adopta fara nici o jena formule familiare( finca, porma, deste, domnule, nu-s cine esti). Poetul se mpiedica, se ncurca, se blbie, cu o gratie nsa inimitabila. Si aceasta lume sustrasa pe de-a-ntregul oricarei preocupari practice este un produs al spiritului noncomformist arghezian. El ncarca jocul cu forta subversiva de a discredita activitatile serioase, scotndu-le la iveala o mecanica absurda. Scoala pe care o imagineaza Arghezi ar suprima orice efort intelectual, instituind n locul gndirii disciplinate un regim de dulce anarhie mentala. La examen, ntrebarile puse candidatului ar primi cam asemenea raspunsuri: Ce e cercul? Un patrat. Cum e unghiul? Cracanat. Un catel? E un purcel. Ce-i altfel? Tot ce-i la fel. si s-ar ncheia cu urmatoarea concluzie: Sunt acum ncredintat. Tnaru-i om nvatat, Zice Presedintele, Potrivindu-si dintele. Si noi, zise adunarea, Ne-am facut ncredintarea.

ARGHEZI PROZATORUL Arghezi despre roman Atitudinea de nceput a lui Arghezi fata de roman a fost una de respingere, datorata masivitatii acestuia, "carti bolovan". Criteriul cantitatii declanseaza ironia: "Cartile bolovani, la locul lor n stiintele documentare si descriptive denota pentru artistul care asediaza cu ele cetatea sprintena si ascutita a literaturii neputinta de a-si vedea obiectivul cautat cu stradania paginilor acumulate: incapacitatea strngerii laolalta a componentilor organici, lipsa de gust si facultatea constructiei prin eliminare". Pentru Arghezi, "roman ar fi tot ce se scrie: proza, poveste si romanul cu cheie si broasca. nchide ochii si casca gura. Este roman? Este. Ca sa nu mai zici literatura si carte, ai sa zici roman". Nu att libertatea romanului de a nghiti tot devine tinta batjocurei, ci tendinta de fosilizare a "tiparului", deci respingerea de catre critica a ncercarilor de largire a granitelor speciei, fiindca, spune Arghezi, "aproape ca nici nu trebuia scris un roman; era de ajuns sa fie umplut". n roman pot intra si versuri, el poate fi diluat si concentrat. El devine o specie la ndemna, comoda, ce nu se supune n nici un fel unor constrngeri. Libertatea e totala. Anularea granitelor dintre genuri si specii, a altor obstacole, tinnd de o estetica rigida confera unitate discursului literar. Lipsa de variatie a romanului nostru, cum considera el, imposibilitatea speciei de iesi din tipare, pe de o parte si tentatia noului, o ntelegere moderna a discursului literar, pe de alta sunt principalele cauze ce determina atractia catre roman. Fenomenul de respingere e cauzat de marile lui dimensiuni, "sutele si miile de hectare". ntre cele doua forte opuse, el sfrseste prin a ceda. Romanele argheziene

Ostilitatea sa declarata fata de dimensiunea speciei, pe de o parte si apelul la concentrare ("sa scriem nchegat si scurt"), pe de alta par sa fie cauzele fragmentarismului romanelor argheziene. Fragmentarismul este una din tehnicile literaturii si filosofiei. n "Iluminarile" sale, Rimbaud proclama ruptura dintre parti ca experiment practic. Dupa Cioran, fragmentarismul este cel care poate exprima sinuoasa gndire a omului. Concentrarea fiind posibila pe fragmente, pe spatiu restrns, Arghezi apeleaza deliberat la discontinuitate. Fiecare dintre romanele sale este alcatuit din doua "romane": n Ochii Maicii Domnului exista un roman al Sabinei si unul al lui Vintila, n Cimitirul Buna-Vestire unul al lui Unanian si celalalt al nvierii mortilor, n Lina avem "romanul" Linei si "romanul" lui Trestie. Mai mult, n fiecare dintre aceste miniromane, fragmentarismul este evident n ruperea discursului prin pamflet, monolog, reportaj, confesiune, consideratii despre arte, economie, pedagogie, psihologie etc. Toate acestea concretizeaza conceptia despre roman a prozatorului, disponibilitatea iconoclastica a poetului, pulverizarea unei gndiri mineralizate, fixiste, incapabile sa iasa din tipare. Cel dinti roman al lui Arghezi, Ochii Maicii Domnului (1934), este si cel mai "poematic", mai liric. Subtitlul "roman" n prima editie va fi nlocuit cu "poem" n seria Scrieri. Se face aici monografia unor sentimente, asemenea nuvelei romantice, analiza unor stari. Desi "nu e nlantuita n tabloul tipurilor umane", observatia dinauntru este mai profunda dect cea exterioara. Ruperea liniaritatii, rasturnarea de planuri, inversarea unor etape cronologice sunt argumente pentru o perspectiva evoluat moderna. n pofida acestor fragmentarisme, ochiul romancierului e atent si faliile amenintatoare dispar, marile segmente se unesc, dnd unitate. Nimic nu este facut din pura atractie spre digresiune si cine urmareste cu atentie asa-zisele divagatii le gaseste un rol precis n economia cartii. A afirma ca sunt elemente autobiografice n romanele lui Tudor Arghezi este pe ct de adevarat pe att de inoperant n planul unei exegeze. Despre un discurs intentionat asupra sa nsusi a naratorului care, n Ochii Maicii Domnului, cum afirma Pompiliu Constantinescu, si-ar "corespunde siesi", prin faptul ca ne-ar divulga unele date ale autobiografiei sale spirituale, nici