Sunteți pe pagina 1din 3

I. RENASTEREA NATIONALA (1988-1992) Miscarea renasterii nationale din Moldova in anii 1988-1990 a avut un caracter de masa.

Inceputa sub lozincele oficializarii limbii moldovenesti in calitate de limba de stat, recunoasterii identitatii ei cu limba romana i trecerea la grafia latina, miscarea foarte repede, desi pe o perioada relativ scurta, a reusit sa atraga in orbita sa mase largi ale intelectualitatii de la orase i sate i a studentimii. Etapa Renasterii nationale poate fi impartita in trei perioade principale: Prima perioada primavara 1988 noiembrie 1989. (de la crearea Miscarii Democrate, care ulterior a stat la baza crearii Frontului Popular din Moldova (FPM), pana la asaltul Ministerului afacerilor interne, criza din conducere i inlocuirea lui Simion Grossu in functia de prim secretar al Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist din Moldova (PCM) cu Petru Lucinski). Aceasta perioada se caracterizeaza in special prin incercarile conducerii republicii de a nu scapa de sub control situatia. In urma alegerilor in Congresul deputatilor poporului din URSS din primavara anilui 1989, PCM, in general, a reusit sa-i mentina pozitiile, cu toate ca adeptii opozitiei au reusit sa promoveze un sir de deputati. In vara aceluiasi an, in locul lui Alexandru Mocanu (unul din cei mai consecventi adversari ai opozitiei nationale) ramas la Moscova, in functia de presedinte al Sovietului Suprem al RSSM a fost ales Mircea Snegur, unul din secretarii putin cunoscuti ai CC al PCM. Acesta de la bun inceput a declarat despre necesitatea unui larg dialog al puterii cu Frontul Popular. La 31 august 1989 Sovietul Suprem adopta Legea cu privire la statutul limbii moldovenesti i revenirea la grafia latina. Perioada a doua noiembrie 1989 27 aprilie 1990 (de la revenirea lui P.Licinski din Tagikistan pana la realegerea lui M. Snegur in postul de presedinte al Sovietului Suprem cu sprijinul FPM i a majoritatii agrarienilor) Aceasta perioada se caracterizeaza in general printr-o dualitate mascata a puterii i o concurenta intre M. Snegur i P. Lucinski. Rivalitatea dintre cei doi va constitui principalul motiv al luptelor politice din prima jumatate a anilor *90. Pe parcursul acestei perioade PCM inca mai controleaza principalele parghii ale puterii, insa timpul trece pentru februarie-martie 1990 sunt anuntate alegerile in noul Soviet Suprem al RSSM. Pentru Lucinski este evident ca PCM mai are timp doar pana la alegeri ca sa faca ceva pentru a ramana la putere. Insa PCM este nepopular, republica este divizata dupa criterii etnice, iar PCM atarna undeva la mijloc. Folosindu-se de o relativa acalmie la Moscova, Lucinski alege tactica franarii prudente. El tergiverseaza in fel i chip implementarea Legii cu privire la limba de stat, invita de la Moscova in postul de Prim-ministru pe talentatul Petru Pascari, fostul presedinte al Gosplanului al RSSM, cazut in dizgratie, originar din Transnistria. In consecinta, catre inceputul campaniei electorale, Frontul Popular pierde initiativa. Lucinski reuseste sa stabileasca contacte cu liderii opozitiei nemoldovenesti. Liderii Interfrontului din Chisinau, Balti, Transnistria i Gagauzia ii promit o sustinere univoca. Alegerile au decurs destul de calm i fiecare dintre parti le putea considera ca pe o victorie proprie relativa. Frontul popular i Interfrontul au primit fiecare aproximativ cate o treime din mandate (din totalul de 380). Cealalta treime au castigat-o comunistii (mentionam, ca toti membrii CC al PCM, in afara de Lucinski, au