1. Conceptii si teorii fundamentale in evaluarea cauzelor delincventei juvenile.

Delincventa juvenila a fost si continua sa fie analizata in mod diferentiat de la o societate la alta, fiind elaborate numeroase teze, orientari, paradigme si teorii explicative, unele excuzandu-se, altele completandu-se reciproc, toate urmarind insa identificarea si evaluarea cauzelor si mecanismelor de baza care determina producerea unor fapte si manifestari cu caracter penal in randul tinerilor.Unele dintre aceste teze si teorii nu au decat o capacitate de generalizare limitata la cadrul social particular in care se desfasoara actele delicvente ale tinerilor, altele au o raza de generalizare mai mare, fiind valide in contexte sociale diferite. Deoarece fenomenul de delincventa juvenila are o serie de conditionari si determinari cauzale multiple, in cadrul diferitelor abordari intervin si se conjuga multiple definitii si explicatii apartinand mai multor disciplinhe stiintifice, fiecare dintre ele valorizand o anumita perspectiva teoretica, motiv pentru care, in momentul de fata, exista atat de multe tentative si modele etiologice in acest domeniu.Din acest set de paradigme si teorii enumeram succinct pe cele mai representative : a) teorii care supraliciteaza importanta cauzelor individuale, psihologice, considerand ca manifestarile delicvente ale tinerilor rezida in comportamentul individual.Intemeindu-se pe constatarea ca unii tineri devianti sau delincventi se caracterizeaza prin tulburari de personalitate sau prin mentalitati specifice varstei adolescentei ( concretizate in adoptarea unor atitudini de negare a valorilor si normelor recunoscute de societatea adultilor ), perspectiva deviantei comportamentale considera ca actele si delictele sanctionate penal sau comise, cu predilectie, neavand capacitatea de a li se supune si de a le respecta.Cu toate acestea, se recunoaste faptul ca asa-numita predispozitie spre devianta a tanarului este dependenta, in mare masura, de contextul socioeconomic si cultural in care acesta traieste, de carentele socializarii morale in familie, de conditiile dificile de munca si viata, de sentimentele de anxietate si frustrare afectiva etc.Dupa cum arata unii dintre adeptii acestei perspective, un comportament delincvent nu poate fi un simptom al unei nevroze sau echivalentul unei depresiuni nervoase, dar in cea mai mare parte a cazurilor exista, la origine, o stare de insecuritate care genereaza conduite agresive, proces care intensifica, la randul sau, anxietatea si nevoia de conflict.Pe aceasta baza, delincventa juvenila este definita ca fiind rezultatul unui conflict de adaptare intre tanar si anturajul sau, conflict datorat unor trasaturi psihice caracteristice varstei adolescentei ( egocentrism, impulsivitate, agresivitate etc ).In consecinta, analoza delictelor comise de tineri se face conform unei etiologii psihologizante, accentuandu-se rolul prioritar al unor perturbari datorate in special conflictelor familiale, fiind chiar utilizate o serie de concepte de nuanta psihanalitica cum ar fi cele de identificare, compensare, supraeu etc.Solutia prevenirii acestor delicte comise de tineri cautata la nivel individual si microsocial ( familia ), fie in ameliorarea tensiunilor interpersonale, fie prin franarea evolutiei negative a unor factori de grup; b) teorii care considera delincventa juvenila drept o consecinta directa a dezorganizarii sociale implicate in procesul de schimbare si dezvoltare.Cauzalitatea primara a delinctelor juvenile trebuie cautata in consecintele negative si conflictuale generate de perioade de criza si instabilitate economica, mobilitatea teritoriala si sociala a populatiilor.Confruntati cu diferite aspecte de dezorganizare sociala , numerosi teoreticieni si practicieni si-au pus problema

identificarii si explicarii variatiilor tipurilor de comportament deviant si a ratei delicventei juvenile prin compararea unor indicatori cu caracter social, cultural, geografic, ecologic etc., din diferite arii urbane, grupuri de populatie, legislatii etc.Pe aceasta baza, au putut fi identificate zone si enclave criminogene in care rata delicventei in randul tinerilor este ridicata, datorita eterogenitatii si a mobilitatii populatiei, proceselor aculturative, ineficientei controlului social institutionalizat etc.Cu toate acestea, perspectiva dezorganizarii sociale ignora o serie de variabile culturale care pot influenta intensitatea delicventei juvenile in anumite zone si arii urbane, neexplicand faptul pentru ce o serie de tineri proveniti din aceleasi locuri de rezidenta nu devin delicventi; c) teorii conform carora delicventa juvenila constituie un efect nemijlocit al conflictelor normative intre diferitele categorii de tineri si obstructiile organizationale de a accede la status, putere si bogatie.Acestea antreneaza neintelegeri intre tineri privind utilizarea optima a normelor sociale, aparand un conflict puternic intre scopurile sociale dezirabile si mijloacele legitime de a le realiza.Delicventa juvenila este deci consecinta utilizarii unor mijloace ilegitime de catre tineri, ca si a unei discrepante intense intre normele socialmente impartasite si conditiile reale ale vietii sociale.Tinerii devin delicventi fie datorita esecului de a ajunge la scopurile culturale prin mijloace legitime, fie datorita nepriceperii de a promova alternative de reusita datorita existentei unor restrictii si bariere sociale.Se poate observa ca aceasta perspectiva postuleaza dihotomia existenta intre modelele culturale ( reprezentate de valorile si scopurile sistemului social ) si mijloacele legitime de actiune utilizate de tineri, considerand delicventa juvenila ca un effect al neconcordantei dintre modelele culturale si mijloacele de actiune.Aceasta paradigma pune insa un accent prea mare pe aspectele conformismului tinerilor, eludand motivatiile comportamentului lor individual si ignorand extensiunea larga a valorilor si a scopurilor extrem de diverse si chiar conflictuale ale diferitelor categorii de grupuri sociale din cadrul societatii.Din acest punct de vedere, o tendinta nonconformista sau chiar distructiva pentru conservatorismul sistemului, aparuta din partea unor tineri, dar in consens cu progresul istoric, poate fi calificata ca devianta pozitiva , forma acestei definiri depinzand de pozitia sociala si politica a evaluatorului, care poate considera, de pilda, ca este problematic sau deviant orice act care atenteaza la ordinea si stabilitatea sistemului social. Marea diversitate a acestor teorii si puncte de vedere, ca si gradul lor de relativitate si reprezentativitate, impun precautie in utilizarea si operationalizarea diferitelor concepte cheie pe care le includ, cum ar fi cele de patologie sociala, conflict cultural -normativ s.a.Dintre acestea, ne vom ocupa cu precadere de cele care sunt mai des vehiculate si folosite in etiologia delicventei juvenile, intrucat ele include o serie de repere orientative pentru cercetarea interdisciplinara a abaterilor si a manifestarilor antisociale comise de tineri. 1.1. Teoria rezistentei la frustrare. O teorie particulara, care incearca concilierea punctului de vedere psihologic cu cel sociologic, este asa-numita teorie a rezistentei la frustrare ( containment theory ), elaborata de W.C. Reckless care, pornind de la critica conceptului de cauza a delincventei, propune elaborarea unui sistem de ipoteze explicative capabil sa suplineasca deficientele teoriei cauzale .Noul