nu poate fi vorba. Nu se poate reconstitui o biografie Arghezi pornind de la vreunul dintre romanele sale. Romanul strict autobiografic este o himera - dupa Arghezi - si tentatia sa se soldeaza inevitabil cu un esec sau un hibrid, ceea ce e tot o forma esuata. n viziunea argheziana, triunghiul mama - tata - copil este o figura perfecta, ideala, realizabila doar miraculos. n realitatea fictiunilor sale, cel putin o latura lipseste din acest triunghi si unghiul ramas cu bratele pierzndu-se n infinit este dureros, o emblema a nedesavrsirii. Imaginea orfanului concentreaza ntr-nsa durerile nsingurarii, lepadarii, raul si greul existentei. Absenta tatalui sau a mamei, uneori a amndurora, provoaca tulburari existentiale grave. A fi orfan nseamna a fi expus si a fi nevoit sa ncepi lumea - sirul generatiilor - de la nceput. Situatie precara sau care impune o raspundere totala. n Ochii Maicii Domnului, Vintila e orfan. El nu si-a cunoscut tatal si a pierdut-o pe mama lui, de unde ntreaga sa drama. Ion Trestie, personajul central al romanului Lina, nu si-a cunoscut parintele "la timp" si nici dragostea mamei. Pentru Vintila, mama lui este totul. Desi sunt deosebiri de nuante ntre situatiile celor doi, ei se supun unei scheme fundamentale ale imaginarului arghezian. Tatal - asemenea acelui Dumnezeu ascuns al Psalmistului - lipseste, de unde un resentiment latent sau manifest mpotriva lui. Tatal e vinovat de propria lui absenta. Mama, n schimb, este adorata ca o zeita binefacatoare, tutelara, desi ndepartata. Mama e dincolo de bine si rau. Ion Trestie se separa de tatal sau, ca si de tatal ceresc, ntr-o noapte a nvierii. Vintila se uneste cu chipul mamei sale moarte ntr-o manastire. Ca si Ion Trestie, Vintila traieste cu visul regasirii mamei, a ntoarcerii ei, ca si cu visul nostalgic al paradisului pierdut prin moartea ei. nlatura din cale tot ce nu e mama lui. Idolatriznd faptura iubita, el i atribuie atotstiinta, virtuti taumaturgice, harismatice. Crize de demnta izbucnesc atunci cnd se ncearca eliberarea tnarului de obsesie. El se simte si se vrea mort mpreuna cu mama lui. De aceea, atunci cnd ajunge la manastire este pregatit pentru totala lepadare de sine, pentru pierderea de sine ntr-o uniune mistica cu chipul celei care l poseda. Dealtfel, recunoasterea finala a mamei n icoana Madonei nu face dect sa reia un fir pe car naratorul l lasase n suspensie n primele paragrafe ale povestirii sale: relatia Sabinei cu copilul fara

tata era dintru nceput aceea a Madonei cu Pruncul. O asemenea poezie domestica nrudeste multe pagini din Ochii Maicii Domnului cu imaginile paradisului casnic din Ce-ai cu mine, vntule?, Povestile boabei si ale farmei sau Cartea cu jucarii. Ca si n textele alcatuind aceste culegeri, edenul rvnit si nchis n Ochii Maicii Domnului mprumuta forma ideala a Familiei primordiale. Este semnificativa viziunea asupra existentei ca o carte, pe care o ntlnim n Ochii Maicii Domnului. O stranie imagine ni se prezinta ntr-o reverie-introspectie a Sabinei. Trezindu-se din "valmasagul cartilor" ca dintr-un cosmar, se vede pe sine, si vede viata sub chipul unei carti. Dar o carte vida. "Din carte ei, pierisera litirile toate, mistuite ca de lumina cautata sau urmarite si ucise de ntunericul de unde s-au ivit". Ca ntr-o enigmatica parabola, faptura-carte este supusa unei neantizari inexplicabile. Carte fara cuvinte, carte fara litere, viata este despuiata de substanta si de sensurile ei. Sabina "citeste" n propriul ei suflet golul de cuvinte-trairi. Rezultatul final al examenului de sine este dezolant. Viziunea apocaliptica argheziana si proiecteaza imaginile privilegiate asupra acestui gol sufletesc. Dar viata Sabinei nu se termina n acest gol aparent final. O viata ncepe - dupa opinia naratorului "de mai multe ori". A Sabinei rencepe odata cu logodna si cu nuptiile ei, apoi cu nasterea fiului si, n sfrsit, o "viata" de himera obsesiva pentru acest fiu, odata cu moartea ei. Scenele n care "vaduva" (Sabina) si "orfanul" (Vintila) sunt violentati prin nedreptati flagrante apartin unui scenariu al ororilor comune, triviale, asupra carora pamfletarul insista, fara sa tina seama de economia naratiunii. Hidrele obisnuite ale viziunilor argheziene - Scoala, Familia, Prepotenta administrativa sau a bogatiei, Pseudoelita - sunt, nsa - nu fara un involuntar umor - studiate "bucata cu bucata" de Sabina, a carei rezistenta se ntemeiaza pe "nevoia de documentare". n aceasta lume, tonurile sumbre sunt dispuse de artist ca spre a contrasta cu puritatile luminoase ale iubirii si jertfei de sine a protagonistilor. Acelasi procedeu de contrastare apare n Lina. Pe fundalul integral negru al unei societati de acaparatori, profitori, se detaseaza cu totul n alb chipurile lui Ion Trestie si al Linei. Lina este mai mult romanul lui Ion Trestie, figura n care putem recunoaste un program moral al naratorului: " Trestie si facea o cetate si o stapnire din constiinta, nealterat n substanta lucida si gata sa nfrunte piedicile si furtuna