pierdut alegerile) i agrarienii (presedintii rosii), care i prin pozitionarea sa i prin mentalitatea sa urmau sa-i sustina pe comunisti. Cu toate acestea, in momentul decisiv (alegerea presedintelui Sovietului Suprem) agrarienii, in mod spectaculos l-au sustinut pe Mircea Snegur. Pot fi remarcate cel putin trei cauze ale unui atare comportament al agrarienilor: 1) in conditiile unei tari preponderent agrare, agrarienii se simteau destul de siguri in propriile forte, caci anume ei i-au invins pe frontisti in circumscriptiile sale electorale. Din acest motiv nici Snegur i nici frontistii in sine nu le insuflau frica. In plus totul se producea pe fundalul reitingului extrem de scazut al comunistilor i a semidezintegrarii URSS. 2) Lucinski, venit din Tagikistan, cu mentalitatea sa deloc agrara, era i a ramas i in continuare strain agrarienilor. Mai tarziu, in 1996, acest fapt a constituit una din intrigile de baza ale alegerilor prezidentiale. In pofida prieteniei sale cu Frontul Popular, pentru majoritatea agrarienilor Snegur era o figura mai apropiata i mai inteleasa. 3) FPM a reusit foarte abil sa convinga o parte din agrarieni care nu se prea pricepeau in subtilitatile politice, ca Lucinski este prea apropiat de Interfront i ca in cazul victoriei lui Lucinski moldovenii iarasi vor fi marginalizati de la putere.

Asadar, la 27 aprilie 1990 Mircea Snegur a fost ales presedinte al parlamentului. Cu anumite rezerve, putem spune, ca la putere in Moldova a venit Frontul Popular. Cum mentiona mai tarziu unul din liderii Frontului, Ion Turcanu intr-un ziar: Noi am infaptuit o revolutie! Astfel, in cadrul elitelor existente la acel moment in RSSM (nomenclatura de stat i de partid (preponderent moldoveneasca), nomenclatura economica (preponderent nemoldoveneasca) i intelectualitatea nationala), s-a produs o fuziune intre partea cea mai mobila a nomenclaturii de partid i de stat cu intelectualitatea nationala foarte influenta la acel moment in mase. Nomenclatura de stat i de partid mobila, practic i-a tradat pe reprezentantii nomenclaturii economice, iar una din formele de protest a acestora a fost rebeliunea directorilor rosii din Transnistria. In consecinta, partea mobila a nomenclaturii de stat i de partid, sub steagul ideii nationale, a reusit sa se afirme in calitate de lideri ai noii, independentei i suveranei Moldove. Perioada a treia mai 1990 vara 1992 (perioada marsului triumfal al revolutiei nationale in Moldova, finalizata cu conflictul armat de pe Nistru, caderea guvernului controlat de FPM i ruptura (temporara) dintre FPM i Mircea Snegur). FPM, care nici chiar in apogeul influentei sale politice (vara 1990 februarie 1991) nu avea sustinerea absoluta a societatii i controlul asupra unei majoritati parlamentare stabile , simtea necesitatea permanentizarii revolutiei pentru a se mentine la putere. In aceste conditii s-a purces la introducerea limbii romane in toate sferele vietii sociale i la scimbarea masiva a lucratorilor aparatului de stat. Promotor al acestei politici a devenit prim-ministrul Mircea Druc. In alta ordine de idei, in zonele preponderent nemoldovenesti ale tarii (Transnistria i Gagauzia) crestea nemultumirea fata de politica promovata de la Chisinau. La 19 august 1990 primul congres al deputatilor de toate nivelurile din Gagauzia, convocat la Comrat, a proclamat deplina libertate i independenta a poporului gagauz fata de puterea de stat din Republica Moldova i a proclamat crearea pepublicii cagauze. La 2 septembrie 1990 congresul doi al deputatilor de toate nivelurile