Universitatea din Bucureşti

Departament-Catedra UNESCO pentru schimburi interculturale şi interreligioase

Comunicare Interculturală

DIMITRIE CANTEMIR – PIONIER ŞI PROMOTOR AL

CULTURII ROMÂNEŞTI ŞI ISLAMICE ÎN CONTEXT
EUROPEAN

Ulea Bogdan – Vasile

Sub conducerea ştiinţifică a
Prof. Dr. Remus Rus

BUCUREŞTI
2009
Cuprins
 Cuprins
.......................................................................................................................... 2
1. Introducere ...................................................................................................................... 3
2. Dimitrie Cantemir – viaţa sa ........................................................................................... 9
2.1. Dimitrie Cantemir (1673—1723) .................................................................... 10
2.2. Despre ascendenţii săi ................................................................................. 11
2.3. Biografia lui Dimitrie Cantemir .......................................................................12
2.4. Urmaşii lui Dimitrie Cantemir ......................................................................... 25
3. Dimitrie Cantemir – promotorul culturii româneşti ……………………......……...... 32
3.1. Dimitrie Cantemir – erudit om politic …………….............................……... 32
3.2. Dimitrie Cantemir şi romanitatea noastră ……...................……………...... 35
3.3. „Divanul” în cultura românească şi în cultura europeană ……….............… 43
3.4. Alegerea lui Dimitrie Cantemir ca membru al Academiei din Berlin ........... 48
4. Dimitrie Cantemir orientalistul .................................................................................... 56
5. Concluzie ...................................................................................................................... 68
5. Bibliografie .................................................................................................................. 71

Introducere

2
 Aflat în negura istoriei medievale româneşti, Dimitrie Cantemir este personalitatea cu
cea mai prolifică gândire europen-renascentistă. Personalitatea lui Dimitrie cantemir este
foarte complexă. El trebuie să joace simultan mai multe roluri. În primul rând este rolul de
boier român, fiu de domnitor. Apoi cel de prizonier cu titlul de gir la curtea sultanului de la
Constantinopol. Un alt rol este cel diplomatic – reprezentant şi în acelaşi timp ambasador al
Tărilor Româneşti la curtea sultanului (timp în care stabileşte legături strânse cu Ambasadorii
Marii Britanii, Franţei şi Rusiei la Constantinopol). Un alt rol, deosebit de important, este cel
de domnitor al Moldovei – pentru o scurtă perioadă de timp. Nu trebuie uitat şi „rolul” de
prieten devotat al ţarului Rusiei. Dar cel mai important „rol” este cel de membru al Academiei
din Berlin. Cea din urmă funcţie ne interesează cel mai mult.
În perioada pribegiei sale prin Rusia, Academia din Berlin îi cere lui Dimitrie Cantemir
să scrie un studiu despre cultura islamică. Acest lucru se datorează vastelor cunoştinţe pe care
le avea Dimitrie Cantemir. Prin studiul efectuat şi publicat în mai multe etape – sub mai multe
titluri de cărţi – Dimitrie Cantemir îşi dezvăluie cunoştinţele sale de om erudit (cunoştea la
perfecţie greaca, latina, araba, siriana, franceza, engleza şi slavona).
Pentru a înţelege interculturalitatea personalităţii lui Dimitrie Cantemir, trebuie
observate: contextul istoric – descoperit din evoluţia factoriilor sociali, politici şi economici
din perioada sa, contextul lingvistic, contextul religios şi cel mitologic.

Dimitrie Cantemir – promotor al culturii româneşti şi islamice în

context europen

Lucrarea “Dimitrie Cantemir – promotor al culturii româneşti şi islamice în context

european” este o încercare reuşită, considerăm noi, de a redescoperi unul din marii oameni de
cultură, care prin viaţa şi activitatea lui a atras privirea intelectualităţii europene, a fost primit
în rândurile ei şi a contribuit, prin lucrările sale, la crearea unei anumite reprezentări în mintea
occidentalilor asupra a două naţiuni: românii şi turcii.
Lucrarea este structurată în trei capitole mari: Dimitrie Cantemir – viaţa sa, Dimitrie
Cantemir – promotorul culturii româneşti, Dimitrie Cantemir şi Islamul. Fiecare din cele trei
capitole se constituie din mai multe părţi sau subcapitole. Scopul este acela de a uşura şi a

3
face plăcută parcurgerea lucrării şi nu în ultimul rând de a întipări mai bine în minţile celor
care vor citi importanţa activităţii artistice a acestui prinţ răsăritean.
Cioran în “Schimbarea la faţă a României”, referindu-se la cultura română, o numeşte “
minoră” şi face o prezentare clară şi destul de argumentată, prin apel la istorie, a ceea ce
înseamnă “cultură majoră”. Noi nu putem avea o “cultură majoră” pentru că noi, românii, nu
am reprezentat niciodată nimic din punct de vedere istoric în context european. Marile
popoare au culturi majore, marile popoare care s-au afirmat şi au fost formatoare de civilizaţie
au acest tip de cultură: francezii, germanii, englezii, italienii. Întrega lucrare (Schimbarea la
faţă…) a filosofului român Emil Cioran e străbătută de dorinţa trecerii de la “minor” la
“major”, lucru realizabil doar printr-o “irupere” sau printr-un “salt istoric”1.
Nu vrem să îl contrazicem pe Cioran, din contra, îi dăm dreptate. Suntem o cultură
minoră! Dar cu siguranţă putem susţine că începutul promovării noastre ca şi “cultură minoră”
o face Dimitrie Cantemir, fiind deci un deschizător de drumuri. Ceea ce face Cantemir pentru
cultura română şi cea islamică poate fi încadrat foarte bine astăzi în ceea ce se numeşte
“relaţii publice”. Relaţiile publice sunt cele care au ca scop final să facă vizibilă şi să
poziţioneze, să contruiască încrederea unui anumit public într-o anumită organizaţie. În cazul
nostru, Cantemir, involuntar, devine un om de relaţii publice, deoarece face cunoscută
celorlalte popoare europene existenţă a două civilizaţii sud-est europene, necunoscute lor. Mai
mult, această prezentare facută este una obiectivă, cu părtile bune şi mai puţin bune, urmărind
doar transmiterea adevărului.
Pornind de la aceste idei, scopul cercetării noastre este de a arăta contribuţia marelui
cărturar moldav la această încercare de a ne face vizibili Europei, de “a le spune” străinilor că
existăm şi că avem un anume fel de a fi, nu mult diferit de al lor, o cultură a nostră, că suntem
urmaşii dacilor şi romanilor, că suntem parte a Europei.
În realizarea acestei lucrări am folosit o bibliografie diversă. Izvoarele de primă valoare
au constituit-o operele lui Cantemir care acoperă întregul spectru al ştiintelor umane: istorie,
geografie, filosofie, etnografie, muzică. Aceste izvoare au fost completate de o literatură
adiacentă deloc de neglijat a celor care au analizat opera şi viaţa marelui umanist Cantemir.
Nu vom da aici nume şi titluri, ele se află trecute toate în lista bibliografică a lucrării.

În continuare vom face o scurtă prezentare a celor trei capitole

ale lucrării.Capitolul întâi l-am numit Dimitrie Cantemir – viaţa sa.

1
Emil M. Cioran, Schimbarea la faţă a României, Humanitas, Bucuresti, 2001, pp. 15-18.

4
 Capitolul al doilea, intitulat Dimitrie Cantemir, promotorul culturii româneşti este axat
pe analiza a două opere deosebit de relevante pentru subiectul pe care îl prezentăm:
Descrierea Moldovei şi Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor.
Cantemir este un umanist adevărat, cu o bogată cultură interdisciplinară. Cunostinţele
sale de filosofie, istorie, geografie, muzică, economie, religie, matematică, fizică, logică îl
arată vrednic a fi membru al Academiei din Berlin, recunoscându-i-se întru totul pe plan
european vasta cultură. Este reprezentantul unei popor pe care îl va prezenta şi pe care îl
reprezintă în faţa umanistilor europeni. Remarcabile au rămas, pentru cultura noastră scrierile
mai sus amintite, una dintre ele, Descrierea Modovei fiind scrisă la cererea Academiei
berlineze.
Pe final, voi încheia lucrarea de faţă cu câteva concluzii care se desprind din conţinut:
Cantemir, prinţul moldav a fost un umanist în adevăratul sens al cuvântului, recunoscut în
Europa, care prin lucrările sale a reuşit să facă cunoscute două culturi: cultura românească şi
cea islamică. Greutatea cercetării sale este dată de metoda critică folosită, de aparteneţa la un
for cultural, academia berlineză,de obiectivitatea prezentării şi vasta sa cultură.

2. Dimitrie Cantemir – viaţa sa

Viaţa lui Dimitrie Cantemir este una tumultoasă, agitată şi plină de riscuri, el fiind
implicat în diferite combinaţii şi rivalităţi politice ale vremii. Pentru a face un curriculum al
vieţii domnitorului vom recurge la o etapizare care ne va ajuta să urmărim principalele repere
şi să scoatem mai bine în evidenţă ceea ce ne interesează – recunoaşterea de care s-a bucurat
sub aspect cultural domnitorul în spaţiul european.
Viaţa sa se poate reconstitui uşor în principalele ei aspecte deoarece avem izvoare de
prim rang în acest scop. Dintre ele menţionăm: Vita Constantini Cantemyri, preţioasă pentru
anii copilăriei şi tinereţii, cronicile din prima jumătate a veacului al XVIII-lea, în special
Letopiseţul lui Neculce, pentru descrierea domniei a doua şi Jurnalul lui Ivan Iliinski pentru o
parte din viaţa petrecută în Rusia. Acesta era dascălul copiilor lui Cantemir şi secretarul său
particular. Pe lângă acestea, adaugăm Viaţa lui Dimitrie Cantemir scrisă de N. Tindal, după
informaţiile lui Antioh Cantemir, fiul cel mic al principelui moldovean. Izvoare de primă
importanţă găsim, de asemenea, la Ştefan Ciobanu (Dimitrie Cantemir în Rusia), I. Minea

5
(Despre Dimitrie Cantemir. Omul. Scriitorul. Domnitorul) şi mai ales în bogata şi frumoasa
reconstituire a vieţii şi operei lui Dimitrie Cantemir de P. P. Panaitescu (Dimitrie Cantemir.
Viaţa şi opera).
Pentru Cantemir, fiu de domnitor al Moldovei şi ostatec la Constantinopol, deosebit de
importantă a fost formarea şi dezvoltarea sa intelectuală, după cum îşi şi dorea tatăl său. Un
rol important în viaţa sa l-a avut Ieremia Cacavelas de la care deprinde limbile greacă şi
latină. Acesta a avut însă şi o influenţă mistică asupra sa, oglindită în primele sale trei lucrări:
Divanul înţeleptului cu lumea, Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre şi Logica, toate scrieri
mistice şi destul de obscure ca exprimare. Putem spune că influenţa lui Cacavelas nu a fost
una dintre cele mai fericite, deoarece, după ce se eliberează de această influenţă, Cantemir
este preocupat de 2chestiuni istorice şi ştiinţifice.
Perioada cât a fost ostatec la Constantinopol poate fi considerată una de desăvârşire a
educaţiei sale, deoarece urmează studiile Academiei Patriarhiei Ecumenice, asemănătoare ca
programă curriculară Universităţii din Padova.
Aici, la Constantinopol, a luat cunoştinţă şi de cultura arabo-turcească, intrând în
legături cu învăţaţii turci şi deprinzând limbile: turcă, persană şi arabă. Cunoaşte în felul
acesta: istoria, teologia şi folclorul mahomedan despre care va scrie mai târziu.
Dimitrie Cantemir s-a aplecat asupra civilizaţiei orientale cu simpatia pe care o are orice
om de ştiinţă pentru obiectul studiului său, şi nu a fost nicicum influenţat de ura fanatică
religioasă împotriva religiei musulmane. Ca orientalist, Cantemir cercetează şi apreciază
cultura şi viaţa Orientului; ca scriitor politic şi ca om politic, este un adversar al imperiului
Otoman.
După această şedere în Constantinopol, în anul 1691, Dimitrie Cantemir se întoarce în
Moldova şi doi ani mai târziu, murind tatăl său, boierii îl aleg pe dânsul domn al Moldovei, la
numai 19 ani. Nu rezistă pe tron decât trei săptămâni (martie-aprilie 1693), fiind înlocuit de
Constantin Duca, ajuns domnitor cu banii lui Constantin Brâncoveanu.
Cantemir se întoarce la Constantinopol unde îşi va relua studiile. În ţară, după nici doi
ani, Constantin Duca este înlocuit de la domnie de către fratele lui Dimitrie, Antioh Cantemir.
Tot în această perioadă se căsătoreşte din motive strict politice cu Cassandra, fiica lui Şerban
Cantacuzino, devenind moştenitorul politic al domnitorului muntean, iar pe de altă parte prin
această căsătorie dorea să se apropie de munteni, ştiindu-se duşmănia lui Brâncoveanu pentru
Cantamireşti.

6
 Imediat după nuntă, Dimitrie se întoarce la Constantinopol, unde scrie Imaginea ştiinţei
sacre (Metafizica) iar în dedicaţia cărţii întrevedem o nemulţunire a sa pentru care părăseşte
iarăşi Moldova. Se pare, citind Istoria Ieroglifică în care îl ironizează şi pe fratele său Antioh,
că nemulţumirea sa este îndreptată împotriva acestuia, iar părăsirea Moldovei trebuie pusă pe
seama neînţelegerilor cu acesta3.
Mazilirea fratelui său deschide a doua perioadă a vieţii sale: Cei zece ani la
Constantinopol.
Putem socoti această perioadă, de la pierderea domniei de către Antioh până la urcarea
pe tron a lui Dimitrie Cantemir (1700-1710), ca o perioadă intermediară în viaţa şi în
activitatea literară a acestuia din urmă. În domeniul literar, Cantemir renunţă la creaţiile
mistice scrise sub influenţa lui Cacavelas şi se îndreaptă spre literatura istorică prin Istoria
Ieroglifică, scriere care încă nu are caracter ştiinţific, ci este undeva la intersectia dintre
istorie, filosofie şi literatură alegorică.
Pe plan politic, este perioada în care Cantemir pătrunde în adâncurile cârmuirii turceşti,
a decadenţei şi putreziciunii otomane, pregătindu-se pentru actul de eliberare politică din
timpul domniei sale.
A doua domnie am numit o altă parte a primului capitol. Aici prezentăm pe scurt politica
sa internă şi externă. Cea mai mare realizare a sa o constituie tratatul de la Luck, fiind o
recunoaştere de independenţă a Moldovei. Este de fapt alianţa cu Rusia împotriva turcilor.
Lupta de la Stănileşti, terminată indecis, duce la pierderea domniei de către Cantemir; mai
mult turcii îi cer ţarului extrădarea sa, lucru neîntâmplat4.
Ţarul îl ia colaborator al său, dăruindu-i moşii, case şi jurisdicţie asupra românilor veniţi
cu el. Este importantă această periodă deoarece acum devine colaborator apropiat al ţarului
Petru cel Mare, ajutându-l la reformarea vieţii economice şi culturale în Rusia. Din punct de
vedere literar, Cantemir scrie lucrările: Sistema religiei mahomedane, Hronicul vechimei a
româno-moldo-vlahilor, Descrierea Moldovei.
Deosebit de importantă este pentru noi primirea lui Cantemir ca membru al academiei
din Berlin, eveniment care are loc în timpul acestei perioade. Prin această primire, mijlocită
de ţarul Rusiei, Cantemir va reuşi să prezinte Occidentului cele două culturi: românească şi
islamică.
După căderea lui Minai Viteazul, care încercase formarea unui stat unitar, în ţările
româneşti se instaurează treptat un regim nobiliar5. Un număr mic de familii boiereşti, în
3

4
5
Istoria literaturii române, voi. I, 1964, p. 333.

7
Moldova ca şi în Ţara Românească, aduc şi schimbă domnitori după interesele lor. Marea
boierime se îmbogăţeşte din ce în ce mai mult, fiindcă numai ea face comerţ cu produsele
scoase de pe moşii. Deşi preţurile la produsele lor sunt scăzute, din cauza monopolului
turcesc, averea acestei boierimi creşte căci ei trăiesc dintr-o cruntă exploatare a ţăranilor.
Mîna de lucru nu-i costă nimic. Ei au numai venituri. În veacul al XVII-lea, numărul acestor
familii de îmbogăţiţi se restrînge. Ele se reduc numai la boierii care formează divanul
domnesc. Ţara este împărţită în ţinuturi şi fiecare dintre boieri are în stăpânirea sa o asemenea
unitate teritorială de pe care strânge dările pentru stat, oprindu-şi de fiecare dată şi partea sa.
în felul acesta se ridică în Moldova familiile : Costin, Ruset, Buhuş, Prăjescu, Costache,
Cantacuzino6.
Deosebită de acest număr restrâns de familii, care au întreaga putere politică şi
economică în mână, este mica boierime. Aceasta are o poziţie în stat foarte puţin diferită de a
răzeşilor ţărani. Din cauza acestei situaţii, mica boierime ia adesea parte la răscoalele interne
alături de ţărani, fapt cunoscut în răscoala lui Hîncu şi Durac din 16717.
Ţărănimea are o situaţie dintre cele mai grele. Acum se stabileşte „legătura de glie", „legătura
şerbului de stăpîn". In baza celei de a doua situaţie, şerbul putea să fie vîndut sau transferat
după bunul plac al boierului. în felul acesta se generalizează fenomenul răpirii pămîntului
iobagilor de către marii latifundiari. Situaţia aceasta creează în rîndurile ţărănimii nemulţumiri
adînci, care iau forma răscoalelor.
Marea boierime, avînd întreaga putere economică în mâna, precum şi dregătoriile cele
mai însemnate pe lînga domnie, guvernează din umbră. Domnitorii nu-şi pot impune
personalitatea lor. Constantin Cantemir, Constantin Duca, Minai Racoviţă sînt cele mai
probante exemple în acest sens.
Toate aceste stări de lucruri se vor oglindi din plin în opera lui Dimitrie Cantemir. În
„Istoria ieroglifica" ne sînt prezentate raporturile dintre păturile sociale. Aici, îl vedem pe D.
Cantemir alături de interesele micii boierimi şi apărător al drepturilor ţărănimii. În
„Descrierea Moldovei" — partea politică — îl vedem pledând pentru o formă modernă de
guvernământ: monarhia ereditară cu putere centralizatoare. În tratatul de alianţă cu Petru cel
Mare, împotriva turcilor, se stipulase acest drept pentru familia sa. În felul acesta, Dimitrie
Cantemir îşi lua dreptul de a reaşeza păturile sociale în drepturile lor, restabilind în acelaşi
timp demnitatea Moldovei, prin eliberarea ei de sub jugul otoman.

6
P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, 1958, p. 17.
7
P. P. Panaitescu, op. cit., p-, 17.

8
 2.1 Dimitrie Cantemir (1673—1723)

Poporul român, trăind în condiţii de viaţă vitrege, a dat totuşi culturii universale câţiva
oameni, care erau luaţi în consideraţie la vremea lor ca mari personalităţi culturale, în rîndul
acestora se numără: Varlaam, Dosojtei, N. Milescu, stolnicul Constantin Cantacuzino,
Dimitrie Cantemir ş.a. între toţi străluceşte în mod deosebit, Dimitrie Cantemir.
Văzînd greutatea jugului otoman, oare închidea orice perspectivă de dezvoltare ţărilor
româneşti, el a voit să-şi scape poporul de această apăsătoare pacoste. Neizbutind să-şi rea-
lizeze gîndul în direcţia propusă, s-a apucat să facă cunoscută învăţaţilor timpului cultura
poporului său şi trecutul istoric, pe care le credea vrednice de a fi luate în consideraţie. Opera
sa bogată ca tematică are o importanţă egală în planul culturii universale şi al celei naţionale.
Este de ajuns să menţionăm Istoria imperiului otoman şi Sistema religiei mahomedane
care-1 consacră ca reputat orientalist în planul culturii universale. în cadrul culturii noastre el
ilustrează mai multe domenii de activitate, unele preluate de la înaintaşii săi, dar duse mai
departe de el. Sintetizînd străduinţele sale în domeniul culturii naţionale, acad. Emil Petrovici
i-a făcut o strălucitoare caracterizare: „Dimitrie Cantemir a fost nu numai primul nostru
istoric, primul nostru geograf, primul nostru etnograf şi în oarecare măsură primul nostru
lingvist şi dialectolog, ci, el a fost şi primul cărturar român oare a încercat să creeze pentru
limba noastră literară un stil ştiinţific, o terminologie ştiinţifică, filozofica şi politică. El s-a
străduit să ridice limba noastră literară la nivelul celorlalte limbi literare existente atunci în
Europa, capabilă să exprime noţiunile cele mai abstracte filozofice şi ştiinţifice"8. Prin
pasiunea cu care şi-a apărat ideile, cât şi prin înălţimea acestora, el prefigurează pe
reprezentanţii Şcolii Ardelene, anticipând răspunsurile acestora în problemele de mai târziu pe
care ei le-au purtat cu duşmanii poporului român.

2.2 Despre ascendenţii săi

Cînd D. Cantemir nutrea gîndul să elibereze Moldova de sub stăpânirea turcească şi
să-şi instaleze familia sa cu drept de ereditate, şi-a construit o genealogie care ajungea pînă la
Timur Lenk, cuceritorul Asiei9.

8
Emil Petrovici, Limba lui D. Cantemir, Limba română, nr. 6/1953.
9
D. Cantemir: Istoria imperiului otoman, trad. de I. Hodoş, II, p. 539 şi Vita Constantini Cantemyrii, ediţia N.
lorga, Buc, 1923, p. 3 şi edita Scrisul Românesc, p. 21.

9
 În realitate, el făcea parte dintr-o familie modestă. Numele de Cantemir nu era nume
de familie. Tatăl lui Constantin Cantemir i-a dat fiului său numele de Cantemir în amintirea
unei vestite şi temute căpetenii, Cantemir, celebru oştean tătar, de la începutul veacului al
XVII-lea, împotriva căruia luptaseră codrenii din Fălciu. Cînd a ajuns domnitor şi-a luat nume
nou, Constantin, socoţându-1 mai potrivit pentru un domn moldovean, decît Cantemir10. După
acte, familia sa este din satul Silişteni, de pe malul Elanului, în ţinutul Fălciu, sat astăzi
dispărut. Nu erau oameni prea înstăriţi, fapt oare explică neştiinţa de carte a lui Constantin
Cantemir. Şi tot această stare pauperă explică faptul că a plecat de tânăr din ţară şi s-a tocmit
mercenar în armata polonă. Nu aveau pămînt personal, căci oamenii din Silişteni stăpâneau
pămîntul în devălmăşie11.
După ce se distinge în lupte în armata poloneză, pe timpul craiului Jan Cazimir, vine
pentru puţin timp în Moldova şi apoi trece în Ţara Românească în timpul domniei lui Grigore
Ghica. Aici, se căsătoreşte cu Anastasia, nepoata domnitorului. Acesta îl numeşte ceauş
spătăresc, slujbă militară. A trecut apoi în Moldova pe timpul lui Istrate Dabija. Este în relaţii
bune cu Duca-Vodă cîtva timp. Cu acesta se şi înrudeşte prin a treia soţie a sa : Ana Bantăş, fiica unor
boerinaşi. Era nepoata dinspre mamă a doamnei Nastasia, soţia lui Duca-Vodă. Ana Bantăş a murit în
anul 1678. Cu ea a avut pe cei doi fii : Antioh şi Dimitrie. în Moldova, este bine văzut, o bucată de
vreme dîndu-i-se şi ranguri boiereşti. în 1672, el este călăuza sultanului Mahomed al IV-lea, spre
Cameniţa poloneză.
In acest timp începe să cumpere pămînt în ţinutul Făl-ciului, ajungînd stapîn parţial în 9 sate. Ca
domnitor, continuă cumpărăturile de pămînt de la răzeşii care se ruinau treptat, încât la moarte, în
1693, era stăpîn în 11 sate fălci-nene12. Averea nu era din cale afară de mare, dacă ţinem seama de
aceea a marilor latifundiari ai vremii13.
În timpul celei de a treia domnii a lui Duca-Vodă a fost capuchihaia acestuia la Poartă.
La 15 iunie 1685, ajunge domnitor în Moldova, cu sprijinul lui Şerban Cantacuzino. Boierii
moldoveni au acceptat sugestia să-1 aleagă domn cu scopul să facă din el un instrument în mîinile lor.
I. Neculce se exprimă clar în acest sens : „Au socotit cu toţii pre Constantin Cantemir cliuoeriul, fiind
om bă-trîn, ca de şaptedzăci de ani şi om prost, mai de gios, că nice carte nu ştia, socotind boierii că-l
vor purta pre cum le va fi voia lor".
Situaţia de dependenţă a lui faţă de marea boierime reiese din faptul că el a jurat boierului
Gavriliţa Costache, conducătorul fracţiunii boiereşti care-1 susţinea la domnie, că nu se va atinge
sabia lui de el sau de vreun fecior al sau14. Şi, în adevăr, cit a trăit -bătrânul Gavriliţa Costache

10
P. P. Panaitescu : Dimitrie Cantemir: Viaţa si opera. Editura, Acad. R.P.R. 1958, p. 28.
11
I. Zotta: Despre neamul Cantemireştilor, Iaşi, 1930, p. 3.
12
Gheorghe Ghibănescu: Istoria unei moşii (în) Arhiva, Iaşi, I, 1889, p. 385—417, 556—574.
13
P. P. Panartiescu : op. cit., p. 29.
14
I. Neculce: Letopiseţul ţării Moldovei, ed. I. Iordan, p. 169.

10
„chivernisia precum îi era vota... şi nu putea să dzică nime nimica de frica lui" 15. După moaţteavlui
Gavriliţa Cestache, cârmuirea trece în mina lui lordache Ruset, vistiernicul „care. are cheia ţării în
mină”16. Ca să se-'Seape de tutela boierilor- mari, Constantin Cantemir a adus în dregătorii şi la curte,
oameni din rîndul micii boierimi, cu care avea legături. Nu a putut însă, să se dezbare de Ruseteşti.
Aceştia au uneltit mereu pe lîngă Cantemir împotriva boierilor mari cu care erau ei în rivalitate,
distrugîndu-i pe unii, cum au fost fraţii Velicico şi Miron Cos-tin. Costineştii încercaseră să-i
înlocuiască pe Ruseteşti de la putere, chiar cu mazilirea domnitorului, protectorul lor.
Constantin Cantemir şi-a încheiat domnia la 13 martie 1693. La moartea lui, cei doi fii :
Antioh şi Dimitrie nu rămîn cu o moştenire din cale afară de mare, Neculce spune că le-au rămas doar
vreo 10—15 pungi de bani. De aici, se vede că domnitorul moldovean a trăit modest.

2.3 Biografia lui Dimitrie Cantemir

Viaţa şi activitatea lui Dimitrie Cantemir se poate reconstitui uşor, în principalele ei aspecte,
întrucît avem izvoare de prim rang în acest scop. Dintre ele menţionăm : Vita Constantini Cantemyrii
preţioasă pentru anii de copilărie şi tinereţe, cronicile din prima jumătate a veacului al XVIII-lea, în
special letopiseţul lui Neculce pentru descrierea domniei a doua şi Jurnalul lui Ivan lliinski
(Notationes quoti-diane) pentru o parte din viaţa petrecută în Rusia. Acesta era dascălul copiilor lui D.
Cantemir şi secretarul său particular. La ele mai adăugăm „Viaţa lui Dimitrie Cantemir" scrisă de N.
Tindal, după informaţiile lui Antioh Cantemir, fiul cel mai mic al principelui moldovean. Izvoare de
primă importanţă găsim, de asemenea, la Ştefan Ciobanii („D. Cantemir în Rusia"), I. Minea
(„Despre Dimitrie Cantemir. Omul. Scriitorul. Domnitorul") şi mai ales în bogata şi frumoasa
reconstituire a vieţii şi operei lui D. Cantemir de P. P. Panaitescu („Dimitrie Cantemir. Viaţa şi
opera"). Multe date interesante se găsesc şi la C. Măciucă („Dimitrie Cantemir") monografie (1962),
la Dan Bădărău (Filozofia lui Dimitrie Cantemir, Buc. 1964), în Tratatul de Istoria literaturii române,
I, Buc, 1964, la Al. Piru, Literatura română veche, Buc. 1962, la G. îvaşcu, Istoria Lit, Rom. 1969.
Dimitrie Cantemir, fiul mai mic al lui Constantin Cantemir, s-a născut la 26 octombrie 1673.
Toată tinereţea sa este îndreptată spre studii foarte variate. Constantin Cantemir, tatăl, voia să facă din
fiul său un om învăţat, ceea ce a reuşit.
Primii ani de studii i-au fost călăuziţi de Ieremia Cacavelas, preot grec, originar din Creta,
cunoscător al limbilor : elina, latina, italiana. Studiase la Lipsea şi Viena, devenind un profund
cunoscător al culturii greceşti. în aceeaşi măsură era şi un erudit în materie de teologie.
Venind în Moldova, a fost angajat ca profesor la Şcoala domnească din laşi, de limba greacă
prin anii 1670. De aici, a trecut în Ţara Românească la curtea lui Şerban Cantacuzino, unde
15
I. Neculce : op. oiit., p. 173.
16
I. Neculce, op. cit., 177.

11
şi-a căpătat reputaţia de mare cărturar şi de bun prezicător. A fost profesor şi la Şcoala
domnească din Bucureşti. în jurul anului 1679, la cererea lui Constantin Cantemir, Şerban
Cantacuzino din Ţara Românească, îi trimite dascăl pentru copii pe Iremia Cacavelas,
despărţindu-se de el cu regret. De la învăţatul călugăr cretan au rămas următoarele lucrări : o
traducere din latineşte în greceşte a lucrării lui Platina : „Vieţile papilor", o tălmăcire din
greceşte în româneşte a unei cărţi de explicare a serviciului liturgic „învăţarea sfîntă". La
acestea se adaugă încă două manuscrise : „Cercetare asupra celor cinci deosebiri între bi-
serica grecească şi cea romană" şi „Institutio logices ad raen-tem neotericorum
philosophorum”17.
Angajat ca profesor al fiilor lui Constantin Cantemir, ră-mîne în Iaşi pînă către anul
1700. Cultura teologică a acestuia a aruncat un văl de misticism asupra cunoştinţelor din
tinereţe ale lui D. Cantemir, influenţîndu-1 chiar în scrierile sale din acest timp. Ca profesor al
lui Dimitrie Oantemir i se dăduse o sala specială la curtea domnească unde-şi ţinea lecţiile.
Tatăl urmărea de aproape progresele la învăţătură ale fiului. De la acest călugăr a învăţat
limbile clasice şi în special limba greacă. O influenţa pozitivă asupra lui Dimitrie Cantemir a
avut şi mama sa Ana Bantăş, originară dintr-o veche familie moldovenească, femeie cu
instrucţie aleasă. Era a treia soţie a lui Constantin Cantemir. Pe mama sa, o evocă în cuvinte
de caldă iubire filială în una din scrierile de mai tîrziu : „femeie care se cuvine a fi numărată
în rîndul întâi printre cele ale veacului acela ca una ce era plină de învăţătură, gospodină
foarte încercată şi foarte cuminte”18.
De la tatăl său moştenise înfăţişarea şi aptitudinile pentru meşteşugul armelor.
Paralel cu studiile făcute sub conducerea lui Ieremia Cacavelas asupra limbilor clasice,
el cercetează cu rîvnă tipăriturile şi scrierile în limba română cîte apăruseră pînă la acea dată.
Mai tîrziu, amintindu-şi de anii aceştia, în cartea închinată tatălui sau, are cuvinte de calda
preţuire pentru cultura şi activitatea înaintaşilor săi de care se va lega prin preocupările de mai
tîrziu. Iată ce va spune despre Miron Costin, ale cărui opere le cunoscuse în tinereţe. „Miron
(Costin) nu era fără învăţătură; ci, ştia latineşte, leşeşte şi ruseşte. El a fost cel dinţii dintre
boierii moldoveni, care şi-a trimis fiii în ţări străine la şcoli. A urmat letopiseţul Moldovei
după vornicul Ureche pînă la vremile noastre sau moartea lui, şi destul de bine şi puţin atras
de linguşiri”19.
Dimitrie Cantemir este trimis la Constantinopol, în 1688, la vîrsta de 15 ani, ca ostatec
al tatălui său, în locul lui Antioh, fratele, care stătuse trei ani în aceeaşi situaţie. Duşmănia lui
17
C. Măciucă : Dimitrie Cantemir, Editura tineretului, 1962, p, 30.
18
Dimitrie Cantemir : Viaţa lui Constantin-Vodă Cantemir, ed. Scrisul românesc, Oraiova, 1923, pg. 21.
19
Dimitrie Cantemir, op. cit., p, 68.

