1.

Metode de studiu folosite in Ecologie Sistemele ecologice sunt eterogene în spaţiu, variabile în timp şi ierarhizate, de la microcité la lot, de la ecosistem la biosferă. Procesele declanşate de interacţiunea dintre aceste sisteme sunt mai mult sau mai puţin interdependente şi se pot derula pe scări de timp şi spaţiu foarte diferite. Astfel, complexitatea fenomenului ecologic presupune utilizarea unor metode, procedee şi instrumente de cercetare tot atât de complexe şi variate. La un fenomen în care se îmbină aspectele biologice cu cele fizice, chimice, respectiv sociale şi economice nu se pot aplica decât metode de studiu interdisciplinare. Pentru orice ştiinţă, metoda de studiu desprinde din realitate legi, regularităţi, concepte, principii pentru a le introduce în teoria ştiinţei respective. În acest scop, metoda de studiu foloseşte procedee, instrumente şi modalităţi comune pentru activitatea ştiinţifică în general, dar şi procedee specifice domeniului cercetat. Având în vedere faptul că investigarea propriu-zisă a fenomenelor nu mai prezintă restricţii semnificative, reale sub raportul mijloacelor disponibile, cercetarea unui domeniu, rezultatele obţinute sunt influenţate hotărâtor de poziţia teoretică iniţială, de modul în care se abordează problematica cercetată. Modul de abordare şi metoda adoptată constituie astfel elemente teoretice esenţiale în securizarea obiectivităţii ştiinţifice a rezultatelor. În cercetarea ecologică, cu deosebire în studiile de ecologie aplicată, această caracteristică devine o cerinţă prioritară, dat fiind nevoia de a certifica relaţiile cauzale fără de care nu este posibilă justificarea demarării şi derulării proiectelor de investiţii în domeniul protecţiei mediului. Abordarea istorică Priveşte fiecare fenomen, proces ecologic ca rezultat şi, în acelaşi timp, ca pe un moment al unui îndelungat proces de evoluţie. Metoda apare odată cu percepţia darwinistă, iar utilizarea ei se face, de regulă, în completare cu metodele analitice. Abstractizarea ştiinţifică Realitatea ecologică formează obiectul de studiu şi este cunoscută prin intermediul modelelor. Ele reprezintă o formă abstractă a realităţii, păstrând doar elementele materiale şi legăturile esenţiale din lumea reală. Astfel, ecologia utilizează toată gama de modele, de la cele imitative (iconice), sub formă de imagini, filme, desene artistice, la cele de tip index (scheme), care redau legăturile esenţiale dintre componentele unui sistem sau evoluţia cantitativă a unui fenomen (grafice, diagrame etc.). Nivelul maxim de abstractizare se realizează prin modelele de tip simbol, reprezentate de concepte, legi, definiţii, teorii. În cuprinsul lucrării vom folosi toată gama de modele, ele ajutând mult la înţelegerea fenomenului cercetat şi la conturarea măsurilor practice de intervenţie pentru corectarea proceselor dereglate anterior prin activitatea omului sau prin apariţia unor fenomene distructive naturale. Abordarea sistemică În evoluţia sa, ecologia a trebuit să se alăture unor cuceriri esenţiale în lumea ştiinţei. Printre acestea se numără şi teoria generală a sistemelor formulată de Ludwig von Bertalanffy (cadrul nr. 1-5). Majoritatea conceptelor folosite de ecologie nu pot fi înţelese în afara conceptului de sistem. Cu toate acestea, conţinutul şi interpretarea sistemelor este diferit faţă de cel abordat în alte ştiinţe care se ocupă cu studiul lumii vii. Astfel, „în sistematica vegetală şi animală, system înseamnă ordonarea speciilor şi categoriilor taxonomice superioare, conform unor criterii naturale sau artificiale. În sistematica filogenetică, sistemul reflectă ordinea evoluţiei grupurilor de plante şi animale, conexiunile în timp, liniile de descendenţă în cadrul regnurilor vegetal şi animal. În ştiinţele sintetice, care reflectă organizarea materiei, inclusiv a materiei vii, noţiunea de sistem are semnificaţia de ordine în spaţiu şi în funcţionare.” Sistemul este un ansamblu de elemente identice sau diferite între care se manifestă o influenţă reciprocă în mod permanent, astfel încât formează un întreg caracterizat de structură, funcţii şi dinamică proprii. După Durand (1979), patru repere sunt esenţiale în definirea sistemului, respectiv: Interacţiunea dintre elemente (influenţa reciprocă şi permanentă); Totalitatea. Interacţiunea dintre elementele sistemului determină o sinergie care va asigura caracterul de întreg, integralitatea, astfel că sistemul va avea proprietăţi noi, proprietăţi care nu sunt caracteristice pentru nici una din componente şi care nu se pot manifesta decât în prezenţa tuturor elementelor; Organizarea rezultă din structură (relaţii spaţiale), dar şi ca urmare a funcţionării (relaţii temporale) pe baza unei încărcături informaţionale; Complexitatea, dependentă de numărul de subsisteme şi numărul de relaţii dintre acestea. Pentru a avea un sistem, elementele componente (indivizi, populaţii, ecosisteme) trebuie să fie în legătură reciprocă, în mod permanent. Aceste legături dau calitatea de sistem, ele asigurând funcţionarea sistemului. Măsurarea Metoda este utilizată pentru evidenţierea dimensiunilor cantitative ale fenomenului ecologic. Folosind diferite unităţi de măsură specifice unor mărimi cum sunt: energia, temperatura, biomasa, precum şi fenomenelor de transformare ca fotosinteza şi respiraţia, Ecologia reuşeşte să pună în valoare amploarea energiei conservate în materia vie din biosferă, precum şi mărimea antităţilor de substanţă, energie şi informaţie pe care omul le poate atrage în circuitul economic şi social. Astfel, se vor utilize etaloane ca joule, calorie, erg, lux, grad, mol, grame etc. 2. Mediul-concept si tipologie

1

Terra este singura planetă din sistemul solar şi, probabil, din uriaşul număr de planete al galaxiei Calea Lactee în care factorii fizicochimici întrunesc valori compatibile cu formele de viaţă pe care le cunoaştem noi astăzi. Interacţiunile cosmice apărute pe o anumită treaptă de evoluţie a Terrei, în urmă cu milioane de ani, se menţin şi astăzi, permiţând perpetuarea vieţii. Un rol important la apariţia vieţii l-au avut formele de materie şi energie care înconjoară sistemele vii, forme care reprezintă mediul ambiant al sistemelor respective sau, pe scurt, mediul. Acest concept reprezintă o realitate de dimensiuni infinite, care se desfăşoară din imediata vecinătate a sistemului viu, considerat până în spaţii cosmice incomensurabile. Mediul general este constituit din subansamblele de factori cu influenţă directă asupra structurii şi funcţionării sistemelor vii În mediul general, se diferenţiază subansamblele de factori care intervin direct şi semnificativ în structura şi funcţionarea sistemelor vii; ei reprezintă factori ecologici direcţi. Întregul subansamblu este definit prin noţiunea de mediu ecologic direct sau eficient. În mediul direct, se diferenţiază mediul terestru şi mediul acvatic, care se întrepătrund în numeroase situaţii. Diferenţele date de întrepătrunderea cantitativă a celor două medii le subdivid în mediu acvatic stagnant şi aerat sau mediu terestru arid şi umed. Adâncind analiza mediului în funcţie de cazurile concrete, se constată o eterogenitate şi mai mare a acestuia, impusă de variaţia unuia sau a altuia dintre factorii ecologici. Mediul, în sens larg, este reprezentat de un ansamblu de fenomene fizice obişnuite şi forţe majore ale cosmosului. Împărţirea factorilor de mediu în biotici şi abiotici nu este potrivită, având în vedere faptul că numai componentele mediului pot fi clasificate astfel. În plus, nici un factor al mediului nu poate fi exclusiv biogen sau abiogen. Fiecare factor biogen suferă influenţa factorilor abiogeni; la rândul lor, factorii abiogeni sunt uneori profund afectaţi de factorii biogeni, astfel încât delimitarea celor două categorii de factori rămâne pur relativă. Astfel, temperatura şi lumina sunt factori direcţi, abiotici. Temperatura reprezintă o formă fizică de manifestare a căldurii, iar lumina o manifestare fizică a energiei radiante a Soarelui. La suprafaţa terestră, temperatura şi lumina sunt modificate prin acţiunea fiinţelor vii. Factorii ecologici se pot clasifica în factori climatici, orografici, edafici, biotici etc. După perioada în care acţionează asupra organismelor, factorii ecologici pot fi factori statici (cosmici), factori variabili (de exemplu, factorii climatici) (vezi subcapitolul 3.3). Factorii ecologici, împreună cu organismul individual constituie o unitate funcţională. Astfel, mediul în care trăieşte un individ biologic sau, într-o accepţiune mai largă, condiţiile ecologice în care trăieşte o anumită specie, reprezintă habitatul. Acţiunea factorilor ecologici este permanent modificată prin reacţia organismelor, identificându-se pe Terra medii concrete, proprii unor organisme sau comunităţi de organisme. Actualul mediu de viaţă al Terrei se deosebeşte de cel existent înainte de apariţia vieţii. Dintre toate componentele biosferei, cele mai mari implicaţii în modificarea mediului global l-au avut plantele verzi şi omul. Procesul de fotosinteză realizat de plantele verzi a condus şi conduce la instituirea unui sistem de stocare a energiei solare care alimentează permanent şirul proceselor biogeochimice de pe planeta noastră. Prin intermediul fitosferei Pământul devine un sistem antientropic, capabil să înmagazineze energie, bilanţul său radiativ devenind negativ şi apoi echilibrat. Pentru menţinerea echilibrului său actual plantele verzi rămân tot atât de importante ca şi în perioadele anterioare. Omul acţionează asupra mediului, conştient sau inconştient, producând echilibre şi dezechilibre. În funcţie de intensitatea presiunii umane, se adaugă noi elemente create prin activitatea economică şi socială (îmbrăcăminte, locuinţe, unelte cu diverse destinaţii etc.), elemente care modifică mediul şi procesul de percepere a acestui ansamblu de către om. Mediul locuit de oameni poartă denumirea de oikumene(oikumen), nume care la vechii greci reprezenta lumea locuită; aceeaşi entitate se poate defini prin noţiunea de sit sau loc, cu un conţinut mai restrâns, atribuit peisajului modificat de om. Oikumene este spaţiul constituit dintr-un mozaic de medii naturale şi artificiale, create de către oameni. Unii ecologi, pentru a sublinia contribuţia umană la crearea mediului terestru actual şi tendinţa de amplificare a acestei acţiuni în perspectivă, folosesc noţiunile de antroposferă, noosferă∗ sau tehnosferă. Aceşti termeni sugerează posibilitatea disocierii totale a mediului natural preexistent apariţiei omului de cel actual. Ştiinţa habitatului cercetează influenţele sistemului de factori ecologici asupra morfologiei şi fiziologiei mediului, recunoscând nouă tipuri de medii: 1. mediul cosmic – cuprinde forţele fizice care provin din spaţiul cosmic. Acestea sunt radiaţia solară, radiaţiile cosmice, pulberea cosmică, forţa gravitaţională a altor corpuri cereşti ş.a.; 2. mediul geofizic – cuprinde forţele fizice dependente de alcătuirea Pământului – forţa gravitaţională, mişcarea de rotaţie a planetei, câmpul magnetic planetar, tectonica planetei, compoziţia şi structura crustei terestre; 3. mediul climatic – redă zonarea valorilor înregistrate de parametrii climatici – temperatură, insolaţie, precipitaţii, nebulozitate, viteza vântului etc. – pe suprafaţa planetei; 4. mediul orografic – cuprinde formele de relief ale suprafeţei crustei terestre şi ale substratului submarin; 5. mediul edafic – redă compoziţia şi structura solului (în limba greacă edafon = sol); 6. mediul geochimic – redă compoziţia chimică a substratului care reacţionează cu fiziologia organismului; 7. mediul biocenotic – cuprinde totalitatea fiinţelor vii, care edifică biocenozele; 8. mediul biochimic – reprezintă totalitatea produşilor metabolici eliminaţi de organisme;

2

9. mediul hidrologic – cuprinde factorul apă, sub diversele stări fizice ale acesteia. În mod concret, la nivelul biocenozei, mediul apare ca biotop sau ca totalitate a condiţiilor externe care fac posibilă existenţa biocenozei. 3. Principiile proceselor ecologice- unitatea viata-mediu Acest principiu exprimă obligativitatea schimburilor dintre sistemele vii şi mediul lor pentru menţinerea stării departe de echilibru. În acelaşi timp, ca urmare a influenţei reciproce, atât sistemele vii, cât şi mediul se transformă, iar particularităţile mediului se regăsesc în configuraţia sistemelor vii. Schimbul de substanţă între viaţă şi mediu este hotărâtor pentru sistemele materiei vii. Viaţa o datorăm efectului emergent al unor sisteme fizico-chimice cu un înalt grad de complexitate şi structurare, întrucât în materia vie se găsesc aceleaşi elemente ca şi în materia nevie. Totuşi, ce este viaţa? Natura şi definiţia vieţii au constituit subiectul unor dezbateri foarte complicate. Cea mai reuşită definiţie o invocă procesul de evoluţie. Soran şi Borcea (1985) trec în revistă păreri ale unor cercetători din cele mai diverse domenii: biologie, chimie, fizică, filosofie etc. Din aceste definiţii şi păreri se desprinde faptul că, pentru viaţă esenţial este metabolismul (schimbul de substanţe intern şi cu exteriorul) şi conservarea reacţiilor acestui metabolism pe baza păstrării şi transmiterii informaţiei ereditare. Din desfăşurarea metabolismului decurge autoorganizarea şi autoreglarea, care au drept corolar creşterea. O altă opinie, considerăm relevantă, este aceea conform căreia sistemele vii se caracterizează prin: autoreproducere – fără de care informaţia ar fi pierdută după fiecare generaţie; mutaţia – fără de care informaţia ar fi „neschimbătoare” şi viaţa nu ar fi putut să se diversifice şi metabolismul – fără de care sistemul ar regresa la echilibru, unde nici o schimbare nu ar fi posibilă. Respectarea acestui principiu presupune disponibilităţi pentru intrări, precum şi posibilitatea realizării „ieşirilor” de substanţă şi de energie. Informaţia din sistem va determina intensitatea si modul specific de desfăşurare a acestor procese şi va asigura, de asemenea, continuitatea lor. Particularităţile substanţei, energiei şi informaţiei sunt cele care impun, în continuare respectarea următoarelor principii. 4. Principiile proceselor ecologice- principiul parcimoniei Acest principiu trebuie respectat pentru a asiguradisponibilitatea intrărilor de substanţă. La nivel planetar, cantitatea totală din fiecare element chimic este constantă. Sistemele vii preiau continuu aceste elemente. Pentru ca rezerva să nu se epuizeze, ea trebuie recompletată. Cu alte cuvinte, sistemele vii nu pot stoca la nesfârşit substanţele provenite din intrări. La un moment dat, ele vor constitui ieşiri. Continuitatea acestui flux este la fel de necesară ca şi continuitatea fluxului energetic, întrucât substanţa este de fapt purtătorul energiei, „ambalajul” acesteia. De exemplu, atomul de carbon preluat prin fotosinteză de plantele verzi, poate avea următorul parcurs: Se înglobează într-o moleculă organică din frunze. De aici este preluat de o omidă defoliatoare, care apoi hrăneşte o pasăre insectivoră. În corpul acesteia, proteina din omidă este folosită ca sursă de energie pentru zbor. Pentru a îndeplini acest rol, ea va fi supusă oxidării biochimice în procesul de respiraţie. Ca urmare, atomul de carbon va fi eliberat în atmosferă sub formă de dioxid de carbon, devenind astfel disponibil pentru o nouă intrare. Traseul poate fi mai lung sau mai scurt, pot exista perioade de acumulare, atât în etapa organică (cochilii, cărbune, petrol etc.) sau anorganică (calcar). Prin urmare, pentru a menţine continuitatea intrărilor de substanţă, acelaşi element chimic va fi folosit de mai multe ori, fapt pentru care natura este considerată parcimonioasă, zgârcită. 5. Principiile proceselor ecologice- principiile termodinamicii Aceste principii devin caracteristice proceselor ecologice având în vedere modul în care au loc transformările energiei. Astfel, energia nu poate fi creată, ea se transformă după echivalenţe numerice precise (legea conservării sau principiul I), iar aceste transformări sunt însoţite de disiparea unei anumite cantităţi de energie sub formă de căldură (legea entropiei sau principiul al II-lea). Menţinerea stării departe de echilibru se realizează de către sistemele vii prin folosirea unei surse exterioare de energie, independentă de funcţionarea lor. Din punct de vedere energetic procesele din sistemele vii sunt ireversibile. Transferul de energie se corelează cu transferul de substanţă. „În marele laborator al vieţii, există două formaţii principale de organisme – plantele şi animalele –, familii care se deosebesc prin folosirea unor surse diferite de energie. Plantele obţin substanţele cu entropie joasă din substanţe cu entropie mai ridicată (dioxid de carbon, apă şi elemente minerale). Moleculele obţinute, ca toate moleculele organice, posedă o energie mai înaltă din punct de vedere termodinamic, decât dioxidul de carbon, apa şi elementele minerale din care au fost formate. Câştigul se datorează procesului de fotosinteză. Aici, energia solară este asimilată şi stocată în substanţă organică prin miracolul clorofilei. (...) În privinţa animalelor, fenomenul transformării începe de unde l-au lăsat plantele. Moleculele de hrană sunt oxidate în celula animală cu ajutorul oxigenului emanat tot de plante, într-un mediu lichid,

3

furnizând energia necesară pentru căldură, mişcare, percepţia informaţiei, precum şi substanţe pentru componentele materiale ale celulei.” Singurul factor care explică astfel câştigul în ecuaţia colaborării planteanimale- plante este energia solară, introdusă de plante în produsele „vegetale” prin procesul de fotosinteză. Acest câştig se va regăsi în organismul animalelor. 6. Clasificarea factorilor ecologici Componentele mediului influenţează organismele, imprimând o anumită intensitate a proceselor fiziologice (creştere, dezvoltare) şi, corelat cu aceasta, reprezentarea speciei în ecosistem. Astfel, mediul, prin constituenţii săi, devine un factor, un factor ecologic. Dat fiind faptul că asupra unui organism, la un moment dat, nu acţionează un singur factor şi că aceştia, la rândul lor, se influenţează reciproc, se impune o sistematizare şi o delimitare a sferelor de influenţă. Există astfel mai multe criterii de clasificare: a. în funcţie de condiţiile necesare pentru ca un organism să se dezvolte într-un mediu oarecare, se diferenţiază: factori materiali – substanţele necesare unui organism („materia primă”) pentru a fi prelucrate prin metabolism (de exemplu, resurse de hrană); factori condiţionali – furnizează cadrul de preluare şi prelucrare a substanţelor (umiditatea solului, temperature aerului, densitatea apei etc.); factori aleatori – situaţi în afara nevoilor imediate ale organismului şi ale mediului său (în anumite situaţii, pot deveni factori condiţionali) b. ţinând seama de interacţiunile dintre diferiţi factori ecologici, Dajos (1978) îi clasifică în: factori climatici – temperatură, lumină, pluviozitate etc.; factori neclimatici – edafici şi ai mediului acvatic; factori alimentari factori biotici – reprezentaţi de interacţiunile în şi dintre specii; factori antropici, determinaţi de activitatea omului. Pentru a releva modul în care aceşti factori ecologici acţioneazăasupra sistemelor supraindividuale (populaţii) vom prezenta, în cele ce urmează, legile de acţiune în raport cu factorii mediului, abiotic şi biotic. 7.Conţinutul biosferei ca sistem ecologic Nivelul integrator al vieţii la scară planetară este reprezentat de sistemul ecologic numit biosfera. Biosfera formează sistemul biologic planetar cel mai cuprinzător. Ea realizează, în cel mai înalt grad, idealul existenţei unui sistem atotcuprinzător care rezolvă autoîntreţinerea pe baza resurselor interne, cu excepţia energiei, de provenienţă extraterestră, energia solară. Biosfera este sistemul viu global care include în sine toate vieţuitoarele Pământului;ea constituie stratul sau învelişul viu al planetei, cuprinzând în sine, ca subsistem, şi societatea umană.Sub raport ecologic, biosfera se înfăţişează ca un gradient al tuturor ecosistemelor , de la gropile abisale, până la cele mai înalte culmi montane, de la ecuator, la poli. Rezultă faptul că, paralel cu termenul de biosferă, se foloseşte termenul ecosferă (de la gr. oikos – casă, rădăcina cuvântului ecologie).Ecosfera reprezintă sistemul global care cuprinde totalitatea ecosistemelor, respectiv ansamblul comunităţilor biotice şi cel al condiţiilor de viaţă a acestora, reprezentate de componente, mai mult sau mai puţin transformate, ale celorlalte învelişuri. In România, Botnariuc (1976) consideră că termenul ecosferă este mult mai potrivit decât cel de biosferă deoarece cuprinde în structura şi semnificaţia sa, prin prefixul „eco”, relevarea unităţii dintre totalitatea comunităţilor vii (biocenozelor) şi substratul abiotic al acestora. O astfel de precizare pune în discuţie sinonimia celor doi termeni aproximativ echivalenţi. În sens restrâns, biosfera ar trebui înţeleasă ca totalitatea vieţuitoarelor terestre şi a comunităţilor vii (biocenozelor) pe care fiinţele le formează. Ecosfera ar însemna, în sens strict, ceva mai mult decât biosfera, ea incluzând şi ambianţa sau mediul de trai al vieţuitoarelor.Biologii folosesc ambii termeni, atribuindu-le aceeaşi semnificaţie. Noi suntem de părere să fie păstraţi ambii termeni, aceştia conducând atât la îmbogăţirea vocabularului ştiinţific, cât şi la circumscrierea a două realităţi ale naturii puţin diferite. 8. Structura functionala a biosferei Diversitatea generată de dinamica generală a Globului,varietatea climatelor şi, nu în ultimul rând, activitatea umană determină diferenţieri considerabile la nivelul biosferei. Repartizarea teritorială a componentelor cu un anumit grad de omogenitate defineşte structura spaţială, în timp ce modificările care caracterizează dinamica se constituie în structura funcţională a acesteia. Sfera relaţiilor temporale care se stabilesc între componentele biosferei cuprinde o mare varietate de interacţiuni. Prin importanţa pentru fiecare specie, dar şi pentru menţinerea integrităţii sistemelor de pe niveluri ierarhice superioare se remarcă relaţiile legate de prelucrarea hranei, respectiv relaţiile trofice (gr. trophos – hrană). Multitudinea de specii care populează uscatul şi mările poate fi repartizată în patru entităţi care constituie tot atâtea compartimente fundamentale ale sistemului biosferei: producătorii primari, consumatorii primari, consumatorii secundari şi de rang superior, organisme care au funcţia de descompunere. Sunt producători primari plantele autotrofe, plantele verzi terestre, algele şi fitoplanctonul din ape, care utilizează energia solară pentru fotosinteză în care elaborează substanţele organice complexe, pornind de la substanţe anorganice simple. Să ne aducem aminte că funcţia fundamentală a fotosintezei constă în producerea moleculelor de glucoză şi de oxigen, plecând de la dioxid de carbon şi apă, astfel:

