Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Generalitati
Transplantul de organe este una din cele mai interesante parti ale medicinei. El reprezinta de fapt inlocuirea unui organ care nu isi mai poate indeplini corect functiile (datorita unor procese patologice sau traumatisme) sau care devine chiar periculos pentru organism, cu altul sanatos, care poate prelua rolul celui bolnav. In vederea realizarii transplantului este necesara existenta a doua persoane cheie: primitorul (receptorul) si donatorul. Donatorul poate fi o persoana in viata sau o persoana recent decedata. Trebuie precizat insa ca nu toate organele organismului uman pot fi transplantate. Cele pentru care deja exista o experienta in domeniu sunt: - Rinichii: daca sunt afectati de lupus, boala polichistica renala, sau sufera de nefropatie diabetica in stadiu avansat. Rinichii sunt cei mai des transplantati. Transplantul poate fi realizat de la un donator mort sau viu, rinichii fiind organe pereche, unul putand prelua si functia celuilalt (in anumite limite, desigur); - Inima: in cazurile avansate si grave de insuficienta renala, boala coronariana ischemica, cardiomiopatii. Se poate transplanta doar de la un donator decedat; - Plamanii: in cazul pacientilor cu fibroza chistica, boala pulmonara cronica obstructiva sau alte probleme de acest tip. Transplantul se poate realiza de la un decedat sau de la un donator viu; - Pancreasul: poate fi transplantat in cazul pacientilor cu diabet, insa doar de la un donator decedat; - Ficatul: este unul din cele mai transplantate organe, una din cauzele frecvente care au indicatie fiind ciroza hepatica. Fragmente hepatice pot fi transplantate atat de la donatori decedati, cat si de la cei in viata; - Pielea: este considerat a fi cel mai mare organ al omului si trebuie transplantat de cel mai multe ori post-traumatic sau dupa indepartarea unor tumori impresionante care lasa o lipsa tegumentara semnificativa; - Intestin: mai ales cand exista tumori sau traumatisme ce devitalizeaza zone extinse din intestin; - Celulele stem: se pot transplanta si ele, insa aceasta este mai degraba apanajul medicinii regenerative, care isi propune ca prin implantarea lor sa stimuleze dezvoltarea de novo a organului sau segmentului care lipseste. In prezent se poate realiza si transplant de tesut, nu doar de organ intreg. Cele mai frecvent transplantate sunt: corneea, oase, tendoane, valve cardiace, vene. Se pot realiza si mai multe transplanturi in acelasi timp, in functie de necesitatile pacientului, disponibilul de organe si stadiul bolii care impune o astfel de masura terapeutica. De exemplu, specialistii pot efectua simultan un transplant de cord si de plamani (patologia cardiaca si pulmonara fiind adesea intricata). In ciuda faptului ca transplantul poate salva atat de multe vieti si poate corecta malformatii, anomalii, redand pacientului frumusetea vietii insasi, transplantul de organe nu poate fi facut oricui sau in orice conditii. Medicina de transplant, ramura speciala a medicinei moderne care se ocupa cu astfel de probleme, nu trebuie sa gasesasca doar o metoda prin care se va rezolva transplantul in sine, dar trebuie sa previna si rejectele, sa demonstreze compatibilitati, sa realizeze prognosticuri pentru fiecare pacient in parte. Transplantul de organe ramane insa un subiect controversat, el ridicand numeroase probleme de natura bioetica, religioasa si umana. Printre cele mai arzatoare subiecte referitoare la o astfel de
situatie sunt momentul in care se acorda consimtamantul pentru donarea organelor dupa moarte, cand un pacient in coma si stare vegetativa totala poate fi declarat ca fara sanse de supravetuire in absenta aparatelor de intretinere artificiala a vietii si in final mort, sau cum se pot plati organele transplantate. Pacientii care se confrunta cu afectiuni cronice, atat de avansate incat tratamentul medicamentos nu mai poate face fata, pot avea indicatie de transplant de organ. Medicul curant este cel care poate aprecia cel mai corect o astfel de necesitate si poate decide daca respectivul pacient este sau nu un bun candidat pentru transplant. Pacientii care nu pot fi inscrisi pe lista de transplant (in ciuda faptului ca ar fi nevoie de unul) sunt cei are au infectii (virale, bacteriene sau parazitare) active, cei cu afectiuni cardiace decompensate, cu probleme legate de consumul de droguri, alcool si tutun, sau cei care au diversi alti factori de risc sau alte boli sistemice. Daca insa pacientul este un bun candidat, el va fi trecut pe lista de asteptare. Pot trece zile, luni sau chiar ani pana cand se va gasi un donator compatibil si pana cand transplantul va putea fi realizat.