model de abordare a delincventei juvenile are ca fundament conceptual structura interioara a individului, care poate fi caracterizat ca un adevarat scut de rezistenta impotriva abaterilor de la normele sociale si a demoralizarii.Exista, subliniaza Reckless, o structura sociala externa si o structura psihica interioara care actioneaza ca mecanisme de protectie in calea frustrarii si a agresivitatii tanarului.Structura ( sau rezistenta )externa este alcatuita din grupurile sociale la care tanarul participa si este socializat ( familie, vecinatate, prieteni etc ) si care ofera posibilitatea dobandirii unui status, asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimental identificarii cu grupul etc.In schimb, structura ( sau rezistenta ) interioara dobandeste o importanta semnificatie aparte in anumite momente, reprezentand o adevarata matrice care asigura tanarului constiinta identitatii de sine si a imaginii despre sine in raport cu alte personae sau grupuri, convingerea orientarii spre scopuri dezirabile si toleranta la frustrare.Daca unul sau mai multe componente ale celor doua structuri lipsesc, tanarul este predispus sa devieze de la normele de convietuire sociala, comitand acte cu caracter delincvent. Acordand un rol precumpanitor structurii interne de rezistenta, Reckless considera ca elementele ei pot fi cunoscute prin teste de personalitate si de predictie, ceea ce reprezinta un mijloc de prevenire a aparitiei sentimentului de frustrare agresivitate, declansator, la randul sau, de acte deviante si delincventa.Totusi, spre deosebire de teoriile psihologice, aceasta teorie nu accepta ideea unei corelatii directe intre frustrare si agresivitate, ca factori ( cause ) principali implicati in etiologia actului delincvent. Dezvoltand aceste idei, alti autori considera ca manifestarile delincvente ale tinerilor se datoreaza, in mare masura, capacitatii reduse de depasire a situatiilor de frustratie.Starea de frustrare poate aparea ori de cate ori tanarul se confrunta cu un obstacol sau cu o bariera sociala, care-l impiedica sa-si satisfaca interesele si scopurile personale.Ea se manifesta printr-o tensiune afectiva sporita, care-l poate conduce pe tanar sa desfasoare activitati deviante, prin utilizarea unor mijloace ilicite.Capacitatea unui tanar de a surmonta o situatie de frustrare fara a face apel la mijloace de raspuns inadecvate a fost definite toleranta la frustrare , care poate actiona fie ca element favorizant, stimulator, fie ca frana in realizarea scopurilor personale cu mijloace licite sau ilicite. Strans legata de notiunea de frustrare este cea de agresivitate, a carei etiologie, departe de a fi elucidata intr-o maniera acceptabila de catre toti psihologii, juristii, sociologii, psihiatrii sau criminologii, este considerate ca o componenta essentiala, normala a personalitatii, care poate fi canalizata, deturnata sau abatuta pana in momentul cand scapa controlului ratiunii.Agresivitatea este considerate de multi autori ca un instinct sau ca o necessitate, ca un raspuns sau contraraspuns la o excitatie sau frustrare.Ea poate aparea ca o referinta la anumite nevoi vitale ale individului, ca foamea, apararea, sexualitatea.Problema raportului frustrareagresivitate se pune sub doua aspecte : 1) frustrarea, prin ea insasi, nu declanseaza automat un comportament agresiv, ci suscita, mai degraba, o stare de anxietate si de tensiune afectiva, care poate declansa sau nu reactia agresiva

2) nu orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrari, identificandu-se in patologia individului cazuri de agresivitate constitutionala ( in epilepsii, paranoia ) sau accidentala ori castigata, pentru a nu mai aminti de acele situatii in care agresivitatea se datoreaza conditiilor sociale de mediu ( familie dezorganizata, parinti bolnavi sau alcoolici, parinti violenti ).In consecinta, in cazul adolescentilor si a tinerilor, agresivitatea nu trebuie inteleasa ca un indicator cert al unui comportament deviant sau delincvent, ci, mai degraba, ca o incercare de descoperire a propriei identitati de catre tanar si chiar de formare a unei atitudini combative atat de necesara pentru a-si dobandi statusul adecvat in societatea adultilor. Abordand mecanismele etiologice ale frustrarii si agresivitatii in perioada adolescentei, alti autori, intre care L.Festinger, introduc notiunea de disonanta cognitive si afectiva, definite ca fiind un element care intervine atunci cand este incalcata, impiedicata sau nerealizata o necessitate legitima a tanarului, ceea ce conduce la aparitia unor stari tensionale si conflictuale intre tanar si mediul sau socializator.Astfel, primul grup de socializare in care intra orice copil sau adolescent este familia, care-i ofera satisfacerea nevoilor de subzistenta, educatie, securitate emotionala si ii furnizeaza modelele dezirabile de reusita.Exista insa familii caracterizate prin fenomene disarmonice, tensionale si in care anxietatea si lipsa de siguranta, create de perturbarea relatiilor copilului cu parintii sau de conflictele intre parinti, favorizeaza aparitia starilor de manie si violenta, ca si manifestarile de instabilitate si impulsivitate.Aceste disfunctii sunt mai accentuate in familiile in care exista parinti alcoolici sau cu antecedente penale pentru comiterea unor fapte grave, intre care se manifesta conflicte puternice care afecteaza ambianta caminului, conducand la aparitia unor stari de violenta si agresivitate in randul copiilor.Reprezentand efectul cumulat al mai multor factori, inadaptarea si agresivitatea tanarului nu implica cu necesitate devianta, fiind doar o sursa potentiala a acesteia.Ele evolueaza spre devianta numai in anumite conditii si anume cand tanarul realizeaza ca atat atitudinea, cat si comportamentul sau nu sunt acceptate de societate.In acel moment, tanarul va respinge sau va contesta modelele conventional-traditionale, prin parasirea si abandonarea mediului familial sau scolar si asocierea in acele grupuri de referinta care-i asigura suportul emotional si securitaea afectiva, indiferent prin ce mijloace de reusita. Reprezentand o teorie de rang mediu, care incearca sa ofere chiar mijloace operationale pentru prevenirea delincventei la varste vulnerabile, containment theory incearca sa demonstreze ca mecanismele psihosociologice ale frustrarii si agresivitatii, implicate in delincventa tinerilor, nu au o relatie cauzala uniliniara, ci mediata de o serie de variabile intermediare.Fara a neglija importanta mecanismelor frustrarii si agresivitatii in declansarea si persistenta unor manifestari comportamentale deviante, nu trebuie uitat faptul ca o mare parte a delictelor comise de tineri se datoreaza perturbarii relatiilor interpersonale ( mai ales afective ) dintre adolescent si mediul sau social, mai exact, neconcordantei dintre particularitatile individuale si de varsta ale acestuia si cele ale unui mediu inadecvat sau nepregatit sa le faca fata. Teoria asocierilor diferentiale Considerand comportamentul delincvent ca fiind alcatuit atat din elementele care intra in joc in momentul comiterii faptei ( circumstantele si imprejurarile socio-economice si culturale), cat si