cu sigurantele si frnele lui ascunse, fara sa cedeze nimic si raportndu-si puterile nencetat la izvoarele lor. El era liber sa nceapa orice si sa suporte si necazul si nedreptatea cu att mai voiniceste. E o problema a sufletului si a mntuirii, care domina si nenorocul, fara trufia de sine". Profilul constiintei tnarului laborant este semnificativ sub acest raport, al unui ideal moral, si nu al existentei ca atare, ca proiect uman si nu ca fabulatie. Tnarul Ion Trestie nu are nimic din elanul juvenil spre nalte idealuri; el se multumeste cu finalitati tangibile ntr-un orizont vizibil. Nu e lipsit de o anume pedanterie ca si de o masura excesiva, tocmai pentru ca exclude orice pasiune nemasurata. Vorbind despre "schimonosirea industriala" pe care o descrie n romanul sau, el se refera la caricatura societati pe care o traseaza n aceasta proza a sa. n romanul arghezian, fabrica este o putere benefica, un spatiu care poate deveni formator. Dupa cum, sfidnd parca "legile" ereditatii, ca si ale influentei mediului - n care un Zola si altii aveau o att de mare ncredere, Arghezi imagineaza aparitia Linei, fiinta de o salbatica puritate si de o subtila gratie, n cloaca pestilenta a unei "gropi" sordide, tot asa el si pune eroul, pe Ion Trestie, sa creasca la "scoala" fabricii, pe car tot el sa o anime la o viata noua, mai modern industriala. Transpusa ntre alte coordonate, apologia masinii este ilustrata n Lina, prin triumful unei existente avnd vocatia tehnicii. O reverie a complicitatilor omului cu instrumentele sale se desfasoara n mai multe acte din romanul laborantului Ion Trestie. Diferit dect celalate doua conceptii romanesti, Cimitirul Buna-Vestire apartine sferei imaginarului apocaliptic arghezian. Aparut in 1936, fusese ca si Ochii Maicii Domnului, subintitulat "roman". n seria Scieri, aprtenenta speciei se schimba si devine "poem", scriitorul introducnd trei capitole despre o posibila rennoire a omenirii. Cimitirul n care Gulica Unanian (doctor n Litere si Filozofie) este obligat sa lucreze ca intendent este un alt topos. Cimitirul este unul al sacrului, al cultului mortilor. Este un loc al reculegerii si, departe de viermuiala unei colectivitati colcaind de vicii, de patimi, de nazuinte de rizorii, ei pot da curs sentimentelor, durerii, amintirilor. ntre zidurile cimitirului se consuma tragedii, se tes nostalgii, pnze ale trecutului, se pregatesc cararile pentru viata de apoi. Desi despartiti de stratul de pamnt, ntre cei morti si cei vii dialogul se

continua ca in timpul vietii. Este o fireasca nevoie de cuvnt, care lumineaza textul, tesatura capatnd reflexe de puritate. Durerea niveleaza, obstacolele cad, conversatia decurge normal. Despartirea nu dureaza mult si rentoarcerea se va infaptui ca intr-un ritual comandat de legi precise. Ultimul copil al naratorului se plimba de-a busilea printre morminte. O mama vine saptamnal la mormntul fiullui sau, aducndu-i flori proaspate si vorbind cu el ca si cum nu s-ar fi despartit niciodata. Imaginea cimitirului apare ca topos al coltului de lume, despartit de ea prin ziduri, stnd sub zodia eternitati insensibile la fosgaiala vietii. Dar la Arghezi, ele sunt numai oaze ale puritatii, caci nimic nu scapa macularii. Cimitirul, ca atmosfera a izolarii, de patimi este o utopie. Grotescul, carnavalescul, inconstienta asalteza totul. Sublimul este iluzoriu. Partea cea mai socanta a romanului este constituita de parabola nvierii, care face din Cimitirul Buna Vestire "cel mai frumos roman fantastic din literatura noastra" (Pompiliu Constantinescu). nvierea colectiva nu are n spectacolul ei aparent nimic grandios. Este o surpriza n sine. Procesul nvierii, gradat si dinamic, este explicat naratorului de unul dintre "fostii morti": cei care au nviat nu vor mai avea nevoie de mncare, de apa, nu vor mai iubi, nu vor mai dormi, nu vor mai avea necesitati fiziologice. Diferentele dispar, uniformizarea va fi absoluta. Lumea din Cimitirul Buna-Vestire este bazata pe principiul uniformizarii absolute. Trebuie anulate diferentele dintre cei nemorti si cei nviati. Modelul nu este omul viu, ci cel nviat, mai aproape, n timp, de stramosul lor, Adam. Este Arghezi romancier sau nu? Dupa conceptia interbelica, nu ar fi. Romanele lui Arghezi nu sunt romane fiindca nu respecta ntelegerea speciei pentru momentul n care au fost scrise. Analiznd romanul Cimitirul Buna-Vestire, Dumitru Micu apreciaza: "Fiind vorba despre o scriere n proza, coerenta, organizata de un sens, i-am putea zice eventual antiroman, prin opunerea de ceea ce se cheama roman n terminologie clasica". Dar un scriitor cu adevarat mare anticipeaza. Nu neputinta constructiei romanesti determina fragmentarismul, ci o noua ntelegere, o alta perspectiva. Noutatii viziunii de organizare romanesca i se adauga capacitatea imensa de inventie verbala. Arghezi ramne pna astazi cel putin nou, fiindca el ilustreaza acea permanenta si necesara mutatie a formelor fara de care arta romanului, ca orice arta, nu poate progresa si trai.

