Augustin IOAN

În pustiu

Am văzut, în Mauritania, cum nisipul întregii Sahare se varsă direct în ocean. Două deşerturi diferite, aflate în
coliziune. Vizitînd pustia – cu precauţia impusă de asasinarea turiştilor francezi şi a unor militari localnici în
chiar preziua sosirii la Nouakchott –, poţi înţelege în ce fel aceasta poate naşte religii şi, mai apoi, le poate
hrăni expansiunea. Pentru că există, în mişcarea pulsatilă a acestei vietăţi, cîteva înţelesuri pe care aceste
religii şi chiar cîteva filozofii recente (spre pildă, aceea a lui Deleuze şi Guattari) le-au formulat mai bine decît
o pot face eu aici. Şi totuşi, iată cîteva umile observaţii de la faţa locului.

Geografia deşertului este extrem de pregnantă, dar ea nu serveşte orientării, de vreme ce nu este stabilă.
Dunele şerpuiesc în timp real, le vezi deplasîndu-şi conturele reale sau morganatice. Există vînturile mari, cele
care turbură peisajul cu totul, strămutînd peisajele şi zburătăcind contururile molare. Prin ele am trecut pentru
a ateriza şi, apoi, decola de pe aeroportul din capitala mauritană. O volbură de nisip, cu amploare urieşească,
care se abate asupra de sine, ştergînd tot ce se va fi scris mai înainte pe nisip – urme, contururi, edificări. Dar
există şi curentul de dună, meşteşugarul în cheie minoră, a cărui preocupare este aceea de a o ascuţi pe aceasta
la vîrf, pînă la o nouă prăbuşire în sine a „tăişului“ astfel creat.

Dincolo de efortul de a zidi în deşert, m-a impresionat mai mult prăbuşirea cu care deşertul anihilează orice
astfel de trudă. Nisipul este abraziv, este dinamic şi este continuu în opoziţia sa. El nu dărîmă de-a dreptul, ci
surpă, înclină, macină, descompune. Iată de ce, în cele din urmă, cea mai înţeleaptă decizie este aceea de a-i
utiliza atributele: starea temporară şi fluxul. „Arhitectura“ corturilor berbere este, în acest sens, mai interesantă
decît cea definitivă, din meschinii blocheţi (un soi de cărămizi de beton) din care la noi se fac cel mult anexe
gospodăreşti sau de producţie, necum locuinţele şi chiar vilele „somptuoase“ de acolo. Ipostază minoră şi
trecătoare a adăpostului, cortul aminteşte celor tentaţi să uite acest fapt elementar că misiunea ocrotitoare a
arhitecturii nu şade în consistenţa zidurilor, ci în calitatea spaţiului interior pe care acestea – din orice vor fi
fiind făcute, chiar şi din ţesătură – îl salvează, domesticindu-l, de dinaintea urgiei cosmice. Prin urmare, am
fost impresionat de ţesăturile, covoarele care slujesc drept „pereţi“ acestui cort, precum şi de axul central al
cortului berber, împrejurul căruia se concentrează şi decoraţia. În instabilitatea imanentei sale strămutări,
cortul asigură dăinuirea unei forme de acasă interioară, în condiţiile în care orice altceva se schimbă şi nimic
nu rămîne la fel.

Decît, poate, magnitudinea deşertului, în raport cu care caravanele vor fi avut sentimente asemănătoare
navigatorilor pe apă. Molar şi molecular, orientare nu prin reperele geografice obişnuite, ci prin apelul la
extremităţi: semnele de pe teren, invizibile pentru ceilalţi, şi stelele de sus sînt pentru nomad „busolele“ prin
care deplasarea sa în chiar inima instabilităţii asigură atingerea destinaţiei.