 elementele care au influentat anterior viata delincventului ( asa-numita anamneza sociala ), sociologul si criminologul american E.A. Sutherland a elaborat o teorie genetica a delincventei, denumita a asocierilor diferentiale ( differential association ), ale carei principii si ipoteze sunt expuse in celebra lucrare Principles of Criminology .El a facut o critica severa conceptiei lombrosiene privind delincventul innascut sau a transmiterii delincventei pe cale ereditara, disociindu-se, totodata, de ideile lui G.Trade privind explicarea delincventei prin imitatie , introducand teza invatarii sociale a comportamentului delincvent. Teoria lui Sutherland pleaca de la premisa ca in viata sociala indivizii, atat cei adulti, cat si cei tineri, se confrunta cu modele pozitive ( conformiste ) si negative ( nonconformiste ) de comportament sau conduita, care nu se transmit nici pe cale ereditara, nici nu se imita, ci se invata in cadrul proceselor de comunicare si relationare sociala dintre indivizi si grupuri diverse.Aceasta comunicare poate fi atat verbala, cat si comportamentala, transmisa prin exemplul altor persoane cu care se vine in contact direct.Procesul de invatare al delincventei nu este insa liniar, ci include mai multe trasaturi si momente in desfasurarea sa.Mai intai, indivizii, aflandu-se in contact unii cu altii, incep sa-si orienteze mobilurile, scopurile si atitudinile in functie de interpretarile favorabile sau nefavorabile pe care le acorda regulilor si dispozitiilor legale.Este deci posibil ca in anumite grupuri sociale sa predomine acele persoane pentru care, in mod invariabil, dispozitiile legale reprezinta reguli de necontestat, datorita internalizarii si acceptarii prohibitiilor si restrictiilor sociale.In schimb, in alte grupuri predomina indivizii care inclina spre violarea acelorasi dispozitii legale.In consecinta, atasarea sau asocierea unui individ la unul sau altul dintre cele doua grupuri conformiste ( nondelincvente ) sau nonconformiste ( delincvente ) reprezinta momentul cel mai important de care depinde evolutia ulterioara a carierei individului.Astfel, acei indivizi care se vor asocia ( de unde si denumirea de asociere diferentiala ) grupurilor care respecta regulile legale, nevenind in contact cu modelele criminale, se vor adapta mai usor la societatea bazata pe consens, evitand parcurgerea unei cariere delincvente.Indivizii care devin delincventi sunt confruntati mai mult cu modelele criminale apartinand acelor grupuri care nu accepta, nu recunosc sau nu respecta normele legale.De aceea, evolutia spre delincventa, aparuta prin asociatie cu modelele criminale, are aceleasi mecanisme ca si cea implicata intr-o cariera nondelincventa.Ea nu se dobandeste printrun simplu proces de comunicare sau imitatie, ci prin invatarea si experimentarea tehnicilor si procedeelor de comitere a delictelor. Un alt element important al paradigmei asocierilor diferentiale este reprezentat de organizarea diferentiala a grupurilor sociale, care face ca, de cele mai multe ori, normele si valorile sociale sa nu fie cunoscute si receptate in totalitate de toti indivizii.Din acest motiv, pot sa apara o serie de conflicte intre diferitele norme sociale, astfel incat un individ se afla, la un moment dat, in fata unor reguli de conduita mai mult sau mai putin divergente, unele fiind acceptate, altele fiind respinse de diferite grupuri sociale cu care el vine in contact.De aceea, desi el realizeaza care anume dintre conduite sunt considerate bune si care rele de catre un anumit grup social, prin asociatie diferentiala va invata si asimila pe cele apartinand grupului cu care vine mai mult in contact sau pe cele considerate ca fiind mai favorabile indeplinirii in tereselor si scopurilor personale.