ARGHEZI DRAMATURGUL O mascara e si literatura si toata arta si scoate efectele si puritatile din mascari. Ne maimutarim cu sinceritate si facem din ismeneli un stil si un mestesug. O conceptie despre arta, despre literatura ca teatru este nscrisa n aceste fraze ale tabletei, Lacrima mascariciului, pe care Arghezi o publica n Bilete de papagal , n 1929. Masca este adevarul, este realitatatea artei. Sinceritatea poetica e masca. Eul mascat, mitizat este n arta singurul eu valabil. Lauda mascariciului ca arhetip al artistului apare adeseori n textele argheziene, numeroase, nchinate artei dramatice. Nu conditia actorului, a omului de teatru l interesa pe poetul care detesta exhibarea de sine, ci esenta teatrala a conditiei artistului, a poetului. Si, de asemenea, daca scena teatrului nu a avut ntr-nsul niciodata un fervent, cu att mai sincer adept a fost al unei teatralitati funciare a artei. Masca mascarela, aceste cuvinte se identificau pentru el cu arta si creatia artistica. Masca tragica, ori hazlie i-au fost extrem de familiare. Fara sa fi fost un om de teatru, l-au atras ntotdeauna luminile rampei, artificiile, gestica, intreg jocul pasiunilor, al destinelor omului. Pentru el

insusi, Tudor Arghezi, despre care n-am interzis sa vorbim n aceasta carte era un pasional. Cta verva, cta vehementa, ce trupulenta a limbajului, n textele pe care le scrie n fuga creionului, n acele articole despre teatru, portrete grotesti ale unor oameni ai scenei, cronici ironice, pamflete satirice ale cronicarului dramatic! Verva cronicarului este ceea ce seduce n masa impresionanta a textelor dedicate direct sau indirect Tahaliei. Abia ntors din sederea ndelungata n strainatate ncepe, n 1911, la Viata Romnesca, Facla, Rampa, Seara, etc., o sustinuta activitate de cronicar, contestatar, propunndu-si sa spuna totul fara inconjur, sa darme de pe soclul lor false autoritati ale teatrului, sa nu crute institutii, prestigiul ntemeiat pe desertaciune, autori cu platforma, dar lipsiti de valoare. n acelasi timp, cronicarul si expune, n modul sau nepedant, liber, ideile sale despre arta dramatica si arta spectacolului. ntr-un prim text, din 1911, O ncercare de teatru cmpenesc la Sinaia, nca tnarul Arghezi, vorbind despre o reprezentare a Ifigeniei din Aulida ntr-un teatru n are liber, pledeaza pentru un teatru patetic: n locul unei tragedii mute, slujita de glasuri afectate si mici, as fi preferat un teatru de coruri, fie si grecesti, dar care sa umple padurea Sinaii de rasunet. Pe Arghezi il fascineaza spectacolul dezlantuirii marilor pasiuni nobile sau oribile, dar furtunoase n desfasurarea lor. Despre Ibsen, n care recunoaste un dramaturg al violentelor existentei ce se confrunta cu valorile si nonvalorile morale, scrie ntotdeauna cu o evlavie cutremurata. Ti-e sufletl att de turburat de vrtejurile ce trec prin piesa grendiosului norvegian isi incepe o cronica la Stlpii societatii nct gasesti cu greu, sosind acasa de la teatru, nsemnarile inutile ce trebuie facute pe hrtia cronicarului. E ceva de biserica si de zi de revolutie mare n senzatia cu care te-nfatisez condeiului si linistitelor calimari. In tot ce admira poetul Cuvintelor potrivite,el gaseste sensuri profunde, tlcuri ale destinului uman. In calitate de cronicar dramatic,Arghezi se deschide trziu pentru ntelegerea si savurarea estetica a artei teatrale ca joc. Autorul arata n articolul Teatru si literatura ca ntr-un anume fel teatrul este fata de literatura ceea ce ar parea sa fie versul fata de proza.El ntelege ca punctul de pornire ca si limita teatrului este cuvntul,dar o alta modalitate a cuvntului dect aceea a prozei literare.Toate tiparele verbale au un cu totul alt cuvnt si alte semnificatii n limbajul dramatic. Ca si n privinta naturii teatrului ca arta, esenta artei interpretului pare sa fie asociata de Arghezi cu violenta.Virtutile actoricesti pe care le elogiaza de obicei sunt de ordinul fortei,al prezentei pregnante scenice ,al personalitatii ce se impune. Nici una dintre aceste formule argheziene privind natura teatrului nu par sa fi jucat un rol determinant n orientarea productiei dramatice proprii.Acesta nu vrea sa reprezinte un teatru al violentei dect n masura in care scena poate violenta anumite moravuri statornicite sau proiecta ridicolul darmator asupra unui personaj odios. Seringasatira medicilor cu arginti care au deviat medicina catre tejghea, spre deosebire de cei fara arginti-este expresia dramatizanta a unor umori satirice pamfletare, dect creatie dramatica n sensul revendicat de scriitor. n aceasta piesa se poate observa ndelunga aplecare a scriitorului asupra textelor lui Moliere, pe care le-a tradus n buna parte. Tabletele dramatice corespund nsa unei orientari naturale a spiritului arghezian spre satira enorma si umorul absurd. Scena nu reprezinta pentru poetul nostru o chemare. Ceea ce ar fi putut sa devina poate o mare opera dramatica nici macar n-a fost destinata scenei.