4

lichenii – cupru. dioxid de carbon se menţin constante ca urmare a activităţii biosferei. până la 18-20% din cenuşă. în unele medii organismele concentrează elemente rare: algele brune – iod. care presupune descompunerea şi resinteza moleculei din elementele componente. Dispersarea în mediu a elementelor este. în hidrocarburi.6CO2 + 6H2O → C6H12O6 + 6O2 +Q dioxid de carbon + apă → glucoză + oxigen + căldură Energia necesară realizării acestei sinteze este furnizată de energia solară captată de clorofilă şi alţi pigmenţi vegetali. Acumularea atomilor în organisme este. rezultat din fotosinteză. după moarte. resturi vegetale etc. Cea mai mare pondere o are fitomasa pe uscat (circa 99% din biomasa totală). SO42-. a unor zăcăminte minerale. lintiţa ( Lemna trisluca) – mangan.1% ioni de Na+. această activitate asigură nu numai absorbţia elementelor respective. 9. fizică şi chimică. brom. materia vie constituie biomasa estimată la 2 429 x 109 tone global. Carbonul. apa mărilor şi oceanelor totalizând 1. Sunt consideraţi consumatori primari animalele care se hrănesc pe seama producătorilor primari. Calotele glaciare arctică şi antarctică înglobează o cantitate mare de apă dulce. ciupercile. Sunt organisme cu rol de descompunere nevertebratele. iar salpetrul prin acumularea unor resturi organice atât pe continent. Apa realizează un ciclu complet ca urmare a impactului energiei solare. iar în ocean. Oxigenul atmosferic este.Concentrarea.2% din totalul global). cât şi în bazine oceanice. incluzându-se fie în molecula ei (oxigenul şi hidrogenul). Acumularea biogeochimică realizată de organisme în diferite perioade geologice a avut ca efect formarea depozitelor sedimentare. în linii mari.46 miliarde km3 (1. Resursele totale de apă la nivelul Terrei se estimează la 1. în gaze (Vernadski. apa trece succesiv din mediul organic în mediul anorganic. Fosforitele s-au constituit din depunerile marine ale fito. Sub aspect cantitativ. În sistemele vii. ci şi revenirea lor în atmosferă. Păsările migratoare transportă la mii de kilometri elementele chimice. apă care revine sub formă de precipitaţii. Aceste erbivore produc şi ele materie organică prin creştere şi dezvoltare. la nivelul oceanelor. care conferă speciilor respective avantaje competitive. potasiu. elemente care participă la formarea acizilor nucleici. carbonul are o viteză mai mare de circulaţie decât azotul.3 miliarde km3 (97. Astfel. multe specii nu se încadrează uşor în această clasificare pe nivele trofice şi pot aparţine mai multor compartimente – consumatori primari şi secundari (specii omnivore).4 Biomasa este formată din fitomasă şi zoomasă. Ciclul apei Apa condiţionează circulaţia biogeochimică a tuturor elementelor. respectiv toate organismele care se hrănesc pe seama altor animale vii (producători secundari). excreţii. bacteriile care se hrănesc cu materia organică moartă – cadavre. Efectul acumulării biogeochimice actuale devine evident în cazul unor metale grele sau substanţe toxice. proteinelor. aproape în exclusivitate. fosforul realizează concentraţii mult mai mari în substanţa vie decât în mediul înconjurător Acumularea de către organisme a unor elemente este uneori proporţională cu conţinutul lor în mediu. Concentraţiile de azot. elementele chimice participă la realizarea structurilor. o funcţie dependentă de organismele mobile. În realitate. acumularea selectiva a elementelor in activitatea biochimica a sistemelor vii Activitatea biochimică a sistemelor vii se manifestă. prin intermediul unui ciclu fizic toate învelişurile exterioare ale Pământului. Astfel. a două funcţii esenţiale: concentrarea (acumularea) şi dispersarea selectivă a elementelor. în raport cu mediul. iar animalele marine inferioare realizează o compoziţie chimică generală similară cu cea a mediului extern. Guanoul provine din dejecţiile unor populaţii de păsări.3 Prin activitatea metabolică sau descompunerea cadavrelor. ca un rezultat al perfecţionării selective a metabolismului de-a lungul evoluţiei. Se diferenţiază în această categorie consumatorii secundari (cei care se hrănesc cu erbivore). Cele două cicluri se întrepătrund inseparabil în biosferă şi asigură transportul apei pe arii geografice întinse. estimându-se că 95-97% din substanţa vie se transformă. inclusiv pentru om. ceea ce reprezintă numai 0. fenomenul având caracter de adaptabilitate. prin ciclul chimic. terestre sau marine. 1934). în mod diferit în funcţie de proprietăţile lor. consumatorii terţiari (care se hrănesc cu cei precedenţi) etc. cele calcifile ( Saxigrafa aizoon) acumulează şi secretă ioni de Ca2+. azotul. Zăcămintele de petrol şi gaze naturale s-au format din materia organică transformată. a reacţiilor chimice şi la ciclurile biogeochimice. parcurgând. restul apei fiind reprezentat pe continente sau în litosferă.3 milioane km3 (2. în general. La altitudini > 5000 de metri sunt prezenţi vapori de apă în atmosferă. Cl-. în totalitate. o evaporare anuală în jur de 400 000 km3. De asemenea. prin realizarea. în timp ce resursele de apă dulce nu se ridică peste 8. acestea vehiculează la distanţe variabile de la locul absorbţiei atomii pe care îi pun în libertate în urma proceselor de excreţie sau după moarte prin descompunerea substanţelor care le alcătuiesc. Mai mult de 35 000 km3 din cei 100 000 km3 cât reprezintă precipitaţiile continentale provin din ocean şi se reîntorc în 5 . consumatori secundari şi terţiari (specii de pradă sau paraziţii erbivorelor şi carnivorelor) etc. prin activitatea organismelor.4x1018 tone).001% din masa crustei terestre. a căror concentrare de-a lungul lanţurilor trofice poate deveni periculoasă pentru consumatorii de ordin superior. şi de transfer dintr-un înveliş geografic în altul prin intermediul organismelor vii. de materia organică sintetizată de plantele cu care se hrănesc. dar pentru aceasta ele depind. biosfera împrăştie în atmosferă şi hidrosferă cantităţi importante de gaze. 10.şi zooplanctonului în proterozoic şi cambrian. excremente. fie în dispersia altor elemente pe care le transporta. ponderea acesteia este sub 50%. independentă de proporţia acestora în mediul extern. Ciclul biogeochimic al unui element reprezintă etapele de transformare. bine fixat genetic. fosforul şi sulful. în general. Sunt consumatori secundari organismele carnivore.8% din cantitatea totală). plantele halofile (Salicornia herbacea) acumulează până la 10. iar la nivelul continentelor de 65 000 km3/an. Energia solară produce.

O serie de compuşi organici produşi de industria chimică. reducerea cantităţii de apă din dejecţii (antilope. prin degradarea materiei organice moarte în mâlul submarin se deosebeşte de acumulările biogeochimice din mâlul lacului. 11. utilizarea industrială. În zona temperată. până la 25% din total. În perspectiva teoriei sistemice. La o cantitate medie anuală de precipitaţii de 71 mm. Ciclul materiei bioinerte Materia bioinertă este o materie specială – nici vie. prin utilizarea apei metabolice obţinute prin transformarea altor substanţe (gândacul de făină. fiinţe vii. Acumularea apei în lacuri de baraj artificial.mineralizarea azotului. . Între cele două extreme. Concentraţia de DDT creşte pe niveluri trofice superioare. Diverse ecosisteme reţin cantităţi mici din acestea. Transportul unor substanţe. Folosirea insecticidului DDT. Covorul vegetal interceptează şi evaporă în atmosferă o parte din precipitaţiile căzute. o trecere permanentă de apă prin atmosferă spre continente şi o revenire a acesteia prin scurgeri în oceane. agregate de sol. vegetaţie. cum este cazul Germaniei. Antilele Mici. mâl. organismelor hipogee. în păduri. realizând următoarele funcţii biogeochimice: . păsări). reîntorcându-se lent în mări şi oceane când rocile sunt saturate are loc. solul poate fi considerat pătura superficială a scoarţei unde se dezvoltă plantele şi este mediul de viaţă al insectelor. apă freatică etc. alături de temperatură. 6 . Aceşti compuşi perturbă procesele ecologice atât pe plan local. migraţia atomilor de azot în sol prin intermediul lumbricidelor. microfloră şi microfaună.descompunerea necromasei datorată enzimelor produse de bacteriile din sol. reducându-şi pierderile de apă prin îngroşarea cuticulei (frunzele de leandru) sau tegumentului (reptile. amfibieni) utilizează cantităţi sporite de apă. cât şi pe plan continental sau planetar. Nu este o materie vie pentru că nu are. în contrast cu cele lipsite de precipitaţii sau cu o alternanţă a anotimpurilor ploios şi secetos. Cantitatea apei revenită în felul acesta în atmosferă. solul este un subsistem al ecosistemului terestru. fie prin intermediul curenţilor face ca acestea să ajungă la mari distanţe faţă de locul unde au fost utilizate (de exemplu. proprietăţile biologice ale sistemelor vii. ca întreg. astfel încât ele devin capabile să regleze fluxul de apă care le străbate. Concentraţia de apă din mediu induce la organisme modificări morfo-fiziologice specifice. Reprezintă rezultatul interacţiunii dintre roca mamă. gaze. ajungând în soluri. Acumularea unor microelemente în urma acţiunii unor bacterii.mineralizarea fosforului organic prin intermediul microflorei şi a plantelor superioare. cât şi pentru prevenirea bolilor transmise deinsecte a condus la un impact generalizat la nivelul biosferei. reprezentând evapotranspiraţia.aceasta prin apa fluviilor (25 000 km3) sau se infiltrează în straturile acvifere (10 000–15 000 km3). El se formează prin depozitarea particulelor sedimentare în bazinul acvatic. Prin vegetaţie. în condiţii anaerobe. lichide. organismele mezofile prezintă un metabolism adaptat alimentării moderate cu apă. în straturile acvifere.). unul din elementele esenţiale pentru edificarea tipurilor de climat pe continente: există regiuni cu pluviozitate pe tot parcursul anului (1 000–2 000 mm/an). s-a calculat că mai mult de jumătate (404 mm) se reîntorc în atmosferă. bogat în bacterii şi necromasă. Sub aspect ecologic. animale etc. Proporţii însemnate de apă sunt reţinute în litieră. într-o perioadă estimată la 10-12 zile. este estimată. orizonturi de sol. Materia organică tehnogenă. . Acest fenomen este deosebit de periculos pentru viaţa din orizonturile superioare ale mării. În biotopuri cu umiditate mare. o parte semnificativă (18%) revenind prin transpiraţia plantelor. ei sunt capabili să provoace transformări structurale şi funcţionale în terenurile agricole. aici ele fiind mult mai rapide. Intervenţia omului în circulaţia globală a apei este directă sau indirectă. Prin microfloră solul acţionează ca reglator al dinamicii elementelor chimice. dezvoltarea la plante a unor ţesuturi acvifere (iarba surzilor. localizarea internă a organelor respiratorii (mamifere). agave). unde se desfăşoară fotosinteza algelor – inhibată de DDT. . Este alcătuit din particule solide şi coloidale. DDT-ul se acumulează în mâl şi apoi migrează. dromaderul) sau prin adaptări etologice care privesc micşorarea ritmului vital în perioada de maximă uscăciune (animalele de deşert). Cantitatea de apă infiltrată în sol care depăşeşte capacitatea sa maximă de reţinere se scurge în pânza freatică unde rămâne mult timp sau revine la suprafaţă sub formă de izvoare. În biotopurile cu umiditate redusă. alcătuit din corp fizic solid. împiedicând infiltrarea în pânzele subterane din subteran sau scurgerea rapidă prin cursurile de suprafaţă. În lacuri.acumularea de macro şi microelemente în materia organică Mâlul. tipuri de sol. Distribuţia cantităţii de precipitaţii constituie. până în Islanda. Apa din straturile superficiale este absorbită de către rădăcinile plantelor şi este eliminată prin transpiraţie în atmosferă sau se evaporă direct din sol. insecte). Nu este inertă întrucât este îmbibată cu organisme vii. particule elementare de sol. pentru regiunile temperate la 3 000-7 000 t/ha. fracţiunea aceasta poate ajunge. scoarţă de eroziune. sunt integraţi în ciclurile materiei din biosferă. în agricultură. microorganismelor. covor vegetal. Marea Sudului etc. mai ales pesticidele. substanţe organice moarte. irigaţiile. Antarctica. fie prin infiltrarea lor în sol. Solul este structurat pe mai multe niveluri: molecule şi ioni.6 Există mai multe tipuri de materie bioinertă: sol. Bilanţul de apă al organismelor terestre se realizează printr-un permanent echilibru dinamic între aportul şi pierderea de apă. un pedosistem. înainte ca acestea să ajungă la nivelul solului. Rămânând multă vreme în sol. nici moartă. biosfera intervine în ciclul apei la nivelul continentelor. prin lanţurile trofice. spre suprafaţă. unde se produc şi efectele secundare. organismele numite hidrofile (rogozuri. prin acumularea şi concentrarea lor în materia vie. defrişarea influenţează bilanţul apei în sensul accelerării sau încetinirii vitezei de reciclare. organismele xerofile îşi perfecţionează bilanţul hidric. în acest mod. Solul.

4. sau favorabile – bălţile cu stufării din Delta Dunării. Deasupra regiunilor cu temperaturi ridicate se formează zone depresionare. Accesibilitatea luminii depinde de poziţia geografică (latitudine. Diferenţele de presiune pe verticală influenţează accesibilitatea oxigenului. 13. devenind accesibilă prin radiaţia solară. chiciura. dacă la nivelul mării presiunea este de 760 mm Hg.12. mai puţin concentrat în oxigen. la 5 500 m scade la 380 mm. 6. lună. în general. aerul fiind mai rarefiat. partea nevie a ecosistemului. sau în situaţia în care se abordează scări de timp mari. înclinarea şi expoziţia pantelor. la care se adaugă bruma. de joasă presiune (cicloni).Orografia este dată de neuniformităţile suprafeţei terestre sau ale fundului oceanic. în regiunea Subcarpaţilor de Curbură. de pe suprafaţă sau din interiorul său. maxime absolute). după fiecare 9. biologice. care va modifica inclusiv configuraţia determinată de bilanţul radiativ. în special în spaţiul subaerian terestru. Cantitatea de căldură absorbită depinde şi de capacitatea calorică a mediului de viaţă – uscatul se încălzeşte de două ori mai mult decât apa. Caracteristicile componentelor mediului fizic Biotopul constituie. Neuniformitatea valorilor gravitaţiei rezidă în structurile diverse care alcătuiesc scoarţa terestră. Intensitatea iluminării suportă un ritm circadian (zi-noapte).3 m. alunecări de teren. Variaţia presiunii se realizează. grosimea şi coeficientul de transparenţă a atmosferei. nivală. transparenţa apei. Mediul fizic trebuie considerat drept spaţiul ocupat de diversele populaţii ale speciilor alcătuitoare. fapt care determină circulaţia generală a maselor de aer. respectiv de adâncimea la care ne situăm faţă de suprafaţa apei. apei sau solului pentru diferite intervale de timp (zi. unghiul de incidenţă a razelor solare. Lumina este formată din radiaţia vizibilă. eoliană. 3.Precipitaţiile constituie a doua categorie de factori climatici. Pentru o regiune.Temperatura. an). valorile medii fiind arareori înregistrate pentru diferite perioade analizate. Cantitatea de precipitaţii înregistrată într-o regiune se realizează din ploi determinate de circulaţia generală a atmosferei (ploi ciclonale sau frontale) şi ploi determinate de particularităţile suprafeţei active.88 m.) este un parametru folosit în caracterizarea fertilităţii solului. respectiv substrat). reprezentând mediul fizic şi chimic al unei comunităţi.Lumina constituie principala sursă de energie a vieţii. Incidenţa lui nu are caracter de regim decât în foarte puţine regiuni. înregistrând valori foarte diferite de la o regiune la alta sau de la un moment la altul. 5. greu. vulcanism. Temperatura variază în funcţie de fluctuaţiile radiaţiei solare. În apele dulci. Ploaia şi ninsoarea reprezintă formele cele mai cunoscute. Diferenţierea presiunii pe orizontală se realizează ca urmare a diferenţelor de temperatură. K etc. precum şi locul care ar putea fi ocupat de viaţă în ansamblu şi este analizat prin prisma caracteristicilor pe care le înregistrează următoarele componente (factori ecologici): 1. P. dar şi unul anual. cu influenţă determinantă asupra climei locale şi regionale. grindina. 8. iar în apele marine. roua. eroziune). presiunea hidrostatică creşte cu o atmosferă la fiecare 10. respectiv densităţii. Regimul lor este extrem de variabil în timp. deplasarea plăcilor – şi exogene (sculpturale) – eroziune pluvială. Nivelul înregistrat de concentraţia elementelor nutritive depinde de caracteristicile stării solide (complex argilo-humic. Astfel. caracteristicile climei. conform accepţiunii generale. fragmentarea. înclinarea şi expoziţia pantei etc. fiind corelată cu variaţia temperaturii. Parametrii de analiză sunt reprezentaţi de energia reliefului. epirogenetice.Focul este un factor ecologic rezultat în urma supraîncălzirii terestre sau descărcărilor electrice. biologică. semnificând distrugere în cazul pădurilor. Astfel. respectiv energia necesară pentru realizarea unui anumit nivel termic este atât alogenă (radiaţia solară). regimul termic constituie cel mai constant parametru al mediului climatic. nebulozitate. 7 . Sistemele biologice individuale echilibrează presiunea atmosferică prin presiunea interioară a corpului lor. Starea mediului chimic este reflectată de compoziţia chimică a solurilor. 2. Efectele sunt nefavorabile. formele de relief influenţează. cât şi autogenă – fenomene geotermale. dar şi a troficităţii apei. Biotopul reprezintă un sistem abiotic sau abiogen. altitudine). amplitudinea termică. Caracteristicile componentelor mediului chimic Prin interacţiunea dintre biocenoză şi suportul ei se formează mediul chimic. savanele africane. suma gradelor de temperatură etc. temperaturile extreme (minime absolute. altitudinea etc. acceleraţia gravitaţională variază în funcţie de relief (invers proporţional cu altitudinea). respectiv radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între 0. Configuraţia depinde de acţiunea contradictorie a forţelor endogene (constructive) – mişcări orogenice. ca regim. dar şi de latitudine (este mai mare la poli şi scade spre Ecuator). format dintr-un complex de factori ecologici prezenţi într-o anumită porţiune a suprafeţei Pământului sau a părţii lui subterane care asigură mijloacele materiale necesare biocenozei. reprezentând unul din factorii genetici ai acesteia – suprafaţa subiacentă activă.76μ. Cantitatea de energie calorică ajunsă la suprafaţa ecosistemelor depinde de constanta solară.Accesibilitatea resurselor de lumină se apreciază pe baza duratei de strălucire potenţială şi efectivă a Soarelui.Aprovizionarea cu macroelemente (N. astfel: 1. solul uşor (nisipos) se încălzeşte mai repede decât solul argilos. valoare care se va corecta în funcţie de caracteristicile mediului de viaţa. la temperatura de 4°C.Presiunea hidrostatică este dependentă a grosimea coloanei de apă. Pentru evaluarea resurselor termice se analizează temperaturi medii ale aerului. Originea ei este cosmică. Astfel.Presiunea atmosferică rezultă din greutatea cu care apasă aerul asupra suprafeţei terestre.Gravitaţia reprezintă forţa de atracţie a Pământului pentru toate corpurile din aer. ceaţa. în timp ce deasupra regiunilor reci se formează zone de mare presiune (anticiloni).39 şi 0. având în vedere faptul că pe perioade mari de timp abaterile faţă de valorile medii au amplitudini relativ scăzute (<20%). a bazinelor acvatice şi chiar a atmosferei. Prin însuşirile lor. 7. mişcarea şi stratificarea apei. în funcţie de poziţionarea planetei Pământ în raport cu „astrul zilei”. cutremure. pe pantele exterioare cantitatea de precipitaţii anuală delimitează o enclavă topoclimatică datorită valorilor mai mici înregistrate aici ca urmare a manifestării fenomenului de foehn (încălzirea adiabatică a aerului descendent în perioada circulaţiei vestice). Sub influenţa gravitaţiei au loc procese geomorfologice actuale (prăbuşiri de roci. antropice etc.

