Sunteți pe pagina 1din 2

PARALELA INTRE SONET DE GEORGE BACOVIA SI SONET DE MIHAI EMINESCU Universul poeziei. G.

Bacovia este poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau sentimentul de sfarsit de lume, al caldurilor toride, in care cadavrele intra in descompunere, al primaverilor iritante si nevrotice (Decembrie, Lacustra, Cuptor, Nervi de promavara). Cadrul este orasul de provincie, cu parcuri solitare, cu fanfare militare, cu cafenele sarace, cuprinse intr-o realitate demoralizanta, amenintand sa se prabuseasca. Alaturi de figurile de proiectate pe acest fundal: copii si fecioare tuberculoase, o palida muncitoare, poetul insusi, ratacind fara sens, facand gesturi absurde, devin "personaje": toamna, somnul, plansul, golul, frigul, tristetea, umezeala, raceala, nevroza, primavara, descompunerea, vara. Ele devin, totodata, proiectii ale unei emotii poetice. Poetul este un inadaptat in societatea burgheza - de aici dorinta de evadare. Sonetele romantice se deosebesc cu mult de sonetele simboliste. Sonetul lui Bacovia face posibila nu o imbinare intre structura si tematica, asa cum se intampla in cazul sonetului eminescian, ci o completare la muzicalitatea conferita de estetica simbolista. Aspectul prozodic al sonetului Bacovian se imbina cu tematica simbolista. Bacovia nu respecta masura unitara a versurilor , iar repetarea unor cuvinte precum noapte, casa, triste accentueaza caracterul obsesiv al poeziei. Tema din sonetul eminescian este iubirea, dar o iubire neimplinita, dupa care poetul ravneste si sufera. Timpul este parca prins in vesnicie, Sa stai visand la foc, iar visul de iubire, dorul face ca timpul sa fie un prezent continuu, o neincetata dorinta. Suferinta eminesciana este foarte diferita de cea Bacoviana, Eminescu fiind rapus de melancolia unei iubiri neincepute, pe cand la Bacovia suferinta este o stare existentiala, o stare ce nu piere ci doar este sustinuta de cadrul obscur. In Sonet de Bacovia este ilustrata o lume in declin, in dezechilibru, atmosfera fiind una apasatoare, noaptea e uda, grea, incarcata de o materie lichida, mahalaua este invaluita in intuneric. Toate acestea sugereaza nu numai descompunerea unui cadru obositor ci si o destramare interioara, un suflet imprastiat in neant. E-o noapte uda, grea, te-neci afara./Prin ceata - obosite, rosii, fara zare-/ Ard afumate, triste felinare,/ Ca intr-o crasma umeda, nmurdara. Spatiul sufocant si inchis ramane fara zare adica fara scapare, fara o iesire, care tine prizioniera fiinta umana. La Bacovia, melancolia nu vine din lipsa unei persoane, a unei iubiri, a unor vise ce face fiinta sa aspire la absolutul clipei, ci dimpotriva ea se datoreaza cadrului dezolant, eul liric pierzand orice contact cu lumea din jur si adancindu-se in bajbaiala in intuneric. In poezia eminesciana atmosfera este incarcata si material datorita acelor grele picuri ce accentueaza ideea de melancolie ce este traspusa intr-un timp continuu. Dar si mai binei, cand afara-i zloata, Sa stai visand la foc, de somn sa picuri". In acest context se produce o stagnare a gandurilor, timpul prezent pare oprit si devenit etern.

Trecutul insa este resimtit in fosnetul hartiei ce creaza o subtila imagine autidiva: si tu citesti din roase plicuri. Adancirea gandurilor in trecut pare fara cale de intoarcere, ca o ratacire temporala ce nu mai poate fi redresata. Timpul trait este imbinat cu timpul mitic: Visez la basmul vechi al zanei Dochii. Aparitia iubitei este ca o continuare a visului de dragoste ce ilustreaza imaginea iubitei pierdute. Acesta prezenta este una feerica, iubita fiind o proiectie a trecutului. Mainile reci accentueaza imposibilitatea unei apropieri fizice, iubirea pierduta nefiind recuperata. Incaperea , sau cadrul interior este la Eminescu un prilej de visare, un cadru perfect al interiorizarii: Dar si mai bine-i cand afara-i zloata,/ Sa stai visand la foc. Materia inconjuratoare impune visarea romantica, pe cand la Bacovia este motivul pentru care eul se adanceste in angoasa si frig.

S-ar putea să vă placă și