În ceea ce priveşte arhitecturile cele noi din Nouakchott, am putut vedea în acţiune explozivă aceleaşi greşeli
pe care le-au făcut şi românii cei recent îmbogăţiţi după 1989. Toate! Construcţia de edificii mari, dar
niciodată majestuoase, fără infrastructura şi serviciile comunitare care dau, de fapt, calitate vieţii urbane, este
dominanta boom-ului imobiliar local. Fructul interzis – locuinţa individuală amplă – proliferează în forme
acromegalice. Fireşte, în cîţiva ani (sigur mai puţini decît îşi imaginează proprietarii), toate aceste năzdrăvănii
vor fi înghiţite de nisip sau dizolvate de avansarea oceanului. Pînă atunci însă, observi cum eforturile
monumentalizante patinează, de vreme ce ele sînt imediat anihilate de omniprezentele garduri din aceiaşi
blocheţi. Opace, ele au rostul de a marca şi prezerva limita proprietăţii. Dar ele, ca şi la noi, dau seama despre
o absenţă a culturii păstrării limitei. Cu alte cuvinte, gardurile sînt menite să ţină fizic afară străinul, cîtă vreme
străinul nu este împiedicat de limitele sale interioare de a respecta proprietatea altuia, aşa cum se întîmplă, spre
pildă, în Statele Unite, unde, dimpotrivă, prezenţa cîte unui gard jos şochează, de vreme ce restul locuinţelor
nu au aşa ceva. Prin urmare, în Mauritania, ca şi în Senegal, ca şi în România anilor ’90, casele îşi etalează
masa, dar, mai apoi, o blochează vizual prin opacitatea gardurilor.

Şi, mai mult chiar decît la noi, şochează lepădarea de tradiţia vernaculară.
Casa arabă premodernă aducea cu sine adaptarea la mediul ostil: curtea interioară, umbroasă, fenestrarea
minimă, ventilarea naturală prin mişcarea aerului în interior. Din acestea toate, nu au mai rămas decît, poate,
preeminenţa porţilor de intrare în gospodărie, care sînt de amploarea unor camere acoperite, dar deschise către
stradă, îmbrăcate odinioară în ceramică decorată cu caligrafiile şi geometriile sofisticate ale artei islamice (iar
acum – doar în gresie de baie...); şi o distribuţie a spaţiilor interioare de natură să segrege strict între spaţiul
public, eminamente masculin, al camerei de primire şi restul casei, gineceul. Casa funcţionează în doi timpi,
complet separaţi unul de celălalt; primul asociază deschiderii masculinitatea; al doilea asociază izolării
feminitatea (şi, implicit, maternitatea).

În camera mare, de oaspeţi, fotoliile dau ocol pentru cîteva zeci de persoane, dar de mîncat se mănîncă pe jos,
din mîncarea împărtăşită de toţi, prin graţia şi gesturile stăpînului casei. Ceaiul cu mentă, turnat de sus de către
servitorii negri ai casei (aflaţi la primele generaţii de abolire legală a sclaviei) funcţionează drept digestiv
pentru mesele somptuoase, de vreme ce nici o picătură de alcool nu este îngăduită. Glucidele în exces şi
tutunul pe care îl beau din narghilele îi ţin, pare-se, locul la fel de eficient. Citate din Coran brodate şi
covoarele, celebrele covoare de cămilă maure, decorează pereţii. După-masă, convivii se destind întinşi într-o
rînă pe perne, precum odinioară romanii, captivi în dezbateri vive, totdeauna cu voce ridicată şi gestică amplă,
de parcă de ele soarta patriei, putem zice, depandă. Cum e cu Ioropa? Dar cu China cea omniprezentă şi care
fagocitează toate resursele, în inexorabila ei înaintare? Şi pentru ce este aceasta din urmă atît de atractivă, încît
s-a bătut cărare între Mauritania şi China şi tot ce e de vînzare e, parcă, de acolo, de vreme ce şi gazdele
noastre recunosc apucăturile de mare putere în devenire? E, aici, o politică de basculă între foste şi viitoare
puteri colonizatoare? Iese madam Clinton prezidentă? Dar România de ce a deşertat Africa – locul de bătălie
pentru resurse şi pieţe – de tot, fără nici o politică pentru aceasta, după ce fusese omniprezentă şi simpatizată?
Printre vălătucii de tutun dulce, întrebările cele grele plutesc în aer o vreme, după care dispar într-acolo unde
se duc toate întrebările grele atunci cînd se duc...