Analiza capacităţii de saturaţie a biotopului. Caracteristica biocenozei este dată de speciile constante. mulţimi exprimate prin forme biotice şi grupări ecologice. De exemplu. În acest sens. respectiv salinele. iar cele cu frecvenţă sub 25% sunt specii accidentale. Rolul ecologic al azotului constă în diminuarea puterii de oxidare a aerului. iar în Madeira 8 . creşte şi numărul speciilor. fiind la rândul său determinat geologic şi puţin influenţat ca dinamică de prezenţa sau absenţa comunităţilor vii. Dioxidul de carbon constituie resursă de substanţă pentru plante şi factor al echilibrului termic la nivel planetar. cele cu frecvenţă cuprinsă între 50 şi 25% sunt specii accesorii. kripton.Compoziţia atmosferei reflectă o stare departe de echilibru. 15.7 Biocenozele au în general puţine specii cu indivizi numeroşi şi multe specii cu indivizi puţini. oxizi de azot etc. Indicii de structura ai biocenozei Într-o biocenoză. se calculează o serie de indici care reflectă structura biocenozei. Asigurarea echilibrului între intrările şi ieşirile de oxigen este un factor cheie pentru menţinerea capacităţii de autoepurare a apelor din râuri. Constanţa este. străine (care nu aparţin biocenozei) şi ubicviste (care se găsesc în ecosisteme foarte variate). Se evaluează atât concentraţia absolută a elementelor nutritive. 14. Alte gaze sunt azotul (78%) şi gazele rare (argon. în care oxigenul se menţine la concentraţii foarte ridicate – 20. xenon. Diversitatea – exprimă raportul dintre numărul speciilor şi numărul de indivizi dintr-o biocenoză. speciile respective depinzând de baza lor genetică. Lupta pentru existenţa speciei este întemeiată pe autonomia biocenozei în raport cu biotopul. lacuri şi a celor marine. preferenţiale (care pot trăi îndeosebi în anumite biocenoze). în Sicilia. atât din punct de vedere cantitativ. Cele mai multe specii preferă diferite biotopuri. faţă de numărul indivizilor din celelalte specii. Fidelitatea exprimă intensitatea legăturilor unei specii cu biocenoza din care face parte. 3. acest din urmă mod fiind considerat mai potrivit pentru a exprima bogăţia de indivizi a unei specii în cadrul biocenozei. Adaptarea speciilor nu serveşte la conservarea şi supravieţuirea biocenozei.a. cu o suprafaţă de 25 708 km2 s-au inventariat circa 2 600 de specii de plante. dar şi de prezenţa algelor fotosintetizante. este foarte importantă cunoaşterea speciilor. respectiv specii dominante. de obicei. în timp ce prezenţa oxigenului permite eliberarea energiei necesare susţinerii proceselor vitale şi proceselor ecologice prin respiraţie (oxidare biochimică). de ritmul dizolvării din aer. ci o construcţie produsă de câmpul intern de forţe al biocenozei. respectiv gaze compozite (dioxid de carbon. un indice exprimat prin frecvenţă. Termenii folosiţi pot fi numărul de indivizi sau biomasa. număr de indivizi. Frecvenţa speciilor exprimă secvenţa de probe în care se găseşte o specie dată faţă de totalul numărului de probe şi aduce informaţii în legătură cu densitatea. respectiv omogenitatea sau eterogenitatea unei specii pe întinderea biocenozei Abundenţa se calculează ca raport între numărul indivizilor unei specii. Caracteristicile generale. diversitate ecologică.). Există astfel specii caracteristice (legate strict de o anumită biocenoză).Chimismul apei se apreciază prin numeroşi indicatori. 4. amoniac. radon). devenind un factor ecologic şi pentru animale numai la valori foarte îndepărtate de valoarea specifică mediului neutru . Se consideră că speciile a căror frecvenţă este mai mare de 50% sunt componente constante (specii permanente). Primul factor diferenţiază net biocenozele care populează apele dulci. cât şi din punct de vedere al influenţei pe care o exercită asupra celorlalte populaţii şi asupra biotopului. Cu cât numărul de specii este mai mare. metan.). Edificarea biocenozei este realizată de mulţimile de indivizi şi specii. Într-o biocenoză. Echitabilitatea ar fi ideală când toate speciile din biocenoză ar avea un număr egal de indivizi. Speciile cu frecvenţă mare şi abundenţă numerică ridicată în biocenoză sunt considerate specii cu rol esenţial în determinarea structurii şi funcţionării biocenozei. în biocenoză sunt mai multe reţele de interacţiuni. plumb. pentru apa – mediu de viaţă – sunt date de salinitate (concentraţia de săruri solvite) şi de concentraţia de oxigen. mercur ş. neon heliu. Diversitatea maximă se realizează atunci când speciile dintr-o biocenoză sunt cât mai apropiate ca frecvenţă. cele mai puţine sunt speciile caracteristice (adaptate strict) şi cele mai multe speciile preferenţiale. curenţii de adâncime şi migraţia organismelor pe verticală etc. pe de altă parte.valori care determină arsuri la nivelul ţesuturilor. dioxid de sulf. hidrogen. dioxidul de carbon face posibilă menţinerea unei temperaturi mai mari la suprafaţa Pământului şi atenuează amplitudinile termice diurne şi sezoniere.activitatea microorganismelor. În cazul în care comparăm două biocenoze care au echitabilitate maximă (proporţii egale între specii). multe dintre ele formând biosisteme. Concentraţia de oxigen depinde. 2. Dominanţa speciilor încearcă să exprime rolul mai mare sau mai mic jucat de o specie în cadrul biocenozei. rolul speciei în transferul substanţei şi energiei într-un ecosistem. Astfel. gradul de obligativitate al relaţiilor cu aceasta. Echitabilitatea exprimă modul cum este distribuită abundenţa relativă a speciilor unei biocenoze. prin realizarea listelor de specii. Dacă suprafaţa ecosistemului este mai mare.Ordinea biocenotica in ecosistem Biocenoza funcţionează ca un sistem autonom de populaţii. Modificarea pH-ului poate determina şi mobilizarea unor ioni cu efecte toxice pentru majoritatea organismelor (aluminiu. diversitatea va fi mai mare acolo unde numărul speciilor va fi mai mare.Reacţia ionică sau pH-ul influenţează direct accesibilitatea elementelor minerale pentru plante. cât şi proporţia lor relativă. respectiv concentraţii ale elementelor chimice. constituie o posibilitate empirică de descriere a ecosistemelor. Structura biocenotică a ecosistemului nu este o proiecţie a biotopului.95%.

inclusiv cele care includ omul. Totalitatea organismelor similare din punctul de vedere al hranei şi prin poziţia lor faţă de producătorii primari (acelaşi număr de intermediari) constituie un nivel trofic. Este logică această micşorare a biomasei. Ne dăm seama de existenţa lor dacă luăm în considerare un fapt obişnuit: un organism este mâncat de un alt organism. ci şi prin biomasa sau energia înglobată în aceasta. pentru consumatori există o diferenţiere pe mai multe niveluri. Pe baza acestei conexiuni. Toate lanţurile trofice. Dacă producătorii primari constituie. Mărimea fiecărui nivel se poate exprima nu numai prin număr de indivizi. piramida inversă de biotop reflectă mobilitatea crescută a organismelor de pe niveluri trofice superioare. Diversitatea ecologică a speciilor este. se poate realiza o altă schematizare. Uneori poate fi situat. În biotopurile cu condiţii ecologice extreme predomină forme puternic specializate. Thiemann (1956) a enunţat principiile biocenotice Principiile biocenotice I. într-un sistem de axe rectangulare (pe ordonată notând nivele trofice. cauza constituind-o condiţiile de biotop uniforme şi nefavorabile altor specii. Căile (canalele) reţelei trofice sunt reprezentate de lanţuri trofice. raţă) → uliul de baltă • în mări: diatomee → crustacee → rechin Nici omul este străin de lanţurile trofice. Realizarea piramidei trofice are la bază observaţia că există o diferenţiere între organisme pe baza regimului de hrană. Exemple de lanţuri trofice • în stepă: graminee → gărgăriţe → şopârla de câmp → şoim • în păduri: frunze → omidă păroasă → ciocănitoare → uliul păsărelelor • în bălţi şi lacuri: diatomee → răcuşori → boul de apă → pasăre de baltă (gâscă. rezultând astfel trei tipuri de piramide: numerică. structura trofică poate fi reprezentată astfel: plantă autotrofă (P) → animal erbivor (CI)→ animale carnivor de ordinul I (CII) → animal carnivor de ordinul II (CIII) (fig. Metoda a fost pusă la punct de zoologul britanic Charles Elton. pornesc de la o bază vie. sub aspect trofic. constatăm că hrana circulă în biocenoze numai de la stânga la dreapta. într-un lanţ trofic. În fapt. într-o biocenoză. Astfel.(796 km2) s-au identificat numai 499 de specii de plante. un organism dintr-o anumită specie. 5-4). la intervale egale şi pe abscisă numărul de indivizi) a fiecărui nivel trofic. pentru ca la consumatorii de ordinul trei (carnivorele de ordinul doi) să fie cantitatea cea mai mică de biomasă. pentru ilustrarea interdependenţei dintre relaţiile spaţiale şi cele trofice. Înregistrând biomasa nivelurilor trofice succesive. o funcţie de relaţie între numărul de indivizi şi numărul de specii din ecosistem. respectiv dimensiunilor minime necesare pentru menţinerea condiţiilor favorabile pentru o specie. constatăm faptul că producătorii au cantitatea cea mai mare de biomasă. reprezintă căile de vehiculare a materiei în ecosistem. deoarece nivelurile inferioare servesc drept hrană nivelurilor superioare şi. alteori pe cel al zoofagelor. în zona adâncă a lacului Neuchatel a fost identificată o singură specie. este imposibilă. Circulaţia în sens invers. Cu cât sunt mai variate condiţiile de existenţă dintr-un biotop. Oferă o imagine sintetică a relaţiilor trofice care se realizează între populaţiile dintr-o biocenoză. II. precum şi faptul că un animal mare consumă mai multe animale mici. Explicaţia constă în faptul că nivelurile inferioare – plantele. 17. nu toată substanţa ingerată prin hrană este convertită în biomasă proprie. a biomaselor şi energetică. corespunzând randamentului de transfer a energiei la fiecare nivel (10%). De exemplu. aşa s-a cum arătat. Dacă aşezăm diferitele populaţii într-o linie. Astfel de informaţii sunt necesare pentru stabilirea limitelor. respectiv faptul că populaţiile constituie un fel de verigi ale unui lanţ. acesta de un alt organism şi aşa mai departe. în Elveţia. Abaterea de la condiţiile de existenţă dintr-un biotop conduce la scăderea numărului de specii. aşa cum am menţionat. sau materie organică moartă (detritus) → detritivore specializate pe diferite secvenţe biochimice → substanţă anorganică. Forma caracteristică rezultă din scăderea numărului de indivizi de la un nivel la altul. Organismele de pe nivelurile trofice inferioare nu au posibilitatea de a captura şi consuma organisme de pe niveluri trofice superioare. situat pe un nivel trofic oarecare. un singur nivel trofic.Piramida eltoniana Reprezintă o modalitatea ştiinţifică de ilustrare a diferenţierii funcţionale. iar o altă parte este transformată în cataboliţi.Nisele ecologice si coevolutii 9 . după hrana consumată. 16. care se deplasează pentru procurarea hranei pe suprafeţe mai mari. de la dreapta la stânga. erbivorele însumează o cantitate mai mică. cu atât va fi mai mare şi numărul de specii în biocenoza care îi aparţine. Luând în considerare categoriile trofice menţionate anterior. apoi animalele mici – posedă un potenţial de înmulţire mai ridicat comparativ cu animalele mari. Piramida trofică rezultă din reprezentarea. o parte din hrană nu este digerată. se hrăneşte cu un organism situat pe un nivel trofic precedent. tranzitând mai multe biotopuri. pe nivelul trofic al fitofagelor. prin instaurarea unui regim de protecţie. plantele verzi. Piramida energetică reflectă pierderile energetice la fiecare nivel. în ordinea în care sunt mâncate unele de altele. Astfel. în ansamblul lor. crescând numărul de indivizi din fiecare specie Numărul mare de specii al covorului vegetal se explică prin incapacitatea speciilor dominante de a asimila în întregime resursele mediului şi de a-l exploata până la epuizare. În aceeaşi ordine de idei.

Mijloacele prin care se poate face acest lucru nu sunt unanim acceptate. în ecosistemele naturale nu există nişe libere Sub aspect geografic. cu opţiuni pentru mai multe specii apropiate (dar care diferă între ele prin anumite particularităţi) vor menţine echilibrul speciilor. cerbul european – cerbul Wapiti (Canada).Limitele ecosistemului În practică. Apariţia unor condiţii ecologice limitate. face ca speciile mai bine adaptate noilor condiţii să tindă să înlocuiască speciile convieţuitoare. pot să apară nişe echivalente. Ordinea biocenotică se realizează prin existenţa unor sisteme de relaţii de tipul: plante – animale fitofage. Smochinul. În anumite cazuri.Desigur. Dimensiunile nişei pot fi largi sau înguste. În acest context. linia ţărmului este în continuă schimbare datorită fluctuaţiilor de nivel. cui serveşte drept hrană. cu posibilităţi de satisfacere. specii care sunt ecologic conectate între ele. 18. Primele includ păsările răpitoare. transformarea solului. Termitele sunt dependente de ciuperci. Dar. Mai târziu. Astfel. relaţia pradă – prădător. Clements defineşte ecotonul ca zonă de frontieră între două asociaţii sau două comunităţi vegetale. Astfel. leandru. limitele sunt de natură fizică. slab definită spaţial. suprapăşunatul mamiferelor sălbatice nu conduce la distrugerea covorului vegetal. ca un subsistem aparte al ecosistemului. respectiv particularităţile identificate în astfel de spaţii. plante – microorganisme. un lac este adesea intuitiv considerat un ecosistem având contururi destul de evidente prin linia ţărmului. orhidee etc. fără însă să schimbe între ele gene. dar şi specii caracteristice. Nişa ecologică reprezintă funcţia unei specii. Practic. Practic. caracterizarea structurii unui ecosistem sub raport funcţional nu se poate rezuma la structura determinată de relaţiile de hrană. în 1971. Odum revine asupra problematicii de delimitare. apare uneori nevoia de a identifica limitele ecosistemului. două specii nu pot exista într-o nişă decât segregate ecologic. în timp ce a doua categorie îşi procură hrana numai dintr-un singur biotop. care acoperă şi alte formulări: interfaţă. În literatura de specialitate astfel de zone sunt desemnate prin termenul de ecoton. zonă de contact etc. care constituie limita de demarcaţie faţă de ecosistemele terestre învecinate. mai puţin adaptate. fiindcă nu sunt capabile să digere lignina. a mai multor sau cel puţin a două specii. în realitate. Atinge punctul culminant în situaţia în care dezvoltarea unor plante este legată strict de prezenţa unei anumite specii de polenizatori. s-a observat că păşunatul selectiv în pădurile mixte are efecte favorabile aspra diversităţii covorului vegetal. între mediul acvatic şi mediul terestru. la nivelul ecosistemului. câmpul ei de activitate. simbioze cu ciuperci inferioare – lămâi. În ansamblul lor. Mulţimea condiţiilor ecologice. Plante – microorganisme. concurenţă interspecifică. în biocenozele amplasate diferit. animale – microorganisme. De exemplu. în egală măsură. respectiv factori biotici. care se hrănesc din mai multe biotopuri. De exemplu. fiecare specie îndeplineşte un anumit rol prin interacţiunea cu elementele (abiotice şi biotice) ecosistemului. plante cu flori – animale polenizatoare. sugerând faptul că în zonele de ecoton apar nu numai specii din comunităţile învecinate. zonă de frontieră. yucca sunt plante polenizate numai de o singură specie de insecte. relaţiile sale cu comunitatea de specii în care se află. De exemplu. multe specii de plante formează micorize. zone care sunt percepute de observator drept zone de tranziţie. Compoziţia şi biomasa covorului vegetal sunt supuse presiunii continue din partea fitofagelor. Animale – microorganisme. în special cele trofice. Pe rădăcinile plantelor se dezvoltă o bogată microfloră. Plante – polenizatori. Conform legii lui Gause. fie că este vorba de cercetările ecologice sau pentru necesităţi de gestiune. Acestea au rolul de a disponibiliza substanţele minerale necesare plantelor. constituie factori ecologici dependenţi de comunitatea de specii. relaţiile interne din biocenoză. în timp ce nişa ecologică arată „profesia” acesteia. Indiferent de conţinutul care s-a atribuit noţiunii de ecoton. care contribuie la eliberarea covorului vegetal de resturi şi la germinarea seminţelor unor specii vegetale. distrugerea seminţelor. furnicile attide din Brazilia cultivă ciuperci şi se hrănesc cu hidraţii de carbon furnizaţi de acestea prin degradarea celulozei. Astfel. Acţiunea lor interdependentă generează. În diferite aparate şi sisteme ale organismului animal se dezvoltă bacterii şi ciuperci care concură în metabolism. se admite existenţa unor zone de discontinuitate între două ecosisteme învecinate. unde au loc procese de schimb şi relaţii de competiţie între populaţiile din biocenozele vecine. iar în mediile puţin adânci există o zonă de tranziţie. Un efect similar are şi invazia rozătoarelor. cu toate că aparţin unor biocenoze amplasate diferit din punct de vedere geografic. gorunul (Europa) – stejarul roşu (America de Nord) îndeplinesc funcţii similare. uşor de remarcat din configuraţia biotopului. sisteme gazdă – parazit. În diferite zone ale globului. bordură. Odum (1971) consideră că habitatul unei specii corespunde cu „adresa” ei. bogat reprezentată în hrana lor. pasărea colibri este adaptată la polenizarea plantelor din pădurea tropicală. se pot desprinde următoarele concluzii: 10 . Coevoluţia redă dependenţa reciprocă a proceselor evolutive ale speciilor. Încă din 1897. Cele 20 de specii de colibri se interconectează cu 45 de specii de plante. cum şi cu cine (pe seama cui) se hrăneşte. Coevolutia Plante – animale fitofage. Acţiunea acestora se manifestă pe trei planuri: păşunat. sisteme patogene. coevoluţia. astfel că Johnson (1910) introduce termenul de nişă ecologică. pentru că identificarea limitelor între unităţile ecologice nu este uşor de făcut.