12
Brîncoveanu faţă de domnitorul C. Cantemir se manifestă din primii ani de domnie ai
acestuia. Astfel, prin capu-chihăile sale îl pîrî pe Constantin Cantemir la Poartă ca nu şi-a
trimis pe adevăratul sau fiu spre a-1 schimba pe Antioh, fiindcă are de gînd să se hainească.
Scena confruntării de către caimacamii de Stambul, Huscin-Paşa, este povestită de însuşi
Dimitrie Cantemir : „Pune să-i aducă pe amândoi feciorii lui Cantemir, dintre care pe cel
dintâi îl cunoştea, iar pe celălalt nu-1 văzuse niciodată. Aducându-i, îndată ce a intrat în odaie
cel mic, el răspunde: „A minţit cine mi-a spus ca acesta este fiu închipuit al lui Cantemir, căci
despre cel mai mare poate s-ar îndoi cineva care nu l-ar şti, iar despre cel mic pot fi mărturie
eu însumi, deoarece se deosebeşte de părintele sau numai prin vârstă, iar altfel, este via icoana
a lui”20. În urma acestei confruntări, caimacanul capătă o şi mai mare încredere în sinceritatea
lui C. Cantemir faţă de turci, încît comunică capuchihăilor acestuia : „Scrieţi Domnului vostru
că dacă ar voi ca pe amîndoi fiii să şi-i aducă la sine, noi sîntem gata a-i face şi îndatorirea
aceasta, căci credinţa lui de atîtea ori ieşită la iveală nu mai are nevoie de ostateci” 21. La
Constantinopol, Dimitrie Cantemir ia contact cu cele mai înalte medii culturale. Cel mai
însemnat dintre acestea era Mareo, Şcoală sau Academia Patriarhiei Ortodoxe. Această
instituţie era continuatoarea Şcolii Ecumenice, adică a Universităţii Bizanţului. Dacă în veacul
al XVl-lea această Şcoală avea un caracter limitat teologic, în veacul al XVlI-lea, pe vremea
cînd scaunul patriarhal era ocupat de Chirii Luca-ris, prelat erudit şi emancipat de tutela
rigidă a ortodoxismului, ea capătă o orientare teologic-umanistă. în 1624, este numit în
fruntea ei Theophil Caridaleu, un erudit, om cu vederi largi, laice, filozof îndrăzneţ, cu
libertăţi de interpretare faţă de spiritul tradiţionalist al ortodoxismului, fost profesor; la şcoala
grecească din Veneţia22. Invăţămîntul în această instituţie era asemănător cu acela al
Universităţii din Padova, întrucât unii dintre profesorii de aici, învăţaseră în acea instituţie. La
studiile teologice se adăugau, aici, studii despre cultura clasică greacă si latină, filozofie,
medicină, istorie şi geografie. Limba de predare era greaca veche. Spiritul dominant rămânea,
totuşi, cel teologic, dar la mulţi dintre profesorii Academiei el era atenuat de elemente de
gândire laice, raţionaliste, unele chiar materialiste23. Aici, la Constantinopol, a luat cunoştinţă-
şi de cultura arabo-turcească, intrând în legături cu învăţaţii turci şi deprinzând limbile: turcă,
persană şi arabă. Cunoaşte, în felul acesta: istoria, teologia şi folclorul mahomedan despre
care se va scrie mai tîrziu24. În timpul şederii aici, se împrieteneşte cu oameni de ştiinţă turci,
căpătînd de la aceştia cunoştinţe pe care le va folosi în lucrările sale de mai tîrziu. Astfel, în
20
21
Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 115.
22
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 40 şi C. Măciucă, op. cit., p. 43.
23
Istoria imperiului otoman, p. 135—136.
24
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 42.

13
Istoria Imperiului Otoman (voi. I, pag. 39), elogiază pe Saadi Ejjendi matematician, căruia îi
mulţumeşte fiindcă, de la el a învăţat turceşte. Tot acolo, îl menţionează pe Alli-Ef-jenai,
autorul unei istorii turceşti.
Fiind plăcut la înfăţişare şi plin de spirit, pătrunde uşor în societatea musulmană mai
ales fiindcă ştia carte turcească. Nicolae Costin menţionează în letopiseţul său că era bine cu-
noscut în lumea Constantinopolumi, fiind invitat de agii la ospeţe25. Reuşeşte să le cunoască în
felul acesta muzica făcîndu-le un tratat de o deosebită valoare în istoria muzicii turceşti. Le
cunoaşte obiceiurile, datinele, credinţa şi scrie despre ele într-o lucrare cuprinzătoare intitulată
Sistema religiei mahomedane („titlu sub care se înţelege religia în sens foarte larg cu creaţia
artistică, şcoala, filozofia şi chiar medicina şi dreptul, legate după părerea autorului de
religie”)26. Avînd asemenea, legaturi cu societatea turcească el a cunoscut izvoare istorice
turceşti, intrînd chiar în posesia unor manuscrise orientale pe care le avea în palatul său de pe
Bosfor27. Aceste izvoare directe turceşti au mărit valoarea scrierii sale Istoria imperiului
otoman. Cunoscînd de aproape viaţa imperiului otoman, şi-a dat seama de continua slăbire a
turcilor şi de monstruoasa cîrmuire a lor întemeiată pe asuprire şi corupţie.
În primăvara anului 1693, Constantin Cantemir simţindu-şi sfârşitul apropiat,
întruneşte divanul şi la 13/27 martie 1693, recapitulându-şi viaţa de domn, sfârşi cu o
propunere pentru noul ales : „Acum, dragii mei, iată, nu atît obosit de ostenelile necontenite,
cît, frînt de vîrsta înaintata ... plec dintre cei vii, iar pe voi va sfătuiesc ca, fiind eu încă în
viaţă, să-mi alegeţi urmaş, sau din fiii mei dacă sînt buni şi de treabă, sau cine vă va părea mai
bun dintre voi, către care voi îndrepta cîteva învăţături puţine, pe care le-am căpătat în de-
prinderea mea vreme îndelungată, căci numai cu aceasta îmi simt îndatorită conştiinţa mea
faţă de voi, ca nu cumva să fiu învinuit după ieşirea mea din viaţă că pînă la ultima mea su-
flare nu m-am îngrijit de voi”28.
Boierii ţării îl aleg domnitor pe D. Cantemir, dar nu domneşte decît trei saptămini
(martie — aprilie 1693), căci este înlocuit cu Constantin Duca, ajuns domnitor cu banii lui
Constantin Brîncoveanu. Alegerea ca domnitor, la vîrsta de 19 ani, era făcută de aceiaşi boieri
care conduseseră ţara pe vremea tatălui său, voind, în felul acesta, să-şi continue guvernarea
folosindu-se de tînărul domnitor. La urcarea în scaunul tatălui său, Dimitrie Cantemir
adresându-se boierilor le spuse : „Să iertaţi Dumneavoastră pre părintele nostru, că, ori pentru
vre o greşală a Dumneavoastră, ori pentru vre o vorbă rea, dacă vi s-a adus vre o supărare. Noi

25
N. Costin : Letopiseţul Moldovei, ediţia Kogălniceanu, p, 89.
26
P. P. Panaitescu : op. cit., p. 213.
27
D. Cantemir : Isţ. imp. otoman, voi. I, p. 233.
28
C. Măciucă, op. cit, p. 135.

14
vă iertăm şi sînteţi slobozi să mergeţi la oasele Dumneavoastră fără de nici o grijă, că de va fi
pe voia noastră, veţi avea milă şi cinste de la noi”29. Scos din domnie, se întoarce la
Constantinopol, unde-şi reia studiile.
În jurul anului 1700 revine în Moldova şi se căsătoreşte cu Casandra, fiica lui Şerban-
Voda, Cantacuzino, cel care încercase o politică de eliberare de sub jugul turcesc. în felul
acesta el se considera în drept de a pretinde scaunului domnesc din Tara Românească şi
moştenitorul politicii lui Şerban Cantacuzino. De aici înainte, se accentuează duşmănia dintre
el şi Constantin Brîncoveanu.
Timp de 10 ani — 1700—1710 — Dimitrie Cantemir aşteaptă la Constantinopol
împrejurarea favorabilă de a recăpăta tronul uneia din ţările româneşti, la care se simţea
îndreptăţit. O oglindă a propriilor sale frămîntări, cît şi a luptelor politice dintre boierii
munteni şi moldoveni pentru ocuparea tronurilor celor două ţări româneşti este scrierea sa
Istoria ieroglijică terminată în anul 1705. Intervenţiile lui Dimitrie Cantemir pentru a
reveni ca domnitor nu se bazează pe obişnuitele mijloace de corupţie ale vremii, fiindcă trăia
destul de strâmtorat. El avea mulţi prieteni în lumea musulmană care-1 preţuiau. Aceştia l-au
ajutat ca în 1710 să recapete domnia în Moldova.
Convins de slăbiciunea politică şi morală a Imperiului Otoman, Dimitrie Oantemir
vine în Moldova cu gîndul să joace un mare rol în istoria ei, eliberînd-o de sub suveranitatea
turcească. Perioada, aceasta de 10 ani este luminată de înălţătorul gînd al servirii patriei sale.
Eliberarea aceasta urma să se producă cu sprijinul Rusiei lui Petru cel Mare a cărui faimă se
impunea în Europa vremii. „Prinţul moldovean avea legături strînse încă de la Constantinopol
cu Petru Tolstoi, priceput diplomat şi sfetnic intim al ţarului Petru cel Mare. Tolstoi, de la
1701, de când venise ca sol permanent al ţarului la Constantinopol, depunea o vastă activitate
pentru a cunoaşte stările de lucruri din ţările supuse Porţii şi a stabili legături cu capii acestor
popoare, pregătind premisele unei confederaţii îndreptată împotriva imperiului otoman. Nu
exista nici o îndoială ca Dimitrie Cantemir a promis lui Petru Tolstoi, în cazul că va obţine
domnia vreunuia din cele două ţări române, sa sprijine politica rusească îndreptată împotriva
Porţii, să scuture jugul turcesc şi să ridice armele împotriva opresorilor în cazul unui război.
Într-o scrisoare a sa din 1721, Cantemir reaminteşte ţarului fidelitatea şi consecvenţa politicii
sale: „Fiind la Constantinopol n-am călcat făgăduinţele pe caire le-am făcut excelenţei sale
Petru Andreevici Tolstoi, ceea ce poate mărturisi...şi excelenţa sa. Iar cum am venit în
Moldova, înainte şi după venirea majestăţii voastre în ţara noastră, am păstrat aceeaşi credinţă”30.

29
Letopiseţul Ţării Moldovei de la 1661—1729 (Cronica anonimă racoviţeană).
30
C. Măciucă, op. cit, p. 135.

15
 Dimitrie Cantemir ajunge domnitor în Moldova la 14 noiembrie 1710, domnind pînă la 16
iulie 1711. în acest timp, el a fost preocupat de două lucruri esenţiale: 1.eliberarea ţării ,de sub jugul
otoman prin alianţa cu Rusia; 2.doborârea regimului aristocratic din Moldova şi instaurarea unei
monarhii autoritare. Pentru a realiza primul scop, el se aliază cu Petru cel Mare şi luptă la Stănileşti
împotriva armatei turceşti. Ca să realizeze pe cel de-al doilea scop, el înfăptuieşte o serie de reforme
sociale menite să supună pe boierii mari şi să creeze domniei un suport în categoriile sociale mijlocii:
boierimea mică, ţărani şi orăşeni31.
Tratatul de alianţă dintre Dimitrie Cantemir şi Petru cel Mare, încheiat la 13 aprilie 1711,
însemnează începutul unei perioade noi în istoria relaţiilor ruso-române. În tratat, se prevăd dispoziţii
de felul acestora : „Ţarul nu se va amesteca să schimbe pe domnii Moldovei, ci, va lăsa această
domnie pe seama familiei Cantemir. Familia Cantemir va forma dinastia ereditara a Moldovei, cu
dreptul de a se transmite tronul, în linia fiilor şi ramurilor colaterale". Ultimele dispoziţii se ocupa de
soarta domnitorului în cazul unei neizbînzi în campania care se va desfăşura. „Dar dacă totuşi turcii
vor izbuti sa cucerească Moldova, domnul ei (Dimitrie Cantemir) se va retrage în Rusia, unde i se vor
da moşii cu un venit echivalent cu acela al unui domn al Moldovei”. Referitor la pierderea palatelor pe
care le avea la Constantinopol se prevedea că ele vor fi compensate cu palate în capitala Rusiei.
Tratatul stipula în articole speciale: inviolabilitatea şi independenţa Moldovei ca si răsturnarea
regimului aristocratic boieresc din Moldova şi înlocuirea lui cu monarhia absolută. Aceasta reprezenta
un progres în dezvoltarea politica a statelor, faţă de statul boieresc feudal32.
Războiul împotriva turcilor, pentru eliberarea Moldovei, de la Stănileşti, a jost un
război popular, deoarece atunci cînd Dimitrie Cantemir a dat proclamaţia pentru adunarea
oştirii, au început a veni sub arme o mulţime de oameni din toate categoriile sociale. Aceasta
o afirmă Ion Neculce în cronica sa33. Primele unităţi ruseşti intrară în laşi, la începutul lui
iunie 1711, sub comanda lui Kropotov. Tot atunci, Dimitrie Cantemir, trece pe faţa de partea
ruşilor. El merge în întâmpinarea grosului armatelor ruseşti la intrarea lor pe pămîntul
Moldovei, conduse de generalul rus Şeremetev. Domnitorul era însoţit de cîţiva dintre
căpeteniile armatei moldovene.
La 24 iunie sosi şi ţarul Rusiei, Petru cel Mare, în Iaşi. În timpul acesta, Dimitrie
Cantemir era în tabăra generalului Şeremetev. Auzind că ţarul a sosit în capitala Moldovei se
întoarse repede în oraş însoţit de generalul rus. în timpul acesta,, mitropolitul ţării şi boierii îl
primiseră cu tot protocolul. La. sosirea lui D. Gantemăr în Iaşi, ţarul vizită monumentele isto-
rice ale oraşului, încîntîndu-se de frumuseţea „Goliei", a „Trei Ierarhilor" şi de vrednicia şi
ospitalitatea poporului moldovean. Atît la vizita ţarului prin oraş, cit şi la masa dată în cinstea
31
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 97—101.
32
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 102—109 şi „Viaţa lui D. Cantemir” în Ist. Imperiului Otoman, partea a II-a, p.
799.
33
Ion Neculce, „Letopiseţul ţării Moldovei", ed. Iordan (I-a), p. 268.

16
sa a participat şi hatmanul Ion Neculce, descriind cu amănuntul toate acestea, mai tîrziu, în
cronica sa. Cele două figuri proeminente ale evenimentului: ţarul Petru I şi domnitorul
moldovean Dimitrie Cantemir şi-au avut memorialiştii lor, care au imortalizat momentul.
Peste mulţi ani de la petrecerea evenimentului, Neculce îşi va aminti de acest măreţ eveniment
din istoria Moldovei şi oprindu-se asupra figurii ţarului ne va lăsa un portret de o rară
autenticitate: „împăratul era un om mare, mai înalt decît toţi oamenii, iar nu gros, rătund la
faţă şi cam smad, oacheş şi cam arunca câteodată din cap, fluturând. Şi nu cu mărire şi fală ca
alţi monarhi, ce umbla fiecum, prost la haine, şi numai cu doao, trei slugi, de-i era de grija
trebilor. Şi umbla pre gios, fără alaiu”34. Unul dintre ofiţerii ţarului care era şi el de faţă la
întîlnirea dintre cei doi conducători de popoare, francezul Moreau de Brassey, ne-a lăsat
portretul lui Cantemir : „Acest domnitor era un om. de mică statură, cu trupul şlefuit în chip
delicat, bărbat frumos, grav, şi cu o înfăţişare aşa de plăcută, cum nu am văzut niciodată în
viaţa mea. Era om politicos, afabil, cu conversaţie blîndă, politicoasă, curgătoare, vorbind
latineşte în chip ales, ceea ce era foarte plăcut pentru cei care vorbesc aceasta limbă şi care
aveau bucuria de a se întreţine cu acest principe”35. în timpul acestei vizite, Petru I împreună
cu Dimitrie Cantemir plănuiră o răscoală a tuturor popoarelor subjugate de turci. Se punea
mare preţ pe intrarea lui Constantin Brîncoveanu în război alături de armatele ruso-române, în
special pentru asigurarea aprovizionării armatelor cu alimente. Toma Cantacuzino, prietenul
lui Dimitrie Cantemir, de la Constanţinopol, apare şi el în tabăra de la Iaşi asigurîndu-1 pe ţar
că şi muntenii în frunte cu mitropolitul ţării, Antin Ivireanul, sînt alături de ruşi. Tot el aducea
la cunoştinţă că Brîncoveanul, domnitorul ţării, stă cu armata la Urlaţi, nehotarît de partea cui
să se declare. Toma Cantacuzino reprezenta atitudinea Cantacuzinilor care mergeau mai
botărâţi decît Brîncoveanu alături de ruşi.
Turcii priveau cu teamă războiul în către erau atraşi. Pregătiră în vederea acestei
campanii o oaste puternică. Totuşi, neîncrezători în victorie, începură tratative cu ruşii pentru
încheierea păcii. În acest sens, îl rugară pe Hrisant, patriarhul Ierusalimului, să mijlocească
prin intermediul lui Brîncoveanu pacea cu ruşii. Fiindcă nici Brîncoveanu nu vedea clar de
partea cui va fi victoria, acceptă această misiune. Alese pentru îndeplinirea ei pe Gheorghe
Castriotul, sfetnic de taină al său şi bine cunoscut şi lui Petru cel Mare din 1698, cînd îi pro-
pusese, din partea lui Brîncoveanu, să pornească un război împotriva turcilor spre a
elibera de sub turci pe ortodocşii din Balcani. Sfetnicul lui Brîncoveanu îi aducea vestea lui
Petru cel Mare că domnitorul muntean nu se poate ţine de obligaţia strîngerii zaherelei, ceea

34
Ion Neculce, op. cit., p. 275—277.
35
Moreau de Brassey, Memoires politiques, Amsterdam, 1716, I, p. 47, apud. P. P. Panaitescu, op. cit, p. 113.

17
ce era foarte important pentru sorţii războiului. Pe de altă parte, aducea din partea turcilor
propunerea încheierii unei păci, în urma căreia Turcia ceda Rusiei ţările româneşti. Petru cel
Mare respinse oferta turcească pe considerentul că el nu urmărea acapararea ţărilor româneşti,
ci eliberarea nu numai a lor, dar şi a bulgarilor şi sârbilor de sub jugul otoman. În felul acesta,
războiul era hotărît, Dimitrie Cantemir aşteptând cu încredere victoria armatelor ruso-ro-
mâne36. Era aşa de încrezător în victorie încât refuzase sugestia ţarului de a-şi evacua familia
la Cameniţa, lăsând-o la Cetăţuia asigurată de o pază neînsemnată37. Iluzia aceasta avea să i
se spulbere curând, căci Petru cel Mare preocupat de „rezolvarea definitivă a problemei Mării
Baltice, fusese silit să accepte un război pe care nu avusese răgazul să-1 pregătească”38.
Numărul ostaşilor săi era în jurul a 40 000, iar al turcilor era de trei ori mai mare. Cu toate
lipsurile acestei organizări, oastea ruso-română însufleţită de prezenţa în mijlocul ei a
căpeteniilor supreme ale statului şi condusă de militari încercaţi în bătălii a fost aproape de
victorie de mai multe ori, fără să fi ştiut aceasta. Silită să susţină bătălia în poziţii nefavorabile
desfăşurării armatelor, precum şi lipsită de alimente, ea şi-a dovedit de mai multe ori
vigoarea. Însuşi domnitorul moldovean, Dimitrie Cantemir, iese la luptă în cîmp deschis şi în
fruntea a 2 000 de moldoveni despresurară un detaşament de ruşi şi apoi împreună cu aceştia
rezistară unei armate turceşti de 10 ori mai numeroasă. Neculce va consemna evenimentul cu
ocazia descrierii bătăliei de la Stănileşti, subliniind cu mîndrie actul de bravură al armatei şi al
domnitorului său39. Cu aceeaşi mîndrie vorbeşte şi D. Cantemir despre oastea condusă de el în
acest război cu ocazia ajutorului dat ostaşilor generalului rus Ianus încercuiţi de turci. „Timp
de trei ceasuri moldovenii au luptat împotriva a 60 000 de cavalerie turcească şi tătărască,
respingând-o nu fără oarecari pierderi”40. Dezlănţuirea atacului general este încredinţată de ţar
generalului său, Weidemann, care cunoştea tactica de luptă a turcilor. Ieşind în fruntea
armatei, atacul puse în derută pe turci, care speriaţi o luară la fugă. O întâmplare nefericită,
moartea fulgerătoare a generalului care însufleţea frontul, micşoră elanul ostaşilor ruşi, şi
schimba mersul luptei. Dacă asaltul s-ar fi menţinut la tensiunea începutului, victoria ar fi fost
definitivă de partea armatelor ruso-române. Neculce ne meredinţează, ca un martor ocular al
evenimentului, ca încrâncenarea celor două oşti care-şi disputau victoria era înfiorătoare la un
moment dat: „Şi-au început a să bate pre vrăjmaş, cît întunecasă lumea, de nu să vede omu cu

36
G. Măciucă, op. cit., p. 180—181.
37
I. Neculce, op. cit., p. 288—289.
38
C. Măciucă, op. cit., p. 184.
39
I. Neculce, op. cit., p. 284.
40
D. Cantemir, Ist imp. otoman, p. 791.

18
om, şi să vede numai para cum ieşie din pusei. Ca cum ar arde unu stuhîi mare, trestie, pe
nişte vînt mare, ase să vede-focul ieşind din puşci”41.
Tot din descrierea lui Neculce aflăm că scăderea elanului, ostaşilor dintr-o parte şi din
alta, 1-a determinat pe vizir să trimită pe Cerchez Mehmet-paşa „la împăratul Moscului cu
cuvînt de pace”42. Dacă ţarul ar fi ştiut că în armata turcească era o derută totală şi că ienicerii
refuzau să mai încerce un atac, atunci un nou asalt al ruşilor în genul celui de la început, ar fi
făcut „că nici un iniceriu n-ar fi mai rămas". Propunerea delegatului turcesc a stîrnit discuţii
în tabăra ruso-română. Generalii ruşi erau de părere să se accepte pacea, iar „ghenararii cei
streini, nu primie şi dzice? împăratului să nu facă pace. Aşijdere şi un dascăl a împăratului nu
priimie pace şi striga în gura mare să nu ereadză pre păgîni. Aşijdere şi Dumitrascu-vodă cu
boierii moldoveneşti grăie şi ei să nu facă pace”43. Petru cel Mare stătu o vreme în cumpănă,
dar în cele din urmă se hotărâ pentru încheierea păcii. In acest scop trimise o delegaţie
formată din Petru Şafirov, Sava Rogojinski şi Mihai Borisovici Şeremetev să trateze pacea în
spiritul propunerilor făcute de turci prin Gheorghe Castriotul. („Şi au cerşut la Vezitrul, pentru
prada ce făcusă tătarii în ţările moschiceşti, să de turcii Dunărea hotar ruşilor, după cum au
venit şi sol cu porunca Porţii”44). Vizirul respinse propunerile pe motivul „că atunce au fost un
tîrgu şi acmu este altul”45.În cele din urmă pacea s-a încheiat cu pretenţii din ce în ce mai
puţine din partea turcilor. în ceea ce-1 privea pe Dimitrie Cantemir, turcii, la început,
ţineau sa le fie predat domnitorul moldovean, care se hainise46. Ţarul le răspunse: „Aş putea
să dau turcilor toată ţara pînă la Kursk, pentru că îmi rămîne speranţa de a o recupera; dar nu
pot în nici un mod să frâng credinţa şi să extrădez pe un principe care pentru mine şi-a lăsat
principatul, căci este cu neputinţă a repara onoarea ce o dată s-a pierdut”47. Neculce ne
încredinţează că. în cele din urmă Vizirul ar fi hotărît să renunţe la această cerere spunînd:
„Pentru un ghiaur, ce să ne sfădim noi, nişte-împărăţii ? Lasă-1 că să va sătura de ce au poftit.
Singur, de bună voia lui a veni la noi”48. Printre alte clauze ale păcii, turcii au acceptat ca
armata ruso-română să treacă nestingherită în Rusia pe vadul care-i va conveni. în felul acesta
armata de la Stănileşti s-a strecurat printre rîndurile armatei turceşti, spre nord, avînd în
mijlocul ei şi pe Dimitrie Cantemir, pe care-1 căutaseră turcii să-1 pedepsească. „Dumitraşcu-
vodă, cu sufletul îndurerat de moarte, părăsea nu numai cîmpul de luptă al unei bătălii oare,
41
Ion Neculce, op. cit., pp. 289-290.
42
Ion Neculce, op. cit., p. 292.
43
Ion Neculce, op. cit., p. 293.
44
Ion Neculce, op. cit., p. 293.
45
Ion Neculce, op. cit., p. 293.
46
Ion Neculce, op. cit., p. 293.
47
D. Cantemir, Ist. imp. otoman, p. II-a, p. 793.
48
Ion Neculce, op. cit., pp. 293-294.

19
dacă ar fi avut sorti de izbîndă, cum se arătaseră într-o vreme, ar fi schimbat soarta patriei
sale, dar şi ţara al cărei viitor îl visase luminos şi fericit”49.
Dimitrie Cantemir se duse la Laşi însoţit de 200 de soldaţi ruşi, ca să-şi ridice familia.
După ce se odihni două zile, în care timp se şi pregăti pentru un drum lung, părăsi laşul la 16
iulie pentru totdeauna. Trecu Jijia pe la Popricani şi s-a întâlnit la Zagarancea pe Prut cu
armata rusească. Împreună cu aceasta, trecu Prutul pe la Ştefănesti în drepţi ndu-se spre
Mohilau50. Era însoţit de 24 boieri51, majoritatea aparţinând micii boierimi. Marii boieri nu l-
au urmat. Aceştia erau bucuroşi că au scăpat de un domnitor care nutrea un alt fel de
conducere a statului decît aceea care fusese înaintea lui. Mica boierime care 1-a urmat, îl
însoţise pe cîmpul de bătălie de la Stănileşti, luptînd sub comanda sa. îl însoţeau în pribegie şi
mulţi oşteni dintre ţăranii liberi şi mazilii care luptaseră de asemenea la Stănileşti 52. O dată
ajuns pe pămîntul Rusiei, Cantemir face propuneri ţarului cum să fie aranjat el şi cei 4 000 de
moldoveni care-1 însoţeau. Pe lângă cererea de moşii şi curţi la Moscova, el îşi exprimă
dorinţa să nu fie supus nici unei autorităţi ruseşti, decât ţarului, iar cei 4 000 de moldoveni ca
foşti supuşi ai lui sa rămână sub autoritatea lui directă. Petru cel Mare aprobă toate punctele
propuse de Cantemir. Fostul domnitor al Moldovei capătă titlul de „principe prea luminat”, i
se dau curţi la Moscova şi moşii lîngă Harcov. După o scurtă şedere la Kiev, se stabileşte la
Harcov. În cele 13 sate de pe moşiile date lui Cantemir, se stabilesc moldovenii săi şi întreaga
regiune locuită de ei se bucură de autonomie specială53. În ianuarie 1713 se mută cu întreaga
familie la Moscova.
Dumitraşcu-vodă a stat în Rusia 12 ani. Acest timp reprezintă anii cei mai fecunzi ai
activităţii sale de creaţie. Mediul înnoitor în care trăia, rezultat al reformelor introduse de Pe-
tru cel Mare, a înrâurit în bine şi felul său de a gîndi, facându-1 să treacă de la operele
metafizice la cele de cercetare ştiinţifică cu aplicare la istorie şi geografie. Sub raportul ideilor
politice, el găseşte aici realizat modelul monarhiei autoritare pe care o preconizase. Din punct
de vedere al condiţiilor de viaţă, el s-a bucurat de toate avantajele. După cum am văzut mai
sus, i s-a acordat titlul de principe al Rusiei, şi o pensie anuală de 6 000 de ruble.
Primii ani de şedere în Rusia sînt întunecaţi şi de unele amărăciuni, care i-au influenţat
felul de a fi. Astfel, în primăvara anului 1713, la 11 mai îi muri soţia, doamna Casandra, tînără
încă, avînd numai 30 de ani. Şi tot în acelaşi an, o parte din boierii eare-1 însoţiseră capătă
învoirea de la ţar să se întoarcă în Moldova, unde fuseseră iertaţi de Poartă pentru trecerea lor
49
C. Măciucă, op. cit,, p. 192.
50
Ion Neculce, op. cit, p. 296.
51
Ion Neculce, op cit., p. 297 dă numele şi rangul boieresc al fiecăruia dintre cei 24 boieri.
52
Ion Neculce, op. cit., p. 297.
53
Şt. Ciobanu, Ist. Ut. române vechi, IV, pag. 105—106

20
de partea ruşilor. Aceste împrejurări îl fac să se închidă mai mult în sine, să fie mai ursuz,
lucru care nu plăcea moldovenilor care-1 însoţeau.
Anul 1714 avea sa adauge vieţii sale un deosebit succes, ca o compensare a multor
necazuri încercate între timp. La 11 iulie 1714, Dimitrie Cantemir primeşte diploma de
membru al Academiei de ştiinţe din Berlin, în care se sublinia raritatea ocupaţiei cu ştiinţa a
monarhilor şi în felul acesta deosebita preţuire a unui caz ca acela al domnitorului moldovean.
în diplomă se spunea : „Pe vremea cînd domnea mai mult Marte (aluzie la război) decît
Muzele, acest lucru era mai degrabă o dorinţă decît o nădejde; dar acum vedem ca fapt
împlinit acest lucru, de cînd prea seninul şi înălţatul Dimitrie Cantemir, principe al imperiului
rusesc şi domn ereditar al Moldovei, printr-o pildă pe cât de demnă de laudă, pe atît de rară şi-
a închinat numele ilustru cercetărilor ştiinţifice şi prin adeziunea sa societatea noastră a
dobândit o strălucire şi o podoabă unică. Recunoaştem mi veneraţie bunăvoinţa principelui
faţă de noi şi faţă de studiile noastre” (Berlin, 11 iulie 1714)54.
Cum s-a ajuns la această alegere? Într-un valoros articol al prof. M. Şesan, se dau
unele indicaţii ca răspuns la această întrebare55. De aici, aflăm următoarele: Petru cel Mare
are ocazia să se întîlnească cu vestitul filozof Leibnitz, preşedinte al Academiei de ştiinţe din
Berlin, la 20 octombrie 1711, la Ţorgau, în apropiere de Lipsea prin intermediul lui Huyssen,
baron german, care era încă din 1702 în serviciul lui Petru cel Mare. Întâlnirea avea drept
scop discutarea organizării unei Academii de ştiinţe la Petrograd. Pe de o parte, Petru cel
Mare dorea înflorirea ştiinţelor în Rusia sub îndrumarea unei instituţii centrale, pe de altă
parte, Leibnitz stimula crearea a cât mai multe foruri ştiinţifice în diferite state, iar acestea, la
rândul lor, urmau să aibă legături strânse între ele, încât să se poată vorbi de o republica a
ştiinţelor. Cu ocazia acelei întâlniri, Petru cel Mare i-a vorbit filozofului german despre
învăţatul domn, căruia îi dăduse azil în ţara sa. Ţarul i-a comunicat lui Dimitrie Cantemir la
întoarcerea în Rusia discuţiile cu Leibnitz, facînd în felul acesta legătura între cei
doi învăţaţi ai vremii. Între timp, Leibnitz îşi pierduse ascendentul asupra Academiei de ştiinţe
din Berlin. Legătura între Rusia şi această instituţie o făcea, acum, baronul Huyssen. Acesta
va fi mijlocitorul între Dimitrie Cantemir şi Academia de ştiinţe din Berlin şi tot el este acela
care îl recomandă să intre în acest for ştiinţific. Cu ocazia alegerii ca membru al acestei
instituţii, Dimitrie Cantemir comunică lista lucrărilor sale care urmau să se definitiveze în
scurtă vreme, în felul acesta a fost ales membru al Academiei de ştiinţe din Berlin, fostul
domnitor moldovean. Dumitraşcu-Vodă a fost apreciat de Academia de ştiinţe din Berlin nu

54
P. P. Panaiteseu, op. cit., p. 130.
55
Prof. M. Sesan : Dimitrie Cantemir academician. Mitr. Mold. şi Suc. mai—iunie 1962, p. 507—510.