PAMFLETUL ARGHEZIAN

Urmarit parca de un blestem continuu, ca legendarul rege Midas care transforma totul n aur, la Arghezi, tot ce scrie poetul nu numai versurile, dar si proza, devine poezie de nalta esenta. Asa se ntmpla si cu pamfletele. n punctul de plecare al poeziei argheziene sta intentia scriitorului de a transforma totul n poezie. Numindu-si pamfletele Bilete sau Tablete Arghezi arata ca n-a recurs la un simplu cuvnt ce a tinut sa-si precizeze un stil, tableta sau biletul fiind n conceptia lui niste sinteze care pot sa ia accente de la vers, la claritati de satira, la arome si culori de poezie. Pamfletul spune Arghezi trebuie neaparat sa concretizeze vizual. Pamfletele argheziene constata Calinescu sunt curata poezie a miscarii de invenctiva, celelalte scrierii n proza ale scriitorului fiind de fapt adevarate constructii literare, eliberate de obligatia sistematizarii n strofe, n general Arghezi nefiind un prozator, ci un poet care se cobora cu toate aripile liricii n cronici. nsusi Lovinescu, care vazuse n Arghezi un promotor al pamfletului de cuvinte n-a putut sa nu conchida ca Arghezi a dat dovada n proza sa de o formidabila inventie verbala. Expresia pamfletului arghezian este de o originalitate unica n literatura noastra n care Arghezi daca nu e creatorul reprezinta n orice caz exponentul cel mai puternic al pamfletului. Luptnd mpotriva ornduirii odioase, nazuind continuu spre o lume mai buna si mai dreapta, scriitorul recurge nca de la nceputul carierei sale publicistice la pamflet pe care l ntelege nu att ca pe o arma de ridiculizare a celuilalt, ci mai ales ca pe una care sa duca la descurajarea celui n cauza, la sanctionarea acestuia. Pamfletul scria el se nvrteste n jur cu oarecare frumusete de corb: ntre doua zboruri circulare ciupeste, zgrie, nteapa, rupe. Pamfletul se lucreaza cu undreaua, cu peria de srma, cu ferastraul, si uneori n clipele supreme, cu uneltele macelariei. Pornind de la acest fel de a-si ntelege mijloacele de atac, punnd pasiune clocotitoare n sustinerea parerilor sale a adus Arghezi rasunatoarele sale campanii n ziarele vremii ca Facla, Secara, Bilete de papagal cu ura neretinuta el a denuntat politicianismul epocii, pe mbogatitii de razboi, guvernele servile, pe nsusi regele pe care-l ataca ntr-unul din cele mai necrutatoare pamflete ale sale Omul cu ochii vineti l care l numeste pe Carol I plosnita regala, spionul prusac. Viata politica culturala si religioasa a statului burghez i apare pamfletarului ca un carnaval al dementei, n care lasii s-au deghizat n barbati si eroi iar escrocii si-au pus camasi virginale cu insigne de crini. Cu virulenta si pasiune pecetluieste pamfletul arghezian trasaturile detestabile de caracter ale lichelei de tot soiul, ntlnite la toate sectoarele de viata ale statului burghez: n administratie, n scoala, n presa, n biserica. Razboindu-se cu tot felul de reprezentanti ai statului burghez, poetul, rafinndu-si mijloacele artistice ajunge sa-si priveasca victimele de la mare naltime. Multe dintre acestea, prin vicile lor dominante, iau nfatisarea animalelor ale caror defecte le sugereaza. Relatia fizionomica om-animal apare la Arghezi pentru a condamna o realitate sociala. Arghezi mentine fizionomia animala ca o grava acuza adusa personajului uman alienat care si modifica nencetat atitudinea n scopul parvenirii (Otrava, Omul-om si neomul). Masca animalica are n pamflet functia unui viciu degradarea personajului prin caderea n animalier realizeaza n planul fictiv adecvarea aparentei la un anumit continut social. Semnificatia morala a caderii n animalier implica jocul unei metamorfoze alegorice. Caracterul ei conventional presupune un cod cu referinta morala pe care lectorul trebuie sa-l descifreze n sfera psihologicului. Profilul din Naprca alterneaza semnificativ referintele la animal si la om: naprca ti-e numele colectiv, omule netrebnic. Trimiterea la animalier ca demers comun fabulei si pamfletului apare evidenta n pamfletul Adversarii n care, dupa anecdota fabulei, pamfletarul adauga morala sugernd sistemul de simboluri specific pamfletului. Cu o penita ascutita si muiata n apa tare, poetul fixeaza pe hrtia lui imaculata chipurile odioase a tot soiul de impostori (lichelele, slugarnicii, parvenitii) smulge mastile si rupe decorurile de carton pentru a ne dezvalui n toata hidosenia lor, familia burgheza, scoala, biserica, guvernul. Chiar si n anii de grea apasare ai dictaturii fasciste, cnd vigilenta cenzurii era prezenta, pamfletul arghezian, desi pndit de riscuri mari, nu a ncetat a se face simtit. Astfel, recurgnd la limbajul fabulei, Arghezi si ndreapta nenfricat sagetile asupra ocupantilor hitleristi n ciclul Letopiseti pe