Productivitatea ecologica. Rata productivităţii unui nivel trofic redă eficienţa în raport cu nivelul trofic anterior.ecotonul poate influenţa fluxul de materie sau de organisme între entităţile ecologice adiacente. iar consumatorii o producţie biologică secundară. iar productivitatea netă rezultă prin scăderea din aceasta a materialelor neasimilabile şi cataboliţilor sub formă de fecale. Pentru consumatori. Astfel. El face parte dintr-un peisaj astfel că formează zone de tranziţie între ecosisteme învecinate. având un ansamblu de caracteristici definite în mod unic prin scările de timp şi de spaţiu şi prin forţa de interacţiune între sistemele ecologice adiacente. ecotonul este mai larg în sol decât pe suprafaţa acestuia. deoarece fauna solului migrează pe orizontală numai după ce se extind şi locurile în care se găsesc condiţii favorabile pentru dezvoltarea animalelor edafice. există situaţii în care aceste zone au devenit protejate. valoarea brută semnifică cantitate de substanţă organică obţinută prin fotosinteză. în ecotonul teren cultivat (cereale) – pajişti.. poate fi considerată şi drept substanţa organică (biomasa) din cuprinsul unui ecosistem care se acumulează într-o unitate de timp şi spaţiu. Dacă ne referim la rata din punctul de vedere al substanţei se obţine formula: B + Q > B+ ΔΒ. dar şi al substanţelor antrenate în circulaţie biogeochimică depăşesc cu mult fluxurile intermediate prin activitatea economică. o cantitate de energie care reprezintă producţia de energie. de data aceasta între două biomuri. cât şi pentru productivitatea secundară se face o diferenţiere între valorile brute şi valorile nete.un ecoton nu este o zonă statică de contact între două comunităţi. de la bacterii la nevertebrate. la grâu) şi producţie secundară (paiele de grâu). La porumb. pădurile de mangrove.Categorii ecologice specifice ecosistemelor acvatice Se diferenţiază în funcţie de caracteristicile mediului de viaţă. Această zonă hiporeică. 19. în cazul producătorilor. producţia de boabe. prin producţie biologică se înţelege numai cantitatea pescuită pe un anumit teritoriu. În moleculele organice proprii unui organism sau unei biocenoze este stocată. în Sahel variaţii relativ mici în volumul şi repartiţia precipitaţiilor (în sensul scăderii cantităţii lor) conduc la scăderea nivelul resurselor de apă sub limitele de toleranţă pentru speciile caracteristice savanei.categoriile si relstiile dintre ele Producţia de biomasă reprezintă una din cele mai grandioase transformări din natură. productia biologică este sporul de biomasă realizat de un sistem biologic (individ. Tipul ecosistemelor care se învecinează influenţează intensitatea şi sensul fluxurilor dintre cele două entităţi. Astfel. întrucât ele au permis supravieţuirea unor specii relicte. Într-o unitate de timp. deci ale unui ecoton. El este caracterizat de o dinamică proprie şi are proprietăţi specifice. iar valoarea netă este dată de cantitatea rămasă după ce o parte s-a consumat în procesele de respiraţie. Atât pentru productivitatea primară. Ecotonul poate să fie identificat şi pe verticală. Totodată.ecotonul nu este o entitate fizică izolată. o întreagă lume vie. ΔB – sporul de biomasă obţinut după Δt Q – cantitate de hrană acceptată de la nivelul inferior. Cuantumul de creştere a stocului de biomasă la unitatea de suprafaţă în unitatea de timp reprezintă productivitatea biologică. În piscicultură. care reprezintă de fapt recolta. iar limitele spaţiale variază şi ele. formată dintr-un amestec de pietriş. se folosesc sintagmele de producţie principală (de exemplu. Comunitatea biotică a ecotonului reuneşte specii din ambele ecosisteme (biomuri). Aceasta se explică prin aceea că o parte din hrană a fost utilizată pentru desfăşurarea proceselor fiziologice ale organismului. Ecosisteme lentice 11 . zona de silvostepă sau Sahelul sunt considerate având caracterul unei zone de tranziţie. definirea lui având la bază modificarea structurii fitocenozei. cu grosimi care variază în limite largi. Volumul energiei implicate în acest proces. O altă observaţie interesantă este faptul că. În acelaşi timp. deoarece nivelul factorilor ecologici nu atinge întotdeauna valoarea optimă. 20. ecotonul se identifică pe orizontală. Astfel. Astfel. Astfel. . . în ecosisteme de ape stătătoare ( ecosisteme lentice) şi curgătoare (ecosisteme lotice). de exemplu. iar producţia secundară – cocenii de porumb. în agricultură. Plantele autotrofe realizează producţia biologică primară. nisip şi argilă ocupă toată câmpia fluvială şi adăposteşte. în care: B – stocul de biomasă pe un nivel trofic oarecare în momentul t0. producţia principală este constituită din boabele de porumb. De exemplu. dioxid de carbon etc. sporul de greutate individual reprezintă productivitatea brută. cu numeroase nişe ecologice neocupate din ecosistemul agricol. prădătorii (o forţă externă) pot îndepărta un cuantum de substanţă organică. în interstiţiile sale. populaţie sau biocenoză) într-un anumit interval de timp. La nivel regional. În sens ecologic. urină. În cazul ecosistemelor terestre. semnificaţia fiind diferită de înţelesul pe care îl reprezintă în studiul ecologic. Acest rol de filtru chimic şi biologic a fost studiat cu deosebire în cazul pădurilor riverane. de-a lungul apelor curgătoare există un compartiment fluvial subteran. cum sunt. transpiraţie. fluxul schimbului de specii este îndreptat dinspre pajişti spre terenul cultivat cu cereale. apa. Noţiunea de producţie biologică s-a folosit iniţial în agricultură şi piscicultură. dat fiind biocenoza „incompletă”. este o zonă de tensiune ecologică şi cu o stabilitate redusă.

plancton – format din organisme de dimensiuni mici. până în 1984. În structura fitoplanctonului intră algele albastre. care au posibilitatea să se opună curenţilor. Lacul Structura biotopului şi structura funcţională sunt bine individualizate. lintiţa. roua cerului). caracudă. De munte 12 . protozoare. categoriile menţionate se diferenţiază astfel: producătorii sunt reprezentaţi de fitoplancton. compoziţia chimică a apei. evoluţie. fiind dependente de substratul mai mult sau mai puţin stabil şi de accesibilitatea luminii (rogoz. lanţurile detritivore şi organismele cu rol de descompunere se situează mai ales la nivelul bentosului.17%) şi mai uşor. precum şi alge brune şi roşii. apare rogozul. la rândul lor. rechini. în care se situează cea mai mare parte a biocenozei şi b) un strat de adâncime (peste 180-200 m). ştiucă.a. algele silicoase. de formele aerobe de viaţă. algele verzi. dar şi de diferite specii de broaşte. plătică. albastre) sau animale (zooplancton) care nu înoată activ în apă (sunt purtate de curenţi). bacterii şi ciuperci care populează pelicula de apă la locul de contact dintre mediul acvatic şi cel aerian. Astfel. Producătorii sunt reprezentaţi de algele planctonice. În zona malurilor. vegetale (fitoplancton – alge verzi. ştiucă. păstrugă) denumiţi de Herodot „peşti fără oase”. în zonele cu şisturi cristaline. cârcelul. morun. bacterii. Printre dunele de nisip s-au identificat circa 120 de specii de plante arenicole ca varza de nisip. Aici este prezent muşchiul de turbă ( Sphagnum) şi alte specii vegetale (bumbăcăriţă. nufărul alb şi galben. încărcat cu hidrogen sulfurat.). ciuma apei. suport pentru alge microscopice. pe baza distribuţiei spaţiale a organismelor şi a comportării lor în masa de apă. lin. denumite popular sălăţica de mare. pe întreaga întindere şi adâncime a lacului.Sunt de mai multe tipuri în funcţie de dimensiuni. în afara relaţiilor trofice. lucerna de nisip. pelin de nisip. bogate în iod. cu vegetaţie caracteristică bălţilor şi mlaştini oligotrofe care se întâlnesc în regiunile cu climat rece şi umed. brădiş etc. limba broaştei. chiră de mare. papură. Structura spaţială este determinată de distribuţia temperaturii.). nisip etc. să înoate activ. categoriile identificate fiind utilizate şi pentru cercetarea celorlalte tipuri de ecosisteme acvatice. vidră. foci. nurcă etc. sau de la suprafaţa acestora şi care sunt „alimentate” de resturile organice rezultate din activitatea celorlalte categorii de organisme. pipirigul.) La nivelul României se diferenţiază două categorii: mlaştini eutrofe. implicit. castravetele de mare etc Ecosisteme lotice Se diferenţiază în funcţie de particularităţile reliefului străbătut în pâraie şi râuri: a. bizam. şalău. păsări şi mamifere (guzgan. ridichea de nisip. sedimentare sau în zonele montane unde substanţele provin parţial din mineralizarea materiei organice animale şi vegetale. Interconectarea acestor categorii în condiţiile modificării structurii spaţiale datorită variaţiilor climatice permite o economie proprie a lacului. Între cele două straturi nu există schimb de ape. Marea Neagră Se caracterizează prin existenţa a două straturi de apă: a) la suprafaţă. care este într-o relativă izolare faţă de ecosistemele învecinate. În zona de litoral cuibăresc specii de pescăruş argintiu. biban. Zoobentosul este format din totalitatea organismelor animale din mâl. trestie. Bentosul ocupă tot fundul bălţilor şi este reprezentat de organisme consumatoare de mâl sau carnivore. guvizi). nuferi etc. Tulpinile macrofitelor sunt. animale inferioare care formează perifitonul. biban etc. delfini şi. stavrizi. sturioni (nisetru. un strat relativ mai dulce ( cu salinitate de 16. mlaştină şi baltă. cegă. granite. cu precădere. Balta Are o adâncime mai mică (3-5 m). buzdugan. oxigenat. Bentos Este formaţiunea care reuneşte organismele de pe fundul bazinului lacustru. lipsit de oxigen şi. Costineşti. cât şi cele submerse ca sârmuliţa apei. consumatorii se regăsesc în special în rândul vertebratelor care formează nectonul. necton – asociaţie formată din diferite specii de animale. Pe plaja de la Mamaia. iar compoziţia chimică a apei le diferenţiază în funcţie de salinitate (de apă dulce şi de apă sărată) şi aprovizionarea cu substanţe nutritive (oligotrofe. Balta este populată de crap. Plantele (fitobentosul) sunt prezente. iar a zooplanctonului populaţii de rotifere. plutniţa. rogoz. mai sărat (salinitate – 21-22%) şi mai greu. grupa consumatorilor incluzând zooplanctonul. furtunar ş. stratul superficial (mai uşor) plutind deasupra celui de adâncime (mai greu). luminii şi oxigenului în raport cu adâncimea Biocenoza este structurată. gresii. dimensiunea determină împărţirea în ecosisteme de lac. În cadrul acesteia se deosebesc următoarele categorii: Pelagos Această subunitate a ecosistemului acvatice este formată din organismele aflate în masa apei. peşti obişnuiţi (hamsii. Din punct de vedere trofic. în zona litorală. mezotrofe şi eutrofe). scaiul vânăt. Caracteristice sunt următoarele subunităţi: neuston – populaţii de alge microscopice. stuful şi papura. iar în larg sunt răspândite plante cu frunze plutitoare ca broscariţa. în general vertebrate (şalău. Năvodari „eşuează” în cantităţi mari alge verzi cu talul lăţit şi marginile ondulate.

aproximativ jumatate din hidrocarburi. cleanul. cu drenaj slab.În albia puţin adâncă şi îngustă a râurilor şi pâraielor substratul este neuniform format din bolovănişuri. Transparenţa apelor este mare (anulându-se însă în perioadele de torenţialitate – ploi puternice. în perimetrul mangrovelor aerul este încărcat cu un miros greu. Nectonul este reprezentat de populaţii de peşti cum sunt mreana de râu. care este transportată în apele litorale adiacente şi aprovizionează astfel zonele comerciale de pescuit. care şi-au dezvoltat adaptări speciale pentru a supravieţui într-un mediu cu substrat instabil. cladocere) prezente aici au cerinţe mari faţă de oxigen. temperatura apei coborâtă. ca o componentă biocenotică permanentă. 21. Elementul edificator principal îl constituie arbori aparţinând la genurile Rhizophora (mangorve roşii). Între acestea menţionăm: presiunea osmotică ridicată pentru a putea absorbi apa dintrun sol salin.). molanul etc b. În apă sunt prezente atât substanţe în suspensie. formată dintr-un număr mic de populaţii – diatomee. pietriş. asociaţiile pe care acestea le formează se caracterizează printr-o diversitate foarte ridicată. gasteropode) se fixează de elementele substratului (pietre. ştiucă etc. 22. reprezentativ este păstrăvul. ceea ce afectează puternic viaţa peştilor şi determină trecerea în stare solvită a unor elemente toxice (metale grele. Nectonul este şi el bine reprezentat (mreană. larve. de aici provenind aproape jumatate din oxizii de azot produsi prin activitatile umane. caracteristice dealurilor subcarpatice. Apa solului este în general salină. aluminiu). uneori discontinue. Podişului Getic etc. Productivitatea secundară a populaţiilor de peşti din estuare este influenţată de prezenţa mangrovelor pe trei căi: depozitarea substanţelor nutritive şi a energiei. Productivitatea ecosistemului este influenţată de salinitate şi accesibilitatea macroelementelor. Ecosisteme mixte. Plantele (muşchi. iar concentraţia de săruri dizolvate este scăzută. alături de care se întâlnesc zglăvocul. nisip. nisip. De zone deluroase Malurile sunt mai joase. crap. comparabilă cubiodiversitatea pădurilor tropicale. inundat periodic pe diferite durate de cel puţin şase ori pe zi. De câmpie Cursul inferior al râurilor se caracterizează prin albii foarte largi. cu acumulări de mâl şi nisip. alge verzi şi albastre pentru fitoplancton şi rotifere. Pantele au înclinaţii mai mici. in tarile industrializate. nisip. În apă apar şi plante superioare submerse. manifestând diferite adaptări morfologice pentru a evita antrenarea de curenţii puternici. ca si intreg continutul de plumb din aer. pietrişuri. dar şi o concentraţie de săruri care depăşeşte 1 250-1500 mg/l. PH-ul apelor poate coborî până la 2-3. de la anotimp la anotimp favorizează prezenţa planctonului. Pantele mari. oxidarea acestor compuşi duce la formarea de soluri acide şi la scurgeri acide în cursurile de apă. Avicennia (mangrove negre) Sonneratia etc. variabilă de la anotimp la anotimp. rădăcini aeriene (pneumatofori) cu creştere verticală pe a asigura oxigenarea la nivelul rădăcinilor. Programe de control al poluarii aerului in centrele urbane Folosirea automobilelor cauzeaza mai multa poluare decat oricare activitate umana. În sectoarele cu viteză redusă. viviparitatea – seminţele germinează în fructele nedesprinse de pe ramuri şi apoi plantula cade ca o săgeată. topirea zăpezilor). determinând o viteză de scurgere mai mică. doua treimi din cantitatea de monoxid de carbon si. boarţă. cât şi solvite (100-200 mg/l). Solurile sunt cenuşii. acoperind substratul între limita medie şi maximă din timpul fluxului. cladocere. mâl) formând comunitatea biocenotică bentală. clean. Planctonul este mult mai diversificat decât în zona colinară. copepode pentru zooplancton. Litiera produsă reprezintă o sursă potenţială de substanţă organică şi elemente nutritive. fiind mărginită de bolovănişuri. cu viteză de scurgere şi eroziune foarte reduse. rădăcini adventive cu rol de ancorare. molanul ş. alge) şi animalele (rotifere. lipanul. Variaţia termică mai largă în cursul anului. Podişului Sucevei.a. bogate în materii organice şi slab sau deloc aerate. determină o viteză de scurgere mare apei şi formarea de cascade. Dat fiind faptul că solurile sunt în general saturate cu apă. crustacee mici. Natura migratorie a populaţiilor piscicole şi variaţia sezonieră în input-ul de substanţă organică şi în productivitate primară determină legături extrem de complexe între ţărmurile acoperite de mangrove şi fauna piscicolă din estuare. înfigându-se în substrat. Delta Dunarii Pădurile de mangrove (mangrovele) sunt asociaţii de arbori şi arbuşti care tivesc litoralurile marine şi ale estuarelor din zona tropicală.mangrove. 13 . Funcţia mangrovelor de sursă de habitat şi hrană pentru ichtiofauna estuarelor este una dintre cele mai populare. Structura pădurilor de mangrove este influenţată de o combinaţie de factori geomorfologici. Deşi numărul speciilor de arbori cunoscute sub denumirea generică de mangrove este mic. algele şi numerose specii de nevertebrate (insecte. albia este mai largă şi adâncă. controlului fluxului de energie prin sporirea resurselor de hrană şi transferul energiei şi hranei peste limitele ecosistemelor. şi alte specii halofile. Transilvaniei. in tarile aflate in curs de dezvoltare. c. Dacă mangrovele sunt defrişate şi solurile drenate. Dintre vertebrate. determinat de compuşii sulfuroşi eliminaţi în timpul descompunerii anaerobe la care este supusă materia organică din solul lipsit de oxigen. climatici şi ecologici care determină diferenţierea distribuţiei de-a lungul litoralului. Debitele sunt relativ mici. viermi sârmă.

utilizaţi pentru presurizarea substanţelor lichide în butelii metalice (spray-uri). Printre aceste alternative se numara amestecuri cu volatilitate redusa – si continut redus de benzen si alte componente toxice. „Stratul de ozon” este situat în stratosferă. sau a radiaţiilor UV). asa cum e CO2. ce contin sulf si azot. iar in unele tari in curs de dezvoltare. la prepararea maselor plastice expandate. HNO3. Acolo unde benzina cu plumb era inca larg folosita.Iar conform prognozelor recente.In majoritatea tarilor industrializate. pH-ul ideal al apei de ploaie e 5. sau pentru stingerea incendiilor. ale caror pH e mai mic decat pH-ul apei naturale. orice program menit sa reduca gradul de poluare trebuie sa fie indreptat in principal impotriva emisiei de gaze de asapament. Degradarea stratului de ozon s-a atribuit unor cauze:  naturale (o specie de nori existentă la poli. În concentraţii mari este dăunător.6-5. Unele tari promoveaza intens folosirea combustibililor alternativi care ard mai curat decat cei pe baza de titei. numarul automobilelor se va dubla in urmatorii 40 de ani. intre anii 1976 si 1980. afectând plantele şi provocând afecţiuni respiratorii. eliminandu-se in urma activitatii umane SO2 si NOx se transforma in atmosfera in particule acide. ceata. Absorbind energie. Dupa ce afost luata aceasta masura S. pH-ul slab acid al apei de ploaie se datoreste faptului ca substantele naturale din atmosfera.7. impreuna cu ploaia sau 14 . Dacă toate razele ar ajunge pe Pământ. Acest strat filtrează aproximativ două treimi din razele ultraviolete emise de Soare. Aceasta depinde de compozitia gazului. In prezent se afla in folosinta peste 500 de milioane de automobile in uz particular si comercial. termocentralele sunt sursa a doua treimi din cantitatea de dioxid de sulf eliberata in aer si o treime pana la jumatate din toti ceilalti poluanti. cu ace foarte fine de gheaţă. duce la scaderea fertilitatii solului. Cu exceptia oraselor in care mersul pe jos si cu bicicleta sunt principalele forme de transport. la coroziunea podurilor si monumentelor arhitecturale. agravand puternic problemele legate de poluare. În straturile inferioare ale atmosferei. ca agent de răcire al frigiderelor şi congelatoarelor.ploaie. unde cererea de autyomobile va creste probabil la sfarsitul secolului cu 200%. care este egal cu 5. Apoi. SO2 si NOx se transforma in acizii H2SO4. mai ales in zonele urbane. pe suprafaţa cărora se descompune ozonul. ajungand la un miliard. Practic. Pământul este înconjurat de un strat de ozon situat la o altitudine foarte mare. În stratul de ozon are loc o transformare continuă între diferitele forme de oxigen. ozonul este eliberat în aer ca un agent poluant. Energia necesară derulării acestor reacţii provine de la radiaţiile Soarelui. este vorba de „aer ozonat” şi nu de ozon pur. O alta varianta este “oxigenarea” combustibilului prin adaugarea de alcool.Aceste gaze au ajuns în stratul superior al atmosferei şi au deteriorat stratul de ozon al Pământului. numarul automobilelor se afla in crestere rapida. întinzându-se de la 15 la 50 km. Degradarea stratului de ozon Substanţe numite CFC-uri (clorofluorocarbonuri) au fost utilizate în spray-uri pentru expulzarea conţinutului. fiind însă cel mai concentrat la 20 – 25 km. Formarea in cantitati mari a oxizilor se formeaza in urma arderii petrolului si carbunelui. Ozonul este însă şi un gaz care ajută vieţii. Aceste particule intra in reactie cu vaporii de apa. Cea mai mare cantitate de oxizi se intalneste in orase.Chiar in orasele in care predomina transportul cu bicicleta. care intervin cu ponderea cea mai mare. sau altfel spus.U. ca solvenţi industriali etc. ce scad pH-ul apei de ploaie. în special la Polul Sud.  antropice. Pentru prima data termenul a fost introdus de Angus Smith. De aceea.A. mai ales din spectrul UV. Intrand in reactie cu vaporii de apa. ceea ce a cauzat o scadere a continutului de plumb in sange cu 37%. stratul de ozon împiedică ca razele UV să ajungă la suprafaţa Pământului şi să producă daune. având un număr mai mare de molecule de ozon în compoziţie decât aerul obişnuit (care conţine mai ales azot şi oxigen). pierderea lumii vii a bazinelor acvatice. determina toxicitatea apei potabile in urma dizolvarii in apa a Pb din conducte si scade transparenta apei. iar pH-ul real e variabil de la o regiune la alta. Ploile acide duc la distrugerea suprafetelor date cu lac si vopsea. participa in reactie cu apa de ploaie: CO2+H2O H2CO3. toate programele de control al poluarii se concentreaza in primul rand asupra automobilelor si termocentralelor. Principalii vinovaţi sunt freonii (CFC – clorofluoro-carbonaţi-).6. Marirea acestui numar se va manifesta cel mai intens intens in tarile aflate in curs de dezvoltare. transformandu-le in amestecuri acide. HNO2 si H2SO3. consumul de benzina cu plumb a scazut cu mai mult de jumatate. Ploaia acida se formeaza in rezultatul reactiilor din atmosfera cu substante. adica de zece ori mai multe decat in anul 1950. cea mai eficienta strategie a fost cea de interzicere a adaugarii acestui metal la combustibil sau scaderea drastica a cantitatii adaugate. 24. Ploile acide Sub termenul de "ploi acide" sau "precipitatii acide" se includ toate tipurile de precipitatii . asupra carbunelui ieftin folosit pentru incalzirea locuintelor si pentru gatit. în urma unor procese industriale sau a gazelor de eşapament. zapada. lapovita. ar fi dăunătoare vieţii de pe planetă. care filtrează majoritatea radiaţiilor ultraviolete dăunătoare ale soarelui. 23.