21
numai în timpul vieţii sale, ci şi după moarte, lucrările sale fiind citate în diferite reviste de
specialitate şi traducându-i-se principalele lucrări în limba germană. (Incrementa atque
decrementa aulae othomanicae, Hamburg, 1745; Descriptio Moldaviae Hamburg 1769 şi
1771).
Cu gîndul mereu la ţara de care se despărţise, el se hotărăşte să-i consacre două cărţi în
care să descrie pe larg frumuseţile, bogăţiile, obiceiurile şi trecutul istoric. La aceasta a fost
Invitat şi de Academia care-1 alesese membru. E vorba de Descriptio Moldavie compusă între
1714 şi ianuarie 1716, ca de Hronicul vechimii romano-moldovlahilor început în anul 1717, a
cărui primă versiune, a fost Historia Moldo-Vlachica. Afară de aceste două lucrări, Dimitrie
Cantemir a mai scris alte două cărţi: una legată de istoria universală, care i-a creat reputaţia de
istoric european intitulată: Incrementa atque decrementa aulae othomanicae şi alta legată de
interesele familiei: Vita Constantini Cantemyrii.
Fiind cunoscut în cercuri din ce în ce mai largi în Rusia ca şi în lumea ştiinţifică
europeană, la 20 februarie 1721, Dimitrie Cantemir este chemat la Petersburg, devenind
sfetnicul şi colaboratorul ţarului în cîrmuirea Rusiei. Ridicarea la acest rang s-a făcut prin
ucazul ţarului în care se spunea: „Domnilor senatori, după primirea prezentei, veţi recunoaşte
pe domnul Moldovei, cneazul Dimitrie Cantemir, ca sfetnic intim şi membru al Senatului”56.
În felul acesta el a intrat în micul număr de demnitari care împreună cu ţarul au iniţiat refor-
mele sociale, administrative şi militare din Rusia acelei vremi, în calitatea sa de senator îi
revine meritul de a fi propus senatului rusesc la sfîrşitul anului 1721 să acorde lui Petru cel
Mare titlul de „Tatăl patriei, împărat al tuturor Rusiilor". Titlul de împărat era purtat în Europa
numai de Carol al Vl-lea de la Viena. Un titlu asemănător „pater patriae" se dădea împăraţilor
romani prin votul senatului. Senatul Rusiei dîndu-i acest, titlu lui Petru cel Mare se situa pe
linia glorioasă a împăraţilor romani cu care se putea asemăna ţarul Petru. în acelaşi timp,
luarea acestui titlu de către suveranul rus însemna prezenţa Rusiei în Europa ca putere egală
cu cea mai mare împărăţie a vremii de pe continent. Cel care 1-a sfătuit pe Ţar sa ia acest titlu
corespunzător noii situaţii a Rusiei în Europa a fost Dimitrie Cantemir57.
Ultima manifestare politică a lui Dimitrie Cantemir a fost participarea s ia la campania
lui Petru cel Mare în Caucazia, în anul 1722. El avea misiunea sa redacteze proclamaţiile ţaru-
lui în limba localnicilor. Ou această ocazie, el şi-a strîns date în vederea unei lucrări despre
Caucazia cu privire la geografia şi istoria culturii ei. în urma campaniei din Caucazia, se
semnează un tratat la Constantinopol (12 iunie 1724) prin care Rusia capătă întreg malul de

56
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 135. Senatul era forul suprem al Rusiei care alcătuia legile ţării.
57
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 136.

22
apus al Mării Caspice cu localităţile Derbent şi Baku. în timpul acestei campanii, boala de
care suferea Dimitrie Gantemir — diabetul — se înrăutăţeşte. Este nevoit să se întoarcă la
moşia sa de lîngă Moscova - Dimitrovka - unde îşi aşteptă sfîrsitul care-i veni repede. La 21
august 1723, după amiază, la orele 7 şi 26' a încetat din viaţă înainte de a împlini 50 de ani.
Corpul îmbălsămat a lui D. Cantemir a fost dus la Moscova şi îngropat la 1 octombrie în
biserica zidită de el, în curtea mănăstirii greceşti. Acolo, se mai găseau înmormîntaie : prima
soţie, Casandra Cantacuzino şi fiica sa Smaragda, moartă de tuberculoză în 1720, când abia
împlinise 19 ani. Mai târziu, tot aici a fost înmormântată şi Măria, fiica sa, în 175758.
În anul 1935, osemintele lui Dimitrie Cantemir au fost aduse în Iaşi, unde se găsesc
depuse la mînăstirea Trei Ierarhi, împlinindu-i-se dorinţa de a se odihni în mijlocul poporului
la a cărui înălţare a gândit până în ultima clipă a vieţii.

2.4 Urmaşii lui Dimitrie Cantemir

Cu prima soţie, Casandra Cantacuzino — moartă la 12 mai 1713 — a avut şase copii :
4 băieţi (Matei, Constantin, Şerban şi Antioh) şi 2 fete (Măria şi Smaragda). Din a doua
căsătorie, cu Anastasia Trubeţkoi, a rămas o fată (Smaragda-Ecaterina, născută la 4 noiembrie
1720),
După moartea lui Cantemir, au început neânţelegerile între urmaşii săi. Anastasia
Trubeţkoi-Cantemir nu avea simpatii pentru copiii din prima căsătorie a lui D. Cantemir. Ei
vor rămâne sub îngrijirea Măriei, care nici ea nu avea mai mult de 23 de ani la moartea tatălui.
Prevăzînd neînţelegerile dintre urmaşii săi, D. Cantemir lasă ca executor testamentar pe însuşi
împăratul Petru cel Mare. Împăratul urma să hotărască dreptul de moştenitor al fostului
domnitor moldovean.
Anastasia Trubeţkoi s-a recăsătorit în ianuarie 1738, cu prinţul Ludwig Johann
Wilhelm Landgrafens zu Hessen, care ocupa postul de general în armata rusă.
Fiica lui Cantemir, Smaragda-Ecaterina, născută din căsătoria cu Anastasia Ttrubeţkoi
(la 4 noiembrie 1720) s-a căsătorit cu ambasadorul Rusiei la Viena, principele D. M. Goliţin,
si a murit la Paris în 1761. O bună bucată de vreme, Anastasia Trubeţkoi-Cantemir a purtat
procese cu urmaşii soţului din prima căsătorie pentru drepturile ei de moştenire. Sub ţarina

58
C. Şerbaa, Jurnalul lui Ivan Iliinski, Studii VIII 5—6 — 1953, p. 134.

23
Eeaterina - urmaşa lui Petru cel Mare - ea a avut la un moment dat câştig de cauză. După
moartea protectoarei sale i s-au limitat drepturile59.
Să vedem soarta copiilor lui Cantemir din prima căsătorie. Măria, născută la 29 aprilie
1700, era copilul cel mai mare si cel mai iubit de Cantemir. Tatăl s-a ocupat de aproape de
educaţia copiilor săi. Cu eruditul grec Anastasie Condoidi au învăţat limba greacă, latină şi
italiană, iar cu Ivan Iliinski a învăţat limba şi literatura rusă. (După cîtva timp de la intrarea în
Rusia, Cantemir angajează un secretar rus, pe tânărul Ivan Iliimski, diplomat al Academiei
slavo-latine din Moscova, cunoscător al limbii latine şi al limbii eline, care a învăţat şi
româneşte. Cu acesta, el şi copiii săi au luat lecţii de limba rusă. Ivan Iliinski a fest un devotat
al familiei Cantemir. De la el a rămas un jurnal din care biografii lui D. Cantemir au
împrumutat multe date preţioase).
Măria dobîndeşte primele cunoştinţe de limbă greacă de la mama ei, femeie bine
educată şi cultă. La aceasta se adaugă cunoştinţele de latină, greacă şi italiană căpătate de la
Condoidi. Predilecţia pentru literatură o face să se apropie mai mult de fratele ei mai mic
Antioh, care va avea un rol deosebit de însemnat în literatura rusă. Dintre toţi copiii lui Can-
temir, Măria îi va semăna cel mai mult. Ea moşteneşte mintea practică şi cumpătată a tatălui,
precum şi caracteirul lui moderat. După moartea lui, ea a purtat de grijă fraţilor ca o mamă. In
timpul vieţii tatălui său, mai ales înainte de a doua căsătorie a acestuia, ea îl însoţea în vizitele
pe care le făcea în societatea înaltă rusească60.
Petru cel Mare moare în 1725. Împărăteasa Ecaterina, care îl succede, încălcând
dorinţa lui Cantemir, exprimată în testament, atribuie lui Constantin - al doilea fiu - toate
averile rămase de la tatăl lor, Măria şi cei doi fraţi rămânând un timp s-o ducă greoi.
Următoarea împărăteasă, Ana Ioanovna, arată bunăvoinţă faţă de toţi copiii lui Cantemir
asigurîndu-le existenţa în mod onorabil. în 1736, Maria se retrage din anturajul împărătesei de
la Petrograd la Moscova, unde îşi petrece vremea în citirea cărţilor pe care i le trimitea fratele
ei, Antioh, din străinătate, unde era ambasadorul Rusiei. Scrisorile rămase - în număr de 73 -
trimise fratelui său, sunt scrise în limba greacă şi italiană, iar cele primite de la Antioh, în
italiană şi franceză. Scrisorile ei sînt pline de aluzii la literatură, semnul unei culturi alese.
Dintr-un număr de cărţi trimise de Antioh, Măria remarcă operele lui Boccacio, care-i plac
foarte mult în afară de romanul „Fiametta" care în final calomniază toate femeile în afară de
cele sfinte. „După părerea mea", zise ea, „Boccacio cînd scria această operă, sau a uitat că
mama lui a fost femeie, sau o socoate printre sfinte. Reproşul lui nu este tocmai îndreptăţit.

59
Şt. Ciobanu, Dimitrie Cantemir în Rusia, 1925, pp. 54—55.
60
Şt. Ciobanu, op. cit., p. 56, 57.

24
Cu toate acestea, eu, în parte, îl aprob, întrucât el învaţă pe cititor să-şi dea seama de faptele
sale”61. Între lecturile ei întîlnim scrisorile satirice ale lui Ariosto, operele lui Horaţiu,
„Orlando furioso" de Ari-osto, „Călătoriile lui Telemac". Citeşte în original scrierile
istoricilor greci şi romani : Cornelius Nepos, Appian de Alexandria, Arrian de Nicomidia cu
„Istoria războaielor lui Alexandru cel Mare, „Ethiopica" lui Heliodor. Se interesează de
astronomie, geometrie, de muzică, pictură. Citeşte cărţi cu privire la viaţa celebrilor pictori şi
muzicanţi. „Fără nici o exagerare se poate spune că Măria Cantemir a fost cea mai învăţată
femeie în Rusia veacului al XVlII-lea”62. La 8 august 1734, îi scria fratelui Antioh : „Eu nici
pînă acum nu mi-am putut găsi o amică". Ducea o viaţă singuratică. „Citesc cărţi pe care mi le
procuraţi dumneavoastră şi găsesc în ele distracţii alese. Se zice că e mai bine să rămîi fără
companie, decît să te găseşti în companie rea. De la oameni nu vei auzi mult bine". Din
scrisorile ei se desprinde figura morală. Idealul ei este viaţa liniştită, cumpătată, singuratică. în
anul 1737, un incendiu mistuie casele Cantemireştilor din Moscova. Măria îi serie lui Antioh :
„Credeţi-mă, de loc n-am fost scîrbită, luînd în seamă în primul rînd, că eu pierd un lucru
nedurabil sau mai bine zis, fiindcă mie-mi rămân două, după cuvintele d-voastre, din cele mai
preţioase comori: viaţa şi cinstea. Restul se recapătă din nou”63. O femeie cu o cultura aşa de
bogata, este firesc să-şi fi dart seama de originea ei şi să se gîndească la ţara şi poporul din
sinul căruia plecase. Intr-o scrisoare către acelaşi frate - Antioh - face planuri măreţe pentru
viitor. „Dorinţa mea de căpetenie - scrie ea - este să am cu d-voastre o întâlnire. Noi am trăit
numai o jumătate din viaţa noastră. Poate noi vom vedea cândva patria noastră de odinioară, şi
în pace vom trăi veacul nostru. Dar mie mi se pare, că acela care va deveni stăpînitor al unei
ţări întregi, va trebui să-şi ia asupra sa povara guvernării. Aşa că dacă d-voastră veţi fi sortii să
deveniţi prinţul moştenitor al ţării noastre, veţi fi nevoit să vă luaţi rămas bun de la viaţa
singuratică de filosof”64.
Scrisorile ei - pline de înţelepciune, de sfaturi sănătoase - către fraţi, îi fixează cel mai
frumos portret moral din trecutul vieţilor de doamne şi domniţe românce. Ea moare la 9
septembrie 1757, înconjurată de cîteva slugi credincioase, rămase de la tatăl său. A fost
înmormîntată în biserica Sfinţii Constantin şi Elena din curtea mănăstirii greceşti Sfîntul
Nicolae, alături de părinţi65.
Antioh Cantemir s-a născut la Constantinopol, la 10 septembrie 1708. Instrucţia şi-a
făcut-o şi el cu Anastasie Condoidi şi Ivan Iliinschi. De mic, a dat semne de inteligenţă re-
61
Şt. Ciobanul, op. cit., p. 58.
62
Idem, p. 60.
63
Şt. Ciobanu, op. cit., p. 60.
64
Ibidem, p. 61.
65

25
marcabilă. Tatăl său a avut o înrâurire, de asemenea, deosebită asupra cunoştinţelor de istorie,
filosofie, drept, pictură şi ştiinţe. După înfiinţarea Academiei ruse în noiembrie 1725, la care
predau profesori germani, Antioh Cantemir devine student al ei. Aici învaţă: matematicile,
fizica, istoria şi filosofia. Între profesorii săi au fost: Beyer, viitorul biograf al familiei
Cantemir, Gross, profesor de filozofie, şi Ivan Iliinschi de literatură rusă.
Acumulând o cultură bogată, fiind dotat cu o inteligenţă vie, şi cu un simţ al realităţii
deosebit de puternic, se asociază unui complot organizat de nobilimea rusă în urma căruia
ajunge pe tronul împărătesc ţarina Ana Ioanovna66.
Antioh Cantemir, care avusese un rol de seamă în acest complot este răsplătit
împreună cu sora sa Măria şi cu ceilalţi fraţirămaşi fără avere, cu moşii pentru fiecare în parte,
în plus el este numit ambasadorul Rusiei pe lîngă curtea regală engleză. La Londra, face o
impresie excelentă. Regina Angliei, Carolina, îl preţuieşte. La îndemnul ei, Antioh aranjează
traducerea, Istoriei imperiului otoman în limba engleză (1734)- Transpunerea a fost făcută de
către Nicolae Tindal. În calitatea pe care o avea, reuşeşte să încheie, la 2 decembrie 1734, un
tratat de amiciţie între Anglia şi Rusia pe timp de 15 ani. Poliglot ca şi tatăl său, bun
cunoscător al filozofiei, al isteriei, al literaturii a cucerit repede cercurile intelectuale lon-
doneze. Aici a început traducerea şi în limba italiană a Istoriei imperiului otoman, dar n-a
terminat-o67.
În 1738, Antioh Cantemir a trecut în aceeaşi calitate la Paris. Aici, avea de luptat cu
intrigile de pe lângă curtea împărătească rusă. În cele din urmă le-a învins. A întreţinut şi aici
raporturi de prietenie cu personalităţi din lumea ştiinţifică si literară. în timpul cit a stat la
Paris a tradus şi tipărit aceeaşi operă a tatălui său în limba franceză (1743). În 1740, se
îmbolnăveşte de stomac cu toată viaţa regulată pe care o ducea. Îngrijirile medicilor îl ajută
puţin. Moare la 31 martie 1744 şi este înmormîntat la Moscova, unde erau în-mormîntaţi şi
părinţii lui.
Antioh Cantemir a fost una dintre cele mai importante figuri culturale, din veacul al
XVIII-lea, ale Europei. Era apreciat de Voltaire şi Montesquieu. Cel din urmă scria Abatelui
Guasco: „Alţi prieteni îl vor înlocui pe acela pe care l-am pierdut, dar Rusia nu-1 va putea
înlocui uşor cu un ambasador cu calităţile principelui Cantemir"68. Cunoştea la perfecţie limba
rusă, română, latină, italiană, franceză şi neogreacă; de asemenea cunoştea engleza şi
spaniola.

66

67
68

26
 Pe lîngă literatura, Antioh se ocupă de matematici în legătură cu filozofia sub influenţa
astronomului Maupertius, membru al Academiei din Paris. A alcătuit chiar un manual de
algebră, netipărit. Se interesează de aproape de filozofia morală. Sub influenţa ideologiei
vremii, după Antioh principiile politice nu trebuie să fie în dezacord cu cele evanghelice. Şi
tot în concordanţă cu aceste idei, liniştea sufletească şi singurătatea, care-1 fac pe om să
cugete şi să cunoască lucrurile izvorul fericirii. De aici, omul nu trebuie să se lase condus de
patimi. De asemenea, el trebuie să se mulţumească cu puţin. Această atitudine filozofică este
oglindită în scrisorile rorii sale Măria, care era sub influenţa gîndirii fratelui. Numele lui
Antioh Cantemir este legat în Rusia de începuturile literaturii noi. Pînă la Petru cel Mare
literatura rusă a religioasă sub raportul conţinutului, fără un contact cu viaţa europeană.
Antioh Cantemir este primul scriitor în Rusia, în sensul european al cuvîntului, care pune
bazele literaturii moderne ruseşti, insuflindu-i un spirit laic, legînd-o de realităţile sociale69.
Traduce în limba rusă mai multe opere din scriitorii antici, din scriitorii francezi şi
italieni. Scrie un tratat cu privire la versificaţia rusă, alcătuieşte fabule în care critică
neajunsurile vieţii ruseşti de atunci. Cele mai însemnate sînt însă satirele. Unele au caracter
autobibliografic (4 şi 8), altele sînt filosofice (6 şi 7). în acestea din urmă se reflectă idealul
vieţii sale, părerile sale asupra fericirii omului. în ele, Antioh face apologia culturii, a vieţii
intelectuale liniştite, fără pretenţii mari, idealuri pe care le împărtăşeşte şi surorii sale. In satira
a 6-a se vede şi idealul său despre educaţie, care are drept scop să-1 facă pe om fericit şi bun
în mijlocul unei societăţi fericite. Scrierile saie sint pentru literatura rusă, ceea ce au fost
reformele lui Petru cel Maire pentru moravurile sociale.
Antioh Cantemir, cu toate că moare la vîrsta de 36 de ani şi-a avut însemnătatea sa în
istoria culturii ruseşti. El a pus bazele literaturii noi ruseşti. Peste numele lui nu trece nici un
manual de literatură rusă. Nu există în Rusia intelectual, care a trecut prin şcoala secundară, şi
să nu cunoască operele lui Antioh Cantemir, învăţînd pe de rost pasaje întregi din ele70.
Antioh Cantemir încoronează numărul de oameni mari cu care naţia română a ilustrat
cultura poporului vecin ; Petru Movilă, Nicolae Milescu, D. Cantemir, Bantîş-Camenschi etc.
Menţionăm şi pe ceilalţi fii ai lui D. Cantemir, urmărin-du-le în puţine cuvinte firul vieţii lor.
Matei s-a născut la Constantinopol, la 18 octombrie 1703. După ce-şi face o parte din
studii în casa părintească, după 1711, este trimis la Liov (Lemberg) să studieze limba latină şi
ştiinţele. Pe urmă intră ofiţer în garda ţarului. Duce o viaţă dezordonată. Se retrage din armată
pe motiv de boală, petrecându-şi zilele la moşiile cu care fusese înzestrat tatăl său.

69
70

27
 Avea conştiinţa originii române şi păstra legături cu moldovenii. Benedict, egumenul
Moldoviţei, îl vizitează în 1770. Este bine primit de Dimitrieviea lui Matei beizade a lui
Dumitraşcu Cantemir-Vodă. A murit la 30 noiembrie 177171.
Constantin, al doilea fiu, s-a născut tot la Constantinopol, la 29 iulie 1705. A ajuns şi
el căpitan în regimentul de gardă al ţarului. Faptul că a pus mîna pe întreaga avere a tatălui
său, privîndu-i de asigurarea existenţei pe ceilalţi fraţi, a produs o răceală în raporturile cu ei.
Constantin era un om practic, destul de cult şi se bucura de o buna reputaţie în societatea rusă.
A murit la 19 ianuarie 1747.
Şerban (Serghie), al treilea fiu, s-a născut la 11 august 1706, la Constantinopol. Îi
supravieţuieşte pe toţi copiii lui Cantemir murind la 24 aprilie 1780 la Moscova. Cu toată
zburdălnicia din tinereţe, Şerban era apropiat — ca structură sufletească — de Antioh şi de
Măria. În calitate de ofiţer de gardă a luat parte activă la războiul ruso-turc dintre anii 1735
—1740 şi la asedierea Ostrovului. În 1762, demisionează din armată şi se stabileşte la
Moscova. După moartea lui Matei, Şerban devine singurul moştenitor al averii
Cantemireştilor. A avut două fiice naturale cu o turcoaică capturată în războiul ruso-turc. Una
din ele, Elena (născută la 19 mai 1741), a căutat să păstreze tradiţia Cantemireştiilor în Rusia.
Cu sprijinul ei material apare cea mai completă lucrare asupra familiei lui Cantemir : Istoria
vieţii principelui Constantin Cantemir scrisă de T. Bayer72.
După cum s-a putut vedea şi unii dintre urmaşii lui Dimi-trie Cantemir au înscris o
pagină glorioasă în istoria prefacerilor culturale din Rusia veacului al XVIII-lea. Receptivă la
introducerea culturii în Rusia, Măria Cantemir, una din cele mai culte femei ale Rusiei
timpului, asimilează cultura apuseană venită aici, modelîndu-şi viaţa spirituală într-un
exemplar mai rar întâlnit în acea vreme - însuşindu-şi cultura umanităţii - pe laturi variate -
Antioh Cantemir este un înnoitor al culturii ruseşti. Cu el începe cultura modernă a Rusiei,
răspunzînd la cel mai înalt nivel prefacerilor sociale iniţiate de Petru cel Mare. Mai rămîne să
spunem câteva lucruri despre fratele lui Dimitrie Cantemir — Antioh — fostul domnitor al
Moldovei şi urmaşii săi.
După o trecere de opt ani de când stătea în Rusia, în care timp Dimitrie Cantemir a
încercat de mai multe ori să-l determine pe ţar să-şi ia revanşa asupra turcilor, a înţeles în
1719 că trebuie să-şi mute gândul de la întoarcerea sa în Moldova, întrucît problema turcească
nu mai este în atenţia ţarului ruşilor. Acum se hotărăşte să se mute la Petersburg pentru a-şi
face un loc în anturajul imediat al lui Petru. Tot acum se gîndeşte să aranjeze şi situaţia

71
72
Şt. Ciobanul, op. cit., pp. 71-73.

28
fratelui său, Antioh, rămas la Constantinopol. Cu el nu era în termeni buni. Totuşi, în
momentul trecerii sale de partea ruşilor, viaţa lui Antioh fost în pericol. Se ştie că turcii au
prins pe capuchihaia lui Cantemir la Constantinopol şi i-au tăiat capul, iar pe Antioh l-au
închis. Norocul lui a fost că el spusese cu o lună înainte de bătălia de la Stănileşti
caimacamului că fratele său este hain. Ţinînd seama de aceasta sultanul 1-a eliberat din „Edi-
cula" lăsîndu-1 liber. Antioh a trăit în sărăcie, la Constantinopol, multă vreme. Acolo a murit
în 1726. Dimitrie Cantemir a voit să-1 aducă în Rusia, lângă el, dar nu a putut găsi nici o
modalitate. Fiii lui Antioh însă şi un nepot reuşeşte să scape de la turci 73. Cei doi fii ai lui
Antioh, Constantin şi Dimitrie, se strecoară în Rusia, la anul 1736 şi se înrolează în armata
rusă. Constantin Cantemir a format un regiment de husari din moldovenii aflaţi în Rusia cu
care a luptat pe diferite fronturi. în anul 1765, s-a retras din armată cu gradul de general-
poruci. A murit în anul 1776. Fiul său, Dimitrie, după o carieră strălucită de ofiţer în armata
rusă şi după campania în ţările româneşti la 1771, înnebuneşte, fiind urmărit de ideea ca el
este domnitor al Moldovei. Dimitrie moare în anul 1820 şi cu el dispare familia
Cantemireştilor în Rusia74.
Fratele lui Constantin Cantemir, Dimitrie, face o carieră militară în Rusia mai puţin
strălucită. Se retrage din armată cu gradul de secund-maior şi a murit în 1758 la Moscova. A
fost înmormântat în necropola familiei Cantemireştălor, în Moscova 75.

3. Dimitrie Cantemir – promotorul culturii româneşti

3.1 Dimitrie Cantemir – erudit om politic

Dintre cărturarii care au ilustrat spiritualitatea românească spre finele veacului de

mijloc, faima cea mai întinsă a avut-o şi o are încă, fără îndoială, Dimitrie Cantemir.
Explicaţia stă în valoarea intrisecă a scrierilor sale, cotate superlativ faţă de nivelul epocii, dar
şi în faptul că ele au circulat în forme accesibile erudiţiei şi lumii diplomatice. Experienţa
anterioară şi contactul prelung cu învăţaţii străini i-au relevat de timpuriu necesitatea de a-şi
scrie operele astfel încât ele să poată fi cunoscute de aceştia. Nu era vorba de orgoliu („vestit
şi cu nume mare să mă fac”, cum mărturisea odată), ci de nevoia obiectivă de a-şi recomanda
73
Şt. Ciobanul, op. cit., pp. 24-25.
74
75
Şt. Ciobanul, op. cit., pp. 74-75.