In sfarsit, alte elementa ce caracterizeaza asociatiile diferentiale se refera la frecventa, durata si anterioritatea acestora, care ofera individului posibilitatea de a alege si a invata fie comportamentele conventionale, conformiste, fie alte conduite nonconformiste sau deviante.Aceasta optiune de invatare incepe inca din copilarie si dureaza pe tot parcursul vietii individului, care se afla permanent in fata unor finalitati sau mijloace variabile ce-i pot influenta conduita sau morala. Teoria asociatiilor diferentiale , elaborata de Sutherland si completata de D.Cressey, apartinand teoriilor transmisiei culturale , considera socializarea ca factorul explicativ fundamental in geneza delincventei.In consecinta, comportamentul delincvent se invata ca orice tip de comportament prin intermediul socializarii, individul preluand modelele si normele care-i induc o serie de atitudini, deprinderi si comportamente negative.Desi evidentiaza importanta formelor de organizare a grupurilor sociale in stabilirea raporturilor si contactelor dintre indivizi acestea putand favoriza sau impiedica proliferarea conduitelor delincvente teoria lui Sutherland este totusi reductionosta si simplificatoare, intrucat face abstractie de problematica complexa a motivatiei actului delincvent.Raspunsul dat cu privire la geneza mecanismelor deviantei se reduce doar la procesul de invatare sociala in cadrul unui grup restrans, fara sa explice insa care sunt cauzele acestei diferentieri in asociere , precum si motivele pentru care ei se asociaza diferit, in functie de interpretarea data dispozitiilor legale. Cu toate aceste limite, unele din afirmatiile acestei teorii isi gasesc o validitate partiala in domeniul delincventei juvenile, daca avem in vedere faptul ca, in cadrul societatii si al grupurilor sociale, exista modalitati si grade diferite de socializare a adolescentilor si a tinerilor si care nu coincid intotdeauna.Din acest motiv, pe parcursul socializarii treptate, chiar daca tinerii asimileaza si interiorizeaza exigentele si interdictiile sociale transmise de familie si scoala, ei pot invata anumite comportamente nonconformiste si deviante in cadrul grupului stradal sau de prieteni.Unele cercetari au demonstrat, de pilda, ca violenta, agresivitatea, consumul de alcool si droguri, specifice unor adolescenti, reprezinta comportamente invatate sau imitate in cadrul grupurilor de tineri.De aceea, in studierea etiologiei delincventei juvenile, trebuie sa se tina seama de caracteristicile socializatoare ale mediului familial sau social, care, in anumite cazuri, pot deveni adevarate canale de transmisie a unor comportamente negative in randul adolescentilor. Teoria asocierilor diferentiale poate fi folosita, cu precautiile de rigoare, in explicarea procesului de inductie negativa intalnit in institutiile de resocializare a minorilor delincventi, unde adolescentii internati pentru comiterea unor delicte ocazionale, cu grad redus de pericol social, datorita contactului cu cei sanctionati pentru delicte grave si foarte grave, invata pe parcurs o serie de tehnici delincvente, comitand, la randul lor, infractiuni cu grad sporit de periculozitate.Tot astfel, s-a putut verifica partial ipoteza conform careia adolescentii care asimileaza normele si valorile unui grup delincvent prin natura lui, tind sa devina si ei delincventi.Aceasta nu explica de ce alti minori, provenind din acelasi mediu nu devin si ei delincventi sau de ce tinerii care beneficiaza de conditii economice, sociale si culturale favorabile comit acte cu caracter penal.

1.3. Teoria dezorganizarii sociale . O tentativa mai consistenta de interpretare sociologica a delincventei juvenile apartine asanumitei Scoli de la Chicago, care confruntata cu explozia de criminalitate aparuta in societatea americana interbelica, a avansat un set de ipoteze si paradigme care incearca sa surprinda influenta proceselor de schimbare si dezvoltare, mai exact, a efectelor secundare negative declansate de acestea asupra fenomenului de delincventa.Conform acestei orientari, geneza si dinamica delincventei sunt determinate sensibil de marile necesiuni sau crize sociale si economice, de fenomene de urbanizare si exod rural.Rata delincventei este mai ridicata in zonele si ariile caracterizate prin deteriorare fizica, declin de populatie, dezintegrare culturala, ceea ce impiedica exercitatrea adecvata a controlului social al comunitatii, generand fenomene de dezorganizare sociala , marginalitate, devianta. O contributie importanta la fundamentarea acestei teorii au adus-o C.R.Shaw si H.D.McKay, care au evidentiat faptul ca in marile metropole americane rata delincventei este mult mai ridicata comparativ cu alte zone si orase care nu au cunoscut schimbari social-economice si culturale spectaculoase.Utilizand metode statistice de cartografiere a delictelor constatate de tribunale, ei au ajuns la concluzia ca rata delincventei juvenile sanctionate este mult mai ridicata in zonele puternic industrializate si urbanizate, fapt verificabil in mod particular prin frecventa si gravitatea delictelor contra persoanei, proprietatii si moravurilor.De altfel, procesele de dezvoltare si modernizare sociala au fost insotite de o crestere constanta a nivelului de delincventa juvenila, datorita constituirii unor comunitati eterogene, cu grad scazut de structurare si coeziune sociala, in care controlul social traditional devine difuz si ineficace.Prin consecintele produse, mobilitatea geografica si sociala a unor categorii si grupuri extrem de diverse a condus la aparitia unor zone cu populatii formate in majoritate din imigranti, care nu reusesc sa se adapteze intotdeauna noilor conditii.Acest lucru face ca familiile imigrante,stabilite recent in marile metropole, sa nu-si poata indeplini adecvat functiile educative si socializatoare, conducand la o slaba adaptare si integrare a copiilor si adolescentilor, marind astfel probabilitatea de a deveni delincventi.Aceasta ipoteza se verifica insa partial, intrucat exista familii imigrante care au surmontat dificultatile legate de schimbarea rezidentiala, reusind sa asigure o buna socializare a copiilor. Analizand nivelul situatiei sociale a familiei, nivelul conditiilor inh care se desfasoara socializarea adolescentului si calitatea acestei socializari, Shaw si McKay au ajuns la concluzia ca delincventa juvenila este consecinta dificultatilor materiale, incoerentelor si conflictelor individuale sau colective cu care se confrunta adolescentii si tinerii.Din acest motiv, tinerii delincventi provin din familii caracterizate printr-un nivel scazut socioeconomic si cultural, conditii precare de lociunta si confort si care au un numar mare de copii, nereusind sa asigure o socializare si o educatie adecvate.Delincventii minori domiciliaza, de regula, in zonele periferice si sarace ale marilor orase si provin din familii dezorganizate sau descompletate.Majoritatea detesta scoala si mediul scolar, au o slaba insertie scolara, ceea ce ii face, in final, sa fuga de acasa sau sa abandoneze scoala, asociindu-se in grupuri stradale deviante.