Prelucrarea metalelor şi a rocilor antrenează în aer pulberi. 25. Cand ploua sau ninge. cum sunt carbunele. de procesele de combustie. se trage gaz natural. deşi trăim pe “Planeta albastră”. In Germania de Vest s-a trecut la utilizarea benzinei cu continut redus de plumb si la limitarea emisiunilor nocive ale tuturor vehiculelor. fie că acestea furnizează energia calorică necesară în procese industriale sau pentru încălzirea încăperilor sau pentru obţinerea lucrului mechanic necesar deplasării autovehiculelor.apa Un inventar sumar al resurselor de apă evidenţiază. în măsura în care acumularea poluanţilor va lua proporţii. Sursele de provenienţă a poluanţilor atmosferici sunt extrem de variate.20 ha). Cand se ard combustibili fosili. de substanţe ori de energie având o acţiune nocivă de natură a pune în pericol sănătatea umană. cad la pamant. Elvetia. La pH de 6 mor crevetele.5 mor bacteriile bentonice. Sivicultorii incearca sa reintroduca ulmul in Europa Occidentala. Pe intreg cuprinsul URSS impartirea parcelelor nu se face pe terenurile arabile si irigabile. Din substantele organice depuse la fundul bazinului acvatic are loc eliberarea metalelor toxice. epuizarea acviferelor s-a răspândit de la cazuri izolate la suprafeţe întinse. acid carbonic si acid azotic. in inima padurii. La pH de 4.ne vom pomeni ca intreaga republica va deveni un oras gigant. ceea ce duce la scăderea continuă a nivelului pânzelor freatice. ci pe mica mosie a codrilor. Slovacia. NV şi S Indiei. delta Niprului … Si nici una in Moldova. Aciditatea mare a apei duce la descompunerea Al. E lucru stiut ca Moldova are cel mai mare jos nivel de impadurire: la un locuitor revine 0.07 fata de 3. o disponibilitate destul de redusă a acestora. Cele mai dese ploi acide au loc in SUA. extinderea irigaţiilor.Germana catre sf. Hg. se emit oxizi de sulf. 26. aerosoli de metale grele etc. Practic numai apele continentale (subterane şi de suprafaţă) pot fi luate în considerare în evaluarea disponibilităţilor. apa pentru irigaţii este pompată din subteran mai reped decât poate natura să refacă rezervele. continentală sau globală. Moartea lor duce la acumularea reziduurilor organice la fundul bazinelor acvatice. Niderlanda. benzina sau petrolul. în oraşe. Germania. Ulterior. Plantele acvatice cresc foarte bine in apa cu pH de 7-9.5 milioane hectare de padure ale tarii au fost distruse). Baikal . Referindu-ne la sursele antropice acestea sunt reprezentate. Aproape langa fiecare sat din Moldova creste imediat. ca la nelumea: in locurile distribuite se inalta peste noapte palate cu 2-3 etaje si un buncar.2. prin poluare. existând de altfel numeroase clasificări în acest sens. incat este nimicita flora si fauna. astfel ca.5 mor pestii. resursele de apă suportă şi o accentuată epuizare cantitativă. Până la începutul anilor ’70. in timp ce bietul taran umbla ani intregi pe drumuri dupa o scandura sau o caldare de mortar. Ploaia acida are o actiune negativa asupra bazinelor acvatice: duce la marirea aciditatii pana la asa nivel. sunt numai câţiva din factorii care conduc spre epuizare. Pb. La noi in Moldova. o mare 15 . Cehia. importandu-l din China si Japonia. din cauza încălzirii şi a automobilelor şi în apropierea unor unităţi industriale. direct sau indirect. insectele. manifestându-se mai ales în apropierea surselor de poluare. este instalata lumina electrica. dispare planctonul. Sunt afectate părţile nordice şi centrale ale Chinei. In Moldova a inceput sa repartizeze loturi pentru vile si nu oriunde. In URSS avem deja 8 rezervatii biosferice: Berezeni (Bielorusia). Efecte cumulative ale poluarii aerului la scara locala Poluarea aerului este definită ca fiind “introducerea în atmosferă de către om. carbon si azot in atmosfera. întrucât numărul puţurilor de extragere a apei a crescut exponenţial. Modificările climatice. Industria chimică şi petrochimică sunt responsabile de numeroase emisii ale celor mai toxici poluanţi. intr-o buna zi . În timpul ultimelor decenii. Cd. Odata cu castelele de peste noapte sunt construite drumuri pavate. a deteriora bunurile materiale şi a aduce atingere ori a vătăma valorile de agrement şi utilizările legitime ale mediului. Adăugând la acestea disparităţile regionale. Infestarea mediului inconjurator datorita CO2 furnizat de industrie si de parcul auto se afla la originea pierderilor ireparabile cauzate padurii de "ploile acide". Si toate acestea au loc ziua in amiaza mare. Repetec (Asia Centrala). Astfel. se modernizeaza parcul tehnic aerian. de altfel deloc de neglijat.3 ha media pe tara (in Canada sau Finlanda . La acestea se adaugă poluarea aerului din interiorul clădirilor (unde omul îşi petrece aproape 80% din timp) şi la locul de muncă (unde concentraţiile substanţelor toxice pot determina apariţia de afecţiuni acute şi cronice). efectele se vor resimţi la scară regională. la pH de 5. poluarea atmosferică a rămas un fenomen exclusiv local.F. în ciuda unei aparente abundenţe. alte tari ale lumii. acesti acizi ajung pe pamant sub forma a ceea ce numim ploaie acida. care pot rezulta în procesul producţiei sau constituie produse finite. iar omul isi construieste o coliba. Apoi. anilor 70 (mai mult de o treime din cele 7. dispersaţi sau depuşi pe suprafaţa terestră. a prejudicia resursele biologice şi ecosistemele.daca nu chiar maine . legate de distribuirea resurselor de apă. Acesti oxizi se combina cu umezeala din aer si formeaza acid sulfuric. unde ar putea sa stea la dos pe timp de ploaie sau sa pastreze o sapa. aceasta poate deveni un factor restrictiv. Australia. Se construiesc mari rezervoare de apa pentru stingerea incendiilor. în cea mai mare proporţie. amfibiile. "Ploile acide" au fost depistate pentru prima data in R. Poluanţii ajunşi în atmosferă se diferenţiază prin proprietăţile lor fizice (stare de agregare) şi chimice fiind mai mult sau mai puţini predispuşi de a fi neutralizaţi. urbanizarea. Impactul antropic prin supraexploatarea resurselor. Dincolo de degradarea lor calitativă. tarile fostei Iugoslavii.zapada.

participă implicit la degradarea şi poluarea mediului înconjurător şi a potenţialului turistic. fie prin presiunea directă a turiştilor asupra peisajului. şi cea mai mare importatoare. în mare parte. conflicte sociale. în care combustibilii fosili. din ce în ce mai ample. Deşi energia se prezintă sub multiple forme. mai mult de jumătate din consum s-a realizat în ultimele două decenii. Crearea de căi de acces care pot suporta circulaţie turistică ridicată. Impactul antropic prin supraexploatarea resurselor. Un exemplu elocvent de epuizare îl reprezintă formaţiunea geologică Oglala – unul din cele mai mari acvifere (pânze freatice) ale lumii. care a fost iniţial declarată rezervaţie geologică şi biogeografică.. fiind asociat chiar cu ideea de neocolonialism. Astfel. deservind mii de utilizatori într-o regiune de obicei fragilă. 28. De asemenea. reprezintă peste 90%. pe termen lung contribuie la progresul politicilor şi măsurilor de conservare a energiei. chiar şi în lipsa altor amenajări. pentru acest acvifer. impactul manifestându-se ca o modificare a mediului de viaţă pentru organismele acvatice. Africa de Nord. Aceasta se manifestă fie prin neconcordanţa calitativă dintre resurse şi dotări (de exemplu. În acelaşi timp. cât în plan calitativ. Astfel. Din figurile 5 şi 6 se observă repartiţia diferenţiată din punct de vedere geografic a principalelor rezerve şi a marilor consumatori. pe măsură ce tot mai multe ţări avansează tehnologic. 27. 51. în schimb. Astfel. la nivel global.combustibilii fosili Progresul omenirii este asigurat de posibilitatea creşterii consumului energetic. realizând. în circuitul hidrologic. florei şi faunei sau a altor obiective turistice pe care le poate deteriora parţial sau total. creşterea criminalităţii. la circa 325 miliarde m³. prin sufocarea acestuia. resursele naturale suportă presiunea unei circulaţii turistice mai intense care contribuie la degradarea lor.7% din rezervă. cea mai importantă zonă de exploatare. transformă potecile în ravene şi albii torenţiale. Situaţia cea mai critică o înregistrează petrolul. în detrimentul factorului natural. paralel cu o continuitate a creşterii consumului. cum este cazul României). Practic. pentru a iriga 4. Industria şi consumul menajer afectează resursele de apă nu atât în plan cantitativ. puţine pot fi valorificate în procesele productive. fie prin nerespectarea corelaţiei logice cantitative dintre resurse şi dotări. Această diferenţiere spaţială induce numeroase tensiuni. poate conduce la deteriorarea peisajului. întrucât ea este pe de o parte cel mai mare consumator de apă (peste 52% din consumul total). precum şi a progreselor tehnologice în exploatare. la perturbarea ecosistemelor. iar tendinţa este în continuare crescătoare. Resursele de petrol ridică şi numeroase probleme de ordin geopolitic.2 milioane hectare de teren agricol (cu circa un milion mai puţin decât în 1978). O categorie aparte de resurse. în 1996. pe pantele mari. Astfel se explică structura surselor de energie utilizate. Cifrele însă nu reflectă acutizarea problemei. Excesul de amenajare conduce la degradarea mediului ambiant şi la scăderea atracţiei zonei prin supradimensionarea factorului antropic. generată de sezonalitatea activităţii turistice determină perturbarea proceselor naturale şi degradarea peisajelor.2% din exportul mondial de petrol. Supraaglomerarea.parte din vestul S. aducând mii de turişti care. şoseaua transfăgărăşană a distrus valea glaciară Bâlea. fie prin concepţia greşită de valorificare a unor zone. deşi abundentă. Deficitul total a ajuns. fenomen cunoscut sub denumirea de “Primul Şoc Petrolier”. în ciuda eforturilor. ca orice activitate umană. Deşi pe termen scurt efectele economice sunt nefavorabile. puncte şi obiective turistice. distrugerea dotărilor şi monumentelor de artă. aglomerări etc. Anual se preiau din acesta 12 miliarde m³ de apă. iar energia de diferite tipuri. fiind un consumator de spaţiu şi resurse turistice. contribuie la consumul acestora cu 16. Astfel. Pe aceeaşi scară de mărime se înscrie şi America de Nord. Acestea solicită concentrarea energiei. Generarea deseurilor 16 . de intensivizarea transferului de energie. peisajul cu stâlpi care invadează versanţii şi platoul Bucegilor. o constituie resursele turistice sau potenţialul turistic. dotarea la un nivel inferior de suport a unor zone turistice care dispun de resurse excepţionale. de investigare a noi zăcăminte. iar pe de altă parte apa folosită nu se reîntoarce direct. cărbunele şi gazele naturale sunt principalii furnizori de energie pentru societatea actuală. care se situează pe locul al doilea în rândul importatorilor. telefericul reprezintă o altă modalitate de intensificare a circulaţiei turistice. este puternic dispersată. de altfel. Turismul contemporan implică şi un impact asupra valorilor culturale prin declinul tradiţiei. decât în proporţie foarte mică. Turismul. întrucât ea reflectă. şi deosebirile în nivelul de dezvoltare economică. rezervele pentru acestea înregistrează o continuă scădere.8%. materialism. Europa Occidentală deşi deţine numai 1. Cea mai gravă formă de supraexploatare a resurselor turistice o constituie amenajarea turistică necorespunzătoare. pot fi semnalate şi cazuri în care amenajarea are la bază motivaţii economice fără a fi corelate cu capacitatea de suport a ecosistemelor naturale. cu un grad ridicat de concentrare. la înlăturarea risipei şi ineficienţei energetice. în prima jumătate a anilor ’70 se declanşează criza energetică prin creşterea explozivă a preţului petrolului. Am subliniat rolul agriculturii în epuizarea acestei resurse. În aceeaşi ordine de idei. fiind.A. Deşi motivaţia investiţiei este legată de sistemul politic care a permis manifestarea şi înfăptuirea dorinţelor individuale la o asemenea scară. peste 400 de miliarde de barili s-au consumat şi rezervele estimate sunt în jur de 900 miliarde de barili. Orientul Mijlociu şi Apropiat este. Orientul Apropiat. Petrolul..U. Peninsula Arabică. dar a căror importanţă este în continuă creştere. Astfel. ducând la o gravă mutilare a peisajului. fără să conţină elemente intenţionale.

calitatea aerului . de altfel urme ale civilizaţie moderne. edituri. corespunzand unei tendinte generale si in generarea deseurilor.) şi alte materiale diverse. solvenţi. Impactul ecologic este generat atât de spaţiul ocupat şi de necesitatea supravegherii. s-au conturat şi au luat apoi o amploare din ce în ce mai mare preocupările legate de mediul înconjurător. astfel încât cunoaşterea umană să acopere toată complexitatea naturii. NORMALE SAU SALBATICE.etc in special sub forma de hartie si cartoane sanitare.Se constata destul de multe preocupari privind imnpactul potential al unui management neadecvat al deseurilor asupra sanatatii umane si asupra ecosistemelor(contaminarea apelor si solului. • deşeurile minerale lichide. să cuprindă întregul ansamblu. mai concret. dintre sistemele alcătuite de plante şi animale. Ecologia – continut si obiect de studiu Realitatea ultimelor decenii a adus în atenţia publicului larg. Deşeurile nucleare provin din laboratoarele de cercetare. cât şi de riscul contaminării mediului (apă. ecologia are ca obiect de studiu relaţiile de interacţiune dintre materia vie şi mediu. nocive. valorificând. De exemplu. -speciale. explozive sau radioactive. analiza problemelor s-a dovedit insuficientă. Faptul că situaţia actuală nu are precedent este explicat nu atât de dezechilibru. cenuşile rezultate în urma incinerării deşeurilor. precum nisipurile de topitorie. gudroane. organisme). peisajul). Ecologia este domeniul ştiinţific care dispune de instrumentarul specific şi nu numai pentru a răspunde acestor cerinţe. modelele de comportament promovate prin religie sunt numai câteva din elementele care ne conving de neputinţa omului în faţa forţelor naturii. REZULTAT AL UNOR deversari sau depozitari necontrolate .). în acelaşi timp. direct proporţionale cu acestea. 29. în cea mai mare proporţie. Pentru a găsi soluţii. anumite 17 . cât de inversarea raportului. din locuinta sa sau din meseriile pe care le exercita in aceasta si care pot fi lichide sau solidfe. Cuprind deşeurile rezultate din activitatea zilnică de întreţinere (resturi alimentare. aflat într-o stare fără precedent. Este vorba de raportul de forţe dintre natură şi societate. scoli. desurile sunt generate de diferite surse: -menajere propriu-zise din activitatea gospodareasca a omului. aer. • deşeuri minerale solide. De-a lungul timpului.In conditiile unor realizari in recircularea deseurilor. rezultă un raport om-natură supraunitar. ecologia îşi propune să pună în evidenţă mecanismele intime ale vieţii pe Terra. prese. ale proceselor naturale de transformare ale substanţei. sol. energiei şi informaţiei în care se angajează materia vie organizată sub formă de sisteme. 30. deşeurile se împart în următoarele categorii: deşeuri menajere. din producerea de energie nucleară. în general. obiectele de folosinţă îndelungată (aparate frigorifice. pentru a pune premisele unei relaţii armonioase cu natura. Cu alte cuvinte. calculatoare electronice etc. noi. percepţia fiecărui om. medicale şi. în funcţie de timpul de înjumătăţire al izotopilor radioactivi pe care-i conţin.) deşeuri legate de folosirea automobilelor (pneuri. -din constructii sub forma de moloz si alte detritusuri minerale. valorile culturale. În sens general. structurare şi funcţionare la transformările generate de procesele ireversibile specifice acesteia. cu sau fără ştiinţa noastră ieşim învingători din lupta cu natura sau cel puţin din numeroase bătălii. deşeuri industriale sunt cele generate de procedeele de fabricaţie şi pot fi încadrate în trei mari categorii: • deşeuri organice. -industriale de orice gen. cuprinzând relaţiile intra. caroserii. nivelul veniturilor individuale fiind. precum deşeurile de hidrocarburi. sărurile de călire cianurică. În acest context.Aceasta ridica importante intrebari asupra capacitatii facilitatilor existente pentru tratamentul final si al depozitarii. -din administratie. spitalicesti. Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul relatiilor de interacţiune din biosferă. totusi. ecologia este ştiinţa gospodăriei din natură. Vieţuirea unor organisme în asociaţii permanente nu este întâmplătoare. -comerciale in special ambalaje mari. Volumul deşeurilor menajere depinde de nivelele de consum. cantitatea de deseuri solide trimise spre depozitare pe teren este in crestere. ambalaje etc. Clasificarea deseurilor În funcţie de provenienţa lor. de la modul de organizare. abordarea fenomenelor şi proceselor trebuie să fie holistă. descrierea. Sau. Inventarierea. O scurtă privire în istorie. precum si locul si conditii sociale de acceptare a noilor facilitati (de ex:NIMBY pentru controlul depozitelor si instalatiilor de incinerare) Dat fiind faptul ca in orase se desfasoara multiple activitati. suportul informaţional acumulat în diverse alte domenii. a felului cum convieţuiesc plantele şi animalele. arderii combustibililor solizi etc. precum cele provenind de la băile de decupare şi tratament la suprafaţă a metalelor. echilibrul. ziare. Fiinţele vii trăiesc în dependenţă reciprocă. Examinând însă noile dovezi.şi interspecifice şi relaţiile cu mediul de viaţă anorganic. televizoare. Luând în considerare sensul etimologic . Tot în această grupă sunt cuprinse materialele reziduale rezultate în procesul de depoluare a apei şi aerului. dar şi a factorilor de decizie nenumărate dovezi ale unui raport de forţe dezechilibrat. recipienţi etc. Se caracterizează prin nivele de activitate deosebite care se menţin diferite perioade. armonia rareori au fost atribute ale acestui raport. utilizarea terenului. -STRADALE URBANE. oamenii.