din zona Transnistreana, convocat la Tiraspol, ia decizia despre crearea republicii sovietice socialiste moldovenesti nistrene (din septembrie 1991 r.m.n.) Confruntat cu o asemenea provocare, FPM i guvernul Druc decid sa adopte o pozitie maximal de dura, promovand modelul Tarilor baltice fata de centrul unional, existent inca. Insa situatiile i mentalitatile erau diferite, asa ca pana la urma conducerea Moldovei a recurs la forta. A fost organizata miscarea voluntarilor i marsul lor spre sud, in speranta unei victorii usoare asupra separatistilor gagauzi i consolidarea propriilor pozitii politice. Insa guvernul Druc nu a evaluat corect raportul de forte, inclusiv posibilitatile centrului de la Moscova (trupele MAI centrale i divizia aeropurtata din Bolgrad). Apoi urmeaza confruntarea intre politia moldoveneasca i patrulele transnistrene pentru controlul asupra barajulu hidraulic de la Dubasari in care au fost ucisi 3 locuitori din zona. Toate aceste circumstante au influentat negativ asupra imaginei democratice i de eliberare nationala a FPM. Relatiile Snegur Druc se deterioreaza brusc, ca in februarie 1991 Parlamentul sa adopte amendamente legislative care ii confera presedintelui imputeniciri de condicator al guvernului. In mai 1991, Mircea Druc, care pierduse o parte din imputernicirile sale importante, este demis, iar in locul lui este desemnat mai moderatul Valeriu Muravski. Situatia social-economica a tarii continua sa se inrautateasca. Puterea de la Chisinau pierde orice control asupra Transnistriei. In aceste conditii are loc putciul din 19-22 august 1991 de la Moscova. Inca in data de 24 august un grup de deputati FPM propun sreakerului Parlamentului Alexandru Mosanu sa adopte Declaratia de independenta. Mosanu refuza, asteptand reactia Ucrainei. La 27 august 1991 cu o majoritate covarsitoare de voturi, Parlamentul Moldovei adopta Declaratia de independenta. Insa dupa aceasta nu se intampla nimic... Deocamdata nimeni nu are de gand sa recunoasca independenta Moldovei. Situatia se inrautateste rapid. Puterea e in impas. Tot mai multi adepti capata idea unirii imediate cu Romania. In calitate de solutie de esire din criza puterea propune organizarea alegerelor prezidentiale directe cu un singur candidat Mircea Snegur. Alegerile urmau sa aiba loc la 8 decembrie 1991. Atunci inca nimeni nu stia ca la 1 decembrie la Belovejskaia Puscia URSS-ul i-i va inceta existenta. Dezintegrarea oficiala a URSS readuce in legimitate gruparea de la putere formata in Moldova. Nimeni nu se mai indoieste ca Moldova va fi recunoscuta in calitate de membru plenipotentiar al comunitatii mondiale. Snegur devine presedinte legitim ales, iar liderul transnistrean Igor Smirnov este arestat i detinut la Chisinau. Initiativa trece din nou in mainile FPM. Insa Transnistria nici gand nu are sa capituleze, Gagauzia ni doreste sa cedeze, aripa radicala a frontului cere actiuni hotarate. Snegur da semnale de nervozitate i nu este capabil sa aprecieze just situatia creata. In acest moment in prim plan politic au iesit lideri radicali gen Anatol Plugaru (ministrul securitatii) i Ion Costas (ministrul apararii), care i-au promis lui Snegur restabilirea integritatii tarii in cel mai scurt termen prin intermediul unor operatiuni militare fulgeratoare. Snegur ezita, dar pana la urma cedeaza. Transnistria inca nu are armata, ea abia incepe sa fie creata din detasamentele de autoaparare. Comandant al armatei a 14 este numit Alexandr Lebed, care din start are niste relatii destul de reci cu conducerea transnistreana.