Teoria dezorganizarii sociale considera ca factorul determinant in mecanismul cauzal al delincventei juvenile il reprezinta scaderea functiilor de socializare si control exercitate de comunitate si vecinatate, destabilizarea ordinii sociale si a coeziunii grupurilor datorita eterogenitatii populatiei si varietatii normelor de conduita, ca si multiplicarii fenomenelor aculturative in cadrul orasului.In consecinta, cauzele primare ale delincventei juvenile rezida din interiorul comunitatii urbane care, datorita aglomerarii de populatie, diversificarii spatiilor si serviciilor comerciale si sociale, devine prin ea insasi o sursa potentiala criminogena, prin atragerea si ispitirea unor tineri de a comite acte si delicte penale.Solutia eradicarii delincventei consta, deci in elaborarea si aplicarea unor masuri si solutii la nivel de comunitate si nu la nivel individual, accentul fiind pus pe ameliorarea conditiilor economice, sociale si culturale in zonele, ariile si cartierele defavorizate. Considerand delincventa ca un produs direct al dezorganizarii sociale, alti autori evidentiaza faptul ca tinerii crescuti si educati in zonele si ariile defavorizate social si care comit delicte prezinta situatii si conditii sociale diferite de cele ale tinerilor care traiesc in zone rezidentiale selecte.Intrucat conditiile de rezidenta si locuire sunt apreciate ca bune sau rele , comportamentul tinerilor este evaluat ca fiind bun sau rau in raport cu aceste conditii.In consecinta, trebuie remodelat insusi mediul social in care traieste tanarul pentru a putea preveni aparitia si proliferarea manifestarilor de delincventa.Din aceasta perspectiva, tratamentul delincventei juvenile constituie nu atat o problema de sanctiune sociala, cat mai ales una de reconstructie si ameliorare a mediului socio-cultural, iar cazurile de delincventa vot trebui sa fie rezolvate in termenii comunitatii si mai putin in termenii individului deviant. Desi contine numeroase idei valoroase, aceasta teorie considera in mod exclusivist delincenta juvenila ca un efect nemijlocit si direct al proceselor de urbanizare, industrializare si dezvoltare economica, privite ca indicatori ai schimbarii si dezorganizarii sociale.Or, asa cum au demonstrat o seri de studii si cercetari de ecologie ale delincventei, desi se poate stabili o corelatie statistica semnificativa intre nivelul dezvoltarii socio-economice a unei anumite zone si nivelul delincventei juvenile, aceasta nu inseamna implicit o relatie cauzala directa, putand interveni diferiti factori covarianti care actioneaza prin intermediul unei retele de alti factori ( familie, scoala, grup de prieteni, de cartier, comunitate locala etc. ).Intrucat relatia dintre dezorganizarea sociala si delincventa juvenila nu este directa, nemijlocita, ci indirecta, mediata, o abordare corecta a etiologiei delincventei juvenile trebuie sa includa diferitele conexiuni intermediare care influenteaza acest fenomen si care sunt susceptibile de a suporta o explicatie cauzala. 1.4. Teoria subculturilor delincvente si a grupurilor de la marginea strazi. Privind valorile sociale ca un important suport in determinarea comportamentului deviant al tinerilor, aceasta teorie afirma necesitatea de a observa resorturile intime ale delincventei juvenile din perspectiva particulara a subculturilor existente in cadrul unei societati.Principalii reprezentanti ai acestei orientari ( A.Cohen, M.Gordon, M.Yinger s.a. ) considera ca subcultura reprezinta o subdiviziune a modelelor culturale la care participa o mare parte din grupurile sociale.Aceste subculturi apar ca o reactie de protest fata de normele si valorile societatii, grupand indivizi care au sentimentul ca le sunt blocate posibilitatile si

mijloacele de acces spre valorile si bunurile sociale.Din acest motiv, orice subcultura include un set de valori si norme diferit de cel al societatii, uneori fiind chiar in contradictie cu sistemul de valori dominante ( cum este, de pilda, cazul asa-numitelor contraculturi ).Atunci cand indivizii apartinand unor asemenea subculturi utilizeaza modalitati si mijloace ilegitime si antisociale pentru a-si realiza nevoile si scopurile, ne aflam in fata unor subculturi delincvente .In cadrul acestor subculturi exista un sistem de valori si norme, standarde si reguli de conduita, in functie de care sunt exercitate rolurile membrilor si sunt apreciate performantele. Caracterizate printr-o serie de trasaturi specifice ( nonutilitarismul, malitiozitatea, versatilitatea, negativismul fiind dintre cele mai semnificative ), subculturile delincvente impun membrilor desfasurarea unor activitati ilicite si delincvente.Mecanismul principal prin care aceste subculturi actioneaza asupra indivizilor, arata Cohen, este acela de socializare in grup, prin transmiterea si invatarea diferitelor procedee si tehnici delincvente, motiv pentru care teoria sa a mai fost denumita si teoria invatarii ( insusirii ) reactiei delincvente ( reaction-formation theory ). Identificand existenta unor tipuri si niveluri diferite de socializare, Cohen evidentiaza faptul ca, in familie copiii asimileaza, prin intermediul parintilor, modele de valori si norme omogene si coerente, in timp ce prin socializarea facuta de scoala aceasta omogenitate dispare.In consecinta, sistemul de valori prin care sunt apreciate performantele tinerilor in scoala apartine claselor privilegiate sau care detin puterea.Din acest motiv, supusii presiunii celor doua forme de socializare familiala si scolara copiii apartinand claselor defavorizate reactioneaza intr-un fel asemanator nevrozei, prin exteriorizarea frustrarii si asocierea in bande sau subculturi delincvente.In felul acesta, subcultura delincventa apare ca o reactie fata de valorile si normele clasei privilegiate, banda de tineri delincventi adoptand o conduita si un comportament cu standardele subculturii din care fac parte. Preluand aceste idei, alti autori, intre care si F.M.Thrasher, considera ca delincventa juvenila are ca sorginte asocierea unor grupuri de tineri in bande organizate si structurate, care reprezinta, in esenta, un mod de supravietuire si de adaptare a celor marginalizati si frustrati in raport cu modelul normativ si valoric al celor privilegiati.Banda reprezinta, intr-un anumit fel, o forma de organizare sociala negativa a tinerilor, datorita esecului actiunii unor institutii sociale, coruptiei si indiferentei fata de situatia tineretului, somajului, saraciei si ocaziilor prea putin numeroase de distractie si recreare.Ea este structurata si functioneaza pe baza consensului intim al membrilor, stabilindu-si chiar un veritabil cod de drepturi si obligatii mutuale si un sistem de relatii, norme si valori proprii, diferite sau opuse celui apartinand societatii globale.Reunind tineri care se confrunta cu probleme sociale asemanatoare ( saracie, mizerie, somaj, inegalitate etc ), aceste bande organizeaza operatiuni ilicite pentru a-si realiza scopurile si interesele, transformandu-se, uneori, in adevarate subculturi criminale sau subculturi bazate pe crima si violenta , comitand fapte antisociale deosebit de grave ( omoruri, violuri, trafic de droguri, prostitutie etc ). Pornind de la aceste premise, conceptia elaborata de R.A.Cloward si L.E.Ohlin evidentiaza ca delincventa juvenila, ca forma si modalitate de raspuns fata de inegalitatea sociala, nu este un fenomen individual, ci colectiv, reprezentat de subsistemul de roluri al subculturilor