29
ţara, prin istoria, cultura şi aspiraţiile ei, către factorii ce ar fi putut-o sprijini în efortul de
redobândire a statutului şi a demnităţii de odinioară. Într-adevăr, ce-i spunea lui Dimitrie
Cantemir, la finele veacului XVII, istoria poporului român şi ce concluzii prectice a tras
cărturarul din studiul acesteia?76
Destinat prin naştere să se plaseze în fruntea ţării sale, ca fiu de domn, el a avut din
capul locului atenţia îndreptată spre istorie, chiar şi atunci când spiritul său enciclopedic
îmbrăţişa, stimulat de mediul constantinopolitan sau de cel al exilului, domenii aparent străine
de această preocupare. Iar istoria îi revela, odată cu originea latină a compatrioţilor, odată cu
dăinuirea lor neîntreruptă în spaţiul carpato-danubian, rolul de apărători ai civilizaţiei, jucat
secole de-a rândul. „Ca un zid vârtos şi nebiruit”, aşa îi apărea neamul său, graţie luptei contra
invaziilor, la adăpostul căreia Apusul a putut dezvolta ştiinţa, a putut scrie poeme sau construi
catedrale. Mândria originii era astefel dublată de un mesianism politic ce o justifica,
prefăcând-o în mijloc de luptă, de fortificare a voinţei regenerative. Cărturarul s-a străduit,
fţcând apel la tot arsenalul erudiţiei contemporane, să demontreze că poporul român este unul,
indiferent de înpărţirile impuse pasager de istorie, trăitor fără sincope în acest spaţiu şi creator
de valori demne de luat în seamă.
Unitatea prezumată la începuturile istoriei naţionale (una dintre opere se intitula:
Hronicon a toată Ţara Românească, care apoi s-au împărţit în Moldova, Muntenească şi
Ardealului...) era recontituibilăcăci ceea ce a fost putea să mai fie („Lăsaţi torentul să-şi
adune şuviţele răsfirate”), iar pentru aceasta Cantemir preconiza înnoirea instituţională a
statului, crearea unui regim de ordine, întemeiat pe sporul autorităţii centrale, în sensul
absolutismului european din pragul epocii moderne.
Ideea de domnie autoritară, aşa cum se reflectă în Istoria ieroglifică sau în Descrierea
Moldovei, avea un substrat critic, unul care trebuia să-l pună, finalmente, în conflict cu
oligarhia feudală. Ea poate fi dedusă lesne, ca şi ideea de unitate şi cea de neatârnare, din
iniţiativele politice ale domnitorului şi – fără a fi fost undeva prezente explicit – din toată
opera sa istorică. Este o operă ce presupune un program politic bine închegat, unul care, fără a
depăşi limitele sistemului feudal, conţinea germenii doctrinei ce avea să-i precipite disoluţia.
Între opera istorică şi demersurile omului politic există o relaţie strânsă, însă
insufucient relevată. Descrierea Moldovei, Istoria Imperiului Otoman, Hronicul vechimei a
româno-moldo-vlahilor, Viaţa lui Constantin Cantemir, Evenimentele Cantacuzinilor şi
Brâncovenilor, Cercetarea naturală a monarhiilor, scrise toate în restriştea exilului, se
situează în prelungirea deciziei lui Dimitrie Cantemir de a ridica steagul luptei pentru
76

30
independenţă, contând pe sprijinul ce ar putea rezulta, în virtutea unei evoluţii istorice
imanente, din căderea Imperiului Otoman şi din ascensiunea celui nordic. Ceea ce nu mai
putea obţine cu sabia, după neşansa de la Stănileşti, cărturarul voia să realizeze, cu o armă mai
subtilă, capabilă de efecte şi după încetarea războiului.
Scrisul era pentru principele-cărturar încă un mijloc de a-şi servi ţara. „Slujescă-se
dară de osteninţile noastre neamul moldovenesc”, îndemna Cantemir, invocând antica deviză
platonică (Non solum nobis...), tradusă pe înţelesul tuturor: „nu numai pentru folosul nostru, ci
şi pentru a patriei ceva să slujim”. Folosul patriei, într-un sens mai larg, vizând participarea
acesteia la preocupările intelectuale din epocă, îl urmărea şi filosoful (Divanul sau gâlceava
înţeleptului cu lumea; Sacrosantae scientiae indepingibilis imago; Phisices universalis
doctrina etc.), literatul (Istoria ieroglifică), teologul (Kniga sistema ili sostoianie
muhammedanskoi religii; Loca obscura), etnograful (Collectanea orientalia; De muro
Caucaseo), spre a aminti doar principalele ipostaze ale acestei personalităţi de multiplă şi
fecundă creativitate. Ceea ce asigură rezistenţa scrierilor cantemiriene la eroziunea timpului e
spiritul ce le animă, capacitatea de a transcende particularul, de a formula judecăţi cu valoare
sintetică, generalizantă.
S-a spus că Dimitrie Cantemir a fost înainte de toate filosof şi că din opera lui
filosofică ar decurge însăşi preocupările istoriografice77. Aprecierea se verifică numai până la
un punct, fiindcă, privitemai de aproape, chiar scrierile de caracter filosofic, literar etc.
trădează o certă vocaţie istoriografică. Nu e de mirare că posterioritatea l-a apropiat mai ales
sub acest unghi, urmându-i îndemnurile, uşor de recunoscut mai ales în opera Şcolii Ardelene
sau în iniţiativele culturale din epoca regenerării.
Activitatea în numele căreia prinţul cărturar a fost ales membru al Academiei din
Berlin contituie, desigur, un titlu de mândrie, pentru neamul nostru. „Numele şi vestea bună a-
ţi scoate, nu te lenevi!”. Ce alt îndemn am putea reţine, din atâteacâte opera sa ni le comunică,
acum când se fac mari eforturi în această direcţie?
Cărturar de vast orizont şi domn cu înalte răspunderi, Cantemir semnifică în durata
noastră forţa intelectuală şi cutezanţa politică. Amândouă i-au asigurat priorităţi ce nu pot fi
trecute cu vederea. Una l-a dus la creaţii remarcabile în multiple domenii, plasâandu-l pe
„calea regală” a unui enciclopedism românesc; cealaltă l-a prefăcut în simbol al luptei pentru
libertatea patriei, pusă mai presus de orice vanităţi personale. Este ceea ce l-a întărit pe
principele cărturar în acţiuea din 1711, al cărei sens avea să-l fixeze chiar el, lapidar şi
obiectiv, ca într-un epitaf: „Lăsând toate măririle şi foloasele pentru o singură mărire, a trecut
77

31
cu oştile sale de partea creştinilor” (Descrierea Moldovei). Mărirea căutată atunci era
demnitatea ţării, libertatea ei, o mărire pe care, după neizbânda de la Prut, Cantemir avea să o
servească doar cu mijloacele erudiţiei.
O dublă ipostază, de om politic luminat şi de cărturar deschis spre largi orizonturi, îl
recomandă pe Cantemir epocii noastre şi ni-l apropie. Ca om politic, el a încercat să răspundă,
cu mijloacele disponibile, comandamentele epocii, o epocă preocupată tot mai mult de
perspectiva declinului otoman şi de nevoia unei „integrări” europene mai ample. Curând
aveau să înceapă seria războaielor antiotomane, confirmând justeţea estimării făcute, în linii
mari de principele cărturar.În chiar vremea exilului său, austriecii îşi vor extinde stăpânirea
până la Olt, fie şi efemer, exercitând mari presiuni asupra sistemului geopolitic existent.
Răspunsul lui Cantemir, neaservit de împrejurări, nu se poate judeca, sub unghi politic,
decât la modul lui „ce-ar fi fost”. De reţinut este însă soluţia de ordine pe care el o propunea şi
tentativa de a institui o pedagogie civică întemeiată pe realităţi. Sub unghi cultural, opera lui
s-a constituit, monumentală, interesâand mai multe domenii şi recomandând virtuţi de mare
creator.
Dacă ideologul politic eşuase, cărturarul se „mântuia” într-o activitate multiplă şi
fecundă, angajând totodată filosofia şi istoria, literatura şi muzica, etnografia şi metafizica,
pentru a nu aminti decât o parte din domeniile în care spiritul său şi-a manifestat fervoarea.
„Aceasta a fost, spune Iorg, concluziv, opera largă variată, plină de dorinţa imensă de a şti mai
mult, a unui om care a iubit ştiinţa mai mult decât acea domnie, pe care de două ori soarta i-a
dat-o, pentru a i-o răpi brusc şi crud, a unui suflet care putea fi mândru de atâtea cunoştinţe şi
de atâta muncă, dar care nu o dată se smereşte, în greutatea urmăririi adevărului, a unui
puternic al lumii, preţuit şi cerut în multe părţi, car care a rămas şi în locuri atât de îndepărtate
un om al ţării sale”78.
Opera aceasta, adăugăm noi, semnifică, înainte de orice, biruinţa unui cărturar român,
ajuns repede notoriu în cercurile interculturale de pe continent. Ea obligă la imaginarea unei
evoluţii fireşti a rosturilor noastre, de la nivelul atins de Principele Cantemir şi de Stolnicul
Cantacuzino, într-un veac ce-şi desfăşurarea sub zodia „luminilor”, dar care în spaţiul nostru
geopolitic a însemnat „domnia de fier” a fanarioţilor.
Când, peste un veac, românitatea şi-a găsit vechiul suflu, regenerâandu-se şi punând
temelie nouă existenţei sale, ea a descoperit în opera lui Dimitrie Cantemir un simbol
regenerativ,iar repunerea ei în circulaţie însemna apel la o sursă de întărire a spiritului creator.

78

32
 „Precum odată, aşea şi acmu...” Cuvintele cărturarului s-au rostit adesea, ca un îndemn
de resurecţie şi ele îşi vor reactiva mesajul în momentele critice. Din vasta operă
cantemiriană, mai ales N. Iorga avea să extragă, peste alt veac, în restriştea refugiului de la
Iaşi, unele învăţături morale, publicate sub titlul Ca să fim mai tari în ceasul de azi. Învăţături
cu valoare perenă, la care ne putem întoarce mereu, ca la o sursă revitalizantă. Reactualizarea
lor, în vârtejul acomodării impuse de noile construcţii geopolitice şi de globalizare, se
recomandă ca un gest mereu necesar.

3.2 Dimitrie Cantemir şi romanitatea noastră

Întreaga operă a lui Dimitrie Cantemir poartă pecetea angajării într-o atitudine. Isotria
hieroglifică este un pamflet la adresa lipsei de patriotism a boierimii celor două ţări româneşti
şi a lăcomiei şi corupţiei statului otoman. Istoria creşterii şi descreşterii imperiului otoman est
o lucrare în care Cantemir demonstra contemporanilor agonia „muribundului” care speriase
Europa. Descrierea Moldovei este cartea dregostei lui pentru pământul, omul şi istoria ţării pe
care a simţit-o ca patrie a sa până în ultima clipă a vieţii.
Refugiat în Rusia, Cantemir scrie mai întâi opusculul Historia moldo-vlahica pentru a
lămuri istoria poporului său colegilor de la Academia de ştiinţe din Berlin şi apoi Hronicul
vechimii romano-moldo-vlahilor pentru ca şi ai săi să-şi cunoască originea nobilă romană şi să
se încredinţeze de statornicia pe pământul unde se găseşte, de la Traian încoace.
Asupra problemei romanităţii noastre Cantemir s-a oprit de mai multe ori. În alcătuirea
ei a fost stimulat şi de cercurile ştiinţifice cu care intrase în legături o dată cu refugiul în
Rusia, după anul 1711.
Astfel, în 1714, o dată cu intrarea în Academia de ştiinţe din Berlin,conducerea acestei
instituţii îi cere să alcătuiască o lucrare despre „graniţele principatelor Valahia şi Moldova în
privinţa cărora geografii sunt atât de deosebiţi în păreri”79.
Istoriografia noastră de până la Cantemir se ocupase de problema romanităţii noastre,
dar fără a o aprofunda. Astfel, Grigore Ureche în două paragrafe din Letopiseţul său
conchisese despre toţi românii dinspre nordul Dunării că „de la Rîm ne tragem”80. Miron
Costin, în De neamul Moldovenilor... de asemenea demonstrase romanitatea noastră folosind

79
Emil pop, Dimitrie Cantemir şi Academia din Berlin, în Revista de Istorie „Studii”, tom 22, nr,5, Cluj, 1969,
pp. 825-847.
80
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia P. P. Panaitescu, Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti, 1955, p.
61.

33
variate argumente81. Stolnicul C. Cantecuzino, de asemenea îşi edificase cititorii cu privire la
originea etnică comună cu plastica expresie „că toţi aceştia (moldoveni, valahi şi
maramureşeni) de la o fântână au izvorât şi cură”82. Nici unul dintre ei nu mersese cu
abordarea problemei continuităţii elementelor romanizate, în locurile unde fuseseră aduse,
până la formarea statelor feudale româneşti. Din operele lor cunoaştem istoria continuităţii
până la venirea hunilor în centrul Europei (sub Atila). Cantemir este cel dintâi care se ocupă
de continuitatea elementului romanic în nordul Dunării de la Traian până la 1274, socotit de el
anul întemeierii statelor feudale româneşti.
Problema romanităţii o discută în următoarele scrieri ale sale: Descriptio Moldaviae83,
Historia moldo-vlahica84 şi Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor85. Descriptio
Moldaviae este lucrarea în care se ocupă de geografia, istoria, etnografia, cultura şi limba
moldovenilor. Problema de care ne ocupăm este pusă incidental.
Descrierea Moldovei este cea mai complexă prezentare a structurilor medievale din
spaţiul românesc, este lucrare de sociologie politică în care se corelează politicul cu alte
domenii ale socialului.
Cele trei părţi ale scrierii: partea geografică, politică, culturală se împletesc armonios
scotând la iveală cele două mari calităţi ale autorului: spiritul ştiinţific şi înzestrarea literară.
Cantemir era constient de importanţa pe care o avea imaginea poporului român în
mediile externe, era constient de tensiunea dintre subiectivitate (“dragostea de neam”) şi
obiectivitate (“dragostea de adevăr”) în disciplinele umane.
Dincolo de doctrina politică a lui Cantemir care reise din lucrare şi de reperele
geografice prin care încadrează ţara spaţio-temporal greutatea, pentru Cantemir, o constituie
portretul pe care vă trebuie să îl facă omului. Capitolele şaisprezece şi şaptesprezece sunt cele
care ne-au stârnit cel mai mult interesul. Este pozitiv sau negativ potretul moldovenilor în
Descrierea Moldovei? Este obiectiv sau nu Cantemir? Aici ne-am concentrat în mod deosebit
analiza86.

81
Miron Costin, De neamul Moldovenilor din ce ţară au ieşit strămoşii lor, în ediţia Miron Costin, Opere,
alcătuită de P. P. Panaitescu, Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti, 1958, p. 268.
82
Stolnicul C. Cantacuzino, Istoria Ţării Romneşti, Ediţia N. Cartojan şi D. Simionescu, Ed. Academiei R. S. R.,
Bucureşti, p. 70.
83
Dimitrie Cantemir, Descriptio antiqui et hordieni status Moldaviae, publicat de pe originalul autorului de Gr.
Tocilescu, Ed. Lyceum, Bucureşti, 1901.
84
Dimitrie Cantemir, Historia Moldo-Vlachicam, publicat de pe originalul autorului de Gr. Tocilescu, Ed.
Lyceum, Bucureşti, 1901.
85
Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, publicat de pe originalul autorului de Gr.
Tocilescu, Ed. Lyceum, Bucureşti, 1901.
86

34
 În primul paragraf al părţii întâi (geografică) Cantemir se opreşte foarte puţin asupra
problemei romanităţii noastre. Aici menţionează doar faptul că n urma războaielor dintre
români şi daci, aceştia din urmă au fost „parte omorâţi, parte risipiţi în toate colţurile” (se
înţelege că în colţurile Daciei) şi că „tot ţinutul pe care îl stăpâniseră fu prefăcut în provincie
romană, fu înpărţit cetăţenilor romani (coloniştilor aduşi în Dacia) formându-se trei
subdiviziuni: 1.Dacia Ripensă (Valahia şi şinuturile din apusul Transilvaniei); 2.Dacia
Mediteranee a primit numele Transilvania; 3.Dacia Alpestră (Moldova dintre Nistru Dunăre
până la merginile învecinatei Valahia)”87.
Ocupându-se şi de soarta coloniştilor romani din Dacia Alpestră (Moldova) în
perioada mograţiei barbarilor (Sarmaţi, Huni, Goţi) „care călcaseră Moldova” Cantemir
afirmă că respectivii colonişti „fură siliţi să se retragă în ţinutul muntos al Maramureşului,
căutându-şi adăpost de furia năvălitorilor”. După câteva secole (D. Cantemir nu precizează)
„văzând mulţimea locitorilor, domnitorul Dragoş se hotărâ să încerce trecerea munţilor spre
răsărit”. În continuare, D. Cantemir reproduse – în esenţa ei – legenda cunoscută din
Letopiseţul lui Ureche referitoare la întemeierea Moldovei88. Concluzia este aceasta: „Dargoş
îşi continuă drumul după uciderea zimbrului, ajunse în câmpiile mănpase udate de râuri, dă de
oraşe şi cetăţi întărite. Înştiinţează pe compatrioţii săi şi-i pofteşte să ia în stăpânire un pământ
atât de dornic”. În felul acesta, mare parte din locuitorii Maramureşului se coboară în aceste
locuri, iar pe „decoperitor îl numesc domn al noului ţinut”. Astfel „ţara aceasta intră în
stăpânirea conducătorilor de altădată şi se numi de astă dată Moldova, pierzându-şi vechea
demunire de Dacia Alpestră”89.
În paragraful Despre limba moldovenilor din partea a treia a Descrierii Moldovei90 se
stăruie mai mult asupra originii latine a limbii lor. Argumentele aduse aici conchid că „limba
latină este mama adevărată a celei moldoveneşti”91. Latina locuitorilor Daciei este aceea
dinaintea năvălirilor goţilor şi vandalilor în Italia. Deci, o latină neamestecată cu limba
barbarilor de mai târziu. O dovadă în acest sens – arată Cantemir – o constituie numele nostru
de român , care derivă din numele de roman, amintind „acel timp când Roma era capul
întregii lumi, când numele de roman era comun tuturor locuitorilor Italiei”92. În limba
poporului său – după Cantemir – se găsesc multe cuvinte latineşti pe care italiana nu le mai

87
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldavei, tradusă de Gh. Adamescu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1942, pp. 1-2.
88
Grigore Ureche, op cit., p. 60.
89
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldavei, tradusă de Gh. Adamescu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1942, p. 2.
90
Ibidem, p. 140.
91
Ibidem, p. 152.
92
Ibidem, p. 153.

35
cunoaşte, în schimb vorbe introduse în limba italiană de la goţi, vandali şi longobarzi lipsesc
cu totul din limba moldovenilor93.
Cantemir nu trece cu vederea şi alte realităţi din limba „moldovenilor şi valahilor”.
Astfel, el observă că în limba acestora se găsesc „cuvinte care nu sunt cunoscute atât latinei
cât şi celorlaltor limbi ale neamurilor vecine”94. Cu privire la originea acestora, Dimitrie
Cantemir opinează – citându-l pe Covantius – pentru o reminiscenţă dacică din perioada când
„coloniile romane s-au servit de daci ca sclavi sau datorită căsătoriilor romanilor cu femei de
neam dac”95.
Originea comună a tuturor romaânilor este subliniată şi aici în constatarea că
„locuitorii din Valahia şi Transilvania vorbesc aceeaşi limbă cu a moldovenilor”. Sunt
menţionaţi - în cadrul aceleiaşi idei – şi Cuţovlahii (Macedonenii) al căror „idion este mai
corupt” (se înţelege ca puritate latină), „amestecând limba părintească cu albaneza şi greaca,
intercalând câteodată în vorbirea valahă o frază curat grecească, altă dată curat albaneză,
respectând însă, în tot timpul flexiunile moldoveneşti al numelor şi verbelor”96.
Cartea în care studiază amănunţit romanitatea poporului nostru este Hronicul vechimii
romano-moldo-vlahilor. Această scriere este varianta dezvoltată a formei latine intitulată
Historia moldo-vlahica. Fusese scrisă în 1717, la cererea Academiei de ştiinţe din Berlin. În
Precuvântarea Hronicului97 Cantemir explică împrejurările care l-au determinat să scrie
această nouă lucrare. După terminarea variantei latineşti – redusă doar la un opuscul de 96 de
pagini – a simţit datoria să o transpună şi în limba română socotind că „e păcat ca numai
străinii să ştie, şi ai noştri nu”, despre trecutul cel mai îndepărtat al poporului român.
Apreciind din perspectiva timpului valoarea educativă a cunoaşterii trecutului, Cantemir îi
exalta – în finalul aceleiaşi lucrări – pe cei ce i-ar citi cartea pentru că râvnesc la bărbăţia
strămoşilor lor. Ei trebuie să se gândească că „în trecut strămoşii au fost jefuiţi şi în prezent
acest lucru este de invidiat că un popor aşa de asuprit a rezista cu mândrie cotropitorilor şi de
aceea urmaşii nu trebuie să mai trăiască în umilinţă”98.
Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor, este o lucrare complexă de geografie,
etnologie şi de sociologie politică. Scrisă în latină, lucrarea este destinată mediilor intelectuale

93
Ibidem, p. 153.
94
Ibidem, pp. 154-155.
95
Ibidem, p. 155.
96
Ibidem, p. 156.
97
Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, publicat de pe originalul autorului de Gr.
Tocilescu, Ed. Lyceum, Bucureşti, 1901, pp. 169-180.
98
Ibidem, p. 180.

36
occidentale, cu scop informativ în ceea ce priveşte istoria, limba şi situaţia poporului român
despre care “doar puţini au o imagine adevărată”, cum spune autorul.
Lucrarea este importantă din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, distincţia dintre
teologie şi ştiinţă ia o formă radicală, istoria fiind de domeniul cercetării raţionale şi critice,
nu al credinţei şi a dogmei. În această privinţă, este de apreciat contribuţia lui Cantemir în
fixarea anumitor canoane de cercetare istorică un rol însemnat revenindu-i criticii izvoarelor.
Pe de altă parte, două idei deosebit de importante se desprind din cercetarea autorului,
valabile şi astăzi: continuitatea poporului român în Dacia şi ideea despre viaţa neîntreruptă a
românilor în întrega Dacie şi nu doar în zonele muntoase. Cantemir reuşeşte elaborarea unei
istorii complete a românilor pentru acea vreme, o aduce în faţa Europei iar spiritul şi metodele
sale de cercetare îl scot în evidenţa ca om de cultură şi promotor al unei civilizaţii aşa de
puţin cunoscută în Apus99.
În parte întâi, intitulată Prologomena100, tratează trei probleme fundamentale. Se ocupă
de istoria dacilor101, de ceea a romanilor102, iar în partea a treia discută păreriloe greşite103
referitoare la formarea poporului român. Aceste probleme aveau rostul să anticipeze ideile
centrale ale Hronicului şi să pregătească înţelegerea lor. Ideile din Prologomenă istoria
politică a poporului nostru. După expunerea introductivă foarte bogată în idei, Cantemir trece
la subiectul propus: istoria poporului român, pe care o începe de la războaiele lui Traian cu
Decebal, intenţionând să o expună până în vremea sa104.
Înainte însă de a depăna evenimentele istorice în ordinea desfăşurării lor, el îşi expune
principiile („canoanele”) de la care pleacă în expunerea sa. Cantemir procedează în felul
acesta ca un istoric, conducându-se după anumite criterii pe care le respectă în cursul
expunerii sale.
Cu privire la vremurile îndepărtate, ca acelea care privesc istoria poporului nostru,
Cantemir stabileşte două principii („canoane”). „Tăcerea, nici pune, nici adaugă lucrul; iar
zisa, îl şi pune şi-l ridică”105. Conform acestui principiu trebuie să judecăm în felul următor:
tăcerea istoricilor despre existenţa elementului romanic în Dacia nu trebuie socotită ca
hotărâtoare pentru continuitatea elemtului romanic în Dacia. Al doilea principiu este: tăcerea
după zisă adevereşte ziua. Dacă istoria adevereşte existenţa elemtelor romanice, apoi acestea

99

100
Ibidem, pp. 57-168.
101
Ibidem, pp. 57-83.
102
Ibidem, pp. 85-108.
103
Ibidem, pp. 109-168.
104
Ibidem, pp. 181-485.
105
Ibidem, p. 182.

37
şi-au schimbat locul, adică nu mai este menţionată existenţa lor, şi apoi iarăşi se menţionează,
„partea cea mai de pe urmă trebuie să se reţină”106.
După ce precizează aceste principii călăuzitoare, Dimitrie Cantemir trece la expunerea
istoriei poporului român, pe care o începe de la cucerirea Daciei de către romani şi o duce
până la anul 1274.
În cele zece cărţi107 care cuprind istoria naşterii şi continuităţii poporului român în
Dacia, Cantemir porneşte de la două idei de bază. Pirma, românii sunt unul din cele mai vechi
popoare ale Europei; a doua, românii sunt urmaşii direcţi ai nobilului popor roman a cărei
cetate Roma era „împărăteasa cetăţilor”, iar romanii „stăpânii şi biruitorii lumii”108. Din prima
idee decurg unele greutăţi din istorie. Nu e uşor să dovedeşti originea unui popor aşa de vechi
cum e poporul român a cărui istorie începe cu anul 107, anul cuceririi definitive a Daciei.
Toate popoarele Europei au „începătura” în vremuri mai apropiate. „Ele nu trec cu vechimea
dincolo de Goţi, Vandali, Huni, Slavi. Cine îşi poate arăta vechimea ca românii, de la anul
107?” cu privire la a doua idee, Cantemir subliniază de mai multe ori originea romană a
moldovenilor, muntenilor, meremureşenilor, a românilor de peste Dunăre şi a Cuţovlahilor din
ţara grecească. „Toate aceste noroade, dintr-aceiaşi romani ai lui Traian sunt; nu numai limba
şi graiul, ci şi a tuturor vremilor istorii mărturisesc”109. După 1610 ani de la întemeierea
Daciei traiane, Cantemir arată că neamul românesc se trage din cetăţenii romani, ostaşi
veterani şi marile familii aduse aici de Traian.
Cu privire la componenţa socială a coloniştilor, Cantemir precizează: „Coloniştii au
venit în Dacia în număr mare şi din toate stepanele (trepetele) şi cinurile romanilor, adică din
boieri, din orăşeni şi din toate cetele slujitoreşti, mulţime de oameni... au alergat în Dachia...
şi s-au aşezat în toate locurile, cetăţile şi trecătorilor...”110.
În privinţa retragerii populaţiei romanizate din nordul Dunării de către Aurelian,
Cantemir o socoteşte temporară. Ca să şi-o explice, face o analogie cu ceea ce ştie din istoria
Moldovei din vechime, când locuitorii ei se aflau în faţa invaziei tătărăşti. În asemenea
situaţii, domnitorii propuneau retragerea locuitorilor înspre munţi şi în păduri. Când nu mai
era nici un pericol, reveneau la locurile lor111. Tot aşa socoteşte că s-au petrecut lucrurile şi cu
populaţiile romanizate nord-dunărene. „Unii s-au retras pentru un timp din faţa barbarilor,
apoi s-au întors înapoi; alţii au rămas pe loc, apărându-şi casa, viile, ţarinile, oraşele şi

106
Ibidem, p. 185.
107
Ibidem, pp. 181-184.
108
Ibidem, p. 104.
109
Ibidem, pp. 153, 157, 242.
110
Ibidem, pp. 105, 106, 153, 190-191.
111
Ibidem, p. 224.

38
cetăţile” că „dulce este dragostea moşiilor”112. Cantemir aduce aici un argument ieşit dintr-o
logică realistă. Populaţiile romaniate nu şi-au părăsit locurile pe cale le asigurau hrana.
Argumentul acesta că băştinaşii nu-şi părăseau pământul care le asigura hrana a fost folosit şi
de A. D. Xenopol în lucrarea sa Teoria lui Roesler (ian. 1884).
În Hronic se face prima sinteză de istorie a românilor, stăruind asupra colonizării
întregii părţi nord-dunărene. Istoriografia de dinainte de Cantemir se mulţumea să arate
legătura dintre români şi romani, să discute colonizarea Daciei şi apoi să treacă la al doilea
descălecat. Cantemir a acoperit în Hronic şi cealaltă perioadă din istoria românilor,
argumentând tot pentru întâia oară continuitatea elemntului romanic în Dacia pe tot parcursul
timpului de la primul descălecat până la al doilea.
Este adevărat, însă, că D. Cantemir nu vede această continuitate numai ca o
convieţuire peste secole a populaţiilor romanizate în Dacia, în luptă continuă cu greutăţile
vieţii, ci el susţine şi continuitatea politică a românilor – un stat românesc unitar – din care s-
au despărţit mai târziu – în 1274 – statele de sine stătătoare: Moldova, Ţara Românească şi
Ardealul.
Aici, D. Cantemir greşeşte negând convieţuirea românilor cu „barbarii” în perioada
dinaintea formării statelor feudale româneşti. Este, însă, mai aproape de adevăr, decât Miron
Costin care credea că populaţiile romanizate di Dacia s-au retras în munţi pe toată durata
năvălirilor „barbarilor”. El combate această părere, socotind-o numai în parte valabilă113.
În privinţa populaţiei autohtone, dacii, Cantemir credea că odată cu venirea romanilor
în Dacia, autohtonii care mai „rămăseseră au fost împinşi în sus spre Dacia de Sus”; locuitorii
de azi din Dacia sunt urmaşii direcţi numia ai romanilor pe care i-a adus Traian114.
Istoriografia de azi arată că băştinaşii n-au fost exterminaţi în războaiele cu romanii,
deşi războaiele au fost extrem de grele, iar dacii nu şi-au cruţat viaţa în luptele cu romanii. În
privinţa coloniştilor veniţi din Dacia, aceştia erau din părţile romanizate, nu din Italia. În
concluzie, romanitatea nu este fapt de rasă, ci unul de cultură. Ea a însemnat adoptarea de
către băştinaşi a limbii şi culturii latine. Popoarele romanice sunt popoare de limbă, nu de rasă
romană115.
Aceste excese nu întunecă valoarea Hronicului. Ea rămâne o carte reprezentativă
pentru un moment din istoria culturii româneşti. Totodată dragostea de ţară şi de neam, toată
capacitatea ştiinţifică a lui Cantemir este exprimată în ea. În Hronic se subliniază de mai

112
Ibidem, p. 229.
113
Ibidem, pp. 224, 463-464.
114
Ibidem, pp. 83, 107.
115
P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir, Viaţa şi Opera, Bucuresti, Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 241.

39
multe ori că nobilul neam romano-moldovean, în repetate rânduri a oprit revărsarea
cotropitoare a turcilor, pe care „ca nişte câini flămânzi” îi urmau cumplitele hoarde ale
tătarilor, coborâtori ai vechilor sciţi. Îştile sultanului au fost bătute în câmpiile moldoveneşti şi
au fost înecate în apele Dunării. Când Bogdan cel Orb s-a supus, condiţiile puse de el erau de
fapt o biruiţă în faţa otomanilor. Primindu-le, turcii călcau principiile Coranului relative la cei
învinşi. Cartea lor sfântă prevedea ca cei învinşi – în special creştinii – să fie trecuţi prin foc şi
sabie şi peste ţara lor să se întindă împărăţia şi credinţa musulmană116.
Tot cu privire la raporturile dintre români şi turci în perioada protectoratului acestora
Dimitrie Cantemir precizează:”Aceste două ţări – Moldova şi Valahia – măcar că supuse şi
ascultătoare sunt monahiilor turceşti, însă nici stăpânirea, nici slobozenia gios şi-a lăsat, ce
după multe războaie sângeroase cu turcii, cu tătarii... niciodată piciorul din hotarele sale afară
nu şi-au scos, ce, înfipţi şi nezmulţi au rămas. Leagea, giudecăţile, obiceele, nesminţite şi
nebetegite şi le-au păzit”117. E adevărat că Ţările omâne şi-au păstrat în totdeauna o
autonomie, că domnitorilor le-a rămas în totdeauna drepturi suverane118. Menţinându-şi
autonomia, rigorile tratatului de supunere, altă dată prin lupte sângeroase, românii au
răscumpărat de la turci libertatea Europei. Stăruind asupra acestui lucru, Cantemir atrăgea
atenţia Europei că sprijinul acordat celor două ţări de la gurile Dunării reprezintă de fapt
asigurarea liniştei şi prosperităţii ţărilor din mijlocul şi apusul continentului.
Totodată el atrăgea atenţia că ţările române nu trebuie să fie teritorii de compensaţie în
rezolvarea animozităţilor dintre diferite imperii. Nu este în interesul Europei să lase pe turci
să-şi plătească insuccesele în războaie cu cedarea unor părţi din ţările româneşti, cum s-a şi
întâmplat mai târziu119.
Iată ce gândea Cantemir într-o vreme când ţările române trecuseră sub domniile
fanariote care reprezentau încălcarea şi a ultimelor urme de autonomie pe care o avuseseră.
Numai că marile puteri europene – din vremea lui Cantemir – nu înţelegeau necesitatea
existenţei ţăriloe mici şi cu atât mai puţin promovarea individualităţii popoearelor120.
Hronicul lui Dimitrie Cantemir nu a ajuns să fie cunoscut Europei aşa cum a fost
cunoscută Istoria Imperiului Otoman şi Descrierea Moldovei. Istoriografii Imperiului
Habsburgic nu se aşteptau ca teoriile lor, cu privire la românii din Transilvania, să fie

116
I. Minea, Despre Dimitrie Cantemir: omul, scriitorul, domnitorul, Ed. Institutul de Arte Grafice si Editura
"Viata Româneasca", Iaşi, 1926, p. 146.
117
Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, publicat de pe originalul autorului de Gr.
Tocilescu, Ed. Lyceum, Bucureşti, 1901, pp. 106-107.
118
I. Minea,op. cit., p. 147.
119
Idem, p. 147.
120
Idem, p. 148.

40
infirmate înainte de emiterea lor. Ei nu ştiau că un istoric de reputaţie europeană statornicise
cu argumente puternice teoria continuităţii noastre pe vechile locuri ale coloniştilor lui Traian.
La Blaj, unde a pornit la începutul veacului al XIX-lea lupta pentru restabilirea
adevărului continuităţii noastre în Dacia, se afla de câteva decenii copia Hronicului lui
Cantemir. În Istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior este şi o fărâmă
din spiritul lui Cantemir, care spusese acelaşi lucru cu 100 de ani înainte de el.
Ideile lui Cantemir au pătruns în spiritualitatea românească de dincolo de Carpaţi prin
cartea lui Petru Maior citită de M. Kogălniceanu, care va prefigura în Dacia Literarăi
viziunea întregirii poporului român întrevăzută de Dimitrie Cantemir. Dacă nu i-a reuşit lui
Cantemir desrobirea politică a neamului său, desrobirea intelectuală, care a premers celei
politice, realizată în 1877 şi 1918, este legată de spiritul său121.
Hronicul cuprinde cel mai cristalin crez politic în forma cea mai desăvârşită a
intelectualităţii. În el se exprimă cu o deosebită claritate necesitatea fiinţării politice a ţărilor
române. Şi tot Hronicul este cartea care a dăruit un orizont larg câtorva generaţii care şi-au
adus o contribuţie substanţială la clădirea României moderne. Influenţa sa se întinde pe
periadă istorică largă, începând cu Şcoala Ardeleană, continuând cu generaţia 48-istă şi
sfârşind cu generaţiile care au luptat pentru înfăptuirea unităţii româneşti de la 1859 şi de la
1918.
Prin această operă s-a demonstrat cu argumente puternice nu numai că „de la Râm ne
tragem”, dar şi că în viforniţa veacurilor am rămas „înfipţi şi nesmulţi” din aceste locuri şi ca
un colocar al acestor virtuţi am creat o cultură cu specific romanic cu care s-ar mândri şi
exilatul poet de la Tomis în ai cărui ascendenţi ne recunoaştem cu toată fiinţa noastră.