Tipuri de transplanturi
Exista mai multe tipuri de transplanturi, prezentate in cele ce urmeaza: Transplantul autograft consta in recoltarea de tesut sanatos de la aceeasi persoana. Adesea un astfel de transplant se realizeaza folosind un exces din tesutul respectiv (cel mai frecvent astfel se face transplantul autograft de piele). Are cele mai putine reactii nedorite, iar riscurile de respingere a tesutului transplantat sunt minime. Allograftul este transplantul clasic, cel care se face de cele mai multe ori. El presupune recoltarea unui organ sau tesut de la indivizi non-identici din punct de vedere genetic, dar care apartin aceleiasi specii. Datorita faptului ca nu exista compatibilitate genetica intre organul primit si
restul organismului, acesta va fi recunoscut imediat de catre sistemul imun al gazdei ca fiind non-self. Consecinta imediata poate fi respingerea transplantului, insa in prezent se realizeaza tratamente imunosupresoare care reduc aceste riscuri. Din pacate un astfel de tratament are repercursiuni sistemice, si este redusa capacitatea globala a sistemului imun de a anihila organismele straine. Astfel, riscul de infectii este foarte crescut. Tratamentul imunosupresor nu poate actiona atat de tintit incat sa reduca atacul imun doar asupra organului nou transplantat si nu asupra intregului spectru de substante ce provin din mediul extern. Transplantul isograft este o varianta a transplantului alograft, insa donatorul si receptorul au o relatie foarte stransa, sunt gemeni identici. Aceasta varianta este insa considerata ca diferita de alograftul clasic deoarece chiar daca din punct de vedere anatomic cele doua sunt similare, in acest caz nu apare un raspuns imun directionat impotriva transplantului. Xenograftul este varianta de transplant in care donorul si receptorul sunt din specii diferite. Un astfel de transplant este cel al valvelor cardiace, care se transplanteaza de la porc. Din cauza numeroaselor complicatii ce pot sa apara ca urmare a unui astfel de transplant, el se foloseste doar in situatii extreme. Transplantul divizat consta in impartirea unui organ (recoltat in intregime de la un donator decedat) la mai multi receptori. Un astfel de transplant se poate realiza cu ficatul. O astfel de varianta de transplant este mai putin practicata, deoarece succesul este cu atat mai mare cu cat se transplanteaza organul in intregime, si nu doar fragmente.
continue ca in tot acest timp sa se ingrijeasca de starea lor de sanatate si sa discute cu medicul periodic in vederea eliminarii, sau cel putin reducerii anxietatii corelate cu aceasta asteptare.
o fac: dupa ce primesc organul de care au nevoie, si dupa ce vad ca deja se simt mult mai bine, ignora consulturile ulterioare, deoarece nu le mai vad scopul. Este o tactica si un mod de gandire defectuos, deoarece astfel pot sa apara complicatii care netratate pot fi chiar fatale. In urma consulturilor se poate detecta orice modificare a starii generale, aceasta poate fi investigata corespunzator si apoi tratata.
Intrebari frecvente
Cele mai frecvente intrebari pe care le au pacientii sunt rezumate in continuare: - De ce am nevoie de un transplant? - Cum pot fi trecut pe o lista de asteptare? - Care sunt testele ce imi vor fi facute inainte de transplant? - Cum ma pregatesc pentru transplant? - Cat timp va trebui sa stau in spital dupa transplant? - Ce presupune o rejectie a transplantului? - Care este tratamentul de care voi avea nevoie? - Cum imi pot mentine sanatatea dupa transplant? - Ce se intampla daca nu sunt un bun candidat pentru transplant? - Care sunt ingrijirile la care pot avea acces daca nu se mai poate face nimic pentru mine? Specialistii ofera raspunsurile la aceste intrebari, dar si informatii suplimentare in cele ce urmeaza.
atunci cand devine insuficient functional poate supune organismul unor stari toxice (prin acumulare de metaboliti ce nu sunt excretati corespunzator). Cele mai frecvente cauze medicale pentru care trebuie realizat un transplant sunt: diabetul zaharat, ciroza hepatica (aceasta are la randul ei o varietate foarte mare de etiologii), boala coronariana ischemica, hepatita C, fibroza chistica, boala pulmonara cronica obstructiva. De retinut! Daca sunteti unul din pacientii care se confrunta cu una din aceste afectiuni cronice (de inima, plamani, ficat, pancreas, rinichi) si aflati ca situatia nu se poate ameliora prin simplul tratament medicamentos, va puteti intreba medicul daca transplantul de organ este o optiune terapeutica viabila pentru dumneavoastra. Decizia de realizare a unui transplant nu este insa atat de usoara deoarece exista numerosi factori de care trebuie sa se tina cont. Medicul curant se va consulta adesea si cu un specialist in domeniu, experienta acestuia fiind mai vasta in domeniul transplantului. Doar dupa consulturi amanuntite si dupa evaluarea obiectiva a avantajelor si dezavantajelor, pacientului ii va fi recomandat sau nu un transplant de organ.