delincvente.Acestea din urma, arata cei doi autori, permit membrilor lor atat indeplinirea unor roluri si forme de activitate delincventa, cat si legitimarea ori justificarea actelor comise in grup.Inspirati de paradigma elaborata de R.K.Merton privind anomia, ei introduc notiunea de oportunitate diferentiala , reprezentata de ansamblul mijloacelor prin care grupurile sociale isi realizeaza interesele si scopurile dezirabile.In functie de aceste oportunitati ( legitime sau ilegitime ) si de mijloacele utilizate ( licite sau ilicite ), se structureaza si tendintele spre conformitate sau devianta, care sunt dependente de pozitiile ocupate de indivizi in structura de oportunitate .De aceea, subculturile delincvente grupeaza, de regula, indivizi care, datorita faptului ca le sunt blocate sau obstructionate oportunitatile economice sau culturale, utilizeaza mijloace ilegitime de reusita. O varianta a teoriei subculturilor delincvente , care incearca sa explice delincventa juvenila ca fiind rezultatul unui comportament invatat, este cea a grupurilor de la marginea strazii sau a societatii de la coltul strazii ( corner street society ), elaborata de W.F.Whythe.El sublinia faptul ca perioada adolescentei si tineretii se caracterizeaza, intre altele, prin stabilitatea si fundamentarea unor relatii de prietenie si camaraderie, de sociabilitate si comunicare intre tineri, care se aduna, discuta, stabilesc diferite planuri de actiune.Mecanismul formarii si structurarii acestor grupuri de tineri este in general cunoscut, majoritatea lor fiind alcatuita din colegi de scoala, de clasa, de strada, de cartier sau de oras.Asocierea si participarea la activitatile grupului de prieteni este considerata ca fiind o modalitate importanta de socializare a tanarului, intrucat in aceasta perioada el are o atitudine ambivalenta : obedienta si revolta, independenta si imitatie, anticonformism si criza de originalitate.El simte nevoia sa fie recunoscut, acceptat si stimulat de catre cei de o varsta cu el, solutia grupului reprezentand o posibilitate sigura de a-si manifesta si realiza dorintele si aspiratiile.Prin contactul cu aceste grupuri, tanarul isi dezvolta limbajul, capacitatile si aptitudinile, asimiland si interiorizand o serie de valori si norme specifice grupului.Unele dintre aceste grupuri au o situatie periferica si marginala in societate, in interiorul lor predominand sentimente de frustrare si insatisfactie sociala sau individuala, de violenta si agresivitate.De aici, respingerea si contestarea normelor si valorilor societatii adultilor si construirea unei table de valori si norme proprii de comportament si conduita, in care prevaleaza mijloacele ilicite pentru obtinerea bunurilor sociale.Prin adoptarea unor norme de conduita ilegitime si a unor mijloace de reusita indezirabile, aceste grupuri de tineri se transforma in adevarate surse potentiale de devianta si delincventa, prin inducerea si invatarea de catre membrii lor a unor tehnici infractionale.Periculozitatea deosebita a grupurilor stradale consta in aceea ca sunt alcatuite , in cea mai mare parte, din tineri care prezinta serioase deficite de socializare, tineri care au abandonat scoala si au fugit de acasa, tineri fara serviciu si tineri care au suferit deja condamnari penale.Din acest motiv, activitatea grupului stradal caracterizata initial prin poluarea morala a locurilor publice se structureaza treptat si preponderent deviant spre comiterea unor delicte deosebit de grave. Seducatoare prin explicatiile lor, teoria subculturilor delincvente si cea a grupurilor de la marginea strazii , supraliciteaza importanta socializarii negative in colectiv, neglijand resorturile intime ale motivatiei individuale in comiterea actului infractional. 1.5. Teoria etichetarii sociale.

Considerand ca modelul cel mai potrivit pentru analiza delincventei juvenile este acela de a investiga interactiunea indivizilor intr-un anumit context socio-cultural si normativ, reprezentantii etnometodologiei si interactionalismului simbolic ( H.Becker, K.Erikson, M.Wolfgang, E.Rugbington, E.Goffman etc. ) concep delincventa nu ca o trasatura inerenta a unui anumit tip de comportament, ci ca o insusire conferita acelui comportament de catre grupul sau indivizii care detin puterea si care evalueaza conduita ca devianta. Pentru a explica mecanismul definirii ori etichetarii delincventei, adeptii acestei orientari considera ca nici un comportament nu este, prin el insusi, conformist sau deviant.Devianta in general, delincventa in special, nu exista ca atare decat in masura in care societatea sau anumite grupuri sociale o definesc sau o eticheteaza, sanctionandu-l pe cel considerat ca deviant .Delincventa nu reprezinta o caracteristica intrinseca a actului sau actiunii unui individ, ci mai degraba o consecinta a aplicarii unei etichete de catre societate.Asadar, persoana careia i s-a aplicat o astfel de eticheta de catre ceilalti ( societate, grupuri etc. ) devine devianta si se va comporta ca atare. Teoreticienii etichetarii sociale concep delincventa ca tip special de reactie sociala de aparare din partea societatii sau a anumitor grupuri, natura si intensitatea acestei reactii depinzand de o serie de factori, cum ar fi puterea, clasa privilegiata, bogatia etc.De multe ori, cei care detin puterea sau bogatia, facand parte din categoriile privilegiate social, au tendinta de a eticheta ca deviante aceste acte nonconformiste ale unor indivizi proveniti din clasele de jos sau mijlocii ale societatii, care, la randul lor, fie ca accepta eticheta, comportandu-se in conformitate cu ea, fie ca o resping, adoptand noi conduite.Din procesul de interactiune si reactiune dintre grupul care elaboreaza si aplica norma si grupul de indivizi care suporta norma si eticheta se poate stabili si evalua intensitatea si caracterul delincventei si al deviantei.De aceea, definirea unui comportament ca deviant depinde numai in parte de ceea ce savarsesc cu adevarat indivizii care incalca normele, fiind de fapt consecinta a ceea ce gandesc altii despre acest comportament. Explicand mecanismele procesului de etichetare, F.Tannenbaum arata ca aparitia si definirea delincventei se face prin damatizarea raului, in orice societate fiind considerati ca rai, bolnavi sau criminali un numar de indivizi, dar nu in functie de natura abaterilor comise, ci de intensitatea reactiei fata de acestea, reactie care influenteaza evolutia carierei lor de viitori delincventi.Evidentiind rolul important al agentilor de control social, in special al institutiilor represive, K.T.Erikson considera ca in procesul etichetarii acestia il imping pur si simplu pe individ catre o cariera delincventa, pe care el o accepta in cele din urma ca fiind singura alternativa posibila Paradigma etichetarii sociale a fost adeseori aplicata in definirea si sanctionarea delincventei juvenile, cat si in recuperarea sociala si morala a tinerilor care au savarsit abateri si delicte, ceea ce s-a reflectat pe plan social si legislativ in diferitele sisteme de sanctionare si reeducare a deviantilor tineri, in masurile de protectie si ocrotire sociala sau in programele de asistenta si prevenire a diferitelor abateri si incalcari savarsite de minori si tineri.Astfel, asa cum arata o serie de studii si cercetari, intr-o buna parte din legislatii sunt considerate si etichetate ca deviante si