ecologia proceselor de degradare. în special.a. un rol din ce în ce mai important. ecologie acvatică. degradare chimică (poluarea cu metale grele. pulberile din atmosferă. De aceea. pe de altă parte. ekistica (ecologia aşezărilor umane) . limita inferioară – de nivelul organismului individual. Extinderea obiectului de studiu al ecologiei asupra întregului mediu biotic al antroposferei duce la înglobarea în domeniul său şi a unor domenii extrabiologice. variabilitatea în profil teritorial se exprimă la nivelul interacţiunilor specifice sistemelor supraindividuale. de asemenea. în parte. care are în vedere studierea raporturilor de convieţuire ale indivizilor în cadrul populaţiilor şi a raporturilor dintre populaţii în cadrul biocenozei. ca părţi ale biosferei – ecosistemului. ca studiu al particularităţilor interacţiunilor viaţă-mediu. Ecologia populaţiilor abordează problema dinamicii şi interacţiunii acestora la nivelul plantelor. Ca atare „ecologie” a fost construit pe baza a două cuvinte greceşti: oikos şi logos (logia = discurs). peisaje. rezultând: oceanografia. amenajarea sau exploatarea ecosistemelor şi a resurselor regenerabile ale biosferei. Prin activitatea sa economică. Astfel. ecologia a fost trecută în rândul ştiinţelor prioritare. plantele care produc asemenea substanţe nu se pot reproduce fără ajutorul insectelor respective. o altă delimitare se realizează în funcţie de domeniul de aplicabilitate al rezultatelor cercetării. O dată cu apariţia fenomenelor de poluare şi degradare a mediului. latinul vicus (cartierul unui oraş. El va pune „la treabă” multe plante şi animale pentru a-i completa forţa şi pentru a-i procura hrana. Solul se constituie adesea şi în “staţia” finală a poluanţilor emişi iniţial în alte medii. care desemenează o unitate socială superioară „casei” şefului de familie. Activitatea de cercetare-dezvoltare în ecologie se circumscrie în jurul a mai multe direcţii. gospodărirea resurselor naturale etc. omul pătrunde în procesele complexe din ecosisteme. ecologia animală. Ca ştiinţă aplicată. ceea ce reprezintă esenţa ecologiei generale sau a ecologiei teoretice.insecte nu pot trăi fără nectarul florilor. burg) şi grecul oikos (habitat. În acest sens. apoi rezolvate. un sistem complex a cărui poluare trebuie înţeleasă dincolo de limitele impurificării. punând accentul pe creşterea gradului de cunoaştere din domeniu pe diferite direcţii: ecologie terestră. sociale şi chiar politice. Limita superioară a domeniului de studiu al ecologiei este reprezentată de biosferă. biospeologia. modificarea pH-ului şi degradare biologică (poluarea cu germeni de boli). limnologie. La baza subdivizării pot fi şi domeniile de viaţă. ecologia umană ş. aceasta se manifestă ca o dereglare în mai multe planuri: degradare fizică (compactare. Multiplicarea cantitativă şi calitativă a fenomenului ecologic a făcut ca în cadrul ecologiei să se diferenţieze mai multe subdomenii: ecologia vegetală. Din punct de vedere al nivelului abordat din organizarea sistemică a viului. care factori influenţează echilibrul ecologic şi cum poate fi atrasă entropia joasă din diferite regiuni ale Terrei sau din lumina şi căldura Soarelui. În fapt. naturale sau antropice. În ecologie se subliniază şi un punct de vedere mezoecologic. Ecologia ecosistemelor sau a comunităţilor are ca obiect de cercetare elemente care nu mai sunt exclusiv biologice. ţinându-se seama de interacţiunea lor cu condiţiile mediului abiotic. reprezentate de: ecologia populaţiilor. preluând o parte din materie pentru interesele sale şi ale societăţii. ecologia comunităţilor. ecologia agricolă. ca suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare din cadrul diferitelor ecosisteme. ea este chemată să joace. De asemenea. pentru a fi posibilă evidenţierea cât mai corectă a relaţionărilor. se diferenţiază: Autoecologia. şi cu activitatea economică. distrugerea structurii). În sfârşit. prin latura sa negativă (afectarea proceselor naturale de obţinere a hranei. cu un pronunţat rol practic. acasă). Această rădăcină a dat sanscritul vecah (casă). Ecologia aplicată prin care sunt investigate diverse procese rezultate din interacţiunea omului cu sistemele ecologice sau sunt aplicate rezultatele cercetărilor teoretice în vederea creşterii armoniei activităţilor umane în relaţiile cu mediul înconjurător: reconstrucţie ecologică. în activitatea sa economică omul va trebui să ştie ceea ce se petrece în lumea plantelor şi a animalelor. fiind integrate şi ciclurile materiei. Sub aspect sintetic. de productivitate etc. sociale şi politice generate de expansiunea omului în biosferă. Construit precum termenul de „economie”. bogat în substanţe zaharoase. precum şi diferenţierea scărilor de abordare în funcţie de procesele studiate. ecologia ecosistemelor. biomuri. ecologie spaţială sau a peisajului etc. limnologia. cele mai multe din problemele legate de ocrotirea. ca ştiinţă a interacţiunilor din şi dintre sistemele supraindividuale. Fenomenul ecologic. Ecologia spaţială are în vedere localizarea ecosistemelor şi modul cum relaţiile spaţiale. ecologie agricolă. a existenţei societăţii). Poluarea solului Poluarea solului constă în orice acţiune care produce dereglarea funcţionării normale a acestuia. populaţional sau biocenotic. din rădăcina indo-europeană weik. Astfel. prin contribuţia sa la dezvoltarea unui nou mod de gândire. devine un partener permanent în procesele de adoptare a deciziilor economice. precipitaţiile acide ajung la suprafaţa solului. infiltrarea apelor cu diferite încărcături poluante duce la reţinerea acestora pe profilul de sol. ecologie globală şi pe diferite niveluri: ecosisteme. conducând la interpretarea sistemică a proceselor ecologice. ecologia dezvoltă şi pune în practică cunoştinţele teoretice de la care ar trebui puse. 31. În următoarele decenii. ecologia forestieră. Ecologia. Solul este. care studiază caracteristicile ecologice ale unei specii. evidenţiind adaptările sale la acţiunea factorilor de mediu fizici şi biotici şi Sinecologia. animalelor şi microorganismelor. 18 . de abordare a realităţii economice. ecopedologia. sistemul general al biosferei devine un sistem deschis spre spaţiul interplanetar. în funcţie de natura mediului. se individualizează: Ecologia teoretică. în general. biosferă. are puternice legături cu activitatea omului. termenul de „ecologie” derivă. ecologia scoate în evidenţă relaţiile viaţă-mediu. fluxurile energetice şi transmiterea informaţiilor.

hazardele se diferentiaza in: Hazarde cu efecte reduse .Sursele de poluare directe sunt reprezentate de depozitarea diferitelor materiale (steril. solul. Chiar daca de obicei dureaza cateva secunde. etc.) Spre deosebire de alte resurse naturale.variabilitatea organismelor vii din ecosistemele terestre si acvatice si din cadrul complexurilor ecologice din care acestea fac parte. termenul este folosit uzual pentru a desemna corpuri solide. Alunecarile de teren . se poate forma un tsunami care sa inunde coastele inconjuratoare. 3. Cand cutremurele se declanseaza intr-un ocean sau lac mare. deşeuri menajere şi industriale). Biodiversitatea. irigaţiile. viiturile etc. ridicarea nivelului Oceanului Planetar. proprietarilor. Prin semnificaţia sa în ilustrarea caracterului linear al transferului de materii.5 mil specii. pentru bunurile produse de acesta si pentru mediul inconjurator.sunt volume de apa ce trec peste albiile raurilor. contaminarea apei potabile. scufundand regiuni de pamant. necesită o perioadă lungă pentru refacere iar aceasta nu va fi integrală. lacurilor sau coastele oceanelor.Fauna Terrei cuprinde 1. raniri de persoane ce necesita interventia formatiunilor de protectie civila. In functie de suprafata afectata. Vegetatia=totalitatea asociatiilor de plante existente intr-un ecosistem situat intr-o anumita zona climatica etc.definire. precum şi de o serie de activităţi care afectează proprietăţile fizice.cutremurele. clasificare Definitie: Hazardul este un eveniment amenintator ai reprezinta probabilitatea de aparitie. marina. Totusi. semnificaţia cuprinde practic întreaga gamă de substanţe care constituie poluanţi de orice fel (concepţia anglo-saxonă) Cu toate acestea. etc. Componente: Fauna= Totalitatea speciilor de animale dintr-un grup taxonomic. lente . Inundatiile . se disting doua mari categorii de hazarde: hazarde naturale . Dezastre(catastrofe) . tevilor de apa si gaze. distrugerea recoltelor si lanurilor. desertificare si eroziunea solurilor.sunt fenomene naturale majore in multe regiuni ale lumii. se remarcă poluarea solului prin depozitarea deşeurilor. Hazarde locale si punctuale .ex. diversitatea cuprinde variabilitatea din cadrul speciilor.) In functie de marimea efectelor.ex. dintr-o era sau perioada geologica. între specii si între/în cadrul ecosisteme/lor.alpina. legate în special de practica agricolă (modul de efectuare al lucrărilor mecanice. substanţe vâscoase ori lichide concentrate care nu sunt emanate în aer sau nu se scurg în ape.sunt cele mai intalnite de-a lungul limitelor placii tectonice. montana. ele pot produce soluri bogate unde recoltele se pot reface. hazardele pot fi: Hazarde globale sistemice .definitie. care de obicei nu erau scufundate. a unui fenomen potential daunator pentru om. tendinta de incalzire a climei. întrucât nu se pot reproduce condiţiile şi istoria milenară a formării sale. ploi torentiale sau inghetarea apei subsolice 19 . Deşeurile sunt materiale care nu au nici o utilitate.afecteaza suprafete intinse pe continenete(ciclonii.efectele acestor hazarde depasesc capacitatea societatii de a reactiona eficient prin folosirea surselor locale. Hazrde naturale: 1. cauzand pierderea vietilor omenesti. prabusirea barajelor. tornadele. In functie de durata de manifestare hazardele sunt: rapide .seceta. distribuite si grupate dupa anumite conditii naturale:factori pedologici si climatici.care sunt de doua tipuri: endogene(generate de energia provenita din interiorul planetei) si exogene. v. acest tip de poluare s-a extins odată cu creşterea volumului deşeurilor.Se distinge flora continentala.produc pagube importante. ele pot cauza pagube pe arii extinse cladirilor. dintr-un teritoriu administrativ. liniilor de curent electric si comunicatii si soselelor.subacvatica 33. Cutremurele . componente Biodiversitate . Hazarde. odată distrus. Un hazard este considerat dezastru daca sunt cel putin zece pierderi de vieti omenesti sau 50 depersoane ranite si pierderi materiale de peste un milion de dolari. dintr-o zona geografica naturala. Inundatiile sunt o amenintare majora. 2. proprietati si locuinte. 32. pesticidele etc.tropicala. Hazarde cu efecte severe . Focul cauzat de tevile de gaze si de caderea liniilor de curent este o cauza primara de pagube in cutremurele moderne. In functie de geneza. Cutremurele sunt frecvent asociate cu activitatea vulcanica. Ele pot declansa si alte hazarde ca: alunecari de teren si chiar incendii. v. fiind necesare interventii si ajutoare pe plan national si international. Astfel de fenomene includ caderea pietrelor si avalanse. intr-o anumita perioada. Iniţial un atribut al marilor aglomerări urbane. Alunecarile de teren cauzeaza pagube imense pentru sosele. structura specifica a populatiiolor vegetale.care sunt generate de diferite activitati umane. hazarde antropogene . dar pot aparea aproape oriunde.produc pagube mici ce pot fi remediate prin forte locale. Ele pot declansa alte hazarde ca: cutremure. Flora=totalitatea plantelor din biosfera. Hazarde globale cu efecte regionale . Clasificare alunecarilor de teren depind de felul in care se misca si natura materialului miscat. eroziunea. valuri cauzate de furtuna.Ex:v. cutremurele etc. O inundatie poate fi cauzata de precipitatii intense si prelungite. În acest cadru general.

pe de alta.4. ecologia studiază bazele naturale ale spaţiului vital al omului în dimensiunile relevante acestuia. care în elaborarea tezelor sale prelucrează informaţii din domeniile ştiinţelor fundamentale.Relatia ecologiei cu alte stiinte Fenomenul ecologic se remarcă prin complexitatea dată de diversitatea elementelor participante. 1987). climă etc. ceea ce justifică atributul de „acoperişul ştiinţelor”. În geografia clasică s-a încetăţenit noţiunea de peisaj. producătoare de viaţă. Analiza geosistemică în abordarea problemelor ecologice. pe de o parte şi de interacţiunile posibile dintre acestea. ca o dimensiune a încărcăturii acestuia cu resurse de viaţă. Pusă astfel problema. pentru cunoaşterea lui este necesară integrarea informaţiilor furnizate de mai multe domenii ştiinţifice. de o ştiinţă enciclopedică. alunecarile de teren. mlaştinile etc. luncile. într-adevăr. Organismele constituie componentele de vârf ale structurii geosistemului. productivitatea biologică a geosistemului capătă atributul măsurii calitative a acestuia Cerinţele ecologice ale timpurilor noastre au inclus în terminologia de specialitate şi noţiunea generică de mediu. cutremurele. când Ecologiei. teză care nu este identică cu cea a nivelurilor de structurare din interiorul organismelor (celulă. numit landşaft. Tsunami-urile . Geosistemul are caracter spaţial. reprezintă o expresie. Ele se gasesc in limitele placii tectonice. cum ar fi Insulele Hawaii. Mai mult. accentuând procesele geomorfologice (Roşu. o concretizare a calităţii geosistemului. incendiile si alte hazarde pot fi provocate de eruptiile vulcanice. acest concept se cuprinde în cadrul mai larg al geosistemelor. Asupra raporturilor sale cu noţiunile de peisaj şi geosistem persistă unele confuzii. Ecologia a dus la reconsiderarea interacţiunilor biotice din biosferă (nivel trofic. apă. Geosistemele se bazează pe interacţiunea elementelor geomorfologice. familie. naturale şi sociale. Valurile de pietre.). precum şi la ştiinţele tehnice. spre deosebire de ecosistem. 5. geochimia. eruptii vulcanice sau alunecari de teren. Ecologie–Geografie Apropierile dintre geografie şi ecologie ajung la zone de intersecţie foarte largi. ponderea principală revine când Geografiei. Ecologia a adus cu sine. cauzate de falii cand un cutremur se produce. lanţ trofic). teza nivelurilor de organizare a vieţii (individ. dar devastatoare pentru coaste. botanica etc. Ecologie-Biologie După unii autori. să fie utile pentru ecologie în explicarea proceselor de interacţiune dintre plante şi animale. vegetaţie. la o viziune mai completă a relaţiilor dintre organisme şi mediul lor de viaţă la care se „adaptează” şi pe care îl adaptează. Ele pot duce vasele mari din apropierea tarmului foarte departe pe ocean. o filosofie vie a contemporaneităţii. care se identifică cu calitatea funcţională a acestuia. dar exista si pe „locurile fierbintiâ€� ale Pamantului. 34. Ele sunt imperceptibile in interiorul oceanelor.). cunoaşterea structurii geosistemului sub raport geoecologic. Pentru geografi. Este vorba. s-a pus accentul pe potenţialul său energetic. în înţelesul său geografic. Totusi. ca o sinteză a reprezentărilor concrete ale intercondiţionărilor dintre componentele naturii (relief. ţesut.. sistem) şi nici cu cele adoptate în sistematică (specie. biochimia. statistică. tsunami-urile pot exista si in interiorul lacurilor si raurilor mari. include şi aşezările omeneşti. Rezultă faptul că măsura calităţii peisajului sau geosistemului nu poate fi precizată decât prin productivitatea biologică.sunt definite ca valuri oceanice cu inaltimi foarte mari care calatoresc pe distante mari. climatice şi hidrologice cu lumea vie. informatică. gaze si alte materiale. pădurile de stejar. aparat. În definirea geosistemului. restricţiile impuse de 20 . agricole. în acelaşi timp. Faptul că identificăm productivitatea biologică cu măsura calităţii peisajului dovedeşte. economie politică. Geografia şi ecologia se întâlnesc în zona definirii ecosistemului. Mediul. valurile piroclastice (fragmente de roca fierbinte si cenusa). pot. nevoile cibernetice care dirijează funcţionalitatea geosistemului se confundă cu nevoile de viaţă. Geosistemele (cum ar fi Podişul Moldovei sau Podişul Basarabiei) cuprind mai multe ecosisteme: terenurile agricole. mediu geografic. Ecologia impune biologiei o privire sistemică şi necesitatea ca relaţiile dintre vieţuitoare să fie descifrate şi înţelese sub această formă sistemică Ecologie-alte ştiinţe Rezultatele unor ştiinţe cum sunt chimia. Vulcanii explozivi prezinta multe potentiale amenintari incluzand gazele toxice.Unitatea de studiu a geografiei este peisajul geografic. nori arzatori (nori ce se misca foarte repede si ce contin gaze fierbinti si cenusa fina) si o mare cantitate de cenusa. ca o expresie a favorabilităţii mediului pentru viaţă. Vulcanii . ecologia a devenit o modalitate de gândire. inundatiile. Unii vulcanii erup exploziv. cum ar fi cutremure. precum şi stabilirea de măsuri pentru optimizarea şi gospodărirea raţională a ecosistemelor ocupă un loc principal în pregătirea economiştilor. zootehnice et Ecologie-ştiinţă enciclopedică Legătura Ecologiei cu alte ştiinţe este ceva mai mult decât o întrepătrundere de graniţă. Geosistemul. altii incet. ordin etc. Ca urmare. Nu putem exterioriza rezultatele cercetării fenomenului ecologic fără a face apel la matematică. „metaştiinţă” sau „punte între ştiinţe” pe care le-a dobândit în decursul timpului. populaţie. Prin urmare. „ecologizarea” ştiinţelor trebuie să înceapă chiar cu biologia. La rândul ei. printre altele. de asemenea. pe când ecosistemul este un sistem funcţional. biocenoză). Ele sunt cauzate de orice fenomen care cauzeaza marirea inaltimii si volumului apei. Acesta se constituie într-un izvor al structurii interne generatoare a parametrilor geografici care determină calitatea geosistemului ca mediu de viaţă şi ca măsură a capacităţii sale ecogeografice. sa inunde coastele si sa ia intregi comunitati cu ele cand se retrag. În tratarea interdisciplinară a realităţii. prin prisma Geografie – Ecologie. gen.sunt cratere pe suprafata pamantului prin care erupe magma.

respectiv sistemelor vii care. iar sistemul nu este capabil de travaliu. Sisteme vii. Caracteristicile noilor categorii de sisteme sunt următoarele: Sistemele închise realizează cu mediul extern numai schimburi de energie. „dar pentru oscilaţia de la starea de echilibru au nevoie de un permanent torent de energie şi substanţă. Cu toate acestea. apoi. şi anume: . Rezultă astfel o abordare ştiinţifică fără echivalent în ansamblul disciplinelor academice recunoscute în prezent.legile naturii. principiile termodinamicii. fiind nu numai recunoscute. obiectele cu care operează ecologia şi pe care le priveşte ca fiind sisteme sunt diferite de cele folosite de biologie. Fenomenele vieţii trebuie tratate dinamic. care posedă organizare şi integralitate şi care realizează permanent schimburi cu mediul sunt elemente fundamentale care l-au motivat pe Ludwig von Bertalanffy să formuleze şi să dezvolte iniţial teoria sistemelor deschise şi. Deosebirea esenţială faţă de echilibrul sistemelor închise este continuitatea proceselor de transformare din sistemele deschise. fiind deci prea îngustă. ca stare ideală. Aceste informaţii ne sunt furnizate de discipline conturate în raport cu fenomenul. De exemplu. chiar dacă nu poate explica caracterul sistemic al altor unităţi utilizate în cercetarea „actorilor” implicaţi. prin fluxul permanent de substanţă şi energie care le traversează. biologie. având în vedere. Sistemele deschise realizează cu mediul extern atât schimburi de energie.Echilibru. Astfel. stare caracteristică sistemelor deschise. studiile empirice iau în considerare şi noţiunea de sistem izolat. dar caracterizate printr-o stare independentă de timp (echilibru dinamic) susţinută de raportul unitar dintre intrări şi ieşiri. caracteristică a sistemelor lipsite de viaţă.Aproape de echilibru. respectiv pentru a se îndrepta către starea de echilibru. teoria generală a sistemelor. definiţia iniţială din teoria generală a sistemelor. biosfera în ansamblul său şi rela ia dintre om. ecosisteme) pot efectua un travaliu. societate şi biosferă.). În acest context. fiind astfel informaţii sectoriale. cu foarte multe elemente.” În termodinamica proceselor ireversibile. astfel că. aflate departe de echilibru. fără a fi însă total independente de acestea. al cărei obiect de studiu devin mediul înconjurător. aflat pe ultimul nivel ierarhic al organizării geosistemului Terra. Prigogine (1955) nuanţează noţiunea de echilibru. morfologie etc. fluent. ci şi acceptate. serveşte demersului ştiinţific din acest domeniu.Departe de echilibru. deşi nu există un corespondent în natură pentru un sistem care să nu fie în permanent schimb de energie cu mediul său. în timp ce sistemele deschise (organisme. Prin urmare. procesul sau „fragmentul” de realitate pe care îl abordează în studiul lor (hidrologie. gen. în care toate mărimile macroscopice rămân neschimbate şi se realizează continuu procese de eliminare de substanţe şi de energie. pedologie. deşi substanţa şi energia pătrund şi ies permanent şi sunt caracterizate de procese ireversibile. aparatul statistic al termodinamicii s-a dovedit a fi cel mai potrivit. care se află într-o stare de echilibru dinamic. conform căreia sistemul este un complex de elemente aflate în interacţiune nu poate explica caracterul sistemic al unităţilor utilizate în biologie – specie. tind spre o stare de echilibru caracterizată printr-o cantitate minimă de energie liberă şi prin maximum de entropie şi sunt sediul unor procese reversibile. Prin analogie cu criteriile acestei clasificări.Caracteristicile sistemelor deschise la 21 . a „unei noi metode de gândire”. Ecologia va adăuga şi rezultatele investigaţiilor referitoare la interacţiunile dintre sectoare. . evită alunecarea spre starea de echilibru. gândirea sistemică. reprezentând o stare în care sistemele încă nu au atins starea de echilibru. cu restricţia impusă de existenţa influenţei reciproce şi permanente dintre elemente. Prin urmare. cât şi de substanţă. iar pe de altă parte fundamentarea statistică a fenomenelor şi proceselor. care nu puteau să reprezintă corespunzător sistemele vii. geologie. respectiv sistemelor izolate. Faptul că organismul viu nu este un conglomerat de elemente individuale. 35. Cu alte cuvinte. ca sistem planetar. Bertalanffy identifică o nouă categorie – sistemele deschise. respectiv o stare independentă de timp. Cercetarea ecologică se constituie într-un demers ştiinţific capabil să integreze informaţii de origini diverse într-o concepţie dinamică şi sistemică a naturii. dar tind spre realizarea acesteia. lăsate de seama lor. Sistemele vii sunt considerate astfel sisteme deschise. Analiza utilizării acestui demers ca metodă de studiu cu aplicabilitate generală a determinat numeroase diferenţieri în poziţiile celor care sau aplecat asupra dezvoltării şi aplicării metodei în diverse domenii. sistemele în care este organizată viaţa sunt sisteme deschise. fiind un sistem de un anumit tip. sistemele închise (lipsite de viaţă) nu au nevoie de energie pentru a-şi menţine starea de echilibru. geografie. pentru a fi posibilă aplicarea acestei noi perspective asupra vieţii şi nu numai. obiectul de studiu al acesteia erau sistemele închise. independente. pe de o parte. organismele fiind entităţi intrinsec active. elementele. fapt care influenţează şi economia lor energetică. sisteme deschise Lumea vie a fost domeniul în raport cu care s-a resimţit nevoia unei noi abordări. de lucru. Ecologia se individualizează ca o ştiinţă integratoare. familie sau al sistemului elementelor chimice (Mendeleev). fapt pentru care rămân la parametri relativ constanţi. concepţia promovată de ecologie va deveni un reper valoros în ordonarea informaţiilor şi alegerea noilor direcţii de aprofundare în sensul armonizării activităţii umane cu mediul înconjurător. Din punct de vedere al cercetării ecologice însă. Asamblarea tuturor acestor informaţii nu este însă suficientă. În contextul actual al manifestării pe scări spaţiale şi temporale din ce în ce mai extinse a dezechilibrelor şi a efectelor economice şi sociale ale acestora. identificând trei categorii. faptul că recunoştea sistemele complexe. Însăşi noţiunea de sistem a fost subiectul a numeroase controverse în ceea ce priveşte definiţiile atribuite. conform principiului al doilea al termodinamicii (sisteme închise) şi . entităţile biologice.