fibrozeaza si apare si o reactie inflamatorie globala. In vederea diminuarii unor astfel de incidente, pacientii sunt supusi unor tratamente prelungite care isi propun sa diminueze agresivitatea si vigilenta sistemului imun. Un astfel de tratament este catalogat drept imunosupresor si include citostatice, glucocorticoizi, anticorpi, medicamente care actioneaza asupra imunofilinelor, interferon, opioide, micofenolati. Din pacate, desi isi indeplinesc foarte eficient scopul, ele au si numeroase reactii adverse. Organismul nu mai este la fel de capabil sa lupte impotriva infectiilor dar nici sa stopeze raspandirea celulelor maligne (sau sa inhibe multiplicarea lor haotica). Pacientii pot dezvolta ca urmare a tratamentului si: hipertensiune arteriala, dislipidemie, hiperglicemie, ulcer peptic, leziuni hepatice sau renale. Nu toti pacientii care au nevoie de un organ vor fi trecuti pe lista de asteptare, insa, deoarece nu toti sunt eligibili. Cel mai probabil nu vor fi acceptati pacientii cu infectii acute, active in momentul aplicarii pentru un loc pe lista de asteptare, cu afectiuni cardiace decompensate, sau cu orice alta problema medicala ce va influenta riscul anestezic dar si prognosticul global al pacientului. De asemenea, pacientii nu vor fi acceptati daca au o problema dovedita cu abuzul de substante nocive, fie ca este vorba de alcool, droguri, medicamente sau chiar tutun. Desi transplantul unui organ este un proces foarte anevoios, care necesita multa atentie si consideratie atat din partea medicului cat si a pacientului, rezultatele sunt, in majoritatea cazurilor, favorabile, iar pacientii sunt de parere ca intregul proces a meritat. Starea de sanatate se amelioreaza semnificativ si intr-un timp foarte scurt. Statutul de receptor, de persoana care a primit un organ implica si o mare responsbilitate. Pacientul trebuie sa inteleaga faptul ca dupa transplant trebuie sa aiba mult mai multa grija de starea sa generala de sanatate. Chiar si inainte de a primi organul in sine, seriozitatea cu care este tratata acesta problema trebuie sa fie maxima. Pacientul trebuie sa respecte strict schemele terapeutice recomandate de medic, trebuie sa se protejeze de infectii, trebuie sa evite aglomeratiile pentru a nu contacta vreo boala transmisibila, trebuie sa se prezinte cu regularitate la controalele medicale ce vor trebui efectuate pentru investigarea sanatatii. Dieta joaca si ea un rol important, pacientului fiindu-i recomandat un regim cat mai bogat in fructe si legume proaspete, care sa aduca vitamine si nutrienti esentiali organismului. Daca este cazul, echipa care se ocupa de pacient poate include si un psiholog, care sa il ajute pe acesta sa depaseasca atat asteptarea pana la transplant, cat si perioada de dupa.
Pregatirea familiei
Familia pacientului care va suferi un transplant de organ (sau chiar doar de tesut) trebuie pregatita astfel incat sa poata oferi un sprijin real acestuia. Este de preferat ca cel putin un membru al familiei sa fie alaturi de pacient atunci cand acesta va fi internat in vederea realizarii transplantului. Insotitorul trebuie sa aiba in permanenta un bagaj minimal pregatit, pentru a putea urma imediat pacientul, atunci cand acesta primeste vestea ca un organ este disponibil. Insotitorul poate fi persoana de legatura dintre echipa de transplant si pacient, poate fi cel care comunica intrebarile si ulterior raspunsurile intre cele doua parti. Este de dorit ca insotitorul sa ramana cu pacientul si dupa transplant, pentru a putea informa asistentele sau medicii daca apar reactii nedorite, daca starea pacientului se schimba brusc (intre controalele periodice si vizitele medicale).
Inainte de a fi considerat ca pacient apt pentru un transplant de organ, medicul personal va recomanda realizarea unor serii de investigatii care sa obiectiveze starea de sanatate a pacientului. Aceste investigatii au si rolul de a stabili profilul imunohistochimic in vederea determinarii unor viitoare compatibilitati histologice intre donor si receptor. Unele investigatii sunt obligatorii pentru toti pacientii care sunt candidati la transplant, in timp ce altele se realizeaza doar daca respectivul pacient are afectiuni (insuficiente) cronice ce trebuie monitorizate periodic. In general, tabloul investigatiilor paraclinice include: - Determinarea compatibilitatilor pentru transplant: in urma unor astfel de teste se va stabili daca organismul va respinge sau nu imediat organul. Rejectul hiperacut poate fi prezis dinainte, cel acut si cel cronic poate sa apara in timp, ca urmare a unor complicatii greu de prevazut. Compatibilitatile se investigheaza foarte amanuntit, aici fiind o problema de viata si moarte, si nimic nu trebuie lasat la voia intamplarii. Printre altele, se vor recolta mostre sangvine si se vor analiza anticorpii pe care pacientul ii are in sange (formati ca urmare a expunerii anterioare la antigene). Acesti anticorpi preexistenti sunt cei implicati in reactiile de respingere imediata a organului. Se va trece apoi la combinarea unei mostre de sange a donatorului cu una a receptorului, asteptandu-se sa se vada care vor fi reactiile. Daca apare