3.3 „Divanul” în cultura românească şi în cultura europeană

După cum autorul însuşi a dorit-o, Divanul a fost o scriere bine primită de cultura
românească a vremii şi care, timp de peste două veacuri şi jumătate, a rămasîn atenţia
cărturarilor de la noi. Despre o operă care după difuzarea ei prin tipar a fost copiată de cel
puţin 19 ori – manuscrisele cunoscute – în ambele versiuni, română şi greacă, este greu de
spus că nu a putut rămâne în literatura noastră 122. Opinia lui Seztil Puşcariu merită a fi
amintită numai pentru a ilustra varietatea reacţiilor pe care le poate provoca o carte

121
Idem, p. 150.
122
Sextil Puşcaşu, Istoria literaturii române, Epoca veche, ed. a 2-a, Sibiu, 1930, p. 170.

41
interesantă. Tipărită în 1698, copiată aproape din deceniu în deceniu pânaă în 1846, retipărită
în 1865, 1878, şi 1969, analizată în manualii sau studii îână în ultimii ani – prima scriere a lui
Cantemir continuă să-şi împlinească o funcţie culturală greu de contestat şi, după ce a bucurat
pe vechii cititori, ea rămâne pentru cei de azi mărturia la fel de preţioasă a tradiţiei
umanismului românesc. Divanul a răspuns deci dorinţei pe care o mărturisea Miron Costin în
Predoslavia sa la Viaţa lumii: „Şi alte dăscălii şi învăţături ar putea fi pre limba românească
de n-ar fi covârşit vacul nostru acesta de acum de mare greotăţi, şi să fie şi spre învăţătura
scripturii mai plecate a lăcuitorilor ţării noastre voie”. Cartea lui Cantemir arăta şi „plecarea
spre învăţătură” a românilor şi posibilitatea efortului nostru creator de a înavuţi cultura chiar
în marile greutăţi ale veacului al XVII-lea.
Cu alte cuvinte, Divanul a ocupat succesiv mai multe locuri în cultura noastră. De la
apariţie şi până la mijlocul secolului al XIX-lea, perioadă în care ediţia tipărită este prezentă
în bibliotecile vii, citite, cum constatăm din însemnări şi din faptul că opera este răspândită
prin copii manuscrise, Divanul face parte din fondul literar circulant. Ea îndeplineşte în
această fază funcţia de operă etică, de educaţie religioasă, dar şi de reflecţie filosofică, prin
atitudinea noastră a Lumii, exprimată în atâtea din paginile sale, şi prin tratarea laică a temei
Fortuna labilis. Ea contribuie în bună măsură la întreţinerea şi dezvoltarea interesului pentru
temele „norocului nestatornic” şi a „disputei dintre trup şi suflet”, tocmai sub această formă a
dialogului. În secolele XVII-XIX vom regăsi motivele în alte creaţii folclorice sau din
literatura populară scrisă (Mustrarea sufletului şi a trupului123, traducerile din Oxenstiern)
ceea ce demonstrează, încă o dată, integrarea Divanului într-un filon bogat al literaturii
noastre vechi. Numărul mare de copii şi prelucrări dovedesc că el devenise carte populară (în
special partea I, dialogată, vie).
Treptat, cercul cititorilor Divanului se restrânge însă la acela al ştiutorilor de carte de
la sate şi al clericilor din mănăstiri.
Pentru o vreme, prima operă a lui Cantemir, eclipsată parţial de scrierile de faimă
europeană al cărturarului moldovean (Istoria Imperiului Otoman şi Descrierea Moldovei),
este cunoscută de către oamenii noştri de cultură doar după nume sau după scrierile altora124.
În 1865, prin republicarea integrală, Hasdeu descoperă Divanul pentru istoriografia
culturală şi pentru filologia noastră: „Pe lângă importanţa-i pentru studiul limbii noastre,
această carte este ca un document de mare valoare pentru istoria culturii naţionale, ca cea

123
N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, vol. II, Bucureşti, 1938, p. 215-216.
124
George Bariţ, Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, revista Transilvania, 3 (1870), p. 118.

42
dintâi şi, pare-se, singura până cum operă filosofică română originală” 125. Dar nici istoricii
culturii, nici filologii nu au fost atât de sensibili pe cât ne-am fi aşteptat la semnalarea lui
Hasdeu. Retipărirea Divanului în 1878 s-a datorat faptului că întreaga operă a lui Cantemir era
reeditată de Academie: atenţia acordată cărturarului moldovean era provocată însă de alte
scrieri, socotite mai valoroase. în realitate, cartea nu a format obiectul unui studiu atent, aşa
încât timp de câteva decenii cunoaşterea ei s-a limitat la observaţiile puţine ale lui Hasdeu şi
la cele eronate ale lui G. Sion. M. Gaster însuşi rămâne tributar acestor informaţii, emiţând
opinii neaşteptat de greşite despre limba şi stilul cărţii şi raportul între versiuni126.
Până ce filologii îşi vor întoarce atenţia către opera lui Cantemir, mai întâi pentru
studiul stilului, ea încremeneşte sub eticheta pe care i-o pune N. Iorga: „O compilaţie greoaie,
rău scrisă şi fără scop", în cuprinsul căreia „puţini mai pot avea curajul să rătăcească" 127. Sion
în ediţia de autoritate a Academiei, Gaster, Iorga erau de ajuns pentru a stabili reputaţia unei
opere, pentru a tăia elanul celor ce-ar fi vrut să o studieze sau pentru a da idei preconcepute
celor ce se încumetau128. Divanul capătă un număr de inventar în istoria literaturii române
vechi, peste care manualele trec repede în favoarea Istoriei ieroglifice129.
Această carenţă a vechii istoriografii literare se întrerupe cu un mare studiu despre
stilul lui Cantemir, în care analiza Divanului ocupă un loc însemnat, tară a răspunde însă
întrebării privind originea acestui stil (influenţa celui latin, celui turcesc sau creaţie
originală)130. Se deplânge conţinutul sterp şi monoton al acestei opere, dar „stilul, ca unul ce
nu se depărtează prea mult de tradiţie şi nu suferă prea mult de mania de originalitate a
discipolului lui Van Helmont, stilul e mai aşezat, mai puţin bizar şi de neînţeles"131. A.D,
Xenopol preţuieşte însă Divanul tocmai pentru limbă şi idei132. Mihai Eminescu îmbogăţeşte
125
B.P.Hasdeu, Uă scriere de filosofiă morală în limba română, în „Foiţă de istoriă şi literatură”, 1 (1860), nr. 3,
col. 69.
126
Chrestomaţie română, voi. I, p. XLVIII.
127
N. Iorga, Istoria literaturii române în sec. XVIII, voi. I, p. 274-275.
128
La aceasta contribuise şi Aron Densusianu {Istoria limbei si literaturei române, ed. a 2-a, Iaşi, 1894, p. 181),
căruia limba Divanului îi păruse „exotică, nenaturală şi greoaie până la dezgust, intervenită şi încurcată până la
neînţeles". A.D. Xenopol protestează în Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. a 3-a, voi. VIU, Bucureşti,
1929, p. 206, nr. 32, vorbind despre „limba curat româneasca" a lui Cantemir şi despre „tema îndeobşte
interesant tratata... cugetările nouă şi fericite" ale Divanului (ibidem, p. 210).
129
A contribuit la aceasta şi o altă idee neîntemeiată pe nimic, tot a lui G. Sion (Prefaţa, p. X), şi anume că
Divanul ar fi o prelucrare după Wissowatius „comandată ca teză de exerciţii de către profesor (Cacavelas)
elevului său" (Cantemir). Afirmaţia şi-a străbătut drumul nediscutată de nimeni (Dan Bădărău, op. cit, p. 7, nr. 3,
credea însă că lucrarea de „abilitate" a lui Cantemir ar fi fost Compendiotum), repetată până în studii recente
(„un exerciţiu, ca sa spunem aşa, la nivel înalt, însă un exerciţiu de învăţăcel, sub îndrumarea unui dascăl
superior cum a fost igumenul cretan Ieremia Cacavela", Şerban Cioculescu, Despre stilul lui Dimitrie Cantemir,
în „Tribuna" 2[1958], nr. 35, p. 1).
130
Dragoş Protopopescu, Stilul lui Dimitrie Cantemir, în „Analele Academiei Române", S. II,
Mem. lit., 37 (1914-1915), p. 125-170.
131
Mrt.cif.,p. 135-136.
132
Op. cit., p. 206, nr. 32 şi p. 210; G. Pascu, în Viaţa si operele lui Dimitrie Cantemir,
Bucureşti, 1924, p. 33, insistă asupra importanţei filozofice a Divanului.

43
biblioteca de la Iaşi cu un exemplar plătit cu 170 lei noi în 1874, acela folosit azi de
cercetători133.
Până la reîndreptarea atenţiei cercetătorilor asupra Divanului principalul serviciu
culturii noastre moderne îl iăcuse Hasdeu: acela de a fi semnalat prezenţa în literatura română
a secolului al XVII-lea a unei opere de filozofie considerată, pe atunci, originală. Menţiunile
despre Divanul în manualele sau cursurile universitare repetă în general această apreciere,
contribuind astfel la întărirea conştiinţei generale despre vechimea culturii noastre. Divanul
căpătase astfel în această perioadă o circulaţie în funcţiunea unui jalon în istoria gândirii
româneşti. Tocmai pentru aceasta prima operă a lui Cantemir merita, desigur, mai multă
atenţie din partea cercetătorilor.
Principalele studii apărute în ultimii ani despre viaţa, opera şi gândirea lui Cantemir,
semnate de P.P. Panaitescu, Dan Bădărău şi Petru Vaida marchează o etapă nouă în studierea
Divanului. Din numeroasele probleme pe care le pune cartea se încearcă rezolvarea câtorva,
prin analize atente: originea temei134, scrierile din care se inspiră autorul14, ideile filozofice,
etice şi sociale, umanismul autorului135. Principalele contribuţii în aceste chestiuni le-au adus
Dan Bădărău136, care scrie primele pagini clare despre aportul filozofic al Divanului137,
semnalând astfel caracterul complex al acestui document de gândire românească din secolul al
XVII-lea şi, în general, valoarea sa pentru studiul prefacerii în sens modern a culturii noastre
acum trei veacuri şi, recent, Petru Vaida138.

133
Este exemplarul cu nr. 114/74, descris de Eminescu în adresa către Ministerul Instrucţiunii din 15 octombrie
1874 [cf. G. Zâne, Câteva ştiri despre M. Eminescu, în „Revista Fundaţiilor", 6 (1939), p. 317-326, şi M.
Bordeianu, Autografe eminesciene pe cărţi din Biblioteca Universitară din laşi, în „Călăuza bibliotecarului" 17
(1964), nr. 6, p. 336]. Este interesantă indicaţia marelui poet rezultată dintr-o intuiţie sau dintr-o analiză a
textului: „text român cu traducerea grecească".
134
D. Russo, (dar înainte de el Ovid Densusianu, Istoria literaturii române, p. 517) crezuse că găseşte ideea
centrală a Divanului în Dioptra Iui Philippos Monotropos {Manuscrisele greceşti din Biblioteca Academiei
Române, Bucureşti, 1901, p. 10). P.P. Panaitescu compară cele doua scrieri conchizând asupra originalităţii
Divanului prin tratarea literară şi soluţia laică, deosebită de aceea a Dioptrei. Dan Bădărău, op. cit., p. 118-120,
extinde comparaţia la Venatio scientiarum a lui Van Helmonţ, cu concluzia că nu acesta este modelul Divanului.
135
P.P. Panaitescu, op. cit., p. 51, reia observaţia mai veche a lui Sion despre folosirea lui Wissowatius,
semnalând interesul unei contaminări a ideilor din Divanul cu gândirea unitariană. Dan Bădărău insistă asupra
lui Wissowatius (op. cit., p. 121-123), fără a putea stabili încă în ce măsură 1-a utilizat Cantemir. Reluată în
contribuţii mai noi (v. studiul nostru Dialogul Orient-Occident, tradiţie-inovaţie în „Divanul" lui Dimitrie
Cantemir, publicat în „Buletinul Comisiei naţionale a R.S. România pentru UNESCO (1964)", nr. 1-2 (ian.-iun,),
p. 43, si P. Vaida, Umanistul Andrei Wissowatius tradus de Dimitrie Cantemir, în „Gazeta literară", 11 (1964), nr.
37 (din 10 septembrie), această chestiune de istorie literară a fost definitiv lămurită în ultima analiză comparativă
a Iui P. Vaida, Dimitrie Cantemir şi Andrei Wissowatius, în „Revista de filozofie", 12 (1965), p. 37-48.
136 Op, cit.

137 Filozofia lui Dimitrie Cantemir,?. 111-125, 195,284,291.

138 Dimitrie Cantemir şi umanismul, Bucureşti, Edit. Minerva, 1972, pp. 309-311.

44
 Deocamdată, în lucrări de sinteză, Divanului i se acordă mereu mai multă atenţie de
către filologi139, istoricii literaturii140 sau ai filozofiei noastre141. Dar opera prezintă încă
suficiente aspecte neclare pentru a fi menţinută pe şantierul cercetării ştiinţifice. Izvoarele
Divanului, în special pentru Cartea a Ii-a, traducătorul versiunii greceşti, motivul celor două
tiraje, limba şi stilul mai necesită analize şi căutări, pe care autorul studiului de faţă a căutat să
le semnaleze.
Scris într-un centru important de cultură sud-est europeană, asociind elemente de
gândire din răsăritul şi apusul continentului, publicat şi în limba greacă, Divanul aparţine prin
temă, geneză şi destinaţie tezaurului comun al literaturii europene. Cantemir însuşi considera
că prima lui scriere poate interesa cercul învăţaţilor de la Academia din Berlin. In 1776,
Alexius Horânyi o menţiona între lucrările cunoscute ale vremii142. A. Papadopoulas-Vretos o
aminteşte în 1854, în a sa Istorie a literaturii neogreceşti. Deşi descris de Emile Legrand la
sfârşitul veacului trecut ca o carte ce intră şi în bibliografia elenică, Divanul nu a format însă
până acum obiectul unui studiu privind locul său în istoria literaturii neogreceşti. Viitorul
cercetător al acestei opere integrată procesului de formare a cugetării greceşti moderne va
trebui, de asemenea, să ţină seamă că prin Divanul un text unitarian este pentru întâia oară
tradus în greaca populară.
Pentru că Oxenstiern acordă prea puţine pagini disputei între Suflet şi Trup în
Cugetările sale, Divanul rămâne ultima operă care tratează pe larg motivul în literatura
medievală. După cum arătam mai sus, prin interpretarea şi soluţia pe care o dă temei Fortuna
labilis, scrierea lui Cantemir ocupă în istoricul acestei teme un loc pe care nici un studiu viitor
nu-1 poate ignora, şi este cazul să regretăm că nici F. Batiuşkov, nici Ramiro Ortiz nu au
surprins interesul unei analize a Divanului sub acest raport. Prezenţa citatelor din al-Saadi şi
sensul pe care Cantemir îl dă Divanului, ca gen literar, fac din opera sa un document al
schimburilor culturale Orient-Occident143. Apelul la autorităţi din gândirea clasică sau
medievală - păgâne, catolice, unitariene - într-o carte de etică ortodoxă este plin de
semnificaţie pentru lărgirea orizontului cultural sud-est european în pragul epocii moderne.
Iată tot atâtea motive care conferă primei scrieri a lui Cantemir o însemnătate ce depăşeşte
graniţele culturii româneşti.

139 Al. Rosetti şi B. Cazacu, Istoria limbii române literare, voi. I, Bucureşti, 1961, p. 300-318.
140 Istoria literaturii române, voi. I, Bucureşti, 1961, p. 612-614.
141 Istoria gândirii sociale si filozofice în România, Bucureşti, 1964, p. 80 (Dan Bădărău) şi P.Vaida, art. cit., în Istoria filozofiei româneşti, voi. I, Bucureşti, 1972, p. 85-92.
142 Op. cit., p. 285, unde Divanul este descris astfel: Mundus et anima, in Graeca et Moldaua lungua scriptus liber et in Moldauia impressus, in dialogos partitus, praecipua Ethicae capita

continens. Descrierea e luată după biografia Iui Cantemir anexată ediţiilor occidentale a Istoriei Imperiului otoman.
143 Op. Cit., Dialogul Orient-Occident, tradiţie-inovaţie, în „Divanul" lui Dimitrie Cantemir, p. 41 -45 şi 49-50.

45
 Divanul este una din operele mari ale gândirii româneşti şi ale cugetării Europei de
sud-est în general. Substanţa bogată şi nuanţată a acestei scrieri, în care sunt întreţesute, într-
un interesant efort de sinteză, ideile raţionalismului încă tânăr cu urzeala gândirii medievale în
curs de prefacere, fac din prima lucrare a lui Dimitrie Cantemir cartea reprezentativă a unei
epoci şi a unei mari lupte de idei care avea să separe religiosul de laic si să aducă apoi
triumful celui din urmă în culturile română şi neogrecească. Lupta aceasta a fost îndelungată
şi dificilă. Procesul de ieşire din făgaşul tradiţional al gândirii medievale şi de angajare într-o
nouă viziune a omului şi a lumii s-a desfăşurat în Europa de răsărit într-un interval mai mare
de timp decât în Apus. Diferitele etape ale acestui proces şi particularităţile lui nu au fost
îndeajuns studiate nici pentru gândirea greacă, nici pentru cea română. Apariţia atitudinii noi
faţă de om şi viaţă atribuită secolului al XVIII-lea şi pătrunderii ideilor iluminismului în ţările
balcanice este în realitate mai veche. Pledoaria pentru raţiune pe care o aduce Divanul este
una din dovezile ce pot atesta că înainte de iluminism terenul pentru o nouă orientare a
gândirii era pregătit în cultura românească.
Divanul este o operă de gândire, şi sub acest raport interesează pe cercetătorii
filozofiei noastre, una din vechile opere de exprimare în limba română într-o formă artistică -
ceea ce îi justifică atenţia filologiei şi istoriografiei literare - şi totodată unul din izvoarele
preţioase de informaţie asupra cunoştinţelor variate ale cărturarilor români din secolul al
XVII-lea şi ale cititorilor lui. El interesează deci, în egală măsură, istoria culturii române
vechi.
Această întreită valoare a Divanului îi îndreptăţeşte pentru totdeauna preţuirea
iubitorilor de cultură şi atenţia cercetătorilor.

3.4 Alegerea lui Dimitrie Cantemir ca membru al Academiei din Berlin

Încă de tânăr, Dimitrie Cantemir şi-a format o cultură aleasă. Constantin Cantemir,
tatăl său, vroia să facă din fiu un om învăţat, ceea ce a reuşit. Primii ani de studii i-au fost
călăuziţi de Ieremia Cacavela, poet grec, originar din Creta, cunoscător al limbilor: elina,
latina, italiana, germana. Studiase la Leipzig şi Viena, devenind un profund cunoscător al
limbii greceşti. A fost profesor la Academia Domnească din Iaşi. A stat la curtea lui Şerban
Cantacuzino şi apoi a venit la aceea a lui Constantin Cantemir în calitate de educator al

46
tinerilor principi. De la el au rămas câteva opuscule doveditoare ale unei pregătiri intelectuale
alese144.
În 1688, la vârsta de 15 ani, Dimitrie Cantemir este trimis ostatec la Constantinopol, în
locul fratelui său Antioh, care stătuse trei ani în aceeaşi situaţie. Aici, tânărul principe ia
contact cu cele mai lese medii culturale. Între acestea strălucea Marea Şcoală sau Academia
Patriarhiei ortodoxe. Această instituţie era continuatoarea Şcolii Ecumenice, adică a
Universităţii Bizanţului. Dacă în veacul al XVI-lea această şcoală avea un caracter
preponderent teologic, în veacul al XVII-lea, pe vremea când scunul patriarhal era ocupat de
Chiril Lucaris, prelat erudit şi emancipat de rigiditatea bisericii tradiţionale, ea dobândeşte o
orientare teologic umanistă. În 1624 este numit în fruntea ei Theofil Coridaleu, un erudit, om
cu vederi largi, laice filosof îndrăzneţ, cu libertate de interpretare faţă de spiritul tradiţionalist
al ortodoxiei, fost profesor la şcoala grecească din Veneţia. Învăţământul în această instituţie
era asemănător cu cel al Universităţii din Padova, întrucât unii dintre profesorii de aici
învăţaseră în acea instituţie. Studiilor teologice li se adaugă cele despre cultrua greacă şi
latină, medicină, istorie şi geografie. Limba de predare era greaca veche145.
Tot aici, la Constantinopol, a luat cunoştinţă şi de cultura arabo-turcească, intrând în
legătură cu învăţaţii turci şi deprinzând limbile: turcă, persană şi arabă. Cunoştea, în felul
acesta: istori, religia şi folclorul mahomedan despre care va scrie mai târziu146. În timpul
şederii aici, cunoaşte oamenii de ştiinţă turci, dobândind unele cunoştinţe de la ei, în domeniul
matematicii, al istoriei, al religiei lor, al filosofiei147.
Minte deschisă către tot ce era nou, Dimitrie Cantmir a cunoscut aici la Constantinopol
şi lumea diplomaţilor de pe lângă curtea Sultanului, bucurându-de de preţuirea acestora. Prin
ei a luat legătură şi cu cultura timpului din mai multe ţări europene. Aici a cunoscut pe
ambasadorii Franţei, Château-neuf şi Fériol, pe al Olandei Colyer, pe al Rusiei P. A. Tostoi 148.
Fiind dotat cu aptitudini rare, Cantemir a asimilat, aproape fără seamăn în epocă, o vastă
cultură de bizantinolog, romanist, orientalist, îmbogăţindu-şi-o continuu până la sfârşitul
vieţii.
Şi de remarcat, că Dimitrie Cantemir a devenit cunoscut pentru calităţile sale
intelectuale, înainte de a-i fi apărut vreo una dintre lucrările sale care au avut un ecou puternic

144
C. Măciucă, Dimitrie Cantemir, Ed. Tineretului, 1962, p. 30.
145
P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Ed. Academiei R.P.R., 1958, p. 40; C. Măciucă, op. cit.,
p.43; D. Cantemir, Istoria Imperiului Otoman, I., p. 135-136.
146
P. P. Panaitescu, op. cit., p.42.
147
Dimitrie Cantemir, op. cit., p.39.
148
Emil Diaconescu, Cultura umanistă a lui Dimitrie Cantemir, Cronica nr. 22(383), anul VIII, vineri, 1.VI.
1973.

47
în Europa. Un diplomat polon, Raphael Leaszynski, care-l cunoscuse pe Dimitrie Cantemir la
Iaşi, în 1700, după întoarcerea sa la Constantinopol, era uimit de erudiţia lui, de stîpânirea
limbii latine, de educaţia aleasă „ca şi cum ar fi fost instruit, zice el, cu mânie, în Polonia”149.
Până la urcarea sa în scaunul Moldovei - a doua oară – Dimitrie Cantemir alcătuise
câteva lucrări de o factură care-l impune în mediile pe care le-a cunoscut. Astfel, scrisese
Divanul (1698), o carte de atitudine filosofică, de pedagogie ortodoxă150, avea în manuscris o
Metafizică, şi o Logică, alcătuite în jurul anului 1700 în limba latină şi Istoria ieroglifică
(manuscris din 1705), roman social, cu vădită atitudine satirică. Fiecare din aceste lucrări
reprezenta un domeniu de gândire în care autorul lor îşi avea bine precizată atitudinea.
După războiul din 1711, începe exilul lui Cantemir în Rusia. În primii ani rămâne cât
mai aproape de graniţa Moldovei, neobişnuindu-se cu ideea că nu se va mai întoarce în
scaunul pierdut151. Rîmâne un timp la Kiev, apoi se duce la Harcov şi de aici la Moscova, unde
se stabileşte la 18 februarie 1713. duce o viaţă retrasă, consacrată studiului şi educaşiei
copiilor. Se înconjoară mai mult de greci. În familie, se vorbeşte limba greacă. Dintre cei din
anturajul său distingem în primul rând pe Anastasie Condoidi. El trăia în casa lui Cantemir în
calitate de profesor al copiilor pentru limba elină şi italiană. Grec din Fanar, preotul Condoidi
a fost predicator la Patriarhia din Constantinopol şi al doilea secretar – în capitala otomană –
pe lângă ambasadorul rus, P. A. Tolstoi. Îşi făcuse o parte din studii în Italia. Suspectat de turci
pentru simpatiile sale faţă de ruşi, el s-a refugiat în Moldova, de unde a plecat cu Cantemir în
Rusia. În 1720, a fost numit profesor la Academia rusească din Moscova152. Alt grec din
anturajul său era Atanasie Schiada din Chefalonia care studiase în Italia şi Germania. Şi acesta
venise cu Cantemir din Moldova. Schiada este autorul catalogului manuscriselor din
biblioteca Moscovei. Şi el a fost numit profesor la Academia rusească din Moscova. În sfârşit,
alt grec din jurul lui Cantemir a fost Mihail Schendo, chemat de la Veneţia, unde profesase
medicina. Mai sunt menţionaţi: medicul Sevast şi Ioan Hrisavidi, tot greci153. Toţi aceştia
aveau legături cu învăţaţii vremii din ţările unde îşi făcuseră cultura. Prin intermediul lor,
numele lui Cantemir a ajuns să fie cunoscut în ţările europene154.
Filosoful Leibniz, care se interesa de toţi învăţaţii din Europa, a reţinut şi numele lui
Dimitrie Cantemir fie pe această cale, fie în împrejurările pe care le vom arăta mai departe.
149
Din juranlul soliei la Poartă a lui Raphael Leszozynski, trimisul regelui Poloniei August II, la 1700. Magazin
istoric, august, 1973, p. 2.
150
Virgil Cândea, Studiu introductiv la Divanul lui Cantemir, Ed. pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1969, p.
XXII-XXIII.
151
Ştefan Ciobanu, Dimitrie Cantemir în Rusia, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1925, p. 12.
152
Ştefan Ciobanu, op. cit., p.13.
153
Ştefan Ciobanu, op. cit., p.14.
154
P. P. Panaitescu, op. cit., p.13.

48
Istoricul literar Milan Sesan a arătat în două articole intitulate Dimitrie Cantemir
academician155 împrejurările care au favorizat intrarea învăţatului principe moldovean în
Academia din Berlin. În aceste articole se arată că Petru cel Mare s-a întâlnit cu filosoful
german Leibniz, preşedintele Academiei de ştiinţe din Berlin la data de 20 octombrie 1711, la
Torgau, prin intermediul baronului german Heinrich von Huyssen, care era în serviciul lui
Petru cel Mare încă din 1702. întâlnirea avea drept scop discutarea organizării unei Academii
de ştiinţe la Petrograd. Cu această ocazie, la întrebarea lui Leibniz, care ar fi savanţii din
Rusia cu care să se organizeze un asemenea for ştiinţific, ţarul i-ar fi vorbit şi despre Dimitrie
Cantemir. Întâlnirile dintre petru cel Mare şi Leibniz s-au repetat de aici înainte la scurte
intervale: decembrie 1711, 6 aprilie 1712, 9 iunie 1712, 20 octombrie 1712. Ultima s-a
petrecut la Karlsbad, cu care ocazie, Petru cel Mare l-a numite pe Leibniz, consilier imperial.
Ţarul Rusiei dorea ca ştiinţele în ţara sa să înflorească sub îndrumarea unei instituţii centrale
ceea ce s-a şi făcut odată cu întemeierea Academiei de ştiinţe din Petrograd din noiembrie
1725156. Filosoful german Leibniz – părintele iluminismului german – preşedintele Academiei
de ştiinţe berlineze, urmărea să se creeze în Europa cât mai multe foruri culturale, iar între ele
să se realizeze legături strânse, încât să se ajungă la constituirea unei republici a ştiinţelor pe
deasupra organismelor politice existente. Însufleţit de aceste idei, intrarea lui Dimitrie
Cantemir în acest for este pe de-a dreptul explicabilă. Fostul domnitor moldovean avea în acel
moment un serios prestigiu intelectual prin lucrările pe care le scrisese şi prin proiectele
grandioase ce vor fi prezentate înaltului for ştiinţific.
Profesorul Dan Bădăran, într-un articol publicat în 1966157 căutând să răspundă la
întrebarea cărei personalităţi din sânul Academiei a adresat Dimitrie Cantemir cererea de a
deveni membrul ei, arată că acesta nu îl viza pe Leibniz ci pe o altă persoană. Autorul
articolului arată că filosoful german părăsise Berlinul, la acea dată stabilindu-se la Hanovra
unde deţinea funcţia de consilier al decanului încă din 1713. aici a rămas până la sfârşitul
vieţii, întâmplată la data de 14 noiembrie 1716, fiind suferind de gută. Un indiciu că Leibniz
nu mai era în Berlin – spune autorul articolului – este şi faptul că diploma lui Cantemir, în
care i se conferea titlul de membru al acestei instituţii, nu este semnată de filosoful iluminist,
ci de locţiitorul preşedintelui, în persoana lui Carol Schott, consilier regal. Articolul
profesorului Bădăran nu respinge nici ideea că Leibniz nu ştia de numele lui Cantemir, nici pe

155
Milan Sesan, Dimitrie Cantemir academician, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 5-6, 1962, p. 510
156
Ştefan Ciobanu, op. cit., pp.64-65 arată că Petru cel Mare a întemeiat o academie de ştiinţe la Petrograd în
noiembrie 1725. Această Academie era la început o societate ştiinţifică, o societate de savanţi şi o şcoală
superioară.
157
Dan Bădăran, Dimitrie Cantemir academician, Revista de filosofie nr. 8, 1996.