care l tipareste n 1941 si n care versurile dau expresia unei indignari abia retinute. Daca ntr-un bilet de papagal ca acela intitulat Fel de poveste vizeaza pe nsusi seful statului hitlerist, care se lauda ca pune bazele unui stat pe o mie de ani, un pamflet ca Naprca prezinta ca iminent sfrsitul asupririi, prefigurnd ntr-un anumit fel si prin stil si prin continut, virulentul pamflet Baroane din 1943, ndreptat mpotriva capeteniei fasciste, ambasador al Germaniei hitleriste n tara noastra, baronul Killinger. Capodopera a pamfletului arghezian, Baroane, foloseste de pe piedestalul celei mai nalte arte satirice, zeflemeaua, ironia, batjocura, oroarea: ndopat cu bunurile mele nu-ti mai dai de nas si ti s-a parut ca eram pus pe lume ca sa slujesc madularelor tale, burtii, gusii, sacului si desagilor tai; asta era rostul meu si a trebuit sa-l aflu de la tine flamndule, bobosatule, umflatule! (...) ncepi sa tremuri acum cazatura. Asa s-a ntmplat cu toti cti au umblat sa-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu (...) Ce mustata pleostita! Parca esti un soarece scos din apa fiarta de coada, baroane! Stabilita n corelatie cu intentiiile pamfletarului, problematica pamfletului arghezian cuprinde urmatoarele directii: I.Degradarea n imagine a celor doi factori ai tramei epice: personajul si evenimentul cu mentiunea ca degradarea evenimentului vizeaza tot personajul. Variantele realizarii acestei intentii ar fi urmatoarele: a) caderea n animalier b) coborrea n domestic c) deformarea dimensiunii prin apel la caricatura d) depersonalizarea prin categoriile onomastice II. Introducerea prin ipoteza narativa a unei trame epice secundare si fictive devansnd aspectul de reportaj al relatarii III. Structurarea epicului ca simptom al literaritatii, ndeosebi n scopuri retorice. Alaturi de aceste directii apare n pamfletul arghezian figura de stil numita metafora narativa. Prin aceasta ntelegem acoperirea unei situatii avnd personaje umane cu o anecdota care cuprinde aspecte de bestiar. Pamfletarul desfasoara o ntreaga fabula animaliera pentru ale carui personaje cititorul este ispitit sa descopere categori ale vietii literare, adica sa descifreze un mesaj. (Coco gndeste, Paunul genial, Retete). Alternarea celor doua planuri uman si animalier, constituie n general o sursa a comicului. n urma unei insulte boi aduse de directorul unei reviste redactorilor sai, acestia au declarat o greva care se sfrseste tragicomic n imaginile pamfletului pentru ca boii negrevisti aceia care s-au simtit incapabili sa se opuna, au zadarnicit actiunea colegilor si au ramas la paie, unde s-au ntors sa rumege si grevistii (din Presa) O constructie subtila variind procedeul caderii n animalier ntre metafora si comparatie poate fi descoperita n Vecernii din seria Icoanele de lemn. Compasiunea pentru calugarii frustrati de bucuriile umane stirbeste n final tonalitatea pamfletului fara a afecta frumusetea constructiei textului. Metafora apare n pamfletele argheziene mai frecvent dect comparatia. Daca n cazul metaforei animaliere trebuie sesizate simultan planurile celor doua regnuri (uman si animalier) si relatia n care pamfletarul le-a situat, n cadrul comparatiei ele sunt complementare si introduse succesiv. Comparatia simpla este rara, o aflam mai ales n sfera semantica a unui bestiar degradat: e mai duhovnicesc se pare sa fii un ticalos de preot nnamolit care se strnge ca broasca rioasa dect un cercetator de visuri. O alta modalitate de degradare a presonajului sau a evenimentului frecventa n pamflet consta n transferul fictiv din orizontul spiritual n sfera habitudinilor domestice, pentru a fi sesizata discrepanta dintre aparenta si esenta. A doua grupa de imagini ale domesticului, care solicita sarcasmul apartine medilor burgheze: spitalul, gara, micul magazin, mahalaua, circul. Printre cele mai ingenioase realizari comice ale pamfletului se afla si acelea datorate proiectarii registrul infantil asupra spiritualului profund al vrstei meture care are preocupari serioase (O scrisoare, Zmeul turcesc). Pamfletarul simuleaza bunavointa afectnd acceptarea jocurilor de