aglutinare, iar hematiile sunt distruse prin atac al anticoprilor, nu exista compatibilitate intre cei doi, iar transplantul nu va fi realizat. - Screeningul anticorpilor circulanti: este o investigatie foarte specifica, in cadrul careia se poate stabili daca pacientul are anticorpi pentru diverse produse biologice umane (posibil formati datorita contactului accidental cu acestea in timpul vietii). In cadrul unor astfel de teste, probe de sange ale receptorului sunt puse in contact cu diverse antigene (cele mai frecvente) si daca apar reactii pozitive, inseamna ca a existat un contact anterior, care acum are repercursiuni. Daca astfel de anticorpi exista, sansele de respingere ale transplantului sunt mult mai crescute, chiar daca testele de compatibilitate demonstreaza faptul ca intre donor si receptor nu exista diferente semnificative sau care sa ridice probleme. - Grupul sangvin: este esential ca anterior transplantului sa se determine grupul sangvin al pacientului. Acesta trebuie sa fie identic cu al donorului, pentru a nu exista probleme. Trebuie realizat si profilul RH, din aceleasi motive. - Profilul histologic: este esential in vederea aprecierii din punct de vedere genetic a celulelor. In cadrul determinarii sale este investigat de fapt sistemul major de histocompatibilitate (HLA). La om exista trei clase de HLA, anume I, II, III. Fiecare clasa codeaza proteine unice pentru individul respectiv, iar sistemul imun foloseste HLA pentru a diferentia structurile self de cele non-self. Orice celule care prezinta proteine codificate de HLA-ul invidului si recunoscute ulterior de celulele imune sunt considerate ca apartind acelui individ si nu vor fi atacate. Celulele care au un alt HLA, cum se intampla in cazul transplanturilor sunt considerate straine si vor fi distruse. - Examen psihologic si psihiatric: este necesara realizarea unui examen psihologic deoarece un pacient care va fi supus unui transplant se poate simti stresat, anxios sau deprimat, iar toate aceste emotii pot interfera cu starea generala de sanatate. Un alt motiv pentru care acest examen este necesar este reprezentat de necesitatea ca medicul sa fie sigur ca pacientul este in deplinatatea facultatilor mentale atunci cand isi da acordul pentru o astfel de interventie si ca intelege toate responsabilitatile care sunt asociate transplantului, ca se va ingriji de sanatatea lui corespunzator si ca nu are tendinte autodistructive. Un astfel de examen este realizat si donatorilor in viata, din motive similare.
Rezultatele acestor investigatii vor fi trecute in fisa pacientului si pe baza lor se vor stabili compatibilitatile ulterioare. Cu cat pacientul este mai compatibil, deci sunt bifate mai multe puncte comune, cu donatorul, cu atat succesul interventiei este mai mare.
transplant renal de la un donator decedat, trebuie precizat faptul ca se impune realizarea dializei timp de cel putin o saptaman pana cand rinichiul devine complet functional. Doar un procent foarte redus din organele transplantate nu functioneaza conform asteptarilor si din diverse motive trebuie, dupa o anumita perioada, inlocuite. In ciuda avantajelor, decizia de a trece printr-un transplant nu este niciodata una usoara, pacientul trebuind sa ia in calcul foarte multe aspecte. Uneori poate fi mai usor daca un alt pacient care a trecut deja printr-o astfel de interventie impartaseste din experienta sa, si dovedeste astfel si altora ca nu este atat de greu de trecut peste acest proces.
La spital
Dupa ce s-a stabilit faptul ca pacientul este un candidat viabil pentru transplant, medicul trebuie sa pastreze in permanenta contactul cu el. De aceea, trebuie sa existe un numar de telefon la care pacientul sa fie disponibil si usor de gasit. Astfel, cand va aparea un organ disponibil pacientul va putea fi contactat cat mai repede. Cand vine vorba de transplant, timpul este foarte pretios. Orice amanare, orice prelungire a timpului de pastrare a organului poate insemna reducerea functionalitatii, scaderea randamentului organului respectiv. Pacientii sunt sfatuiti sa nu se prezinte singuri la spital, ci insotiti fie de un prieten foarte apropiat, fie de un membru al familiei. Acesta poate sa ii sprijine, sa asculte sfaturile medicului si sa ajute pacientul sa le indeplineasca, dar poate si sa anunte medicului orice schimbare intervine in starea de sanatate atat inainte cat si dupa transplant. Este foarte important ca pacientul sa nu fie singur, insotitorul fiindu-i alaturi pacientului in toate momentele, chiar si atunci cand din echipa medicala nu este nimeni disponibil la momentul respectiv.
Convalescenta depide de starea de sanatate anterioara transplantului dar si de tipul transplantului in sine. Un alt factor cheie este modul in care organismul raspunde transplantului, daca accepta sau nu noul organ. Un transplant mai complicat si care necesita o supraveghere de specialitate mult mai indelungata estetransplantul cardiac si pulmonar. In aceste cazuri durata spitalizarii este mai lunga decat in cazul transplantului renal, de exemplu. Unii pacienti sunt externati dupa doar cateva zile in timp ce altii trebuie sa ramana cateva saptamani.