Prin urmare. de pe Terra şi din Cosmos. Totalitatea populaţiilor cuprinse în acelaşi biotop (formând o pădure. Caracteristicile oferite de observaţie şi experiment suntconcretizările reprezentărilor sistemice. Toate fiinţele vii au nevoie de substanţe nutritive. ca (. dar şi funcţionalitatea subsistemelor. o schimbare a modului de a o cunoaşte. peisajul de munte etc. în limitele evoluţiei mediului în care se încadrează şi pe fondul materialului care-l alcătuieşte. prin constituenţii săi.. oxigen. respectiv legea conservării (principiul I) şi legea entropiei (principiul al II-lea). S-au putut identifica sisteme izolate. după cum influenţele sunt pozitive (favorizante) sau negative (defavorizante. În existenţa ecosistemelor naturale. corelat cu aceasta. ca expresie a naturii relaţiilor dintre componentele unui întreg sistemic.) legea atracţiei universale şi tot atât de inexorabilă ”. de la nucleul atomic. Unii autori dau o accepţie ontologică conceptului de sistem. legea entropiei reflectă faptul că rezultatele utile pentru sistem. ca noţiune ecologică. Ele sunt rezultatul cercetărilor efectuate de chimistului german Justus von Liebig elemente nutritive asupra productivităţii plantelor. adăpost. fie el de tipul peisajului.” Reprezentarea interacţiunilor intersistemice se face. spaţii în care au loc necunoscute „tranzacţii” şi fluxuri de energie. închise. „Recunoaşterea calităţii. anumite obiceiuri devin mai importante. la metagalaxie.din punct de vedere sistemic. Aceasta a însemnat nu numai o modificare a modului în care vedem lumea. cartierul. localizaţi într-un spaţiu având caracteristici relativ uniforme (biotop). energetice. substanţă şi informaţie. cercuri etc. dar şi emergenţă. Sistemele deschise. Abordarea sistemică este mai degrabă o metodologie care concepe obiectele în mişcare. care conduc la clasarea sau „tipologia” abstractă (generală) a sistemelor. cât mai precis. ecosistemul forestier. fenomenele. sistemul reprezintă un model al unei realităţi. cât şi condiţionările multiple ale plantelor şi animalelor din partea mediului neviu. complexitatea structurilor obiectelor şi prin aceasta să se surprindă dinamismul şi evoluţia. toate aceste elemente constituie conceptul de mediu. obiectele de studiu (lacul. conduce la o altă trăsătură esenţială a metodologiei sistemice. lanţul de sisteme în care intră materia vie împreună cu materia nevie cuprinde.sistemic -polifunctional Bertalanffy (1949) propune teoria generală a sistemelor . formarea solului sau a stratului de ozon. informaţionale. care permite interacţiunea acestora. În felul acesta se evidenţiază structura.. agresive). studiul ecologic va avea în vedere atât comportamentul materiei vii. dar numai în condiţiile menţinerii intrărilor energetice (lumină.) – plante. nimic nefiind creat sau pierdut. Un component important al sistemelor în care intră substanţa vie este reprezentat de partea nevie. 36. dezvoltare) şi. cu săgeţi care unesc punctele reprezentative.) ci. integrarea şi integraţia. întreaga realitate este alcătuită din sisteme. esenţială este interacţiunea trofică. În sens ecologic. populaţia şi biocenoza. De exemplu. În sens metodologic. printr-o figurare (puncte. nu este posibil să reprezentăm un sistem „ontic” decât schematic. Organismul viu este un sistem ca şi ecosistemul. Omul. Conceptul teoretico-metodologic. în interdependenţa lor. ecosistemul şi biosfera Populaţia. singura cale metodologică de a răspunde cerinţelor complexităţii este calea sistemico-cibernetică.Legile de actiune ale factorilor ecologici Componentele mediului influenţează organismele. măsurile agrotehnice şi punerea lor în practică se subsumează factorilor de normare cultural-socială. mediul. deschise.particularizează net în raport cu cele închise. respectiv apariţia de noi componente. inclusiv cu paraziţii patogeni. mai cu seamă. compartimentare. o pajişte etc. animale şi microorganisme – formează conţinutul unui sistem mai cuprinzător – biocenoza. dar nu schimbă consecinţele principiilor termodinamice. Legea conservării materiei stabileşte faptul că toate procesele care au loc într-un sistem sunt procese de transformare. În studiul ecologic. ieşite din transformările specifice sistemelor sunt întotdeauna mai mici decât intrările atrase.) a factorilor importanţi. organismului unei plante etc. 37. imprimând o anumită intensitate a proceselor fiziologice (creştere. Conform acesteia. În urma acestora. într-un limbaj geosistemic. Împreună acestea alcătuiesc legea de sistem caracteristică. evoluţie. sistemele vii au un comportament aparte în raport cu legea considerată de Georgescu-Roegen „ tot atât de independentă. caracterizată de minimum de energie liberă şi maximum de entropie (energie legată). localitatea sa. în 1862 este enunţată legea minimului. În ecosistemele antropizate. de obicei. Primele referiri la influenţa acestora asupra organismelor datează chiar înainte de apariţia ecologiei ca ştiinţă. iar tipul de schematizare depinde de scopul „analizei de sistem”. reprezentarea speciei în ecosistem. Astfel. se pune problema ca în abordarea sistemică să se reflecte. Prin urmare. Practic. stratificare ierarhică. sistemul se caracterizează prin eterogenitate. care joacă rolul principal de reglare. De exemplu. Legea minimului 22 . o plantaţie. notate cu (+) sau (-). care constă dintr-un proces dialectic indispensabil şi esenţial. interacţionează cu plantele şi animalele din locuinţa. în ordinea complexităţii lor. nu este decât expresia vocaţiei de integraţie a componentelor sau. în sensul că pot evita degradarea entropică a propriei structuri. Integrarea oricărui ansamblu unitar ca fenomen universal. a condiţionării reciproce. devine un factor. de a o cerceta. limitative. este un sistem alcătuit din indivizii aceleaşi specii. iar sistemele tind spre starea de echilibru. Noţiunea de lege de sistem oferă o cale de rezolvare pentru problema „reducţionismului”. comportamentul uman. habitatul şi biotopul. În acest context. un factor ecologic. căldură. substanţe minerale). într-un ecosistem agricol. cibernetice etc. Aplicând această concepţie în ecologie. hrană..

Extinderea spaţială a vieţii se bazează pe energia depozitată în moleculele organice ale vieţuitoarelor.Productivitatea plantelor (populaţiilor) este condiţionată de substanţele minerale (factorii ecologici) aflate în sol în cantitatea cea mai mică faţă de necesităţile plantei (populatiilor). care pot ajunge sub formă de ploi de polen. Nu intră în acest grup rocile biogene (petrol. reprezentând forma cea mai cuprinzătoare de interdependenţă dintre natura vie şi natura anorganică din care rezultă unitatea ei indestructibilă şi permanentă. Definită mult timp ca înveliş geografic care cuprinde totalitatea vieţuitoarelor. în sensul generalizării. sensul legii poate fi extrapolat (termenii din paranteze) la toţi factorii ecologici. caracteristica geologiei istorice a Terrei se menţine şi astăzi. grosimea spaţiului vital nu este mai mare de 20-25 km.Biosfera. fauna cavernicolă este reprezentată pe biotopuri speciale. în primul rând. este făcut o dată cu enunţarea. Limitele spatiale Pe uscat. Legea toleranţei Fiecare specie prezintă limite de toleranţă în raport cu toţi factorii ecologici. E. elaborând legea acţiunii factorilor de creştere. învelişul vieţii. pentru om. Creşterea proporţiei acestui element duce la creşterea producţiei. între acestea diferenţiindu-se domenii de favorabilitate. se găsesc bacterii anaerobe. desigur. Haeckel a conceput ecologia ca o ştiinţă care fundamentează tocmai relaţiile care se stabilesc în cadrul biosferei. pe baze experimentale. dezvoltarea unei populaţii – apreciată prin frecvenţă. Caracteristica principală a acestor resurse constă în faptul că ele se refac continuu. biosfera este constituită nu numai din substanţă organică. Mitscherlich corectează. ideea concretizării liniare a efectului factorilor minimi. în 1909. În biosferă se realizează schimbul reciproc de substanţă şi energie între elementele care o compun. Realizarea unor modele pentru aprecierea reacţiilor posibile ale sistemelor ecologice în raport cu eventuale modificări ale configuraţiei factorilor ecologici a evidenţiat faptul că modelele bazate pe legea minimului sunt potrivite. Ea rezultă din interacţiunea substanţelor biotice şi a substanţelor abiotice ale Pământului. – va fi influenţată. De exemplu. Astfel. hidrosfera şi litosfera emersă. În ocean. ci prin creşteri tot mai mici. gaze) care provin din organisme. în 1911. justifică această extrapolare. biosfera cuprinde partea ei superioară. până la 5 km. Deşi a fost formulată pentru a descrie o realitate caracteristică funcţionării organismelor vegetale. cărbune. În aer. interdependenţa. apă. Limita inferioară teoretică a biosferei poate fi considerată până acolo unde pătrund capilarele acvifere. până când un alt element ajunge în situaţia de minimum relativ Plecându-se de la această lege s-au formulat principiile fertilizării raţionale. născându-se schimbări şi la nivelul acestor elemente prin transferul substanţei şi energiei de la unul la altul. în formaţiunile carstice. prin folosirea îngrăşămintelor minerale. Astfel. frontiera superioară a biosferei este situată la circa 3 000-4 000 m. „Biosfera este stratul exterior al Globului unde a luat naştere viaţa şi unde se găseşte actualmente multitudinea de organisme diferite care populează straturile inferioare ale atmosferei. până unde această iradiere nu mai permite existenţa vieţii. Din litosferă. până la maximum posibil în condiţiile concrete. respectiv carenţă.componenta a mediului Între viaţă şi mediul natural. fie că îl numim biosferă. fie terestră (roci. La înălţimi mai mari sunt transportaţi numai sporii polenici sau de ciuperci.” Acest înveliş. densitate etc. abundenţă. Limitele fizice 23 . Studiile ulterioare. creşterea concentraţiei de elemente nutritive peste nevoile plantei. aer). Un pas important. E. el coboară până la 4 000-5 000 m adâncime. Viaţa s-a adăugat mai târziu. biosfera încheind structurarea învelişurilor geografice. Astfel. Legea factorilor de creştere Creşterea factorilor nutritivi nu se traduce prin sporuri proporţionale ale recoltei. unde insectele zburătoare nu mai sunt reprezentate. de tranziţie între domeniul subteran şi sol. biosfera pune în rezervă şi redistribuie energia provenită din spaţiul cosmic. optim ecologic şi exces 38. Viaţa furnizează o seamă de resurse de însemnătate capitală pentru însăşi vieţuitoarele care le produc şi. Până la apariţia vieţii. şi mai puţin pentru factorii condiţionali. Mediul a fost cel care a diferenţiat şi creat viaţa. O altă extrapolare se poate face luând în considerare şi variaţia pozitivă a factorului în raport cu nevoile plantei. Graţie acţiunii plantelor. până la peste 4 000 m adâncime. În structurile petroliere.A. înveliş geografic sau biogenosferă (conţinutul lor este identic) constituie un complex ecologic planetar sau un sistem ecologic unitar al Terrei – pe scurt – ecosistem planetar*. de factorul ecologic care se va situa cel mai departe faţă de nevoile speciei respective. în concepţia actuală. folosite şi astăzi. respectiv poziţia de maximum relativ. se poate vorbi doar de conexiunea aer-apăscoarţă. dar şi din materia anorganică de provenienţă fie cosmică (energia solară). materializate în enunţarea unor noi legi referitoare la modul cum reacţionează organismele la modificarea intensităţii sau concentraţiei factorilor ecologici. pentru studierea factorilor care reprezintă resurse (materiali). recunoscându-se astfel modul de influenţă al fiecărui factor ecologic asupra speciilor. La schimbările mediului vieţuitoarele „se supun” prin adaptare. dar care aparţin „regnului mineral”. Popularea planetei este condiţionată de intensitatea iradierii solare. de către Shelford a legii toleranţei. cu deosebire.

A. La adâncimi de 200-290 m. ciclul oxigenului se întrepătrunde strâns cu cel al carbonului şi hidrogenului. Procesul de fotosinteză. cenuşa vulcanică influenţează mediul de viaţă al nevertebratelor. fizice şi chimice ale biosferei la nivelul întregului geosistem. Analiza biotopurilor extreme confirmă existenţa vieţii în condiţii aparent nefavorabile. iar solurile sunt sărate şi acide. se elimină în atmosferă o cantitate de CO2 echivalentă cu 2% din actualul fond de schimb al carbonului pe Terra. În zonele cu vulcani submarini activi. băltoacele de petrol din zona de extracţie a platformelor din Golful Campeche – Mexic. ale cărui urmări în viitor vor produce dereglări majore. Astfel.U. În Dry Valley (Valea Uscată) din deşertul pietros Ross (Antarctica) viaţa este posibilă numai sub gheaţă. afectând rădăcina plantei. Cea mai mare contribuţie la reîntoarcerea dioxidului de carbon în atmosferă o au celelalte categorii de organisme. Ajungând la concentraţii ridicate. Ricklefs (1974) apreciază că. au favorizat apariţia unei flore specifice în etajul foioaselor. punerea în circulaţie a întregului fond de rezervă a carbonului accesibil vieţii necesită între 300 şi 500 de ani. această biomasă este consumată de flamingi (Phoenicopterus minor). a petrolului. microfauna fiind bogată în specii chiar la temperaturi de -57°C. Biotopuri caracterizate de concentraţii ridicate ale hidrogenului sulfurat sunt prezente în zone de mare adâncime.U. insulele Galapagos etc. Ciclul biogeochimic al Carbonului C si Oxigenului O Circulaţia carbonului este strâns legată de activitatea energetică a biosferei. extinzând limitele spaţiale. 24 . acumulări mari există în Golful Bremenhaven din Marea Nordului şi Napoli din Marea Mediterană. covorul vegetal este sărac în specii şi indivizi. în unele chott-uri din Africa.3% din totalul uşor accesibil. în Marea Moartă etc. care aveau. se găsesc comunităţi biotice formate din bacterii termofile. dacă la temperaturi de 20-40°C mai sunt prezente biocenoze cu variate specii animale. Un calcul simplu demonstrează faptul că în actualul echilibru al ecosferei. astfel. la astfel de temperaturi dispar algele.În condiţii extreme (de exemplu.50 x 106 indivizi. temperaturi ridicate). în 1973. reducerea lui chimică la compuşii organici constituind modul principal de înmagazinare şi transfer ale energiei de către sistemele vii. determinând o floră şi o faună foarte sărace. în apele cu temperaturi mai mari de 90°C din gheizerul Uriaşul Alb.5 biomasa este reprezentată prin algele albastre ( Spirulina platensis) care ajung la 150-200 g/l. Astfel. în statul Wyoming (S. constând în fotodisocierea chimică a apei sub acţiunea razelor ultraviolete şi prin fotosinteza realizată de către plantele verzi. înregistrate în Europa Centrală. cu un pH de 10. Ionii de aluminiu din sol sunt mobilizaţi de ploile acide. acest mediu fiind populat în special de alge şi bacterii. Variaţiile climatice. rămânând numai bacteriile. deci într-o formă mai puţin accesibilă. împrăştierea fumarolelor contaminează flora şi fauna. carbonatului de sodiu condiţionează formarea aşa-ziselor biotopuri extreme. a dioxidului de carbon. Producătorii primari consumă anual aproximativ 105 miliarde tone de dioxid de carbon. de pe fundul mărilor şi în apele interioare unde circulaţia verticală a apei este redusă. poluarea cu oxizi de sulf a pădurii influenţează procesul biotic. Din ecuaţia generală a fotosintezei şi a respiraţiei rezultă faptul că împlinirea ciclului biogeochimic al carbonului este intercondiţionată de desfăşurarea sincronică a ciclului biogeochimic al oxigenului şi al apei Rezerva de oxigen molecular s-a constituit prin procese de suprafaţă. În condiţii naturale cel mai întâlnit este hidrogenul sulfurat. existenţa vieţii a condus la formarea de biotopuri speciale. la circa 1 m sub banchiza de gheaţă în strâmtoarea McMurda (Antarctica). ca urmare a poluării. iar în fisurile stâncilor îşi fac apariţia lichenii Concentraţiile ridicate ale unor compuşi cu sulf. suprapunându-se acestei poluări. În sectorul Kamceatka – insulele Nipone. din care 32 miliarde tone (aproximativ 30%) se reîntorc relativ repede în atmosferă datorită respiraţiei aceloraşi organisme. ceea ce depăşeşte cu 1. concentraţia de carbonat de sodiu atinge 3.. favorabile proceselor de reducere şi de descompunere anaerobă. care elimină anual în atmosferă circa 73 miliarde tone Dioxidul de carbon circulat prin organismele vegetale şi animale reprezintă circa 0. lemnului etc. Ciclul biogeochimic al carbonului relevă faptul că cea mai mare parte (95%) din acest element se află depozitat în litosferă. numărul speciilor şi al indivizilor se reduce la temperaturi de 80-90°C. fiind prezentă prin alge şi protozoare. provenit natural mai ales din erupţiile vulcanice. În unele lacuri din Canada şi S. cu perioade îndelungate de secetă. în parcul Yellowstone. din platoul răsăritean al Podişului Anatoliei (Turcia). în zona deşertică Sahariană şi sub 150 m în Marea Neagră. s-a observat faptul că animalele şi-au dezvoltat o anumită rezistenţă la erupţiile de dioxid de sulf.70-1. ciuperci. Compuşii sulfului au o largă răspândire. iar contaminarea antropică a extins prezenţa dioxidului de sulf. 39. sub formă de carbonat de calciu şi alţi carbonaţi.A.) duc la înregistrarea unor aspecte anormale. Biotopuri similare au fost depistate şi în fosele abisale din vecinătatea insulei Vancouver (Canada). lipsind curenţii verticali. în momentul de faţă. Acest echilibru multimilenar este astăzi în pericol de a fi tulburat prin arderea în cantităţi tot mai mari a cărbunelui. Încărcarea apelor cu hidrocarburi în exces din unele zone ale Terrei (lacurile bituminoase. în special al fagului. De exemplu. în timp ce în lacul Nakuru (Kenia). prin consumarea combustibililor fosili.5 g/l. corespunzând unei biomase de 61 g/m3.75% cantitatea de CO2 consumată anual în fotosinteză de vegetaţie. pH-ul apei prezintă o reacţie puternic acidă. Efecte negative sunt înregistrate şi în zonele cu concentraţii mari de carbonat de sodiu. în calota glaciară din părţile centrale ale Antarcticii supravieţuiesc bacterii. omul a amorsat un proces de acumulare a dioxidului de carbon în atmosferă. În Lacul Van. ajunge la saturaţie. Erupţiile la suprafaţa terestră. care induc caracterul extrem în numeroase biotopuri. un efectiv de 1. Moartea pădurii cauzată de ploi acide este rezultatul schimbării întregului sistem de factori fizico-chimici din mediu. Pe grohotişurile din aceeaşi vale sunt prezente algele albastre. Prin acţiunile sale. având repercusiuni care duc la dezechilibre. Astfel.).2-0.