49
aceea că nu l-ar fi invitat, prin ţarul Rusiei sau prin baronul german Heinrich von Huyssen, ca
să facă parte din această Acadeie al cărei întemeiator fusese chiar el.
Lămuriri şi mai multe cu privire la intrarea lui Dimitrie Cantemir în Academia
berlineză aduce profesorul Emil Pop de la Cluj în comunicarea Dimitrie Cantemir şi
Academia din Berlin158 precum şi profesorul Tiberiu Truţer în articolul Aspecte inedite privind
relaţia lui Dimitrie Cantemir cu Academia din Berlin159.
Discuţiile din ambele articole se bazează pe protocoalele şedinţelor în care s-a discutat
şi s-a hotărât primirea lui Dimitrie Cantemir în Academia din Berlin. Materialul acestor
protocoale se găseşte în scrisorile purtate – cu unele întreruperi – între 1714 şi 1734 între fraţii
Daniel Ernest Yablonsky şi Johann Theodor Yablonsky pe de o parte şi Heinrich von Huyssen
pe de altă parte.
Ce rol jucau aceste nume în acel timp? Fraţii Yablonsky au avut un rol deosebit de
însemnat în viaţa Academiei din Berlin şi un rol activ în primirea lui Dimitrie Cantemir ca
membru al Academiei din Berlin. Primul - Daniel Ernest Yablonsky (1660-1749) – a fost, cu
începere din 1713, secretarul secţiei (clasei) misionare pentru orient - o particularite a acestei
Academii – şi mulţi ani vicepreşedinte al Academiei. Al doilea - Johann Theodor Yablonsky
(1654-1731) – a fost secretarul permanent al Academiei şi în această calitate purta
corespondenţă cu membrii ei din străinătate160. Baronul german Heinrich von Huyssen (1668-
1739) a fost consilierul lui Petru cel Mare, începând din 1702, îndeplinind şi funcţia de
consilier de război. Era şi membru al Academiei din Berlin, din 1710. Avea legătură cu
numeroşi oameni de ştiinţă din diferite centre culturale din Europa. În calitatea lui de membru
al Academiei din Berlin a susţinut primirea în acest for ştiinţific a mai multor personalităţi
ştiinţifice şi culturale, printre care şi Dimitrie Cantemir161. Scrisorile purtate între aceste
personalităţi culturale ne dezvăluie pas cu pas intrarea lui Dimitrie Cantemir în Academie. Ele
au fost adunate de istoricul german Eduard Winter în urma cercetărilor făcute în arhivele din
Lelingrad şi publicate în revista Acta Comeniana162. Să revelăm câteva date din aceste scrisori.
Una dintre ele se referă la procesul-verbal al şedinţei secţiei (clasei) orientaliste din 31
mai 1714. din procesul-verbal respectiv rezultă că Johann Theodor Jablonsky, secretarul
permanent al Academiei a primit o scrisoare din partea lui Heinrich von Huyssen, în care

158
Emil Pop, Dimitrie Cantemir şi Academia din Berlin, în Revista de istorie Studii, (tomul 22, nr 5/1969, pp.
825-847).
159
Tiberiu Truţer, Aspecte inedite privind relaţiile lui Dimitrie Cantemir cu Academia din Berlin, Forum,
10/1971, pp. 75-81.
160
Tiberiu Truţer, op.cit., pp. 75-76.
161
Tiberiu Truţer, op.cit., p. 76.
162
Tiberiu Truţer, op.cit., p. 75.

50
acesta îi spunea: „Hospodarul exilat al Valahiei ar dori să fie primit în Academie, oferindu-se
să pună la îndemână ştirile orientale pe care le posedă” (este vorba de o „istorie completă a
înpăraţilor turci cu porttretele lor). La rândul său, secretarul permanent al Academiei – J. T.
Jablonsky – îi comunica consilierului lui Petru cel Mare - Heinrich von Huyssen – că s-a
„acceptat oferta hospodarului”. Totodată i se cerea „hospodarului” o informaţie cu privire la
„graniţele pricipatelor Valahia şi Moldova despre care geografii sunt prea deosebiţi de
păreri”163.
La 4 iunie 1714 Johann Theodor Jablonsky adresa o nouă scrisoare lui Heinrich von
Huyssen în care, pe lângă confirmarea primirii scrisorii anterioare, revine asupra propunerii
lui Dimitrie Cantemir de a fi primit în Academie şi cu alte consideraţii: „propunerea pe care
aţi făcut-o cu privire la „hospodar” a fost acceptată cu foarte multă plăcere. Este o mare
favoare pentru Societate (Academie) aceea de a avea onoarea să primească între rândurile ei
de un atare rang şi sunteţi rugat, Domnule, din partea Domnilor Directori să binevoiţi a
desăvârşi ceea ce aţi început atât de bine... de a ne comunica numele, titlurile şi calitatea
Alteţei Sale, pentru a respecta în mod cuvenit aceste formalităţi, trimiţându-i brevet de
recepţie şi de a ne informa, totodată, cu privire la modul de a i-l transmite”. Adresându-se apoi
lui Dimitrie Cantemir: „Îngăduiţi-ne, de asemenea să profităm de oferta ce ne-o faceţi, pentru
a vă ruga să ne procuraţi informaţii precise şi clare privind adevărata situaţie a celor două
provincii: Moldova şi Valahia, şi graniţele ce le despart una de alta, precum şi ţările ce le
înconjoară şi, de asemenea, privind capitalele lor şi celelalte oraşe pe care le cuprind. Este cât
se poate de trist să vezi cum hărţile şi celelalte lucrări de geografie le consemnează în mod
diferit, unele punând Moldova peste Nistru şi Valahia peste Dunăre, iar celelalte cu totul
invers. Astfel veţi îndatora publicul şi pe noi în mod deosebit, procurându-ne lămuriri în
această privinţă. Publicul ar fi de asemenea deosebit de îndatorat Alteţei Sale, dacă ar binevoi
să-şi ia asupră-şi osteneala de a-i aduce la cunoştinţă istoria sultanilor pe care o deţine,
ilustrată cu portretele lor şi însoţită de observaţiile pe care le-ar putea adăuga pe baza
propriilor cunoştinţe164. Această scrisoare dezvoltă cuprinsul procesului-verbal al şedinţei
secţiei (clasei) literar-orientalistă, din 31 mai 1714.
Johann Theodor Jablonsky cerându-i lui Dimitrie Cantemir – prin Heinrich von
Huyssen - date „precise şi clare” privind geografia Principatelor: Moldova şi Valahia se poate
considera că aceasta constituie prima sugestie din partea Academiei din Berlin pentru a
redacta lucrarea Descriptio Moldovae. În acelaşi timp trebuie să reţinem şi faptul că cererea

163
Titlu oficial, iniţial, al Academiei din Berlin, înfiinţată în 1700.
164
E. Pop, op. cit., p. 22.

51
nu se referă numai la Geografia Moldovei, ci a ambelor Principate: Moldova şi Valahia, ceea
ce, aşa cum vom vedea în continuare, a şi fost luată în considerare de către Dimitrie
Cantemir165.
Discutarea primirii lui Dimitrie Cantemir în Academie a fost reluată şi în şedinţa
Consiliului Academiei din 11 iulie 1714, când secretarul permanent al Academiei (Johann
Theodor Jablonsky) relata despre scrisoarea primită de la baronul Heinrich von Huyssen către
academie şi despre scrisoarea adresată de Dimitrie Cantemir lui Huyssen. Deşi nu a existat
nici o rezervă faţă de această propunere, s-a considerat, totuşi oportun, să ceară părerea
protectorului (regal) de atunci – baronul I. Printzen166. Ca urmare a şedinţei Consiliului
Academiei din 11 iulie 1714, Johann Theodor Jablonsky adresează la 14 iulie 1714 lui
Huyssen o scrisoare în care îi comunică: „Cererea Alteţei Sale, Suveranul Valahiei, a fost
primită cu toată cinstea pe care o merită, şi Alteţa Sa, Suveranul, va fi satisfăcută cât mai
curând”167.
În şedinţa Consiliului Academiei din 1 august 1714, constantându-se agrementul
Protectorului, se confirmă primirea lui Dimitrie Cantemir în Academie168. Acceptarea cererii
lui Dimitrie Cantemir ca membru al Academiei în Şedinţa de Consiliu a Academiei, din 11
iulie 1714 s-a concretizat în acordarea Diplomei de membru al Academiei de Ştiinţe din
Berlin cu textul următor:
„Pe vremea când Marte stăpânea mai cu putere decât Palas, o astfel de întâlnire se
arăta a fi mai mult o dorinţă decât o speranţă. Dar iată că faptul şi-a găsit împlinirea acum, că
prea luminatul şi prea învăţatul Dimitrie Cantemir, principe al Imperiului Rusesc, Domn
ereditar al Moldovei, dând o pildă, pe cât de demnă, pe atât de rară, şi-a închinat numele
ilustru cercetărilor ştiinţifice. Iar prin adeziunea sa, Societatea noastră a dobândit o nouă
strălucire şi o podoabă neântrecută. Ne închinăm cu smerenie în faţa bunei voinţe ce ne-o
acordă pricipele nouă şi lusrărilor noastre”169.
Admiterea lui Dimitrie Cantemir printre membrii Academiei din Berlin a fost un
stimulent pentru activitatea sa ştiinţifică. Învăţaţi de prestigiu ca Eduard Winter şi H. Gratzhof
au subliniat valoarea ştiinţifică a operelor lui Dimitrie Cantemir. De asemenea ei au stăruit
asupra legăturilor învăţatului principe cu iluminismul german timpuriu (Frühaufklärung).

165
Tiberiu Truţer, op.cit., p. 77.
166
Ibidem, p. 78.
167
Protectorul era un demnitar, un om de încredere al regelui, care făcea legătura între Consiliul Academiei şi
rege.
168
Tiberiu Truţer, op.cit., p. 78.
169
Ibidem, p. 78.

52
Casa lui Dimitrie Cantemir era locul de întâlnire a reprezentanţilor acestui curent filosofic şi
politic în Rusia.
Între fraţii Jablonsky şi Huyssen a continua corespondenţa cu privire la o carte Dacia
vetus et nova a lui Dimitrie Cantemir pe care a promis-o Academiei din Berlin. Ea însă nu a
mai ajuns unde trebuia până la moartea sa, petrecută la 21 august 1723. şi nici după acest trist
eveniment. E. Pop în comunicarea menţionată crede că acest manuscris nu e altul decât
versiunea latină a Hronicului...intitulată aşa cum ştim Historia Moldo-Vlahica. P. P.
Panaitescu crede că dacă nu este manuscrisul latin al Hronicului – în ultima sa versiune, aşa
cum s-a descoperit de curând – poate fi considerat conceptul acestuia. În concluzie, cu privire
la această lucrare, se poate spune că este posibil să fi existat această lucrare. Ea a fost văzută
de geograful francez Joseph Nicolas Deslie (1688-1768) în manuscrisele deţinute de Antioh
Cantemir170. Se poate să fi fost – aşa cum i se cerea la intrarea în Academie – o lucrare de
sinteză cu caracter istoric şi geografic, cuprinzând toate teritoriile locuite de români171.
Din întreaga discuţie făcută în jurul alegerii lui Dimitrie Cantemir ca membru al
Academiei de Ştiinţe din Berlin în iulie 1714, reiese că la acel moment, compatriotul nostru
era un nume de prestigiu în Europa sub raportul activităţii ştiinţifice. Unele dintre lucrările
cerute erau deja începute sau cel puţin gândite de învăţatul principe încă din vremea când
stătea la Constantinopol. Desăvârşirea acestora era însă stimulată de interesul arătat de înalta
instituţie în care a intrat. Nivelul ştiinţific al lucrărilor sale îl ridică deasupra tuturor celor care
scriseseră până la atunci la noi. În context european el este un egal al învăţaţilor timpului,
deschizând seria numelor de români care au onorat ştiinţa mondială.

170
Magazin istoric, anul VII, nr. 8(77) august 1977, p. 20.
171
P. P. Panaitescu, op. cit., pp. 224-225.

53
 4. Dimitrie Cantemir orientalistul

La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea, tocmai cânde se

introdusese limba română în întreaga slujbă religioasă şi când se tradusese integral biblia în
limba poporului, se exercită o puternică influenţă a culturii greceşti asupra ţărilor româneşti.
Dovada acestei situaţii o constitue mulţimea de clerici greci care se stabilesc pentru un timp în
Bucureşti şi Iaşi, fiind folosiţi în cadrul celor două academii care luaseră fiinţă.
Situaţia aceasta se datora în primul rând efervescenţei din jurul Academiei greceşti de
pe lângă Patriarhia din Constantinopol. Pusă în slujba ortodoxiei, ea dirija existenţa în ţările
române şi în Rusia împotriva asaltului de infiltrare a catolicismului şi a protestantismului. Tot
aici a dobândit contur ideea de eliberare a ţărilor ortodoxe, a Patriarhiei din Constantinopol de
sub otomani cu ajutorul unui stat care se ridica vertiginos: Rusia lui Petru cel Mare.
Dimitrie Cantemir îşi face prima educaţie în familie sub îndrumarea învăţatului
călugăr Ieremia, originar din Creta, cunoscător al limbilor greacă, latină, germană şi italiană.
Strudiase la Leipzig şi Viena, fiind un profund cunoscător al culturii greceşti. În aceeaşi
măsură era şi un erudit în materie de teologie. Lecţiile acestui călugăr au pus bazele culturii
clasice şi teologice a lui Dimitrie Cantemir. Etaptele următoare ale vieţii sale de mazil şi
ostatec la Constantinopol, l-au ţinut în apropierea Academiei greceşti din capitala sultanilor,
completându-şi cultura începută în familie cu străluciţii profesori ai acestei instituţii. Între ei
se găseau: Ion Cariofil, teolog şi filosof; Antonie şi Spandoni, filosofi peripatetici; Iacomie
Gramatie de la care a învăţat elementele filosofiei; Sevastos Kymenitul; Alexandru
Mavrocordat; Meletie, arhiepiscop de Arta şi apoi de Atena, fiecare cu reputaţia lui în diferite
ramuri ale ştiinţei vremii. În scaunul patriarhal stătuseră în această vreme clerici de prestigiu:
Calinic, Dositei şi Hrisant, ei înşişi elevi ai Academiei greceşti172.
Ca rezultat al acestui mediu în care s-a format, Cantemir îşi însuşeşte o bogată cultură
clasică şi teologică. Totodată el este câştigat de lupta politică a ortodoxiei de eliberare de sub
turci. Pe această bază el se apropie de ambasadorul lui Petru cel Mare la Constantinopol, P. A.
Tolstoi, şi prin el ejunge să ia legătura cu ţarul ruşilor.
Tot prin intermediul Academiei greceşti de aici, el cunoaşte şi orientarea ştiinţifică a
învăţaţilor din universităţile italiene, în special a celei de la Padova, cu care era în legături
172
I. Minea, Despre Dimitrie Cantemir: omul, scriitorul, domnitorul, Ed. Institutul de Arte Grafice şi Editură
"Viaţa Românească", Iaşi, 1926, p. 8.

54
cevhi Înalta Şcoală a Patriarhiei din Constantinopol. Cultura şi civilizaţia apuseană are să o
cunoască prin ambasadorii de pe lângă sultan ca şi prin oamenii de cultură veniţi în această
parte a orientului spre a se informa despre popoarele din răsăritul Europei.
Acestor straturi de cultură li se adaugă, ceea ce nu prea cunoşteau mulţi învăţaţi ai
vremii, cultura orientală. Timp de 22 de ani, Dimitrie Cantemir a stat în mijlocul societăţii
otomane, cunoscându-i trăsăturile esenţiale. Intrând în legătură cu învăţaţii turci, deprinde
limbile: turcă, persană şi arabă. În felul acesta cunoaşte istoria, teologia, folclorul şi etnografia
musulmană, despre care va scrie mai târziu. Dobândim reputaţia de om de cultură, Cantemir
pătrunde în societatea turcească, cunoscând-o temeinic. Reuşeşte să-şi apropie muzica
turcilor, devenind, cu vremea, un teoretician şi apoi un excelent compozitor şi executant.
Legăturile cu societatea turcească le foloseşte şi în sprijinul activităţii sale ştiinţifice de mai
apoi. Aceste relaţii i-au uşurat cunoaşterea unor izvoare istorice la care se pătrundea cu
greutate. Între ele enumerăm depozitele de manuscrise rare din biblioteca sultanilor.
Pătrunzând la ele, şi-a făcut o bogată colecţie de manuscrise şi de portrete ale sultanilor pe
care le va folosi în Istoria creşterii şi descreşterii cutţii otomane. Pe acestea le ţine în palatul
său de pe Bosfor, adevărat muzeu de rarităţi ştiinţifice şi artisitice, unic în Istambul.
Perioada constantinopolitană a lui Cantemir se soldează cu o seamă de scrieri, care-i
pregătesc notorietatea de mai târziu. Divanul este o carte de morală alcătuită în genul
dialogurilor platonice. Este scrisă şi tipărită în româneşte şi greceşte (1698). În 1705 Divanul
a fost tradus în limba arabă de către patriarhul Antiohiei, Athanasis Dabas, care se afla pe
atunci la Bucureşti. Traducerea este intitulată „Bunăstarea înţeleptului şi miţelia
preanemernicei lumi”, parafrază a titlului original „Gîlceava înţeleptului cu lumea” sau
„Giudeţul sufletului cu lumea”. Traducerea aceasta s-a bucurat de o largă circulaţie în Siria şi
Liban. Cunoscutul cercetător al culturii noastre vechi, Virgil Cândea, a descoperit 9 asemenea
manuscrise – în 1970 – în orient, iar altele două, de acest fel, au ajuns în Biblioteca Naţională
din Paris şi la Biblioteca Vaticanului. Circulaţia acestor copii ale Divanului în arabă,
dovedeşte că opera lui Cantemir a fost timp de aproape două secole, citită în cercurile
cultivate siro-libaneze173. Metfiziva, logica şi elogiul lui van Helmont ni-l arată ca pe un
filosof cu o terminologie sigură. „În 1703-1704 a scris un mic tratat de muzică turcească. Era
un excelent cântăreţ din tamburină şi un compozitor îndrăgit de perşrevuri şi semaiuri.
Alcătuirile lui au intrat în muzica turcă tradiţională, fiind cântate şi azi. Kantemiroglu, cum i
se spunea la Istambul, a intrat astfel în folclorul muzical turcesc” 174. Despre această lucrare ne

173
Virgil Cîndea, Dimitrie Cantemir, Orientalistul, în Săptămâna, nr. 129, 30 martie 1973.
174
Virgil Cîndea, op. cit., p. 20.

55
va da unele lămuriri chiar autorul ei în „Cartea sistemei sau a stării religiei mahomedane”,
tipărită în 1722 în limba rusă: „Când eram la Constantinopol am acris o carte în limba turcă
(pe care am dedicat-o sultanului actual Ahmet III (1703-1730 mort în 1736). Acesta este
foarte iscusit în muzică, cu care foarte mult se delectează). În carte am arătat toate regulile
muzicale teoretice şi obiceiurile cunoscute, şi le-am aranjat după canoane. În loc de note, am
introdus, pentru o mai bună aplicare, caracterele arabe, care arată clar practica şi teoria, am
editat-o foarte bine, ceea ce recunosc astăzi înşişi turcii, zicând că muzica practică şi teoretică
a devenit la ei mai clară şi mai bună175.
Istoria ieroglifică, roman social, cu un pronunţat caracter de pamflet, este imprtant nu
numai ca document social, ci şi ca realizare literară în sine.
Emigrând în Rusia, după insuccesul bătăliei de la Stănileşti, a luat legătura cu oamenii
de ştiinţă ai vremii din această ţară şi prin ei este cunoscut de Leibniz, preşedintele Academiei
de ştiinţe din Berlin. La 11 iulie 1714, este primit în rândurile membrilor acestei instiruţii. În
elogiul ce i s-a alcătuit cu acest prilej, se spunea: „Timp de 22 de ani a studiat limbile
orientale şi a cultivat poezia şi muzica pe care a pus-o în ordine, înzestrând-o cu note noi,
încât s-a făcut foarte plăcut sultanului, vizirului şi înalţilor dregători”. La îndemnul acestui
înalt for ştiinţific, Dimitrie Cantemir a alcătuit o serie de lucrări, între care, cele de
orientalistică, i-au adus un prestigiu umanim recunoscut de învăţaţii vremii.
Cea mai însemnată dintre ele este Historia incrementarum atque decrementorum aulae
othomanicae – scrisă între anii 1714-1716. în scrisoarea pe care o adresa Academiei de ştiinţe
din Berlin, Cantemir se oferea să pună la îndemâna acestui for „ştirile orientale” pe care le
poseda, şi în deosebi o „istorie completă a împăraţilor turci cu portretele lor”.
Dimitrie Cantemir ştia că lumea musulmană nu este suficient de bine cunoscută lumii
apusene. Lucrările de istorie ale lui Leunclavius, Crusius, Lonicerus, Chalcondiles, Ricaut
erau unilaterale: ori îmbrăţişau anumite părţi din istoria turcilor, ori erau o prescurtare a
analelor turceşti, ori se refereau la un anumit eveniment creştin legat de istoria turcească176.
Ceea ce l-a determinat pe Dimitrie Cantemir să alcătuiască o istorie turcească a fost
apariţia în anul 1696, la Constantinopol, a cărţii învăţatului turc Effendi Saandi177. Cartea
acestuia era un model de exactitate a datelor, dar şi de rară pasiune pentru a arăta gloria
otomană. Aşa de mult fusese cucerit de această lucrare, încât la început a voit să o traducă în
limba latină. Pe alocurea – în special la început – aşa şi este. Cartea lui Effendi Saandi –
Synopse istorica – beneficiază de izvoare de prestigiu: Meviana Idris, Neşri, Peciovi şi
175
Ştefan Ciobanu, Dimitrie Cantemir în Rusia, Ed Elion, Bucureşti, 2000, pp. 41-42.
176
I. Minea, op. cit., pp. 61-62.
177
Idem, pp. 62.

56
Hezarfenn178. Dovadă că la început vroia să facă numai o traducere a cărţii lui Effred Saandi
este faptul că a lăsat pe alocuri unele comentarii – legate de istoria românilor – întocmai ca în
originalul turcesc. Exemplu: expediţia lui Mahomed al II-lea în contra lui Ştefan cel Mare este
prezentată de pe poziţiile autorului turc. În alte părţi însă, se vede intervenţia lui Cantemir de
pe poziţia istoricului român: „Moldovenii, care odinioară se luptau pentru libertăţile lor, astăzi
sunt constrânşi, prin tirania turcilor a-şi da nu numai copacii din păduri, dar şi capul sub
securea barbarilor. Până cand, o Doamne, să mai domnească atâta răutate în lume!”. Sau, când
face bilanţul situaţiei juridice a Moldovei de la închinarea ei sub Bogdan al III-lea până la
vremea sa, el exclamă: „Astăzi, nu cred să fie vreun om de litere care să nu dezaprobe tirania
mizerabilă în care geme Moldova”179.
În afară de acest izvor de bază, Dimitrie Cantemir utilizează şi alte scrieri, ca de
exemplu: cronica lui Nichifor Gregoraş, lucrarea lui Filip Lonicer, cronica lui Chalkondiles,
despre care se zice că este cel mai bine informat scriitor grec dintre cei care au scris despre
turci, apoi cronica lui George Pratzen. Când folosea aceste izvoare, le confrunta cu izvorul
turcesc a lui Effred Saadi. Izvoarele româneşti: Grigore Ureche pentru Moldova şi Stoica
Ludescu pentru Ţara Românească sunt folosite din memorie. Nu avea textele la îndemână,
dovadă unele greşeli grave legate de cei mai însemnaţi domnitori români. A folosit: hărţi,
documente cunoscute din biblioteca sultanilor. Pentru partea a II-a a acestei lucrări a folosit
propiile sale amintiri, apoi informaţiile orale de la demnitarii turci cu care avea legături.
Istoriografia turcească urmărea, în general, să prezinte momente de glorie ale
otomanilor. Orice înfrângere era justificată cu argumente ca acestea: „duşmanul avea oşti
infinit mai multe, turcii erau puţini”. În general, „istoricii turci reliefau momente de glorie şi
treceau sub tăcere vremurile de decădere”. Dimitrie Cantemir, spirit obiectiv, procedează
altfel. Acolo unde vremea şi locul îi puneau la dispoziţie şi alte informaţii, el a corectat
izvorul turcesc180. În scopul acesta a folosit pe lângă izvoarele turceşti şi izvoarele străine.
Historia incrementorum... este o carte alcătuită cu migală. Orice noutate într-un izvor
de încredere o trecea în josul paginii. În viziunea lui Cantemir, puterea turcească a mers în
creştere până către sfârşitul veacului al XVII-lea. Cucerirea Cameniţei la 1672 este ultima
victorie otomană. Dar chiar până la această dată sunt dovezi că puterea otomană se clătina.
„La sfârşitul veacului al XVI-lea Mihai Viteazul arăta că puterea otomană putea fi înfrântă.
De la Mihai Viteazul nu s-a mai făsut nici o cucerire de seamă turcească”181.

178
Idem, pp. 65.
179
Idem, pp. 66.
180
Idem, pp. 72.
181
Idem, pp. 73.

57
 Partea I a cărţii lui Cantemir a putut să fie depăşită de istoriografia de după el, în unele
aspecte, cum ar fi istoria propriu-zisă a otomanilor. Ea rămâne însă, pentru multă vreme, o
mină mereu cercetată pentru viaţa intimă a turcilor. Notele din josul paginii punctate cu
amintiri personale îşi păstrează şi azi actualitatea şi servesc ca izvor preţios pentru oricine
vrea să reconstruiască istoria socială şi culturală a turcilor182.
După anul 1672, turcii vor fi treptat în declin: pierd unele provincii cucerite, ermatele
lor vor fi de mai multe ori nimicite, coeziunea începe să slăbească. Apar dese duşmănii între
factorii de conducere. Despre toate acestea, Cantemir spune: „Aceste fapte văzute şi de noi
înşine, scrise şi de sitorici turci le vom povesti în partea a doua a istoriei noastre cu aceeaşi
fidelitate şi cu chiar cuvintele istoricilor turci, precum am făcut şi în prima parte”183.
Historia incrementorum... a lui Cantemir are pentru noi românii un merit deosebit. În
ea s-a prezentat pentru întâia oară străinătăţii fragemnte din istoria poporului român, în
măsura în care acesta avea legături cu turcii. Domnitori ca: Ştefan cel Mare, Bogdan cel Orb,
Ion Vodă Armeanul, Mihai Viteazul sunt prezenţi în această carte.
În partea a doua a ei, Cantemir ne dă date preţioase cunoscute chiar de el, aşa cum
aminteam mai înainte. Aici întâlnim nume de persoane cunoscute în diferite perioade ale vieţii
sale. Vorbeşte de Baltagi-Mahmed – paşa care a comandat armata turcească la prut (1711),
relatează despre diplomaţii străini pe care i-a cunoscut: Collière, ambasadorul olandez; Paget,
ambasadorul englez; Fériole, trimisul extraordinar al Franţei, protectorul lui Cantemir în
împrejurări grele. Vorbeşte despre Alexandru Mavrocordat, profesor la Academia grecească a
Patriarhiei şi însemnat om politic.
Prin Istoria Imperiului Otoman, Dimitrie Cantemir a ajuns istoric de notorietate
europeană. Traducerea cărţii sale în principalele limbi europene a provocat interes deplin
pentru viaţa turcească. Această carte a determinat traducerea Coranului în limba franceză, iar
A. Reland a scris lucrarea De religione mahomedica184.
Aşa cum arătat, se scrisese destul de mult înainte de Cantemir despre viaţa otomanilor
şi s-a scris şi după Canemir mai mult, dar în contextul bibliografiei despre viaţa turcilor,
cartea învăţatului domn îşi are locul ei bine precizat. Nici una dintre scrierile apărute după ea
n-a damat-o să rămână doar o carte de bibliofilie185. În notele din josul paginilor se găsesc
atâtea date despre istoria politică otomană, încât cartea lui Cantemir va fi folosită oricând ca
un izvor vrednic de luat în seamă.

182
Idem, pp. 74.
183
Idem, pp. 75.
184
Ştefan Ciobanu, Dimitrie Cantemir în Rusia, Ed Elion, Bucureşti, 2000, p. 33.
185
I. Minea, op. cit., p. 285.

58
 Evenimentele descrise de Cantemir în lucrarea sa se cuprind între anii 1300-1711. El
nu acceptă ideea lui Effendi Saadi să înceapă istoria turcilor de la anul 1298, ci urmându-i pe
alţi istorici, pune ca dată a instalării primului sultan Othaman (Osman) anul 1300. Ultimul
eveniment descris în carte este războiul ruso-turc de la Stănileşti la care a luat şi el parte cu
oastea moldovenească. Cei doi şefi de stat în numele cărora s-a purtat războiul au fost:
sultanul Achmed al III-lea (1702) şi Petru cel Mare, ţarul ruşilor. Ocupându-se de propria sa
persoană în cadrul evenimentelor din vara lui 1711 (10-14 iulie), Cantemir arată că ceea ce l-a
determinat să se hotărască repede ca să intre în război alături de ruşi a fost faptul că sultanul
nu s-a ţinut de cuv-ntul dat la instalarea lui în decembrie 1710 şi nici în trecutul îndepărtat
turcii nu au respectat cuvântul dat lui Bogdan cel Orb. Cantemir stăruie asupra loialităţii
ţarului în timpul războiului în privinţa situaţiei sale. Între condiţiile încheierii păcii era şi
extrădarea lui Cantemir. În timp ce mulţi curteni din jurul ţarului îl îndemna să îl dea, ţarul
plin de demnitate le-a spus: „Aş putea să dau turcilor toată ţara până la Kursk, pentru că îmi
rămâne speranţa de a o răscumpăra; dar nu pot în nici un mod să extrădez pe un principe care
pentru mine şi-a lăsat principatul; căci nu este cu putinţă a răscumpăra onoarea ce o dată s-a
pierdut”186.
Dimitrie Cantemir înţelege prin creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman, lărgirea
şi restrângerea teritoriului acestui imperiu „nu atât progresul general al statului şi decăderea
forţelor sale”187. Aceasta se înţelege din felul cum comentează victoria turcească de la 1672,
când a fost cucerită Cameniţa. Acolo se spune: „A fost cea din urmă biruinţă care a adus folos
statului otoman..., de aici înainte, puterile osmanilor au scăzut foarte tare prin pierderea
multor regate şi provincii”188. În cazul acesta s-ar părea că el nu are o concepţie filosofică
despre istorie, în care să fie implicată ideea de cauzalitate. Totuşi, atitudinea pozitivistă a lui
Dimitrie Cantemir în perioada ultimă a scrierilor sale care-l invita către documentare (pentru
scrierile istorice şi geografice) ne fac să vedem elementele unei gândiri organizate în baza
căreia relata faptele istorice. Cartea lui La Croix Ètat génerale de l`empire Otoman (Paris
1691) pe care o cunoştea putea să-i sugereze ideea de a se preocupa de cauzele creşterii şi
descreşterii acestui imperiu. Lucian Blaga într-o conferinţă afirmă: „Cartea (lui Cantemir) are
la bază o concepţie despre istorie foarte înaintată, organicistă, care distinge urcări, pogorâri,
adică faze definite şi cu profil de lege”189. Şi cu adevărat, observăm la istoricul nostru, un
interes în acest sens, care, chiar dacă nu este formulat explicit, nu este ignorat. Astfel, după
186
I. Minea, op. cit., p. 285.
187
P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir, Viaţa şi Opera, Bucuresti, Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 179.
188
Dimtrie Cantemir, Istoria Imperiului Otoman, apud I. Minea, Despre Dimitrie Cantemir: omul, scriitorul,
domnitorul, Ed. Institutul de Arte Grafice şi Editură "Viaţa Românească", Iaşi, 1926, p. 209.
189
Idem, op. cit., p. 220.