Dupa transplant
Daca in timpul transplantului totul a decurs bine, pacientul se va trezi din operatie cu un nou organ, functional, cu o stare de sanatate care se va ameliora pe masura ce recuperarea se incheie si de ce nu, cu o noua pofta de viata. Foarte multi pacienti au declarat adesea ca dupa transplant s-au simtit mai bine decat isi amintesc. Deoarece este o interventie foarte complicata, transplantul de organe poate avea si complicatii. Cea mai importanta este cea reprezentata de respingerea organului (sau tesutului) transplantat. Organismul, in incercarea de a se proteja de orice corp strain poate detecta chiar si organul nou ca fiind non self si va secreta anticorpi care sa il neutralizeze. Desi o astfel de agresivitate este de dorit pentru combaterea infectiilor, sau prevenirea aparitiei tumorilor, in cazul transplantului rezultatele reactiilor imune pot fi chiar fatale. Organul poate fi rejectat in primele minute, saptamani (cel mai adesea perioada critica este considerata primele 3 luni) sau chiar dupa cativa ani. In vederea reducerii la maxim a riscului de aparitie a acestei complicatii, medicii fac teste foarte amanuntite pentru compatibilitate donator - receptor, si instituie un tratament imunosupresor anterior transplantului efectiv. Acesta va fi mentinut apoi toata viata, insa dozele si poate si compusii administrati vor scadea pe masura ce trece timpul. Alte complicatii posibile sunt: - Infectii sau sepsis (datorate tratamentului imunosupresor); - Limfoame; - Tulburari ale echilibrului hidroelectrolitic; - Reactii secundare ale tratamentului imunosupresant: inflamatii si ulceratii ale stomacului sau duodenului, hirsutism (crestere excesiva a parului cu distributie masculina: fata, piept), alopecie, obezitate, acnee, hipercolesterolemie, diabet zaharat tip 2.
Tratamentul post-transplant
In vederea mentinerii statusului imun cat mai neagresiv, pacientul trebuie sa ia un tratament imunosupresor eficient. Imunosupresoarele sunt medicamente care reduc responsivitatea generala a sistemului imun. Ele nu au actiune specifica, nu protejeaza doar noul organ de atacul imun. Reducand insa aceasta reactivitate, organismul in ansamblu este expus pericolelor infectioase si riscului major de aparitie a tumorilor. De-a lungul anilor medicamentele utilizate in acest scop si-au imbunatatit eficienta si se cunosc din ce in ce mai multe despre efectele tratamentului pe termen lung. Se stie, de exemplu, ca ele agraveaza afectiuni de tipul osteoporozei, cancerului, diabetului sau problemelor cardiace, si din acest motiv trebuie administrate cu prudenta pacientilor cu astfel de tulburari. Deoarece echilibrul intre reactii terapeutice si reactii adverse (nu de putine ori grave) este destul de fragil, pacientul trebuie sa asculte cu mare atentie recomandarile medicului cu privire la administrarea tratamentului. Oirce neintelegere trebuie lamurita si pacientul nu trebuie sa se externeze pana cand nu se lamureste complet cu privire la acest tratament. Din pacate, el este singurul disponibil in vederea cresterii sanselor de reusita ale transplantului, deci nu se poate renunta la el. Cu cat este insa administrat mai corect, cu atat riscurile sunt mai
reduse. Orice reactie adversa, orice modificare a starii de sanatate trebuie raportata din timp medicului curant, deoarece pe un teren transplantat evolutia problemelor de sanatate este mult mai violenta si are implicatii grave. Administrarea tratamentului imunosupresant pentru tot restul vietii nu este atat de greu pe cum pare. Sunt, de altfel si foarte multe alte tratamente care se administreaza pe o durata atat de lunga, cum ar fi cazul tratamentelor pentru afectiunile cardiace cronice sau pentru cele renale. Eficienta terapeutica a transplantului este insa net superioara celei pe care o asociaza un tratament medicamentos cronic. Administrarea tratamentului va deveni foarte repede parte integranta a rutinei zilnice a pacientului, care cel mai probabil, instruit de medic si stimulat de cat de bine se simte nu isi va neglija nici o administrare. Pe masura ce timpul va trece, medicamentele vor fi, probabil, mai putine decat la inceput. Ele insa nu vor fi indepartate, caci reactivarea imuna poate determina rejectul chiar si la ani buni de la transplant. Cel mai probabil, in vederea diminuarii reactiilor advserse ale tratamentului, pacientul va primi si alte medicamente, pe langa cele cu actiune imunosupresanta. Este vorba de protectoare gastrice speciale, de suplimente cu calciu, de hipolipemiante. Orice infectie aparuta trebuie tratata prompt si agresiv, pentru a nu i se permite sa se extinda. In general, schemele terapeutice cu rol antisupresor includ: corticosteroizi, inhibitori ai calcineurinei, agenti antiproliferativi, anticorpi monoclonali, anticorpi policlonali. Corticosteroizii cei mai des folositi sunt metilprednisonul si prednisonul. Chiar anterior transplantului se administreaza o doza mai mare de metilprednison, cu scopul de a reduce imunitatea, inflamatia si a preveni respingerea organului. Dupa interventie se pot mentine pentru cateva zile dozele crescute de glucocorticoizi, urmand ca apoi, dozele respective sa fie reduse treptat pana se atinge doza minima eficienta. Administrarea unor doze crescute de corticosteroizi, chiar si pentru cateva zile, poate fi urmata de aparitia unor reactii adverse serioase, cum ar fi cresterea tensiunii, a colesterolului, anxietate. Toate aceste efecte, chiar si cele de natura psihica (anxietate, psihoze, halucinatii) sunt insa pasagere si dispar daca tratamentul se opreste. Administrarea prelungita a corticosteroizilor se poate complica cu aparitia glaucomului, a diabetului indus de steroizi, dar si cu dezvoltarea infectiilor oportuniste, cum ar fi pneumoniile cu Pneumocystis carini. Astfel de infectii parazitare sunt caracteristice pacientilor cu un sistem imun slabit si pot pune numeroase probleme de tratament. Se pare ca exista si pacienti care nu trebuie sa utilizeze corticosteroizi pe termen lung, sau ii pot folosi din cand in cand, insa astfel de situatii sunt destul de rare. Inhibitorii calcineurinei, cum ar fi tacrolimul si ciclosporina sunt substante care blocheaza in mod direct transmiterea mesajelor de initiere a rejectului transplantului de organ. Astfel de medicamente sunt cele care vor ramane cel mai probabil in schemele terapeutice pe termen lung ale pacientului, fiind o parte foarte importanta a terapiei ulterioare. In ciuda faptului ca acesti compusi au un rol marcant, ei au si numeroase reactii secundare si pot de asemenea sa interactioneze cu alte medicamente. Cele mai importante reactii adverse ale tratamentului sunt: hipertensiune arteriala, hiperkaliemie, afectiuni renale, greturi, varsaturi, diaree, hipercolesterolemie, pancreatita, ulcer peptic, tremor, convulsii si cresc riscurile de aparitie a infectiilor oportuniste si a cancerului. Ele sunt considerate ca fiind hepatotoxice si nefrotoxice (mai ales ciclosporina). Datorita importantei lor in tratament, specialistii incearca sa realizeze inhibitori de generatie mai noua, care sa isi mentina efectele terapeutice dar care sa aiba reactii adverse mult mai reduse.