delincvente acele acte care contravin normelor de conduita stabilite de catre adult, delincventa fiind atributul anumitor categorii de tineri proveniti din categoriile si familiile neprivilegiate, desi comportamentul lor nonconformist nu se deosebeste de cel al tinerilor apartinand unor categorii sociale privilegiate sau care detin puterea.Alteori, etichetarea se aplica, cu predilectie, tinerilor cu antecedente penale care reitereaza actele de incalcare a legii si care se vor comporta in conformitate cu aceasta definire, marginalizandu-se in cadrul societatii si devenind tot mai greu de recuperat social. 1.6. Teoria controlului social. Controlul social are, in orice societate, importante implicatii etice, juridice si culturale, intrucat se exercita prin intermediul unor forme, mecanisme si institutii variate, care pot corecta, in mare parte, deficientele si lipsurile socializarii si integrarii sociale.In acest sens, uneori lipsa sau scaderea controlului social, asociata cu deficitul de socializare si cu nerealizarea integrarii, poate determina aparitia unor forme de inadaptare, devianta si marginalitate la anumiti indivizi sau grupuri sociale. Pentru acest motiv, unii autori considera conformitatea ca finalitatea fundamentala a oricarui proces de socializare si integrare sociala.Referindu-se, in mod direct, la aceste raporturi, T.Hirschi a dezvoltat, de pilda, o teorie a controlului social care concepe conformitatea, realizata prin socializare, ca formarea unei legaturi puternice intre individ si societate, caracterizata de patru elemente de baza : a) atasament, corespunzator relatiilor afective pe care tinerii le dezvolta fata de o serie de persoane semnificative pentru ei.Sursa acestui atasament il reprezinta mediul familial, in care se realizeaza socializarea primara si unde parintii actioneaza ca modele de rol , invatandu -si copiii sa asimileze comportamente acceptabile din punct de vedere social; b) angajament, corespunzand aspiratiei tinerilor de a-si continua si desavarsi pregatirea scolara si a dobandi, in consecinta, un status socio-profesional ridicat.Un asemenea angajament tinde sa-i plaseze pe tineri intr-un comportament conventional, in afara caruia ei risca sa devina delincventi.Astfel, spre deosebire de tinerii care au scopuri bine definite, adolescentii adeseori beau, fumeaza, se asociaza in grupuri sau se angajeaza in diverse comportamente care, nefiind orientate catre scopuri viitoare, sunt mai predispuse catre devianta si delincventa; c) implicare ( comportare ), care priveste participarea la activitati conventionale ce conduc la succese valorizate social si la obiective legate de achizitionarea statusului social.Astfel, calitatea activitatii tinerilor si proiectarea de catre acestia a unor scopuri viitoare apar ca elemente importante in prevenirea devierii lor morale si sociale; d) convingere ( credinta ), reprezentand acceptarea validitatii morale a sistemului central de valori sociale.Exista insa o anumita variatie in aceasta acceptare, care este fundamentata pentru teoria controlului social, deoarece cu cat indivizii se simt mai putin constransi de reguli si norme,

cu atat ei sunt mai tentati sa le incalce.Hirschi considera ca exista un set dominant de valori a caror validitate este acceptata chiar de catre indivizii devianti, in pofida faptului ca acestia nu se simt legati de ele datorita slabelor legaturi cu ordinea sociala dominanta. In felul acesta, teoria controlului social elaborata de Hirschi considera ca delincventii nu pot forma sau mentine o relatie cu societatea care sa includa cele patru elemente evidentiate.In consecinta, cu cat sunt mai puternice asemenea elemente, cu atat sunt mai putin probabile comportamentele delincvente.Teoria sa, care acorda un rol important relatiei care se stabileste intre procesul de socializare si controlul social, apare, din acest punct de vedere, mai valida si mai pertinenta decat teoria asocierilor diferentiale ale lui E.Sutherland sau cea a subculturilor delincvente a lui A.Cohen, deoarece localizeaza analiza la un nivel suficient de concret pentru a fi confruntata cu realitatea imediata. Cu toate acestea, cum observa, pe buna dreptate, o serie de critici ai sai, printre care T.L.Empey, suportul empiric al teoriei lui Hirschi nu este suficient pentru a putea oferi o explicatie completa faptelor, asa cum se petrec ele in mod real.Mai mult, Hirschi nu ia in considerare modul in care cele patru elemente ale socializarii pot actiona simultan, afectand probabilitatea de aparitie a comportamentului delincvent.In loc de analiza empirica a relatiei dintre atasament si credinta, teoria sa ipotetizeaza doar aceste relatii.In consecinta, apare neclara masura in care cele patru elemente reprezinta componente ale socializarii, distincte din punct de vedere empiric.Se ridica, totodata, intrebarea daca relatia intre individ si societate cuprinde numai patru elemente, cu atat mai mult cu cat modesta putere predictiva a constructelor lui Hirschi sugereaza si unele elemente aditionale.Pe de alta parte, desi aspiratiile educationale si ocupationale sunt centrale in teoria lui Hirschi, el nu incorporeaza constructe esentiale pentru dezvoltarea acestor aspiratii, cum ar fi : nivelul socio-economic al familiei, atitudinile personale, influenta unor modele semnificative etc.Teoria sa priveste socializarea doar ca finalitate unica a micromediului familial, ignorand raporturile reale care se stabilesc intre institutia scolii, familie, grupuri de prieteni si alte instante sau agenti de socializare. Dezvoltand o critica amanuntita a teoriei lui Hirschi, M.D.Wiatrowski si colaboratorii sai, preocupati de estimarea gradului in care fiecare dintre cele patru elemente ale socializarii contribuie, mai mult sau mai putin decat celelalte, la aparitia comportamentului delincvent, au utilizat analiza factoriala pentru a identifica noi elemente ale procesului de socializare.Selectia informatiei a fost ghidata de cercetarea intreprinsa de Hirschi, dar intrucat nu au putut fi utilizati itemii exacti folositi de acesta, au fost construite scale compozite, alcatuite din itemii care coincideau cu constructele teoriei lui Hirschi.Analiza principalilor itemi a evidentiat urmatoarele elemente : a) atasamentul implica relatia tinerilor cu parintii, colegii si scoala.Atasamentul fata de parinti a fost masurat prin doi indici : legatura stransa dintre tanar si mama, respectiv tatal sau; atasamentul fata de colegi a fost reprezentat prin itemi referitori la importanta prietenilor si a timpului petrecut impreuna cu acestia, iar atasamentul fata de scoala prin indici privind atitudinea pozitiva sau negativa fata de scoala si viitoarea facultate, evaluarea aptitudinii scolare si perceptia de catre tanar a interesului profesorilor fata de el;