In aceasta conjunctura, Plugaru i Costas decid se riste i sa ocupe Benderul, utilizand fortele armate regulate i trupele de politie. Fortele moldovenesti reusesc sa ocupe in cele din urma Benderul, insa la asaltul decisiv al cladirii Consiliului orasenesc nu se incumeta. Initiativa este pierduta i chiar a doua zi in conflict intervine Lebed i armata a 14, inpingand armata moldoveneasca din Bender, distrugand i capurile de pod create de aceasta pentru atac. Conflictul este consumat, partile beligerante sunt despartite. Se creaza fortele pacificatoare, comisia mixta de control, etc. Insa consecintele politice ale operatiunii nereusite a puterii de la Chisinau sunt dezastruoase i practic ireversibile. Plugaru i Costas sunt demisi. Magoritatea parlamentara creata ad-hoc din agrarieni i interfrontisti cer demisia guvernului. Snegur, care a pierdut spriginul efectiv printre deputati, este constrans sa se alieze cu agrarienii, care deja incep sa-i dea seama ca devin puterea politica principala in tara. Guvernul Muravski este demis. In locul acestuia este desemnat adjunctul sau pentru problemele agrare Andrei Sangheli, favoritul agrarienilor. El este asistat de doi vice-prim-ministri nemoldoveni Valentin Kunev i Nicolai Oleinik. Astfel, revolutia nationala din Moldova este declatata incheiata. Toti par socati i contrariati de cele intamplate. Se pare ca nimic nu mai poare fi recuperat. Transnistria se desprinde difinitiv i de-facto trece sub protectoratul armatei a 14. Noua majoritate pallamentara il schimba pe presedintele Parlamentului Alexandru Mosanu, apropiat Frontului, cu Petru Lucinski, recemat de urgenta din Moscova. Agrarienii i interfrontistii cer tot mai insistent dizolvarea parlamentului infectat de frontisti i efectuarea de noi alegeri pe liste de partid.. Situatia in societate ramane complicata. Opinia publica moldoveneasca a perceput rezultatele razboiului din 1992 de pe Nistru ca pe o umilire nationala. Pe o perioada scurta in societete din nou crestc atitudinile antirusesti. Dar puterea deja i-a facut alegerea. Agrarienii, care i-au creat Partidul democrat-agrar din Moldova (PDAM), s-au staruit sa uite cat mai repede cosmarul frontist al anilor 1990-1992, decizand, in calitate de putere guvernanta fireasca sa introduca Moldova in comunitatea statelor democrate i civilizate. Concluzii la Prima etapa Renasterea nationala 1988-1992 1. Una din cauzele de baza a trecerii destul de dramatice a Moldovei la independenta, a fost lipsa in republica a traditiei politice de autoguvernare i a elitelor politice reale. In rezultat puterea a ajuns in mainile unor oameni intamplatori, fara pregatirea corespunzatoare, care urmareau in politica scopuri inguste i limitate in timp, fara viziuni strategice. 2. Mesajul national destul de dur i lipsit de subtilitati diplomatice a Frontului Popular in 1991-92 a provocat o reactie de raspuns la fel de dura, mai ales in Transnistria. 3. In acelasi timp, anume in aceasta perioade sunt puse bazele pluripartitizmului, a libertatii cuvantului i ale altor libertati civile caracteristice statelor democratice. Au fost adoptate acte normative care au permis trecerea la o economie de piaa, a inceput privatizarea. In general, procesul de trecere la democratie a avut un caracter structural sistematizat. Acest lucru a fost posibil doar datorita suportului logistic din Occident. 4. In cadrul primei etape (1988-1992) a istoriei sale moderne, Moldova a obtinut independenta i recunoasterea sa internationala dar a pierdut controlul asupra unei parti a teritoriului i a potentialului sau economic. Initiind democratizarea i tranzitia la o economie de piaa, noua clasa politica de orientare national-democratica de la Chisinau, nu a stiut se formuleze un scop (o idee) nationala care ar consolida societatea moldoveneasca framantata. Pornind de la ideile de limba, national-democratii au oferit apoi idea reunirii cu Romania ca sa ajunga in final la idea celui de al doilea stat roman. Agrarienii, la randul lor, dupa venirea la putere au relansat idea statului moldovenesc ca alternativa celui de al doilea romanesc. Insa nici national-democratii i nici agrarienii nu au stiut sa ajunga la idea societatii civile, a statului tuturor cetatenilor Moldovei.