59
Dimitrie Cantemir, marile cuceriri din faza primară a istoriei turcilor se datoresc vieţii aspre
pe care o duceau, stăruinţei în victorie pentru a întinde cât mai mult credinţa în Profetul lor.
Cauzele decăderii ar fi reversul medaliei: lipsa de stăruinţă în victorii, dezbinările care au
apărut între conducătorii lor, etc.190.
La apariţia ei, cartea lui Cantemir a fost apreciată pozitiv pentru recontituirea corectă a
evenimentelor istoriei turceşti. Aprecierea venea atât din partea oamenilor de ştiinţă ca
Voltaire, cât şi din partea unor mari scriitori ca Byron care o foloseşte în poemul Don Juan,
iar Victor Hugo o citează în prefaţa Orientalelor sale. În prefaţa istoriei lui Carol al XII,
Voltaire subliniază obiectivitatea lui D. Cantemir în recontituirea evenimentelor istoriei
otomane.
S-a spus că operele istoriografice se învechesc şi ies din uz repede. Cartea lui D.
Cantemir, mai puţin informată decât a lui Zinkeissen şi Iorga rămâne totuşi în atenţia oricărui
cercetător prin faptul că exceleză prin datele oferite despre viaţa culturală, trăirile intime şi
amintirile personale. Relatarea bătăliei de la Stănileşti, ultimul eveniment menţionat în carte,
încununează seria memoriilor din partea a doua191.
După moartea lui Dimitrie Cantemir, fiul său, Antioh, când va ajunge ambasador în
Anglia şi în Franţa, o va tipări în limba popoarelor respective. Este prima carte a unui autor
român care va reţine atenţia cititorilor englezi, francezi, germani în mai multe ediţii, în
vitrinile librăriilor din ţările respective192. O versiune italiană a abatelui Gausco în colaborare
cu Antioh Cantemir şi alta rusească, a lui Dimitrie Grozin, n-au văzut lumina tiparului. În
româneşte cartea s-a tipărit abia la 1876 de Iosif Hodoş.
Scrisoarea pe care o trimitea Academiei de ştiinţe din Berlin în 1714 pentru a deveni
membru al ei se referea pe de o parte la o „istorie completă a împăraţilor turci cu portretele
lor”, iar pe de altă parte şi la „alte ştiri orientale”.
Aceste „alte ştiri orientale” priveau „obiceiurile la curte, instituţii, dogme, felurile
armatelor, funcţionarii paşalâcurilor, etc.”. Se pune întrebarea: Aceste date au fost vreodată
adunate într-o carte sau nu? A existat părerea că ele au format lucrarea De statu politico Aulae
Othomanicae care s-ar fi pierdut în 1722, o dată cu bagajele lui Cantemir, în naufragiul
vasului „Sf. Alexandru”, comandat de locotenentul Iuşco, în Marea Caspică193. Adevărul este
mai de grabă, că schiţa din 1714, la care se referea scrisoarea nu a mai fost completată.

190
Ion D. Lăudat, Dimitrie Cantemir: viata si opera, Junimea, Iaşi, 1973, pp. 144-145.
191
Lucian Blaga, Izvoade, Ed. Lyceum, Bucureşti, 1967, pp. 158-159.
192
I. Minea, op. cit., p. 74.
193
Ibidem, op. cit., p. 75.

60
 Cantemir adunase mult material despre lumea musulmană încât a putut să fie ispitit să
ni-l prezinte într-un tablou unitar. Gândul său s-a întâlnit cu al ţarului Petru cel Mare care
vroia să prezinte publicului rusesc informaţii despre popoarele cu care era în antagonism
politic. Aşa a scris în latineşte carte sistema de religione et statu imperii turcici. A fost tradusă
apoi în ruseşte, în 1722, de Ivan Illinski purtând titlul: Kniga sistima ili sostoeanie
muhamedanskoi religii. Nsuşi Petru cel Mare a cerut să se scrie această carte şi din ordinul
său a fost tipărită194. Dacă Istoria Imperiului Otoman este prima istorie a dezvoltării politice a
imperiului turcesc, Sistema religiei mahomedane ne înfăţişează viaţa sufletească a lumii
islamice cu credinţele religioase, superstiţiile, datinile şi tradiţiile ei 195. Pe prima pagină a
cărţii se găseşte o gravură alegorică făcută de Dimitrie Cantemir reprezentând un arbore al
cărui trunchi este format din şerpi. Trunchiul se înfige în pântecele unui om întins pe pământ,
iar sub acel arbore stau trei femei care reprezintă: Europa, Asia şi Africa196.
Cartea se deschide cu o dedicaţie către Petru cel Mare plină de consideraţii filosofice
împrumutate, când de la un moralist persan, când de la un poet de acelaşi neam 197. Dedicaţiei
îi urmează o odă alcătuită în versuri latineşti de către arhimandritul Teofilact, rectorul
Academiei Teologice din Moscova. În ea se preamăreşte personalitatea autorului cărţii – a lui
Dimitrie Cantemir – arătând că în lucrarea prezentată se găsesc manifestările vieţii turceşti
scrise de un autor învăţat198. „În ea se vor vedea toate cele otomane, ca într-un mare teatru sau
ca în sticla curată a unei oglinzi”. Cu privire la această lume turcească, Teofilact spune că
inspiră o frică deşartă creştinilor. El este convins că Turcia se va prăbuşi şi din „obezile de
fier” ale ei vor fi eliberaţi creştinii. Alt entuziast cititor al cărţii lui Cantemir – Wiszniovski –
prefectul celeiaşi Academii Teologice din Moscova îi închină versuri care dovedesc deosebita
preţuire de care se bucura Cantemir în cercurile împăraţilor moscoviţi. În ele se subliniază
bogata cultură teologică a lui Cantemir: „Trăieşte după virtuţile creştine, a descris viciile
păgânilor, adoră pe Hristos, proscrie pe Mahomed”199.
Descriind credinţa popoarelor musulmane, Dimitrie Cantemir arăta adevărata faţă a
lumii turceşti – pericolul pe care îl prezentau otomanii pentru popoarele creştine – chemând în
felul acesta popoarele respective, de sub dominaţia turcească, spre a scutura jugul otoman.
Este, totuşi, demn de remarcat faptul că descriind viaţa spirituală a mahomedanilor,
Cantemir nu foloseşte violenţa de limbaj. Pentru aceasta unii cititori ajungeau la concluzia că

194
Idem, op. cit., pp. 285-286.
195
Şt. Ciobanu, op. cit. p. 32.
196
Şt. Ciobanu, op. cit. p. 33.
197
Idem, op. cit., p. 288.
198
Idem, op. cit., p. 289.
199
Idem, op. cit., p. 290.

61
autorul vădeşte simpatie pentru subiectul propus. Trebuie însă observat doar interesul
autorului pentru subiect, nu şi simpatie pentru ce scrie. El scria o carte despre lucrări
necunoscute Europei. Aici este vorba despre mitologia turcească, folclor, de etnografie, de
instituţiile culturale turceşti. Ea este o excelentă enciclopedie despre cultura turcească, aşa
cum o cunoscuse el pe o perioadă de aproape 22 de ani cât a stat în capitala imperiului
otoman200. Ca să se scrie o asemenea carte, trebuie o largă înţelegere a mentalităţii, a sufletului
otoman. Turcii, deci, trebuiau înţeleşi în întregul fiinţei lor şi deoarece viaţa religioasă rezumă
întregul trai turcesc, cartea lui Cantemir constituia informaţia cea mai fidelă a sufletului
turcesc din acel timp201.
În ea se tratează despre viaţa lui Mahomed, se discută doctrina Coranului pe care o
respinge, despre apocalismul mahomedan (sfârşitul lumii), despre teologia mahomedană prin
care se înţelege concepţia despre divinitate, facerea şi sfârşitul lumii, judecata de apoi, raiul şi
iadul, despre morala musulmană, adică despre punerea învăţăturilor Profetului în practică şi,
în sfârşit, despre viaţa turcească sub variatele ei aspecte: căsătoria, înmormântarea, despre
sărbători, ereziile, despre ştiinţă. Materialul indicat aici se găseşte în lucrarea lui Cantemir
distribuit în şase cărţi202. Mai trebuia prezentat încă un aspect, pentru a avea o privire de
ansamblu, a tuturor feţelor ei. Nimeni nu a dat - nici înainte, nici după el – o carte mai
completă despre religia mahomedană. Multe aspecte ale vieţii turceşti le descrie din amintire,
din observaţiile sale personale făcute în îndelunga sa convieţuire cu lumea musulmană. Pe
toate le descrie cu obiectivitate. Autorul însuşi atrage atenţia asupra acestei atitudini: „Am
scos la iveală ce se crede şi ce se povesteşte la aceste popoare barbare, fără făţărnicie, fără
dojană, fără adaos”. Mai ales când istoriceşte credinţele populare mahomedane, când ne
vorbeşte despre poporul turcesc, când ne prezintă legendele populare musulmane despre
animale, despre plante, facerea lumii, tradiţiile despre paradis, purgator şi infern, despre sfinţii
creştini, cartea lui Cantemir e unică203.
Lumea musulmană făcuse o deosebită impresie asupra tânărului Cantemir care o
văzuse de la vârsta de 15 ani. Intensitatea impresiei se vede din mărturisiri ca acestea: „Dacă
cineva ar asculta un predicator mahomedan, mai cu seamă când ţine cuvântare despre virtuţile
morale şi păcate, ar spune că în limba turcă vorbeşte Demostene sau Cicero”. Şi despre Coran
spune că are stil frumos şi exprimare adâncă; dar în cele din urmă respinge ideea că ar putea

200
Ibidem.
201
Ibidem.
202
Idem, op. cit., p. 288.
203
Idem, op. cit., p. 289.

62
concura cu Biblia. În ea nu se găsesc pagini de gândire adâncă aşa cum întânim în Evanghelia
lui Ioan sau în Epistolele lui Pavel204.
În cartea sa, menţionează şi pe unii învăţaţi turci. Îl aminteşte, astfel, pe Effendi
Saadin bun fizician şi matematician, de la care a învăţat limba turcă literară. Cu el avea adesea
şi discuţii religioase. În Istoria Imperiului Otoman reproduce o astfel de discuţie. Întrebat de
Cantemir cum poate crede că Mahomed a tăiat luna în două, Saandi, i-a răspuns prompt:
„După cursul naturii aceasta nu este cu putinţă, ba este chiar în contra principiilor naturii. Dar
aceasta este scrisă în Coran ca ruptă. În cazul acesta renunţ la raţiune şi mă supun credinţei,
căci Dumnezeu poate face tot ce voieşte”205. Expunerea din această carte este mereu presărată
cu întâmplări şi legende auzite la Constantinopol, ceea ce o face atrăgătoare. Remarcabile sunt
şi maximele folosite în expunere. Exagerările nu scad valoarea adevărurilor sia observaţiilor
povestite. Ele alcătuiesc un tablou sugestiv al acestei împărăţii înfrântă în luptele cu Liga
Sfântă, biruitoare la Stănileşti şi iarăşi iscălindu-şi dezastrul prin pacea de la Pojarevaţ206.
Cartea lui Cantemir este cel mai bun izvor de cunoaştere a civilizaţiei musulmane de la
începutul veacului al XVIII-lea. Această lucrare, ieşită din teascurile tipografiei imperiale din
Petergburg, în anul 1722, la 22 decembrie, a pricinuit multe discuţii în lumea teologilor.
Membrii sinodului vroiau să ştie dacă ce scrie Cantemir în această lucrare reprezintă şi
credinţa claselor de sus musulmane sau numai pe a celor de jos. Mărturisirile autorului urmau
să fie puse la începutul sau la sfârşitul lucrării207. Prin aceasta înaltul for bisericesc urmărea să
evite riposta mahomedanilor că au fost calomniaţi într-o carte apărută sub auspiciile
împăratului. Luând cunoştinţe de aceste observaţii, Cantemir răspunse că dacă se citeşte textul
cărţii sale cu atenţie, se găsesc peste tot dovezile cerute. De asemenea cine ştie limbi orientale
se poate convinge singur de la mahomedani sau din cărţile acestora că ceea ce a scris el,
reprezintă religia mahomedană. Multă vreme interzisă, mai ales că ţarul ruşilor – Petru cel
Mare – a murit la scurt interval după Dimitrie Cantemir, cartea aceasta, aşa de importantă
pentru domeniul orientalisticei, a rămas netradusă în vreo limbă modernă europeană şi în
consecinţă nu a avut ecoul pe care îl merita.
O ultimă lucrare din domeniul orientalisticii pe care o menţiona sunt Însemnările
despre zidul Caucazului. Se ştie că în 1722, cu ocazia campaniei lui Petru cel Mare împotriva
perşilor a luat parte şi Dimitrie Cantemir mergând până în Caucaz. El avea misiunea să

204
Idem, op. cit., p. 10.
205
Idem, op. cit., p. 11.
206
Cantemir Dimitrie, Hronicul Romano-Moldo-Vlahilor, Tomul 2: al Hronicului Romano-Moldo-Vlachilor, În
Typografia Sf. Mitropolii, Iaşi, 1836, p. 182.
207
Idem, op. cit., p. 183.

63
redacteze proclamaţii în limba autohtonilor pe măsură ce înaintau armatele ruseşti. Pentru
aceasta avea cu sine o tipografie cu litere persane, arabe, indiene şi armeneşti. După cucerirea
oraşului Derbentof şi a regiunilor înconjurătoare, Dimitrie Cantemir este tentat să exploreze
ruinile unui zid vechi. Acesta se întindea mai mult pe lanţul munţilor Caucaz. Însoţit de 20 de
ostaşi ruşi şi de fiul său Constantin, el cercetează acest zid de la răsărit până la apus, pe o
distanţă de 70-80 Km, începând de la capul Sirvan din Marea Caspică, fiind primul învăţat
european care l-a descris. „Însemnările” sunt întrerupte în ziua de 9 septembrie1722, când se
declanşează boala care îl va duce peste câteva luni în mormânt. Au fost publicate de T. S.
Bayer în 1726 sub titlul De muro Caucaseo. Aici găsim relatările lui Cantemir, plus altele ale
lui T. S. Bayer. Unele privesc istoria zidului făcut de stăpânitorul Cubad la graniţa spre ţara lui
Hacan. Altele se ocupă de regiunea de la Bacu aşezată de-a lungul Mării Caspice, până la
Cerckezi, arătând: hotare, râuri, oraşe la care se adaugă ştiri istorice locale. Regiunea
Derbendului este în isistenţă descrisă. Se referă la zidul oraşului, la inscripţile văzute aici,
descrie monumentele văzute şi le desenează. Se ocupă de monumentul lui Mahomed şi
descrie templul acestuia din Derbend.
Cele mai multe din însemnările făcute cu această ocazie sunt în limba latină. Ele au
fost publicate în colecţia operelor lui Dimitrie Cantemir, editate de Academia Română (tom.
VII, Bucureşti, 1883)208.
În afară de Historia incrementorul atque decrementorum aulae othomaniae, tradusă în
principalele limbi europene: engleză, franceză şi germană şi tipărită la interval scurt după
moartea învăţatului domn, de care au luat cunoştinţă învăţaţii timpului, celelalte scrieri au
avut o circulaţie restrânsă şi au rămas mult timp necunoscute şi cu o circulaţie redusă. Dacă ar
fi fost cunoscută la timp şi Sistema religiei mahomedane, gloria lui Cantemir ar fi fost şi mai
mare. Scrisă cu obiectivitate, şi cu interes pentru cultura aşa de bogată şi vastă a popoarelor
islamice ea ar fi avut un ecou puternic nu numai în ştiinţa vremii, dar şi în politica popoarelor
timpului.
Cele două lucrări ale lui Dimitrie Cantemir: Istoria Imperiului Otoman şi Sistema
religiei mahomedane constituie punctul de plecare pentru a doua problemă pe care încercăm
să o elucidăm: Cantemir – promotor al culturii islamice. Cele două lucrări alcătuiesc un tot,
deşi sunt scrise la distanţă una de cealaltă; ele se întrepătrund, se completează de aceea şi titlul
capitolului al treilea din lucrarea nostră Cantemir şi Islamul va face o sinteză între cele două
lucrări ale lui Cantemir, Islamul fiind un mod de viaţă iar organizarea ca societate a
Imperiului Otoman fiind direct influenţată de acesta. Cert este că Dimitrie Cantemir prin cele
208
Idem, op. cit., p. 185.

64
două opere realizează un lucru deosebit, care îi mareşte aura de umanist: aduce în faţa
Europei, o civilizaţie puţin cunoscută. Valoarea lucrării este dată mai ales de obiectivitatea
autorului care nu se lasă împins de sentimente de ură, faţă de o naţie care nu se identifică cu
clasa conducatoare decăzută, dornică de cuceriri şi de vărsare de sânge. Această lucrare a fost
tradusă şi folosită de istoricii apuseni iar spiritul de istoric al lui Cantemir impresionează şi
aici. Cercetând izvoarele turceşti în timpul acelor ani de şedere la Constantinopol, reuşeste să
creioneze un tablou al societăţii otomane, începând cu originile şi ajungând până în zilele sale.
Deşi se vrea obiectivă această istorie, deşi împărtăşeste simpatie pentru instituţii şi poporul de
rând, scrierea are un caracter antiturcesc, denunţând barbaria şi primejdia pe care o reprezintă
turcii pentru vecinii lor, Moldova fiind un exemplu destul de clar al violenţei şi asupririi
otomane. Cei peste zece ani staţi de Cantemir la Constantinopol au constituit prilejul
cercetării şi cunoaşterii societăţii otomane, lucru ce reise şi din lucrarea Sistema religiei
mahomedane. Alături de acestă şedere la Constantinopol, războiul Rusiei cu Persia din 1722
este un al doilea factor ce declanşează în Cantemir dorinţa de a scrie despre Islam. Este
dedicată lui Petru cel Mare şi este o operă cu informaţie despre religia şi practicile
mahomedane pentru a uşura apropierea şi contactul armatei ruse cu poppulaţiile musulmane
din Caucaz209.
În lucrare, Cantemir nu neglijează nici o latură a religie musulmane, prezintă doctrina
oficială, precum şi diferitele practici existente şi cunoscute pe viu de domnitor. Aceeaşi
atitudine străbate carte, de antipatie nu faţă de poporul turc ci faţă de principiile religioase şi
politice ale acestei cârmuiri.
Importanţa cărţii este deosebită deoarece surprinde foarte bine o cultură diferită de ce
cunoşteau europenii, ruşii şi moldovenii: cultura islamică.
Lucrările de orientalistică a lui Dimtrie Cantemir ca şi celelalte de geografie, şi de
filosofie, justifică pe deplin menţionarea numelui său între învăţaţii timpului de pe
frontispiciul bibliotecii Saint Genevièvo din Paris.

Perspective Interculturale
209

65
 Luată ad Ltteram, o declaraţie a lui Cantemir din Precuvîntarea către cititor este de
natură să ne îngrijoreze: el ar fi scris Sistemul religiei muhammedane pentru a pune în
adevărata lumină „această credinţă rea[...], această dobitocească şi uşuratică credinţă" care
propovăduieşte că „adevărata fericire stă în poftele trupeşti, în dorinţele nedomolite, în
dezmierdările neînfrînate şi întru îngăduinţa liberă a păcătuirii". În felul acesta el va pune la
îndemîna cititorilor „mai puţin iscusiţi în legile şi în cărţile popoarelor orientale" o armă
împotriva acestora, pentru ca „să le poată astupa gura cu însăşi nedreptatea lor" 210. Lucrarea ar
avea, aşadar, scopuripolemice, ceea ce pune sub semnul îndoielii obiectivitatea autorului. Este
adevărat că acesta se angajează să scrie „ce se povesteşte şi se crede la acele popoare barbare
[...] fără născociri, fără blam, fără adăugiri şi fără vreo scădere"211, dar cum se poate împăca
seninătatea cărturarului cu zelul polemistului antimusulman?
Cercetătorii au remarcat în Sistem fie că „autorul este pătruns de un sentiment de sim-
patie faţă de subiectul sau"212, fie că, dimpotrivă .„atitudinea autorului, ca întotdeauna, este
aceea a unui adversar, nu al poporului turc faţă de care are simpatie, ci al cîrmuirii şi al prin-
cipiilor religioase şi politice ale acestei cîrmuiri"213. Pentru îndreptăţite motive, obiective şi
subiective, atitudinea lui Cantemir faţă de islam a fost, într-adevăr, foarte nuanţată. În ce
priveşte credinţa musulmană, poziţia autorului nostru este, fără echivoc, a unui creştin care nu
poate accepta ca religie autentică decît pe aceea a Evangheliilor. Aşadar, în numeroase locuri
este tăgăduit caracterul revelat al Coranului; Mahomed este doar un „pseudo-profet"; o serie
de învăţături coranice ar fi „furate din Scripturile noastre"214.
Cantemir păstrează consecvent această atitudine faţă de doctrina mahomedană şi în
modul în care o expune. Viziunea islamului este una „cristianizată" din chiar titlul cărţii
(„Sistemul religiei muhammedane") fără, pcate, ca autorul să-şi fi dat seama de caracterul
impropriu al termenului folosit. După cum bine s-a observat, „termenii mahome'tans,
Mohammedaner etc. traduc termenul creştin şi creează o confuzie care denaturează însăşi
esenţa islamului. Improprietatea expresiei ţine de însăşi substanţa celor două religii"215. într-
adevăr, dacă este firesc ca creştinismul — doctrina întemeiată pe acceptarea întrupării lui
Hristos — să poarte numele acestuia, islamul are ca esenţă doctrinară ideea unui Dumnezeu
210
Sistemul, p. 8d.
211
Ibidem.
212
St. Ciobanu, op. cit., p. 217
213
214
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 414.
Sistemul, pp. 46-48. Această, preocupare este vădită, şi în exprimare: pelerinajul
musu/man se face la „locurile după părerea lor sfinte" (Sistemul, p. 283,), orice concepţie
neacceptabilă este precedată de rezerva „spun ei" (passim).
215
Georges Rivoire, L'lslam en marche (I), în „Le mois suisse", 6, 1944, no. 59, p. 22. Aurel Decei ne remarca pe
marginea acestei afirmaţii: Creştinii, europenii îi numesc în mod greşit pe cei ce cred în islam mahomedani (apoi, şi
mai greşit, mahomedani). Aceşti credincioşi Se numesc pe sine mudimăn (deci musulmani). Derivatul muhammadi (
< Muhammad) este folosit numai în subsidiar, cînd o persoană sau o situaţie sînt raportate la profetul Mahomed,
da r n u c î n d e s t e v o r b a d e c r e d i n ţ a s a u s i s t e mu l i s l a mi c .

66
nevăzut, transcendent, a cărui revelaţie este Coranul şi în raport cu care Mahomed este un
simplu intermediar, un profet. „S-ar putea, deci, afirma că, paradoxal aproape, este cu putinţă
să ne închipuim un islam lipsit de Mahomed, dar păstrînd Coranul. Este însă imposibil de
conceput creştinismul fără persoana întemeietorului său"216.
Alt element de „cristianizare" a islamului în Sistem este insistenţa asupra „minunilor
lui Mahomed" şi asupra „sfinţilor musulmani". Amîndouă aceste categorii de credinţe sînt
populare, parazitare doctrinei pure a islamului. Singurul „miracol" care poate fi atribuit lui
Mahomed este Coranul. Iar cultul sfinţilor este incompatibil cu o doctrină geloasă de
monoteismul său nezdruncinat101. Această tendinţă a autorului de a descrie doctrina
musulmană pe înţelesul cititorului european, aşadar potrivit articulaţiilor proprii religiei
creştine, poate explica şi in-congruenţe ca expresia „darul de prooroc mincinos"217 (care este
darul unui pseudoprofet?).
Dar Cantemir nu se mulţumeşte să înfăţişeze islamul ca doctrină, în forma cristalizată
de Coran şi de teologii musulmani, ci mai degrabă ca pe un fenomen social şi istoric, descris
aşadar după reflectarea doctrinei propriu-zise în mintea şi atitudinile adepţilor din vremea lui.
De aici şi frecventele semnalări ale neconcordanţelor între cuvîntul Coranului şi comportarea
credincioşilor lui. Aşadar criticile autorului nostru nu se îndreaptă totdeauna împotriva învă-
ţăturii musulmane ca atare, ci adesea a felului în care mahomedanii contemporani o ocolesc
sau o răstălmăcesc, pentru a-şi menaja şi îndreptăţi practici interzise, ca vînătoarea, luxul
vestimentar, camătă, beţia, desfrânarea etc.218
La adăpostul profesiunii sale de credinţă autorul urcă liniştit trepte spre o considerare
mai senină a islamului, aceste trepte fiind bunul-simţ, experienţa personală de necontestat, dar
şi referirea la un consens umanist al valorilor pe care nu-1 puteau birui argumentele autoritare
ale polemiştilor occidentali. Arabizanţii europeni ai secolului al XVIII-lea îşi justificau
studiile prin scuza de a servi teologia — mai precis apologetica. înainte de marele Reiske,
care declara în acelaşi secol — dar după Cantemir104 — că studiul culturii arabe interesează
nu „filologiasacră", ci „istoria, geografia, fizica şi medicina", cărturarul român relevase
interesul cultural general al valorilor islamice.
Aşadar, el pune în gardă pe cititor asupra precarităţii demonstraţiilor antiislamice, şi ne
întrebăm dacă alt autor european o făcuse pînâ la el. Cantemir nu se sfieşte să arate şubrezenia
argumentelor de autoritate propuse de „oamenii unet singure cărţi" respinge credinţa mu-
sulmană în numele celei creştine are aceeaşi valoare cu contestarea Evangheliei în numele
216
Ibidem, pp. 22-23.
217
E. Montet, De l'etat present et de l'avenir de l'lslam, citat de Georges Rivoire, art. cil., p. 30, n. I.
218
Sistemul, p. 5.

67
Coranului, „pentru că, arată cu dreptate Cantemir, ceea ce noi Creştinii recunoaştem despre
adevărul Evangheliei recunosc musulmanii despre adevărul Coranului şi astfel argumentele
sînt echivalente, ceea ce, după regulile logice, se ştie că mi duce la nimic" 219. Tot aşa,
,,judecind mai atent lucrul şi ţinînd seama mimai de credinţa istorică şi omenească, [...]
mărturiile istoricilor creştini se vor socoti de nimic în faţa celor muhammedani, şi mai ales în
faţa tuturor celor ce nu primesc nici religia noastră, nici pe a lor, căci mărturiile potrivnicilor
şi duşmanilor le resping toţi juriştii şi adevărul acelora se ia drept minciună"220. E aci o
limpede invitaţie a autorului nostru la examinarea islamului dintr-o atitudine nu de
adversitate, ci superioară, obiectiv critică: chiar „scrieri ale muhanimedanilor" ar releva
falsitatea Coranului. Cantemir apelează aşadar la contradicţii din textul însuşi al cărţii sacre
mahomedane, apoi la argumente din Muharnmediye şi din dreapta logică. Scopul său râmîne
tăgăduirea caracterului revelat, aşadar a autenticităţii acestei religii. Dar situîndu-se, în critica
sa, pe un teren nu religios, ci raţional, el lasă loc tuturor aprecierilor pozitive pe care aceeaşi
atitudine îi va îngădui, în continuare, să le facă, despre valorile filosofice, morale, ştiinţifice,
literare şi artistice ale islamului.
Ca şi în Divanul221, Cantemir se află aci în situaţia — rară pentru un autor din vremea
lui — de a lua liber atitudine împotriva înţelegerii radicale a religiei — fie ea creştină sau
musulmană —, împotriva bigotismului şi a superstiţiei. Aşadar, multe dintre protestele lui
împotriva unor credinţe mahomedane sînt formulate nu de teologul creştin, ci de gînditorul
modern căruia toată mitologia iadului i se pare ridicolă, fie ea creştină sau musulmană 222, şi
care notează dispreţuitor „superstiţia populară [...] comună nu numai muhammedanilor, ci
aproape tuturor popoarelor", aşadar şi celor creştine.
Dincolo de aceste judecăţi şi tocmai graţie lor, Cantemir este liber în atitudinea sa iată
de islam, de aceea îşi îngăduie invitaţia: „să vorbim drept însă şi să lăudăm fapta bună, chiar
şi a celui mai mare vrăjmaş al nostru"223.
Principele avea, după cit înţelegem tocmai din textul Sistemului, capacitatea să judece
doctrina musulmană mai drept decît alţi autori europeni contemporani Ini. în legătură cu „atri-
butele lui Allah" (sifăţ) el afirmă că „muharnmedanii urmează mai mult teologiei negative
decît celei afirmative" 1U, apreciere corectă, dar surprinzătoare în scrisul unui orientalist
european din secolul al XVIII-lea. Distincţia între teologia negativă (apofatică) şi cea

219
Ibidem, p. 244-246, 265 şi urm.
220
I. Kratchkovsky, Avec Ies manuscrits arăbes. (Souvenirs sur Ies livres et Ies homntes) tr. M. Canard, Alger, 1954, p.
212.
221
Si st e m u l , p. 4 6.
222
Ibidem; v. şi p. 47 (alte argumente antiislamice uşor de respins).
223
V. studiul nostru introductiv la D. Cantemir, Opere complete, voi. I, Divanul, p. 49 şi urm.

68
afirmativă catafatică) nu mai era acceptată atunci decît de gînditorii răsăriteni112, singurii
capabili să surprindă apropierea, sub acest raport, între doctrina musulmană şi cea creştină
orientală. Observaţia lui Cantemir este remarcabilă: ea denotă sensibilitate atît pentru teologia
creştină, cît şi pentru kalăm. Principele ar fi fost bucuros sa afle mai multe analogii între cele
două doctrine, pentru a facilita cititorului său european înţelegerea celor mai profunde
articulaţii ale islamului, dar lucrul nu e cu putinţă: „islamul are o «ştiinţă», tafsir, care tratează
despre exegeza Coranului', el arc o «ştiinţa», hădith, care tratează despre tradiţiile ce urcă pînă
la Muhammad —, el nu are o teologie pozitivă"224. Kalăm îşi propune „să lucreze pentru
păstrarea şi întărirea religiei"; el nu este, aşadar, decît o apologetică a credinţei musulmane; în
ce priveşte pătrunderea dogmelor, încercarea înţelegerii lor, „ne este oprit să ne cufundăm în
acest abis şi să ne ocupăm de ceea ce raţiunii îi este aproape cu neputinţă să priceapă"225.
Parcurgerea atentă a cărţii a IV-a din Sistem, în special a primelor ei capitole226, oferă
elemente pentru o mai profunda analiză a cunoştinţelor lui Cantemir despre doctrina islamică
decît ne putem îngădui aci. Un lucru este limpede: aceste cunoştinţe erau destul de bogate şi
înaintate pentru un cărturar european laic care nu făcuse din islam obiectul exclusiv al
studiilor sale, ca Marracci sau d'Herbelot, Pococke sau Hottinger, contemporanii principelui.
Neîndoielnic, într-o perioadă a formaţiei lui, aceste cunoştinţe au fost mai numeroase şi mai
limpezi. Semnele estompării lor nu lipsesc în carte (Cantemir însuşi afirma, după cum arătam
mai sus, ca noţiuni însuşite timp de 22 de ani la Poartă „aproape că mi-au ieşit toate din minte;
deşi cînd mi le-am însuşit au fost imprimate tare, s-au şters") lie. Erorile de amănunt — unele
neaşteptate — alternează cu tratarea expediată a aspectelor probabil insuficient memorate sau
chiar cu declaraţia neînţelegerii unor probleme, ca aceea a atributelor divine (sifăţ) din cartea
Muham-mediye, despre care, mărturiseşte Cantemir, „deşi le-am citit cîndva cu sîrguinţă,
spun deschis că n-am putut nimic înţelege din ele"227.