Agentii antiproliferativi, cum sunt mofetil micofenolat, azatioprina si sirolim, pot preveni multiplicarea si maturarea celulelor imune. Alaturi de inhibitorii calcineurinei, si compusii acestei clase de imunosupresoare se vor administra pe termen lung. Prin efectele lor directe, vor preveni atacul imun asupra organului transplantat si vor contribui la reusita interventiei. Cele mai frecvente reactii adverse pe care le au sunt: greata, anemie, leucopenie, cresterea trigliceridelor, iritatie gastrica. Si ele cresc riscul de aparitie a infectiilor oportuniste, a cancerului sau a altor conditii medicale (potential fatale). Reactiile adverse usoare apar la mai putin din 1% din pacienti. Trebuie precizat ca acidul micofenolic (una din formele mofetil micofenolatului) este teratogen daca este administrat mamei in timpul sarcinii si poate determina avorturi spontane. Din acest motiv folosirea lui la femeile insarcinate trebuie evitata. Anticorpii monoclonali (anti receptor IL-2, cum ar fi basiliximab si daclizumab) pot bloca cresterea si dezvoltarea celulelor imune responsabile pentru respingerea transplantului. Acesti anticorpi monoclonali pot fi folositi in stadiile initiale ale recuperarii post - transplant, in combinatii cu inhibitorii calcineurinei si agenti antiproliferativi. Anticorpii policlonali cum ar fi globulina antitimocitica de cal sau iepure, sunt compusi directionati tintit impotriva limfocitelor T. Ele sunt indicate in vederea prevenirii respingerii acute a transplantului, deci vor fi administrate in primele ore si zile dupa procedura. Daca apar semne sugestive pentru o reactie de respingere a transplantului, chiar si la cateva saptamani sau luni, ele pot fi reintroduse in schemele terapeutice. In anumite cazuri utilizarea lor reduce necesitatea administrarii inhibitorilor de calcineruina, considerati ca avand reactii adverse mai grave. Desi foarte utile, se pare ca ele pot determina aparitia sindromului de eliberare a citokinelor, prurit tegumentar, artralgii, leucopenie, boala serului si pot creste incidenta de aparitie a bolilor limfoproliferative. Datorita acestor complicatii in prezent se prefera inlocuirea anticorpilor policlonali cu cei monoclonali. Sindromul de eliberare a citokinelor se caracterizeaza prin aparitia febrei inalte (peste 39 de grade), a frisoanelor si necesita tratament antipiretic imediat.
neoplazii. Specialistii recomanda pacientilor sa trateze cu maxima seriozitate aceste consulturi, si indiferent cat de bine se simt sa se prezinte de fiecare data la programare.
Mentinerea sanatatii
In vederea mentinerii starii de sanatate in parametri optimi si pentru prelungirea sperantei de viata dupa transplant, specialistii in domeniu fac anumite recomandari. Cele mai importante sunt prezentate in cele ce urmeaza: - Prezentarea cu regularitate la consulturile ulterioare: prin prezentarea la medic in vederea realizarii consulturilor dupa transplant pacientii pot preveni o serie de afectiuni importante. Riscul de aparitie al infectiilor (uneori chiar cu potential fatal), dar si al neoplasmelor (in special limfoame) este real si foarte ridicat in cazul pacientilor aflati sub tratament imunosupresor (cum este cazul celor transplantati). Consulturile ulterioare isi propun deci sa depisteze din timp astfel de probleme, sa monitorizeze modul in care organul se adapteaza organismului si vice-versa, precum si reactiile adverse ale tratamentului imunosupresor. - Realizarea de teste paraclinice (hemograma, electroliti, profil imun): prin astfel de teste medicul va putea aprecia concret si obiectiv modul in care organismul receptor a primit transplantul. Reactiile de reject pot fi diagnosticate recent daca analizele se efectueaza cu regularitate, iar tratamentul poate fi modificat. De asemenea, prin realizarea hemogramei se apreciaza aparitia anemiei, a leucopeniei sau a altor reactii secundare asociate tratamentului. Dezechilibrele ionice pot fi si ele prompt diagnosticate si ulterior tratate. De retinut: doar pentru ca organismul incepe sa reactioneze impotriva organului transplantat nu inseamna ca pacientul il va pierde. Printr-un tratament mai insistent, cu doze mai mari sau chiar cu alti compusi imunosupresori introdusi, rejectul se va impiedica, iar reactivitatea imuna va fi din nou adusa la niveluri acceptabile. Totusi, pentru ca astfel de reactii sa fie descoperite din timp, pacientul trebuie sa fie constiincios si sa se prezinte la toate controalele.