b) angajamentul a fost reprezentat de un indice al aspiratiilor educationale ale tinerilor, codificate prin scorurile de prestigiu ocupational.Cu acest prilej, aspiratiile educationale au fost masurate pe un continuum al intereselor educationale; totodata o serie de itemi aditionali au masurat claritatea planurilor ocupationale, testand aspiratiile spre urmarea facultatii, timpul dedicat pregatirii scolare si activitatilor extrascolare etc.; c) angajarea ( implicarea ) a fost evaluata prin itemi careindica intensitatea pregatirii scolarea a tinerilor.Spre deosebire de analiza lui Hirschi, bazata prioritar pe relatia dintre activitatea scolara si delincventa, studiul lui Wiatrowski a inclus in analiza si pregatirea extrascolara neimpusa de cadrele didactice, impreuna cu frecventa dezbaterii de catre elevi a activitatii scolare; d) convingerea ( credinta ) a fost mai dificil de operationalizat datorita complexitatii si subiectivitatii pe care o implica.Hirschi considera, de pilda, ca un tanar definit printr-un strans atasament paternal este recompensat pentru conformitatea aratata prin aprobarea si stima celor pe care ii admira .Aceasta legatura cauzala conduce, la randul ei, la respect fata de persoanele care poseda pozitii de autoritate si la credinta ca regulile societatii sunt obligatorii pen tru conduita fiecaruia.Hirschi utilizeaza, in mod frecvent, notiunea de constiinta in termeni de dezvoltare a supraeului si ii integreaza acesteia conceptul de greseala, aratand ca tanarul delincvent incearca un mai mic sentiment al greselii atunci cand incalca legea.Spre deosebire de el, Wiatrowski foloseste o definitie mai larga a credintei, selectand itemii care o masoara in stadiul ei final de dezvoltare si nu la inceput.Exista astfel posibilitatea ca tanarul sa ramana fidel regulilor sociale , in schimb sa nu respecta autoritatea care le aplica.In consecinta, a fost folosit pentru masurarea credintei un indice de onestitate, alcatuit din itemi care evaluau sinceritatea, minciuna, inselatoria, ajutorul dat prietenilor aflati in situatii dificile.Acesti itemi au fost suplimentati, initial de un indice de greseala , deoarece, in teorie, indivizii lipsiti de simtul psihologic al responsabilitatii vor fi liberi sa se comporte fara a tine seama de consecintele acestei responsabilitati pentru propriul lor comportament.Cat priveste delincventa, aceasta a fost masurata prin utilizarea unui indice cuprinzand 26 de itemi referitori la furt, acte de violenta, agresiuni interpersonale, conflicte cu parintii, abateri scolare etc. In final, pe baza tuturor evaluarilor si masuratorilor intreprinse, Wiatrowski si colaboratorii sai au oferit un model revizuit al controlului social care indica clar ca socializarea nu are loc doar in micromediul familial, ci se produce intr-un context educational in care institutia scolii, relatiile cu colegii de scoala si cu prietenii au roluri determinante.Delincventa sau, cel putin, devianta morala nu este efectul direct sau nemijlocit al socializarii defectuoase in familie, ci reperzinta consecintele unui lant cauzal format din relatia atasamentului fata de scoala si familie cu convingerea ( credinta ) tanarului in validitatea morala a normelor si valorilor sociale. Un punct de vedere mai nou si mai original in legatura cu relatia care se stabileste intre controlul social si actul deviant ii apartine lui E.M. Lemert care, in acord cu pozitia sa interactionista, accentueaza rolul etichetarii in ansamblul mecanismelor de control social.Din aceasta perspectiva, controlul social nu mai apare ca o reactie constanta fata de devianta, ci ca o variabila independenta, capabila sa provoace ea insasi devianta.In consecinta, Lemert considera actul deviant ca efect nemijlocit al intensitatii si formei de control social exercitat asupra persoanelor

care incalca regulile si normele de convietuire sociala..In aceasta viziune, normele sociale nu mai sunt considerate ca reprezentand puncte de referinta pentru actiunile indivizilor, ci un set de probabilitati care in unele situatii risca sa aduca multiple neplaceri indivizilor.Din acest mo tiv, conchide Lemert, trebuie sa adoptam mai mult o perspectiva interactionista decat una relationista asupra controlului social. In viziunea noastra, intre diferitele forme si institutii cu rol de socializare si control social se stabilesc o serie de relatii si legaturi de dependenta care nu trebuie scapate din vedere, cu atat mai mult cu cat esecul sau influenta negativa a unora dintre ele se pot recupera nefast asupra finalitatii celorlalte.Astfel, o educatie deficitara in familie, sub aspect moral, poate avea consecinte negative asupra conduitei si carierei scolare, dupa cum invatarea unor modele negative de la anumiti colegi sau prieteni intimi poate influenta nociv comportamentul din cadrul micromediului familial.Cu toate acestea, analiza nuantata a relatiilor care se stabilesc intre diferitele componente si functii ale controlului si procesului de socializare nu conduce si la inferarea unei legaturi cauzale directe intre esecurile sau deficientele acestor procese si comportamentul deviant juvenil.Ea ne dezvaluie totusi unele caracteristici ale manifestarilor antisociale, ca efecte disfunctionale ale socializarii, integrarii si controlului social, precum si o trecere graduala de la inadaptare, neintegrare si marginalitate ( ca forme ale deviantei sociale nepenale ) la delincventa si infractionalitatea juvenila ( ca forme ale deviantei sociale penale ).