copii zmeul, prastia pna la saltul n fabulatia pura unde metafora nu mai este nteleasa, intetia fiind aceea de a ridiculiza personajul prin proiectarea lui ntr-un cadru cu totul inadecvat personalitatii sale. Un alt procedeu specific pamfletului arghezian este ipoteza narativa care consta n includerea unei secvente epice n cadrul relatarii evenimentului incriminat. Tehnica literara a ipotezei duce astfel la dilatarea epicului pna n zona fictiunii pure printr-un cumul de imagini care transcend frapant evenimentul pretext al pamfletului. Ipoteza narativa constituie astfel n planul evenimentului corespondentul caricaturii din planul personajului. Unitatea universului pamfletar arghezian se datoreaza n primul rnd unitatii de substanta artistica, asadar viziunii originale realizata printr-o anumita gama de procedee. n pamfletul literar n relatia dintre nivelul estetic si mesajul polemic, forta acestuia este proportionala cu arta literara fiindca aceasta constituie cel mai important factor de convingere al opiniei pamfletarului. Arghezi n-a publicat niciodata o culegere n exclusivitate de pamflete. Pamfletele sale au fost incluse ca urmare n volumele de proza lirica. Un exeget al pamfletului arghezian, Al. George, marturisea ca proiectul unei culegeri de pamflete care sa le cuprinda n ntregime i se pare aproape imposibil. Aceasta nu nseamna ca nu i este recunoscuta lui Arghezi unicitatea si originalitatea acestei forme de exprimare literara a unui protest. Cel mai pretios omagiu i este adus lui Arghezi de un alt faimos pamfletar, Ion Vinea, care l recunoaste incontestabil, cel mai mare pamfletar dintre toti marii maestrii ai diatribei. ARGHEZI N LUME Desi se spune in mod curent ca Arghezi n-a fost descoperit tardiv de straini, cum s-a ntmplat cu Eminescu, totusi prezenta masiva a operei poetului peste hotare s-a efectuat dupa anii 50. Intr-o inventariere bibliografica a ecourilor pe care opera poetului romn le-a strnit peste hotare ne ntalnim cu traduceri si comentarii care precedeaza aparitia Cuvintelor potrivite. Salomon Segal cuprinde ntr-o antologie aparuta n 1922 la Viena sase poezii de Arghezi. (Prefata culegerii este semnata de N.Iorga). n 1923 revista Concilio din Florenta publica versuri de Arghezi iar saptamnalul Delta din Fiume l nregistreaza ca poet. n 1924, la Arad, Fekete Tivadar, in culegerea antologica maghiara, Szerelmes Kent, l trece si pe poetul romn (unul dintre condeiele luptatoare din Romania-un poet autentic). Aparitia Cuvintelor potrivite (1927) faciliteaza circulatia, oarecum monografica, a poeziei argheziene. In 1929 slovaca Jindva Huskova si deschide antologia sa Moderni rumunske basnici (Bratislava) cu cteva poezii de Arghezi, pe care-l prezinta n prefata ca un poet adevarat si un om modern. Peste doi ani, in 1931, la Poznan, apare antologia Tematy rumunske a polonezului Emil Zegadowicz, cunoscut ca traducator al lui Eminescu, care-l talmaceste acum pe Arghezi si-l prezinta cititorilor din Polonia ca poet si publicist de valoare: Arghezi a ridicat importanta tabletei la demnitatea Artei. n acelasi an, la Paris ntr-un volum de Contes roumaines patrunde in Occident si proza argheziana. Revistele germane care apar n Romnia n acesti ani i consacra spatii mari, cum face revista Klingsor din Brasov. O antologie germana, fara indicarea anului, aparuta la Timisoara, nregistreaza o parte din Cuvinte potrivite. Prima traducere integrala dintr-o opera de Arghezi apare la Praga in 1936; e vorba de romanul Ochii Maicii Domnului. Emil Biedzycki trece in sumarul antologiei sale Zaris Dziejow literatury rumunskiej (Lvov,1935) si poezii de Arghezi. n 1936, cteva reviste italiene si franceze i consemneaza numele, n 1942 apar noi traduceri in maghiara (Budapesta), iar in 1943 o culegere franceza la Marsilia. Cunoscutul romn si prieten al culturii romnesti, profesorul italian din Torino, Mario Ruffini, traducator deopotriva al lui Eminescu si Arghezi, l recomanda italienilor inca din 1933 ca pe unul dintre cei mai mari poeti ai Europei. Aceleasi cuvinte, aproape n aceiasi termeni, avea pentru Arghezi Ramiro Ortiz, n 1936 care-l cunoscuse pe poet in timpul sederii sale n Romania. Se pare ca

Ortiz este si redactorul paragrafului Arghezi din Enciclopedia italiana (publicata dupa 1938),unde i se consacra poetului romn un fragment de coloana din Apendice. Textul este elogios: Arghezi, prin tehnica versului si prin inspiratie este considerat cel mai mare poet romn contemporan. La bibliografie sunt citate lucrari de E. Lovinescu si Nicolae Davidescu si La poesia rumena contemporanea de Ramiro Ortiz, aparuta in Varia Romanica, Firenze, 1932 . n 1934 si 1936, romanistul Mario Roques a tinut la Univesitatea din Oxford o conferinta despre Poezia romna. Textul integral, inclusiv traducerea versurilor si bibliografia, a fost publicat n La Revue internationale des Etudes balkaniques, 1937 1, T. I. 1937, (La poesie roumaine contemporaine,conference a LUniversite d Oxford, 1936). Textul mai aparuse n 1934 n col. The Taylorian Lecture; o versiune romneasca a aparut prin grija Societatii Prietenii istoriei literare (trad. Ghiorghina Ghibanescu ), la initiativa lui Petre V. Hames n 1938. n