- Administrarea tratamentului conform recomandarilor: tratamentul medicamentos corect administrat dupa realizarea transplantului are o importanta cruciala. El poate garanta succesul sau insuccesul transplantului, caci indiferent cat de talentat si de experimentat este medicul care realizeaza transplantul (neexistand hibe din punct de vedere al tehnicii chirurgicale), sau cat de mare este compatibilitatea, daca agresivitatea sistemului imun nu este diminuata rezultatele vor fi dezastruoase. Transplantul va fi, in astfel de conditii, cu siguranta respins. Pacientii sunt sfatuiti sa discute cu medicul fiecare aspect al tratamentului si sa ii adreseze acestuia orice intrebare, astfel incat dubiile si neintelegerile sa dispara. Trebuie discutate reactiile adverse si cum acestea pot fi diminuate (sau chiar anulate), modul de administrare si care vor fi consecintele daca pacientul nu isi administreaza corect si la timp tratamentul. Poate fi mai usor pentru pacienti daca isi pun ceasul sa sune in fiecare zi, alarma amintindu-le astfel ca este timpul pentru tratament. In timp, fiecare se va obisnui, si poate alarma nu va mai fi necesara. La inceput insa ea se poate dovedi foarte utila. - Anuntarea imediata a medicului daca apar modificari ale starii de sanatate: pacientii trebuie sa fie foarte vigilenti pe durata tratamentului, in special in primele luni (primele 3 luni sunt considerate ca fiind critice, in aceasta perioada putand aparea rejectul acut al transplantului). Chiar si ulterior transplantul poate fi respins (de aceea tratamentul trebuie luat cu aceeasi constiinciozitate tot timpul). In plus, reactiile adverse ale tratamentului imunosupresor, nu putine, trebuie raportate medicului din timp. Printr-un tratament adecvat, ele pot fi reduse, astfel incat sa nu afecteze suplimentar organismul. - Evitarea autoadministrarii unor medicamente: este de dorit ca pacientul sa evite orice medicament, indiferent ca este aspirina, sirop de tuse sau supliment natural. Foarte multe medicamente disponibile fara prescriptie medicala pot interactiona cu tratamentul imunosupresor, reducandu-i eficienta. Nici produsele naturiste, indiferent de forma: ceaiuri, pastile, nu trebuie luate fara consultarea anterioara a medicului. Daca pana la momentul transplantului pacientii aveau un stil de viata sedentar, sau caracterizat prin foarte multe restrictii (atat fizice cat si alimentare), dupa transplant (si mai ales, dupa incheierea perioadei de convalescenta), pacientii pot avea o viata mult mai activa. Printre recomandarile specialistilor se numara: - Exercitii fizice regulate: astfel se poate mentine tonusul muscular cat mai puternic, nu apar hipotonii si nici alte modificari ale functionalitatii sistemului osteoarticular. Pastrarea formei fizice in parametri optimi asigura pacientului independenta. Se va putea deplasa singur, se va putea alimenta singur, imbraca singur. Activitatea fizica este unul din inamicii depunerilor de grasime. Cu cat aceasta stare fizica este mai buna, cu atat riscurile ca pacientul sa devina supraponderal sunt mai mici. Foarte multe afectiuni cronice pun probleme din acest punct de vedere. De exemplu, diabetul este frecvent asociat cu obezitatea. La randul lor, multe din medicamentele ce vor fi recomandate pacientului post-transplant se pot complica cu aparitia supraponderabilitatii. In perioada de recuperare, pacientii pot incerca exercitii fizice usoare, care doar sa le asigure miscarea suplimentara. Pot practica yoga, pot alege sa mearga mai mult pe jos, sau pot chiar sa realizeze un program zilnic de exercitii de fitness de intensitate moderata. - Mese regulate si dieta sanatoasa: dieta poate ajuta foarte mult la pastrarea sanatatii si formei bune a organismului, poate ajuta la mentinerea in valori normale a tensiunii arteriale, a lipidelor sangvine, a glicemiei. O dieta bogata in fructe si legume pline de vitamine poate sa sporeasca nivelurile energetice ale organismului si poate asigura antioxidanti esentiali luptei impotriva bolilor. Daca dieta este nepotrivita, medicul poate face anumite recomandari pacientilor, astfel incat acestia sa renunte la alimentele grase, bogate in glucide, in lipide, sau in sodiu. In vederea contracararii efectelor adverse ale glucocorticoizilor, pacientii trebuie sa adopte o dieta bogata in