224
Sistemul, p. 159.
225
Ibidem, p. 286.
226
Ibidem, p. 203. Această profesiune de credinţă nu pare să-1 fi convins pe Eugen Lozovan, D. Cantemir avânt
Ies Lumieres, Copenhaga, 1980 (extras din ,,R1DS. Etudes Romanes", 1980, nr. 77), p. 8. Autorul se întreabă dacă
„atitudinea virulentă antiislamică a lui D. Cantemir care frizează obsesia [subl. n.] nu s-ar putea explica, cel puţin în
parte, prin convingerile, frecventările şi legăturile lui masonice? Desigur, o asemenea ostilitate nu e obligatorie. Ea
poate fi deopotrivă de origine bizantină". Credem că pasajele antiislamice din Sistemul nu trebuie căutate atît de
departe. Cantemir însuşi (Sisîtmul, p. 3dJ menţionează cîţiva „antori creştini [bizantini — n.n.] care au dezvăluit
şiretenia muhamedană", iar că noi înşine nu ignorăm literatura "bizantină cu acest cuprins (Lozovan, op. cit., p. 11,
nota 14) crezusem a fi demonstrat îndeajuns prin studiul Une version roumaine du XVIIe siecle de V„Apologie contre
Makomet" de Jean Cantacuzene, în ,,Revue des etudes snd-est europeennes", 4, 1966, nr. 1—2, p. 233 — 237. Atitudinta de
respect faţă de toate religiile abrahamice a francmasoneriei în faza ei operativă este, de altfel, îndeajuns cunoscu tă
pentru a nu căuta în aceste — ipotetice — orientări ale lui Cantemir originile criticilor sale antiislamice. Dar ne
putem greu imagina publicarea în statul pravoslavnic al ţarului Petru I a unei cărţi în care Principele să fi mers
prea departe în aprecierile sale obiective, pozitive, faţă de islam, de altfel destul de numeroase pentru cititorul atent al
Sistemului (v. aici, p. XX—XXIV şi XXXIV—XXXV). Nu criticile lui Cantemir, ci tocmai un ecumenism avani la
lettre ar fi putut surprinde la un cărturar care nu apăra philosophia perennis, ci o credinţa prin definiţie intolerantă, sa
orice monoteism.
227
Ibidem, p. 328.

69
 Dacă Şt. Ciobanu sau P. P. Panaitescu, pentru care Sistemul era o mină de date
etnografice sau istorice, nu şi-au pus problema exactităţii informaţiilor de ordin doctrinar din
această carte, acerbul critic al lui Cantemir care a fost J. von Hammer-Purgstall nu şi-a
exercitat acrivia asupra ei deoarece, foarte probabil, nu a cunoscut-o lls. Aşadar, cel dintîi
examen, sub acest raport, al erudiţiei lui Cantemir 1-a făcut prof. Yves Goldenberg, care însă
n-a analizat Sistemul — unde ar fi aflat, desigur, mai multe detalii de corectat—, ci prima
formă a scrierii. Despre Coran, în traducerea lui I, Georgescu. între confuzii şi inadvertenţe
Goldenberg semnalează naşterea lui Mohamed la Medina (eroare îndreptată în Sistem),
înfăţişarea Fatimei drept sora Profetului, imposibilitatea uciderii lui Aii de către Omar şi
Othman, confuzia dintre Abu-Djahl şi Abu-Ţălib, atribuirea Coranului lui Abâ-Bakr,
inexactitatea referinţelor la Coran, ideea curioasă că fructul paradiziac interzis ar fi fost bobul
de griu, fără temei în cartea sacră a islamului228.
Aceste incongruenţe reapar în Sistem, alături de altele semnalate, ori de cite ori le-am
surprins, în comentariile ediţiei de faţă. Recapitulăm cîteva pentru a Ie măsura gravitatea.
Astfel, autorul declară că mahomedanii „nu_ştiu nimic" despre regele Saul229; sub numele
Tălut el este însă citat în Coran, II, 247, 249. In istoria templului din Ierusalim apar cîteva
confuzii230. Shu'aib era un profet din Madian, citat în Coran, VII, 85—93, XI, 84—95 etc.;
identificarea Iui cu biblicul Isaia este inexactă 122. Cantemir confundă datele Bairamului Mic
şi Bairamului Mare231, ceea ce nu poate fi interpretat decît ca un semn de oboseală după ce
participase, împreună cu tot Stambulul, la aceste praznice, timp de 22 de ani! El greşeşte în
raportul dintre cronologia creştină şi cea musulmană232, confundă oraşul Raghes din Biblie
(Raiy din Media) cu Rakka din Siria233, se înşală asupra frumoasei care 1-a ispitit pe losif în
Egipt120, situează puţul sacru Zemzem în afara Meccăi234 şi identifică greşit pe Dulăul
(catârul alb al lui Mohamed) cu caii de foc ai profetului Ilie235. Erorile de date şi personaje
istorice nu sînt nici ele rare236, iar uneori ne întîmpină confuzii terminologice237. Într-o
perspectivă strict pozitivistă, asemenea erori ne pot părea, fireşte, grave. Să le judecăm însă în
raport cu întregul operei şi să ţinem seamă de condiţiile in care a lucrat autorul. Acceptînd

228
Ibidem, p. 87 şi nota 348.
229
Sistemul, p. 124, şi nota 484.
230
Ibidem, p. 125 şi nota 491.
231
I b id e m , p . 2 7 9 , 2 8 3 ş i n o t e l e 9 3 1 , 9 5 6 .
232
V. asupra acestei distincţii fundamentale V. Lossky, Theologie mystique de Veglise d'Orient, Paris, 1944, p. 22 şi
urm.
233
Ibidem, p. 116 şi n ota 455.
234
Ibidem, p. 190 şi nota 695.
235
Ibidem, p. 308 şi nota 1047.
236
V., d e pi l d ă , p . 2 7 4 — 27 5 ( c o n f u z i a î n t r e su l t a n i i B a i a z i d şi M ur a d a l I I - l ea ) ; c f . ş i n ot e l e 9 20 , 9 2 2.
237
La p. 208 autorul se referea după cît se pare la te. murahlias („sol"), iar nu la murassa („lucrat în nestemate").

70
aceste două criterii vom fi mai puţin severi. Imaginea islamului pe care Sistemul lui Cantemir
a îngăduit-o cititorilor săi este, în liniile ei fundamentale, ca şi în detalii, o imagine corectă. Să
comparăm, ca probă, relatarea credinţelor apocaliptice musulmane aşa cum le redă
Principele238 cu descrierea contemporanului său Marracci sau cu o alta, mai tîrzie cu peste un
secol, dar întemeiată în bună măsură pe informaţiile vechi ale lui Pococke, Golius sau d'Her-
belot239: diferite ca întindere, ele oferă o viziune identică a acestui capitol din doctrina
islamică. Să comparăm, la fel, judecăţile lui Cantemir despre limba şi stilul Coranului240 cu
avizul autorizat al arabizantului D. Masson, autorul unei traduceri recente, de mare reputaţie,
a acestei opere: ele sînt aceleaşi în esenţa lor 241. În mod evident, Cantemir îşi stăpînea
subiectul pînă la posibilitatea de a compara corect astronomia arabă cu cea grecească 242, şi la
sfîrşitul cărţii sale chiar cititorul de azi se poate socoti în posesia informaţiei de bază privind
doctrina islamică şi sistemul cultural generat de ea. Cantemir avea dreptate să răspundă,
conştient de competenţa sa, obiecţiilor Sinodului Bisericii ruse, care-i cerca, în 1721, să
înfăţişeze izvoarele cărţii (aşadar, să adauge cărţii bibliografia şi referinţele): „Nu văd nici o
nevoie să mă conving să-mi confirm spusele prin scrierile altora"243.
Dacă scriind Sistemul Cantemir încerca nu numai satisfacţia valorificării atîtor
cunoştinţe rare, care urmau sâ-i ateste o meritată reputaţie ştiinţifică, dar şi plăcerea de a-şi
retrăi ani de învăţătură, comerţ intelectual şi aventuroasă tinereţe din Constantinopol, nu
trebuie neglijată evidenţa ca redactarea cărţii în împrejurările îngăduite autorului nu a fost
deloc confortabilă. Principele a putut pînă la un punct împăca atitudinea sa de cărturar
european — aşadar creştin — cu erudiţia sa islamică, într-o viziune sinceră şi în care
obositoarele note apologetice şi polemice ale cărturarilor ecleziastici contemporani lui, un
ortodox ca loanichie Galeatovski244 sau un catolic ca Ludovico Marracci, sînt mai rare. în
limitele acestei atitudini el a, putut lăsa loc, cum am văzut, şi unei critici raţionaliste a religiei
în general.
Dar Cantemir merge mai departe: el îşi exprimă deschis preţuirea pentru unele aspecte
ale spiritualităţii sau culturii islamice cu o admirabilă obiectivitate. El laudă obiceiul eliberării

238
Sistemul, p. 55-80.
239
Observations historiques ei critiques sur le mahometisrne, traduites de VAnglais de G. Sale, în Les livres sacres de
L’Orient, traduits par G. Pauthier, Paris, 1860, p. 495 — 500.
240
Sistemul, p. 49 — 54.
241
Le Coran. Introduction, traduction et notes par D. Masson, Paris, 1967, p. XL-
XLIII.
242
Sistemul, p. 103.
243
R ă s p u n s u l l u i D i m i t r i e C a n t e m i r S i n o d u l u i r u s î n c h e s t i a „ S i s t e m u l u i re l i g i e i m a h o me dane ", l a Şt . Ci oba nu , o p. ci t.,
p. 52 4.
244
Cf. V.-V. Barthold, La DecouVerte de l'Asie. Histoire de VOrientalisme en Europe et en Russie, trad. par B. Nikitine,
Paris, 1947, p. 131 şi urm.

71
prizonierilor cumpăraţi, după şapte ani de robie, lăsîndu-li-se libertatea de a-şi păstra
religia245; laudă omenia şi ospitalitatea poporului turc din Dobrogea şi Iconia, atît de mari
„îneît celui ce nu-i cunoaşte i se va părea că abia este de crezut"246; consideră că, faţă de
obiceiurile şi aşezămintele dervişilor, creştinii ar trebui să se ruşineze pentru că aceia
dovedesc chiar „practica faptelor bune, şi nu denumirile lor goale, nu speculaţia îngîmfată, ci
însăşi lucrarea"247; Principele declară fără ocol: „De aceste virtuţi filosofice şi de filosofia
lucrătoare de fapte bune ce se află în aceşti dervişi mai înainte spuşi, afirm că se cade să te
minunezi"248. El exaltă calităţile Coranului, scris „într-o limbă arabă atît de adîncă, încît nu
numai că e imposibil s-o imiţi, dar şi de interpretat e foarte greu, iar mai ales a o vorbi e peste
putinţă" 143. Nu toate ştiinţele popoarelor islamice i se par înaintate, dar pentru arte
mărturiseşte o admiraţie fără margini: „învăţătura infa" sau „modul de a scrie epistoliile cu un
stil frumos şi înalt" I43; scrierea caligrafică, cu reguli „foarte artistice", capabilă de opere pe
care „n-a putut niciodată, nici poate acum, nimeni dintre oameni să le imite" Ui; arta poetică,
„dezvoltată, dar şi foarte frumoasă şi foarte ingenioasă" lâS, „Poeţii acestor naţii orientale,
declară Cantemir, atît cei dintîi, cit şi cei mai de pe urma, pro-gresînd în această artă, au
obţinut întîietatea" faţă de poeţii europeni antici sau contemporani lui; „toţi cei iscusiţi în
aceste limbi, cărora li s-a întîmplat să citească pe poeţii arabi, persani şi turci" recunosc
această superioritate liG. „Muzica orientală o depăşeşte într-adevăr cu mult pe cea apuseană"
147. „In săpătura pietrelor şi a marmurelor practică o sculptură regulată" xis. Pictura, „deşi nu
e atît de perfecţionată încît să merite îaudă de prisos, însă nici nu pare urîtă"1*9. „Arta
împodobirii cărţilor a ajuns la o mare dcsăvîrşire şi răspindire" 150. Iar cit priveşte retorica,
mărturiseşte Principele, „pot spune cu îndrăzneală ca neamurile orientale nu sînt cu nimic mai
prejos decît cele occidentale, căci după firea lor toţi înclină spre elocinţâ [,..]. Dacă ar auzi
cineva pe un predicator muhammedan ţinînd o cuvîntare, mai cu seamă cînd îşi extinde cu-
vîntul la virtuţile morale şi la vicii, ar zice, dacă nu mă înşel, că Demostene al grecilor şi
Cicero al latinilor fac oratorie în dialectul turcesc" 1S1. Meritele sînt „ascuţimea minţii", apoi
,(bogăţiile infinite şi comorile inepuizabile ale cuvintelor şi stilurilor din limbile arabă,
persană şi turcă", dar şi o „înlesnire şi o abundenţă de elocinţă, aşa că întreaga cuvîntare se
vede că ţîşneşte din gura retorului ca un izvor pururea curgător" 152.
Selecţia completă a acestor aprecieri din Sistemul lui Cantemir reprezintă unul dintre
Cele mai frumoase imnuri de laudă închinate culturii islamice de un cărturar european. Dar

245
Sistemul, p. 207.
246
Sistemul, p. 228.
247
Sistemul, p. 294.
248

72
cartea Principelui urma să apară într-un stat care, deşi deschis unui vast program de reforme
moderne, râmînea dominat de creştinismul ortodox sever apărat de Sfîntul Sinod al Bisericii
ruse, care avea controlul tipăriturilor şi urma să dea cuvenitul impr imatur- îmbinînd o
intransigenţă stimulată de orgoliu cu o oportună referinţă la protecţia ţarului şi folosind
conjunctura favorabila, Cantemir a reuşit, după cum vom vedea, să treacă peste obiecţiile
cenzorilor ecleziastici fără a-şi modifica manuscrisul. Dar el înţelegea să folosească şi şansele
de ordin politic pe care i Ie oferea această carte dedicată ţarului, care urma să fie citită de ţar,
să însemne, aşadar, o lungă conversaţie cu ţarul.
Acest preţios interlocutor trebuia sa fie sensibil la adulaţie, cu care Cantemir este
generos în Epistola dedicatorie şi în Precuvîntarea către cititor, evocînd un program de
educaţie morală al lui Petru 1153, dar foarte rar în cuprinsul cărţii154. în conversaţia sa cu
ţarul îi reaminteşte fapte Ja care fusese martor, ca, de pildă, ruşinoasa mărturisire a unui
„domn de neam ilirîc, adică slav" — foarte probabil adversarul său Sava Vladislavovici
Raguzinski —, ca pentru a-şi cîştiga favorurile unei femei frumoase din Pera a recurs, Cu
ajutorul unui magician arab, Ia invocarea diavolului155; aminteşte, la fel, despre interesul lui
Petru pentru Istoria Imperiului Otoman, oferindu-ne însă şi o dată preţioasă, anume că, pînă în
1720 (cînd Cantemir redacta ultima parte a Sistemului), ţarul nu hotărîse încă traducerea în
rusă a acelei opere 35B.
Reaminteşte lui Petru, ca în toate scrierile sale redactate în timpul exilului rusesc, că
Imperiul Otoman trebuie înfrînt şi că aceasta este cu putinţă. în Precuvîntarea către cititor el
integrează propaganda antimusulmană în programul politic al ţarului, evocă întinderea
extraordinara, provocatoare, a doctrinei islamice; menţionează biruinţele „Cezarului", aşadar
ale împăratului austriac, care reuşise să elibereze de turci Ungaria (şi Transilvania)157;
deploră „împuţinarea virtuţilor" ]a popoarele europene (antice sau balcanice contemporane);
dă ca avertisment dictonul: „Fericit cel pe care nenorocirile străine îl fac să se teamă", îăsînd
să se înţeleagă că Rusia însăşi ar putea fi ameninţată de Poartă dacă nu ia măsuri la vreme I58.
Dar, mai ales, reaminteşte de profeţia privind „poporul blond" sikaîab (slavii) care urmează să
subjuge Imperiul Otoman 159, expusă deja în Monarckiarum physica examinatio.
Dar mai există pagini în Sistem pe care avem sentimentul că Principele lc-a scris mai
degrabă pentru amuzamentul ţarului decît dintr-o preocupare ştiinţifică. Aceste pagini „poves-
tesc lucruri care nu pot fi redate", după cum se exprimă cu legitimă pudoare Şt. Ciobanu,
lucruri „culese din gura poporului", deoarece, după mărturia autorului însuşi, nu se găsesc în
cărţile învăţaţilor musulmanilfi0. Este vorba de legendele privind senzualitatea lui Mahomed
şi a fiicei sale Fatima, despre „prostituţia sacră", de explicaţia scatologică a pilozităţii faciale

73
şi corporale, de datoriile excesive ale soţilor în căsătoria poligamă, despre practicile secrete
din harem sau chinurile soţului divorţat care vrea să-şi redobîndească nevasta etc.161, lucruri
care, negreşit, au scandalizat pe cenzorul ecleziastic. Este probabil că asemenea pasaje, fără
raport direct cu economia cărţii şi care puteau lipsi fără pagubă, au dus la exigenţa ca autorul
sâ-şi declare izvoarele — fie ele Culte sau populare — , pentru ca cititorii musulmani să nu se
poată plînge că autorul a „alunecat spre răutate, inventînd batjocuri" şi să nu-1 acuze de
calomnii „fără ruşine" la2. Principele n-a dat urmare acestei cereri. Picanteriile cărţii au fost,
negreşit, foarte gustate în anturajul lui Petru şi, în primul rînd, de ţarul însuşi căruia îi plăcea
să schimbe glume îndrăzneţe cu prietenul său român mai tînăr numai cu un an 163. O
scrisoare din 23 noiembrie 1719 (tocmai din perioada cînd scria Sistemul) ne dezvăluie ceva
despre gradul de intimitate al relaţiilor acestuia cu Petru. Cantemir mulţumeşte protectorului
său pentru îngăduinţa de a se căsători cu una din fiicele prinţului I. I. Trubeţkoi, îi precizează
pe care a ales-o, în ce mod, şi cere voie să se căsătorească îndată după Crăciun. în alegerea sa
a urmat sfatul unui filosof arab. Lokman (citat şi în Sistem): „Niciodată n-am călcat cu
piciorul înainte de a cerceta drumul cu cârja" şi aceasta timp de „aproape şase ani, întru
căutarea cunoaşterii lucrurilor naturale". Acum ar dori să intre „cît se poate de repede la
şcoala anatomiei (mă sileşte dorul prea cunoscut de a cerceta mai departe!), ca să pun capătul
dorit învăţăturii şi stăruinţelor mele" 16J. Petru i-a satisfăcut degrabă cererea, „a luat parte
activă la nunta lui Dimitrie Cantemir" şi, „se pare, a fost şi naşul perechii căsătorite" 165,
despărţită prin numai treizeci de ani.

Concluzii????

Cantemir a trăit într-o epocă de hotar. În planul ideilor această perioadă face trecerea
între lumea care se conducea de concepţia teologică şi una nouă caracterizată prin încredere în
capacitatea omului de a cunoaşte ordinea naturală a lucrurilor. Dimitrie Cantemir este un
umanist prin varietatea preocupărilor şi prin orizontul nou al acestora.

74
 Încă de tânăr Dimitrie Cantemir îşi îmbogăţeşte cultura prin îndrumarea învăţatului
călugăr Ieremia. La Constantinopol, unde este trimis ca ostatec, îşi continuă studiile pe lângă
familiile de învăţaţi de pe lângă Academia Patriarhiei. Pe lângă teologie, învaţă aici:
matematică, geografie, istorie, medicină, filosofie, literatură249.
Peste stratul clasicist – de esenţă greco-latină – se adaugă cel al culturii orintaliste.
Cantemir a învăţat limbile: turcă, arabă şi persană. Prin ele a cunpscut valorile artistice ale
popoarelor respective. Frecventând şi lumea ambasadorilor acreditaţi la Poartă, Cantemir
intră în legătură cu cultura apuseană.
Prin cultura sa bogată, prin preocupările variate, prin gândirea înaintată, prin
experienţa de viaţă, Dimitrie Cantemir este un umanist de tip renascentist.
Umanismul este un curent filosofic, care a luat naştere în secolele al XIV-lea şi al XV-
lea în Italia şi s-a răspândit apoi în toată Europa. La început a fost ideea unui cerc restrâns de
intelectuali interesaţi de aliberarea personalităţii umane din arbitrariul puterii feudale şi
influenţa concepţiei teologice.
În ţările româneşti, umanismul nu este determinat de condiţii proprii. Purtătorii ideilor
umanist, aici, sunt clericii şi boierii care au învăţat în şcolile de peste graniţa ţărilor române.
Umanismul românesc a apărut pe terenul literaturii cronicăreşti. Pe această cale, cronicarii au
început să scrie opere despre istoria neamului românesc. În aceste lucrări au început
promovarea ideii de asuprire naţională şi de eliberare de sub subjugarea otomană. Tot în
aceste lucrări apare sublinierea originii romane a poporului şi a limbii române. În umele opere
filosofice ale lui Cantemir se pot observa aceste idei. Însă în unele opere filosofice se poate
vedea interesul lui Cantemir pentru om. În Divanul (Gâncava înţeleptului cu lumae, Giudeţul
sufletului cu trupul) 1698, fără a renunţa la ideea unei forţe supranaturale, omul e gândit, nu
ca un rob al acestei lumi, ci ca un stăpân al ei. Aici, Dimitrie Cantemir este apropiat de
concepţia antropologică a umaniştilor250.
În partea întâi din Divanul sunt două personaje cu două concepţii despre viaţă care par
diametral opuse. Înţeleptul semnifică concepţia despre care viaţa aceasta trebuie trăită în
renunţări la plăcerile trecătoare. Lumea – celălalt personaj – susţine că viaţa trebuie trăită în
datele ei pământene. Fiecare personaj angajat în dialog îşi apără ideile de care se călăuzeşte. O
replică a Lumii este destul de semnificativă chiar pentru concluzia cărţii: „Dacă ai fi întrebat
(Înţeleptule) ce doreşti: să mori şi să mergi în rai sau să trăieşti în această lume, pare-mi-se şi

249
250

75
ce zic mi se pare – tu ai renunţa la rai şi te-ai ţine de mine cu ochi buni şi, pe scurt, m-ai alege
mai degrabă pe mine, decât raiul”251.
Dacă mai adăugăm notele de critică la adesea moravurilor sociale ale timpului:
„Bogatul, cu cât se suie mai sus, cu atât încă mai sus a urca pofteşte şi nu vrea să se oprească
niciodată la o treaptă mai jos”, interesul pentru om e evident în tot cursul dialogului şi în
concluzia cărţii. Învăţatul principe preconiza posibilitatea transformării omului din rob în
stăpân al lumii.
Patriotismul ca element al umanismului învăţatului principe rezultă în modul cel mai
clar din lucrarea Hromicul vechimii romano-moldo-vlahilor. La intrarea sa la Academia de
ştiinţe din Berlin, i s-a cerut o lucrare despre ţările româneşti. În 1717, răspunzând acestei
cereri, avea gata o lucrare scrisă în limba latină: Historia molvo-vlachica. După această dată,
Cantemir a dezvoltat această versiune latinească în limba română, terminând-o în 1722, când
se gândea să o dea la tipar. Dragostea faţă de poporul său l-a îndemnat să facă acest lucru. În
această lucrare Cantemir arată că nu numai vechimea, nu numai numărul populaţiei, nu numai
întinderea teritoriului constituie titlul de nobleţe al unui popor ci şi: bunele obiceiuri, cinstea,
învăţăturile, vrednicia. Dintre alte popoare sunt daţi ca exemplu grecii, socotiţi întemeietorii
civilizaţiei. Nobleţea lor constă în acastă virtute. Cantemir îşi întăreşte părerea cu un citat din
Socrate care spunea: „Nu elin iaste cel ce în Elada trăieşte, ci cela ce obiceiurile bune ci cinste
a elinilor a învăţat şi le face”252. Aplicând acest criteriu romanităţii, reiese că mândria de popor
romanic se referă nu numai la faptul că romanii sunt unul dintre popoarele vechi ale omenirii,
cu un stat întins, cu o populaţie numeroasă, dar romanii au fost unul din prestigioasele
popoare ale lumii vechi în privinţa culturii şi civilizaţiei. Roma era socotită „împărăteasa
cetăţilor”. Această coordonată a umanismului: evghenia, nobleţea se asociază la Cantemir şi
cu doctrina sa politică.
În Hronic se subliniază de mai multe ori că nobilul neam romano-moldo-vlah, în
repetate rânduri, a oprit revărsarea cotropitorilor turci asupra Europei. Oştile sultanului au fost
bătute în câpiile moldoveneşti sau înnecate în apele Dunării. Referirile acestea aveau un
anumit scop. Ele voiau să atragă atenţia statelor din apusul Europei, care beneficiaseră de
linişte că aceasta o datorează vitejiei românilor care au apărat Europa de invazia otomană. În
consecinţă, aceste state ar trebui să susţină ca ţările române să nu fie teritorii de compesaţie în
rezolvarea conflictelor dintre diferite imperii253. Un istoric de reputaţie europeană ca Dimitrie
Cantemir demonstrase cu argumente de necontestat aât romanitatea tuturor românilor din
251
Dimitrie Cantemir, Divanul,
252
253

76
nordul şi sudul Carpaţilor, cât şi continuitatea lor în locurile unde s-au aşezat de la început în
Dacia.
În Hronic, s-a demontrat cu argumente de necontestat nu numai că „de la Râm ne
tragem”, dar şi că în viforniţa veacurilor am rămas „înfipţi şi nesmulţi” din aceste locuri şi ca
un corolar al acestor virtuţi am creat o cultură cu specific romanic cu care s-ar mândri şi
exilatul poet de la Tomis, în ai cărui ascendenţi ne recunoaştem cu toată fiinţa noastră.

Concluzie
Trăind o perioadă de hotar – trecerea de la teologie la umanism – Cantemir a ştiut să
transpună cunoştinţele sale teologice in plan umanist.

Bibliografie

1. Agârbiceanu Ion, Carturari români : (Diaconul Coresi, Stolnicul

Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Lazar, Ion Eliade Radulescu,

Gheorghe Bariţiu), Editura Asociaţiunii "Astra", Sibiu, 1937.
2. Almaş Dumitru, Inorogul cel întelept: evocare istorica, în douasprezece

episoade, a vietii lui Dimitrie Cantemir, Editura Militara, Bucuresti, 1981.

3. Bădărău Dan, Filozofia lui Dimitrie Cantemir, Editura Academiei

R.P.Română, Bucureşti, 1964.

4. Bîrsan Cristina, Dimitrie Cantemir şi lumea islamică, Editura Academiei

Române, Bucuresti, 2005.

77
5. Bîrsan Dimitrie Cristina, Cantemir and the Islamic world, The Isis Press,

Istanbul, 2004.
6. Boatcă, Silvestru, Dimitrie Cantemir /comentat de Silvestru Boatca,

Editura Recif, Bucureşti, 1995.

7. Boranescu-Lahovary C., Relatiile lui Dimitrie Cantemir cu Rusia:

tendinţe noi în Europa veche, Editura Eminescu, Bucureşti, 1946.

8. Burada Teodor T., Scrierile muzicale ale lui Dimitrie Cantemir

Domnitorul Moldovei, Librăriile Socec : C. Sfetea : Libraria Natională;

Leipzig: Otto Harrassowitz; Viena: Gerold, Bucureşti, 1911.
9. Callimachi Scarlat, Block Vladimir si Georgescu-Ionescu Elena, Dimitrie

Cantemir: viaţa şi opera in imagini, Muzeul Romîno-rus, Bucureşti,1963.

10. Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Tineretului, Bucureşti,

1967.
11. Cantemir Dimitrie, Divanul, Biblioteca Centrala Universitara "Mihai

Eminescu", Departamentul Bibliografic, Iaşi, 1998.

12. Cantemir Dimitrie, Hronicul Romano-Moldo-Vlahilor, Tomul 2: al

Hronicului Romano-Moldo-Vlachilor, În Typografia S:Mitropolii, Iaşi,

1836.
13. Ciobanu Ştefan, Dimitrie Cantemir in Rusia, Elion, Bucuresti, 2000.

14. Coroban Vasile, Dimitrie Cantemir, scriitor umanist eseu, Editura Cartea

Moldovei, Chişinău, 2003.

15. Dumitrescu Suzana Carmen, Dimitrie Cantemir/ antologie, prefata,

cronologie si bibliografie de Suzana Carmen Dumitrescu, Editura

Eminescu, Bucureşti, 1977.
16. Georgescu Ioan, Principele Dimitrie Cantemir despre Coran/ după copia

latinească de la Academia Română, acum mai întâiu tălmăcit şi tipărit în

româneşte de Ioan Georgescu, Editura Revistei "Analele Dobrogei",
Cernăuţi,1927.

78
17. Harea Vasile, Dimitrie Cantemir si fiul sau Antioh: studii, Editura

Universitatii "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 1999.

18. Iorga N., Epoca lui Dimitrie Cantemir; Epoca lui Chesarie de Rîmnic,

Institutul de Arte Grafice si Editura "Minerva", Bucuresti, 1901.

19. Iorga N., Originalitatea lui Dimitrie Cantemir: conferinţa tinută în Aula

Universitatii din Iaşi, Datina Românească, Vălenii-de-Munte, 1935.

20.Iorga N., Practica domnească a unui ideolog: Dimitrie Cantemir,
Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Natională,
Bucureşti, 1935.
21. Iorga Nicolae, Despre Dimitrie Cantemir cu prilejul aducerii în tara a

ramasitelor lui, Asezamântul Tipografic "Datina Româneasca", Valenii-

de-Munte, 1935.
22. Iova Mariana, Dimitrie Cantemir domnitor român si savant de reputatie

mondiala: bibliografie selectiva, Biblioteca Centrala de Stat a Republicii

Socialiste România, Bucuresti, 1973.
23. Laudat I. D., Studii despre Dimitrie Cantemir, Iaşi, 1974.

24. Lăudat Ion D., Dimitrie Cantemir: viata si opera, Junimea, Iaşi, 1973.

25. Lăudat Ion D., Dragan Lenuta, Dimitrie Cantemir: biobibliografie

întocmita cu ocazia sarbatoririi a 300 de ani de la nasterea lui Dimitrie

Cantemir, Biblioteca Centrala Universitara "M. Eminescu", Iaşi, Serviciul
Bibliografic, 1973.
26. Maciuca Constantin, Dimitrie Cantemir, Albatros, Bucureşti, 1972.

27. Maciuca Constantin, Dimitrie Cantemir, Editura Tineretului, Bucureşti,

1962.
28. MINEA Ilie, Despre Dimitrie Cantemir : omul, scriitorul, domnitorul,

Institutul de Arte Grafice si Editura "Viata Româneasca",Iaşi, 1926.

29. Moldovanu Dragoş, Dimitrie Cantemir între Orient şi Occident: studiu de

stilistică comparată, Editura Fundatiei Culturale Române, Bucuresti,

1997.

79
30. Moldovanu Dragoş, Dimitrie Cantemir între umanism si baroc: tipologia

stilului cantemirian din perspectiva figurii dominante, Editura

Universitatii "Al. I. Cuza", Iaşi, 2002.
31. Musat Maria si Boatca Silvestru, Dimitrie Cantemir,

32. Neculce Ion, Texte alese din Letopisetul Moldovii: (O sama de cuvinte ;

Domnia lui Dimitrie Cantemir), Editura pentru Literatura si Arta a

Uniunii Scriitorilor din R.P.R., Bucuresti, 1950.
33. Panaitescu P.P., Dimitrie Cantemir: viata si opera, Editura Academiei

R.P.R., Bucuresti, 1958.

34. Popescu-Judetz Eugenia, Dimitrie Cantemir: cartea stiintei muzicii,

Editura Muzicala a Uniunii Compozitorilor, Bucuresti, 1973.

35. Stanciulescu-Bîrda Alexandru, Dimitrie Cantemir a champion of

medieval Romanian politics and culture, Thessaloniki, 1987.

36. Taralunga Ecaterina, Dimitrie Cantemir: contributii documentare la un

portret, Minerva, Bucuresti, 1989.

37. Vaida Petru, Dimitrie Cantemir si umanismul, Minerva, Bucuresti, 1972.

38. Zub Alexandru, Gorovei S. Ştefan, Cândea Virgil, Dimitrie Cantemir –

Principe şi cărturar european, Editura Trinitas, Iaşi, 2003.

39. Blaga Lucian, Izvoade, Ed. Lyceum, Bucureşti, 1967.

40. Cioran Emil M., Schimbarea la faţă a României, Humanitas, Bucuresti,

2001.

80