acelasi an, n antologia Les francais et la Roumanie, ntocmita de Paul Desfeuilles si Jacques Lassaigne, aparuta la Bucuresti, Mario Roques publica un amplu expozeu despre Poezia Romana, unde lui Tudor Arghezi i se rezerva un loc aparte : un talent complex, n care se amesteca macabrul si suavul . Este subliniata de asemenea revolutia pe care Arghezi o face pe plan estetic n poezia romneasca. n 1937, n Editura parizinana Corymbe, Ion Biberi publica o culegere de medalioane critice destinate strainatatii: Etudes sur la litterature roumaine contemporaine. Capitolul Arghezi este elogios, poetul romn este comparat cu cu Rabelais. Dupa razboi, poezia si proza lui Arghezi colinda lumea. O interesanta antologie ntocmenste la Lisabona n editura Portugalia (1946) profesorul Victor Buescu: Novos contos rumenos, unde este inclus si Arghezi : Cel mai mare poet contemporan al Romniei, dar si un prozator de prim ordin, unul dintre cei mai mari artisti pe care i-a cunoscut limba romna dupa Eminescu . Opera poetica a lui Arghezi patrunde nu numai n antologii colective, ci chiar n culegeri individuale, mai ales n limbile romanice. n franceza nregistram 4 volume prinrte care Poemes choisis n traducrea lui Hebert Juin , Paris 1958; Chois des textes, traducere cu o prezentare de Luc Andre Marcel; Poemes choisis urmate de cele aparute n ziarele si revistele de limba franceza (n Franta, Belgia si Elvetia). Dintre antologii, retinem cunoscuta antologie critica Ecrivains contemporains (Paris, 1965), n care lui Arghezi i se face o prezentare elogioasa (un mare creator de limba; a creat propria sa limba poetica pe care a impus-o epocii sale) ca si recenta culegere de poezie romneasca, de la Arghezi la poetii tineri, aparuta la Bruxelles, sub ngrijirea poetului belgian Karel Jonckheere. n Italia, poezia lui Arghezi patrunde prin traducerile lui Mario de Micheli (Versi, Milano, 1961), Salvadore Quasimodo (1966), Rosa Del Conte (1967), prin doua antologii, una aparuta la Florenta n 1951 (Ed. Parenti), sub ngrijirea lui Mario de Micheli si Dragos Vrnceanu. n reviste au aparut comentarii si traduceri, unele semnate de A. Siciliano si Petru Iroaie (n Poesia si Nuova critica). De o importanta deosebita n difuzarea creatiei argheziene este volumul ntocmit si trades n limba spaniola de Maria Tereza Leon si Rafael Alberti: Poesias, Buenos Aires, 1961. Prezentarea lui Rafael Alberti, el nsusi mare poet, considerat poetul national al Spaniei luptatoare, exprima o profunda admiratie fata de Arghezi: cel mai mare poet roman n viata, a carui creatie atinge cele mai nalte culmi ale literaturii universale. Limba portugheza cunoaste, n afara antologiei de proza a profesorului Victor Buescu (Lisabona, 1946), si culegerea aparuta n 1960 la Rio de Janeiro. Un interes deosebit pentru poezia lui Arghezi au aratat scriitorii germani: sapte editii separate, doua culegeri antologice si multe poezii n revistele din Germania si Austria: Gedichte, Wien, 1961 (Bergland Verlag) n traducerea lui Alfred Margul Sperber; acelasi traducator scoate n 1961 o traducere mai ampla la Bucuresti, care cunoaste si a doua editie n 1964. n limba rusa au aparut trei volume separate si doua ample antologii (dnd la o parte traducerile din reviste). Un ecou deosebit au avut culegerile Versuri alese de Tudor Arghezi (Moscova, 1960) n traducerea poetilor A. Sadetki si I. Mirimski si Antologia poeziei romnesti (Moscova, 1958), care cuprinde si poezii de Arghezi talmacite de A. Sadetki.

O simpla nsiruire statistica a traducerilor lui Arghezi ofera un tablou sintetic al circulatiei mondiale a acestei mari poezii, prin care s-a nnoit lirismul european, cum spunea Tudor Vianu. Astfel, opera lui Arghezi cunoaste talmaciri: n srbo-croata 4 editii separate; n bulgara un volum si o antologie; n maghiara 9 volume (editia Testamentom si antologia Arghezi Brecht Quasimodo cuprinznd texte paralele n limbile maghiara, romna, germana si italiana; n bielorusa; n ceha; n greaca; n slovaca; n suedeza; n ucraineana. Volumul Dikter rommaniskan, n traducerea poetului suedez Arne Haggquist, este nsotit si de o prezentare semnificativa: n Romnia exista, n ziua de azi, un poet mare, un poet foarte mare, al carui geniu devine n sfrsit cunoscut conationalilor lui Nobel si n lumea ntreaga. n limbile orientale, Arghezi a patruns n: araba, armeana, bahasa, gruzina, tatara etc. Cuprins n peste treizeci de limbi, n peste treizeci de volume si patruzeci de antologii, comentat si prezentat n peste saizeci de ziare si reviste straine, Tudor Arghezi reprezinta, alaturi de Eminescu, Brncusi, Enescu, Iorga si Coanda un reper international de prezenta a spiritualitatii romnesti n lume.