calciu si vitamina D. Astfel, osteoporoza si efectele sale (fracturi pe os patologic, tasari vertebrale) nu vor mai fi resimtite. - Acordarea de atentie sporita organismului si semnelor de afectare pe care acesta le prezinta: este foarte important ca pacientii sa isi cunoasca organismul, pentru a putea aprecia in ce fel se schimba sub influenta tratamentului imunosupresor. Nivelul energiei, capacitatea de concentrare, tonusul psihic de baza, toate sunt elemente care trebuie apreciate obiectiv atat la inceputul terapie, cat si pe durata acesteia. - Pacientii trebuie sa isi anunte si medicul dentist despre transplant: intr-o astfel de situatie trebuie sa se ia precautie speciale atunci cand vine vorba de interventii stomatologice. Este intotdeauna bine ca pacientii sa aibe o igiena dentara cat mai corecta, insa acest aspect devine chiar mai important dupa transplant. Pacientii trebuie avertizati de faptul ca multe din medicamentele folosite pentru efectele imunosupresoare au reactii adverse manifestate la nivelul gingiilor si dintilor. - Evitarea persoanelor bolnave, infectate, evitarea aglomeratiilor: datorita tratamentului imunosupresor, pacientii au un sistem imun incapabil sa faca fata unor agenti patogeni din mediu. Chiar daca ei sunt responsabili, la un individ imunocompetent, doar de infectii minore sau asimptomatice, aceeasi agenti pot face ravagii in cazul unui pacient cu imunitate deprimata. De aceea, pacientii trebuie sa inteleaga faptul ca dupa transplant, mai mult ca niciodata, trebuie sa se fereasca de boli infectioase, sa evite traumatismele si in general, sa fie cat mai preocupati de sanatatea lor. Pregatirea pacientului pentru (posibile) stresuri emotionale Transplantarea unui organ poate fi o situatie greu de suportat din punct de vedere psihic. Este totusi, un organ strain in interiorul respectivului pacient. Iar acel organ provine de la o persoana care, cel mai probabil (mai ales in cazul transplanturilor majore), a decedat. Pacientul se bucura ca primeste un organ, insa trebuie sa se gandeasca si la faptul ca o viata s-a pierdut. Bucuria sa nu va fi completa niciodata. Transplantul de la un donator in viata, mai ales de la un membru al familiei este insa resimtit diferit, uneori gestul acesta apropiind indivizii. Pastrarea legaturii permanente cu centrul de transplant In vederea investigarii starii de sanatate a pacientului este foarte important ca acesta sa tina un contact strans cu clinica si cu medicul care s-a ocupat de cazul sau. Controalele periodice pot fi facute si la cabinetul medicului personal, insa periodic chirurgul care a efectuat transplantul va dori sa vada bolnavul, pentru a se asigura ca totul este in ordine si ca nu au aparut evenimente neprevazute. Informatii utile pentru donatoriSus Exista doua tipuri de donatori: donatorii vii si donatorii decedati, de la care se pot recolta organe. In cazul donatorilor vii, de la acestia se pot recolta tesuturi care se regenereaza, celule, fluide (sange), sau organe care fie se regenereaza (fragmente de ficat) fie sunt pereche si cel restant poate prelua functia celui donat (rinichi, intestin subtire). Recoltarea de organe se poate face si de la pacientii declarati in moarte cerebrala. Corpul lor este mentinut in viata de catre aparatele speciale de la terapie intensiva pana in momentul in care se poate realiza recoltarea. In utimele doua decenii majoritatea organelor transplantate au fost recoltate de la donatorii aflati in moarte cerebrala. In ciuda acestui fapt, se pare ca este in crestere si numarul organelor transplantate de la persoane aflate in moarte cardiaca, datorita cererilor foarte mari. Organele provenite de la donatori in moarte cardiaca au un randament inferior celor provenite de la donatorii din moarte cerebrala, iar durata lor de functionare este mai redusa.
In ciuda opozitiei specialistilor fata de fenomen, donarea organelor prin intermediul internetului s-a dezoltat foarte mult in ultimii ani. Pacientii isi pot cauta online organul de care au nevoie, si daca exista compatibilitate si platesc pretul cerut pot avea organul intr-un timp record. Specialistii nu sunt de acord insa cu o astfel de practica deoarece nu este sigura si nici etica. In vederea recoltarii unui organ sau unui fragmet de organ se pot realiza doua tipuri de interventii chirurgicale: - Interventia chirurgicala deschisa, clasica: procedura supune organismul unui stres chirurgical mai mare iar perioada de recuperare este mult mai prelungita. - Interventia laparoscopica: procedura presupune realizarea a catorva incizii prin care sunt introduse instrumentele de lucru. Se introduce si un fibroscop, astfel incat medicul vede in interiorul cavitatii in care intra si nu realizeaza procedura in orb. Donatorii nu trebuie sa fie neaparat rude de sange cu receptorul. De foarte multe ori cei doi sunt straini unul de altul. Pentru a fi considerat apt pentru donare, un individ trebuie sa aibe o stare de sanate buna, sa aibe o forma fizica buna, sa nu fie diagnosticat cu afectiuni cronice (cardiace, metabolice, renale sau hepatice), sa nu aibe afectiuni psihiatrice si sa aibe varsta intre 18 - 60 de ani. Rasa si sexul nu sunt factori de care se tine cont atunci cand se transplanteaza un organ.