În concentraţii diferite sunt dispersate pe toată suprafaţa uscatului . India.7 x 1011 tone de oxigen. sunt transferate în biosferă sub formă de substanţă organică cantităţi considerabile de azot. în care circulaţia azotului se desfăşoară între organisme şi sol.0 kg/ha/an.5 x 106 tone de oxigen. fosforul apare ca factor limitativ al biosferei. Aceste proteine constituie baza alimentaţiei azotate a numeroşi consumatori. estimate la 1010 tone de rocă fosforică (cu 4% H2O5). Fenomenul de fixare biologică are loc cu amploare mai redusă (10 milioane tone/an) şi în mediul acvatic sau pe soluri umede. Cantitatea de azot astfel ajunsă la sol poate varia între 0. 25 . deci aproximativ de 24 de ori mai mult decât întreaga masă de oxigen existentă în atmosfera terestră în perioada biogenezei. Actinomyces pentru Alnus) sau de pe frunze (Mycobacterium rubiaceum la Rubiaceae). chiar 20 milioane tone) iau anual drumul oceanelor. intrând în lanţul prădătorilor. în S. o parte este preluat de planctonul marin. prin activitatea metabolică a unor alge albastre (Cyanophyta). este absorbit şi transformat în aminoacizi. sunt antrenaţi la sol. Azotul poate părăsi ciclul ecosistemelor terestre fiind transportat de râuri în ocean (30 milioane tone /an). ţinând seama de cantitatea de dioxid de carbon fixată în biomasa vegetală rezultată. aproximativ. Rezervele exploatate de fosfor. Pe de altă parte. ulterior. Reducerea cantităţii de oxigen în atmosferă în urma defrişării. în care se utilizează şi se înscrie în circuit fondul uriaş de rezervă (circa 79% din atmosferă) b) ciclul mic. plantele heterotrofe. odată cu ploaia. Rusia. infiltrarea acestuia în straturile acvifere şi eutrofizarea apelor continentale relevă perturbările provocate de dezechilibrul în circuitul azotului şi în ciclul biogeochimic al celorlalte elemente. în cazul fosforului. apreciate la 44 milioane tone/an (Barbault. biomasa acesteia nu poate depăşi proporţia de fosfor disponibilă la nivel global. restul provenind din ţările şi oceanele învecinate. microorganismele şi chiar omul. China. restrângerea vegetaţiei naturale. rocile cedează fosfor biocenozelor din ecosistemele terestre. Prin intermediul păsărilor marine (guano) fosforul revine parţial. În virtutea legii minimului. Vietnam şi Mongolia dau siguranţa că epuizarea nu va avea loc imediat. formarea de oxizi de azot care. în timp ce numai 10 000 tone se reîntorc pe continente sub formă de guano şi 60 000 tone ca urmare a pescuitului. o cantitate de 55. ceea ce contribuie la o creştere cu peste 50% a ratei globale de fixare. fiind estimată la nivel global la milioane t/an. localizate cu precădere în Africa de Nord şi centrală. Fosforul ajuns în oceane alimentează fitoplanctonul de pe platformele continentale şi lanţurile trofice pe care le susţine acesta. Acţiunea omului. 2 500 de ani. îngrăşăminte complexe etc. procesele de eutrofizare determinate de afluenţa sporită de compuşi organici sau nutritivi (azot şi fosfor) provoacă dezechilibre care pot conduce la consumul integral al oxigenului dizolvat şi. Cea mai mare parte este însă acumulată în sedimentele profunde. covorul vegetal generează doar 40% din oxigenul consumat aici. cum sunt animalele. aici. (1978). condiţionând desfăşurarea transferurilor de energie şi informaţie în sistemele vii.) şi a celor simbionte prezente în nodozităţile de pe rădăcini (Rhisobium pentru Leguminosae. revenind în circuit prin intermediul păsărilor (guano) şi mamiferelor sau prin denitrificare pe uscat. Spre deosebire de oxigen. Defrişarea pădurilor tropicale constituie un serios motiv de nelinişte. Se estimează că 3. Absorbit de către plante. azotul mineralizat. folosirea detergenţilor conduce la scurgerea fosforului spre oceane. de obicei sub formă de azotaţi. pornind de la N2 şi O2. ar permite supravieţuirea omului cel mult un mileniu şi jumătate.A. 40. iar apoi în proteine ale plantelor superioare. Australia. fosforul intră în alcătuirea compuşilor macroenergetici (ATP . utilizarea unor cantităţi mari de îngrăşăminte fosfatice. având în vedere faptul că acestea reprezintă principalul producător de oxigen. Principalele rezerve de fosfor sunt reprezentate prin roci de tipul apatitelor şi depozitelor de guano. guano) sau minerale (sulfat de amoniu. de animale fosilizate. Prin acţiunea organismelor fixatoare de azot din sol ( Azotobacter.U. trebuie să fie în jur de 2.15%) din scoarţa terestră sugerează dependenţa directă a biosferei de cantitatea disponibilă de fosfor pe Pământ. prin fotosinteză. Compuşii organici ai microorganismelor sunt fie înglobaţi în lanţurile trofice ale ecosistemului.. Fitofiziologii împart ciclul biogeochimic al azotului în două secţiuni: a) ciclul mare. La nivelul ecosistemelor acvatice stagnante şi a celor oceanice sau marine. hidrogen şi azot.5 milioane tone de fosfor (după Hutchinson. Prin intermediul lanţurilor trofice. prin favorizarea proceselor de eroziune.Contribuţia fotosintezei actuale la îmbogăţirea atmosferei terestre. acest ciclu este influenţat de rezerva uriaşă de azot liber din atmosferă. Sub acţiunea descărcărilor electrice sau a radiaţiilor ultraviolete are loc. Comparaţia dintre masa biosferei (0. ceea ce nu compensează pierderile.Ciclul biogeochimic al Azotului N si al Fosorului Circuitul azotului este mult mai complex decât al celorlalte elemente biogene analizate până acum. În contact cu rădăcinile plantelor.adenozintrifosfat) şi a acizilor nucleici.5 şi 16. al căror fond de rezervă se află în atmosferă sau în hidrosferă. exportul de azot fiind compensat de către om prin îngrăşămintele naturale (gunoi de grajd. Clostridium etc. Prin descompunere şi spălare de către ape. azotat de amoniu.). acestea din urmă reprezentând peste 40 milioane tone/an şi rezultând din fixarea azotului atmosferic. Reciclarea biogeochimică a oxigenului durează. fondul de rezervă se află în litosferă. Brazilia. Efectele creşterii necontrolate a cantităţii de azot. eliminate anual. ca rezultat al unor acţiuni umane dezechilibrante. Societatea agricolă intervine în circuitul azotului din ecosistemele de cultură.1%) şi masa fosforului (0. 1997). fie mineralizaţi rapid după moartea acestora. care degajă anual. fără participarea fondului de rezervă. compuşii fosforului sunt transferaţi animalelor consumatoare şi descompunătorilor. la eliminarea organismelor aerobe.

modificând acţiunea altor factori ecologici. recifelor coraligene au o productivitate de până la 10-30 x 106 cal/m2/an (tabelul nr. din zonele neîmpădurite. ecosistem. a întregii biosfere. fiind utilizată în realizarea circulaţiei biogeochimice a elementelor. 0. ceea ce înseamnă la latitudinile medii un impact de 9-10 miliarde kcal/ha/an. În medie. este condiţionată de intrarea energetică permanentă din exterior. înierbate sau cele agricole. iar producţia anuală de energie atinge doar 0.41.2 x 1010 tone de materie organică. Randamentul realizat în conversia energiei solare de către ecosisteme atinge. apa. Deşi randamentul fotosintezei pe terenurile agricole este de peste 10 ori mai mare decât eficienţa globală a biosferei. dar şi indirect.0 x 106 cal/m2/an (în medie.Circuitul energiei in biosfera În condiţii naturale. creşterea şi dezvoltarea. funcţionarea ecosistemelor şi. determinându-le intensitatea.13% în tundră. Se apreciază drept capacitate maximă pentru productivitatea primară într-un ecosistem nivelul de 30-40 x 106 cal/m2/an. iar energia stocată disponibilă este destinată altor componente ale biosferei. doar 12% din radiaţia luminoasă fotosintetic activă sau de 4-5% din radiaţia solară incidentă (Lieth. Formaţiunile ierboase (stepele.5825 x 1018 kcal. echivalentă cu o cantitate de energie fixată de 686.06% în deşert. În ecosistemele aflate în stare de climax. organismele nu există în mod izolat. de care acestea depind. a fost estimată a fi sintetizată. la forme joase de energie care se răspândeşte în mediu ca energie legată.2% în păduri. 1972). adică. Pădurile ecuatoriale. ceea ce echivalează cu de 20 de ori consumul mondial actual de combustibili fosili. Suprafeţele cu vegetaţie absorb energie în proporţie mai mare decât cele fără vegetaţie. habitat. eficacitatea fotosintezei frapează prin valorile şi mai reduse de 1.5 x 106 cal/m2/an. productivitate care are o distribuţie neuniformă Mările adânci şi terenurile aride au o bază productivă slabă.3% la nivelul ecosistemelor terestre şi 0. Dacă se ia în considerare faptul că producţia anuală totală a industriilor chimică. Din fracţiunea de energie radiantă incidentă pe plante mare parte este fie reflectată de frunze. trestie de zahăr). Lumina. temperatura. prin ameliorarea raselor s-au obţinut randamente de conversie de până la 15-25%.6 x 1020 kcal. fără a mai putea fi utilizată de către sistemele vii”. 0.9 Astfel.75 x 1017 W). fie transmisă. transpiraţia. citată anterior. erbivorele utilizează în jur de 10%. metalurgică şi minieră este de ordinul a 9 x 1010 tone. pe continente 1.7 x 1011 tone de materie organică. apare pregnant faptul că fotosinteza constituie cel mai grandios proces de transformare energetică de pe Terra. Procesele de fixare a energiei le depăşesc pe cele de degradare. respectiv de la un nivel trofic la alt nivel se realizează. 1 x 106 cal/m2/an). este convertită şi stocată în compuşi organici. Din energia acumulată de plantele consumate. formaţiunile aluviale din zona estuarelor. Captarea de energie solară de către plantele terestre şi acvatice permite sinteza anuală a aproximativ 1. biocenoză. la nivelul biosferei o cantitate de 155.4 x 1020 kcal. iar carnivorele de ordinul I doar 10% din energia conţinută de erbivorele consumate. biom etc. la rândul său este de peste 10 ori mai mică decât randamentul care poate fi obţinut în laborator Transferul de energie de la un organism la altul. Din cantitatea de energie solară incidentă. valoare totuşi redusă. Chiar şi în cazul unor animale domestice. 0. 1/3 fiind reflectată în spaţiul cosmic. chiar în condiţii optime de cultură şi zile favorabile de vară. 4-2). pădurile de pe solurile uscate şi culturile extensive au o productivitate de 0.18% la nivelul întregii biosfere. în ale cărei legături chimice este stocată o energie de circa 2. astfel că circulaţia energiei prin biosferă are un evident caracter aciclic Randamentul transferului energetic de la un nivel trofic inferior la altul superior este admis în jurul valorii de 10%. raportată la energia solară anuală. deltelor. respiraţia. 2/3 străbate atmosfera. 70% absorbită de vegetaţie şi 13% transmisă de ea în sol. Ele formează sisteme complexe. lacurile puţin adânci şi ogoarele cu culturi permanente au o productivitate de 4-12 x 106 cal/m2/an. la nivel global.5 x 1021 jouli. de 0. Pentru o vegetaţie densă din zona temperată 17% din radiaţia solară este reflectată. ca urmare a concentrării factorilor limitativi ai procesului de fotosinteză. Anual. determinând o creştere a stocului energetic o dată cu creşterea biomasei din ecosistem.66% în culturi şi în pajişti.12% la nivelul ecosistemelor oceanice şi între 0. În cadrul ecosistemelor tinere ale biosferei. numai 0. bilanţul energetic este pozitiv.5-4. determinând aceeaşi zonalitate latitudinală şi altitudinală a biosferei.1 x 106 cal/m2/an. în medie. fie absorbită sub formă de căldură. Din cantitatea totală. uneori mai mică de 0. Această energie se repartizează inegal. preeriile). Zonele climatice au impus răspândirea speciilor în funcţie de cerinţele lor faţă de temperatură. lacurile adânci.4-2). astfel încât cantitatea de energie fixată se eliberează.9 x 1018 kcal (tabelul nr. iar pe întinsul oceanelor 3. mările mărginaşe. pădurile scunde. astfel că numai 1% din ea este efectiv stocată în biomasa vegetală. 26 . Energia termică contribuie direct la desfăşurarea proceselor fiziologice cum sunt: fotosinteza. Pădurile şi pajiştile mezofile. Activitatea sistemelor vii este integral susţinută de fluxul de energie solară care se revarsă asupra Pământului. se stabileşte un echilibru între activitatea producătorilor şi a consumatorilor.15-0. biotop. câmpurile cu culturi intensive tropicale (banane.8 O parte din energia fixată de producătorii primari este consumată prin respiraţie. în toate cazurile. concomitent cu „transformarea energiei libere inclusă în structuri organice ordonate. organizate pe mai multe niveluri: populaţie. Cantitatea interceptată într-un an este de ordinul a 5 x 1020 kcal (1. doar 9% din energia solară convertită şi stocată de plante. elementele nutritive constituie principalii factori ai biotopului de care depinde productivitatea într-un ecosistem.

trebuie să-şi modifice structura. în formula în care a definit-o Wiener. la valori caracteristice. nu a constituit o barieră în extinderea vieţii în cele mai neaşteptate locuri. incomparabil mai scurt decât timpul biologic al reacţiei. Omul însuşi este viaţă. respectiv formelor în care substanţa sau energia erau disponibile. prin replicarea integrală a suportului informaţional. În sens larg. Mediul – condiţii şi resurse – nu este însă constant. considerate cele mai simple forme de viaţă. Acest comportament dovedeşte rolul informaţiei genetice în viaţa oricărei celule. Timpul uman este. dar odată ajunse în celulele gazdă vor determina schimbarea reacţiilor în conformitate cu informaţiile stocate în propriile lanţuri de acid nucleic. Informaţia stocată depinde de nevoile suprasistemului. dar şi de nevoile proprii. Adaptarea se manifestă la toate nivelurile de organizare a vieţii. indiferent de nivelul de organizare sau complexitatea sistemelor pe care le alcătuieşte. Mecanismul informational Realitatea umană este o realitate a vieţii. Nivelul inferior de manifestare a vieţii este un fragment de acid nucleic.Scurgerea energiei „se face în flux continuu prin biocenoza al cărei stoc energetic rămâne vreme îndelungată constant. la oscilarea stocului de energie care. contribuind. Cu alte cuvinte. totodată. comunicarea explică întregul mecanism informaţional – de la coordonarea proceselor. dar şi comportamentul ei atât de „potrivit” în raport cu limitele fizice şi chimice ale mediului. colmatarea albiilor. Componentele mecanismului informaţional sunt de natură să demonstreze faptul că strategia supravieţuirii este o strategie informaţională. respectiv de perioada de reproducere. reacţiile astfel încât să nu fie distruse. fiind o reacţie la schimbarea externă. la manifestarea unor disfuncţionalităţi. care domină celelalte specii. asigurarea stabilităţii. Prin activitatea sa permanentă. 27 . 42. comunicarea serveşte autoreglării. singurii capabili să genereze un surplus de materie organică. Simpla existenţă a speciei umane este indisolubil legată de producătorii primari ai biosferei. omul poate să conserve sau să dezechilibreze producătorii primari ai biosferei. prin modificarea parametrilor sistemului în raport cu schimbările intervenite în mediul extern sau intern – autoreglarea. dar şi în legătură cu limitele spaţiotemporale în care se încadrează spectacolul vieţii. în momentul diminuării. poate duce la dispariţia unor specii şi. Sistemele vii tind să se autoreproducă. urmată. Acestea nu pot fi numite organisme pentru că nu au metabolism propriu. fizice). se realizează mai repede decât transmiterea informaţiei apare o defazare care poate determina chiar distrugerea sistemului sau eliminarea unora din componentele sale. dizolvarea sărurilor din substrat etc. posibilitatea stocării şi transmiterii informaţiei explică nu numai existenţa vieţii. viaţa a găsit soluţii într-un univers entropic. cuprinzând diferite intervale de timp. Suportul material care permite realizarea acestor funcţii informaţionale este materialul genetic. constituind o premisă pentru schimbări majore. în mare măsură. Deşi nu este considerat un organism. Astfel s-a întâmplat în perioadele care au precedat episoadele de extincţie. de asemenea. Situaţia este caracteristică viruşilor şi viroizilor. respectiv acidul dezoxiribonucleic (ADN) şi acidul ribonucleic (ARN). la adaptarea şi diversificarea formelor de viaţă. în mod natural. subordonate ierarhic. Depinde. de comunicarea dintre componentele sistemului astfel încât comportamentul. În departajarea realizată. fiind legată de însăşi noţiunea de informaţie. creând un mediu unic. La aceste schimbări sistemele vii trebuie să se adapteze. începând cu nivelul intracelular. Prin stocarea şi transmiterea informaţiei. mecanismul informaţional al vieţii este esenţial pentru însăşi existenţa ei. elasticitate informaţională.” În vârful piramidei trofice a întregii biosfere se situează specia umană. Coordonarea proceselor fundamentale. reproducerea sistemelor. astfel. preocupările legate de definirea vieţii. soldate cu numeroase pierderi. modificarea mediului. astfel încât s-a organizat în sisteme aflate departe de echilibru. Cunoaşterea ştiinţifică a vieţii a permis. printr-o reglare complexă de tip feed-back. Procesul se desfăşoară la toate nivelurile de organizare a vieţii. respectiv energie liberă. Elasticitatea informaţională rezultă din capacitatea nelimitată de diversificare a informaţiei. iar întreaga lui existenţă se bazează pe mecanisme biologice. Mărirea consumurilor energetice peste posibilităţile de fixare ale producătorilor determină prăbuşirea ecosistemului. totodată. Având în vedere această comuniune. Aşadar. Mecanismul informaţional se manifestă astfel: coordonarea proceselor fundamentale (chimice. Timpul de reacţie depinde de nivelul de organizare. În situaţia în care variaţia externă. structura. a originii ei au concentrat dintotdeauna un interes deosebit şi au condus la apariţia a numeroase ipoteze. Astfel. Unitatea naturală fundamentală a biosferei realizează o corespondenţă între biotop şi biocenoze. Diversitatea mediilor. entitatea care dispune de acest element va fi capabilă de metabolism. şi o precizare mai exactă a graniţelor dintre viu şi neviu. necesare transmiterii informaţiei. care a devenit din ce în ce mai favorabil desfăşurării proceselor specifice de la diferite niveluri. Sau determinate de interacţiunea cu sistemele vii. componenţa lor să se modifice în vederea evitării influenţelor generate de factori externi sau interni. El se transformă ca urmare a unor procese independente de viaţă – eroziunea. de transmiterea informaţiei. care permite schimbări interne necesare pentru a valorifica noi resurse în noi condiţii – adaptare. de instalarea şi evoluţia unui nou ecosistem.

capacitatea omului de a gestiona informaţia a înlăturat orice competiţie. biocenoză – subsistem biologic.G. Aceste efecte sunt determinate şi de caracteristicile chimice şi fizice ale mediului şi.Explorarea graniţelor biosferei este încă un proces nefinalizat. Deşi obiectul care ne interesează mai mult poate fi organismul.Noţiunea de ecosistem aparţine botanistului englez A. sunt unităţi de bază ale naturii. nu atât fizic. prin care înţelege. Biogeocenoza a fost un termen propus în anii ’40 de Sukachev pentru a desemna complexul interactiv de organisme şi de mediu al acestora. ale cărui organe (biocenoza şi biotopul) interacţionează într-un schimb reciproc strâns. ca urmare a timpului de reacţie mult mai scurt şi mult mai puţin dependent de timpul de reproducere. ecosistemul este un sistem complex. Pe lângă păstrarea structurii morfo-fiziologice în cele mai variate condiţii. Aceste ecosisteme sunt de cele mai variate feluri şi dimensiuni. observăm modul în care disciplinele ştiinţifice interacţionează sau intră în competiţie sub influenţa instituţiilor şi societăţilor ştiinţifice Precursorii conceptului de ecosistem Biocenoza. Aşadar. respectiv partea vie (biotică).Conceptul de ecosistem Conceptul de ecosistem a fost introdus în ştiinţă după ce ecologia se constituise în ramură de sine stătătoare a biologiei. Totuşi. care prezintă propriile tipuri specifice de interacţiuni între aceste componente. de la întregul univers până la atom. ca orice sistem. strat mineral. de asemenea. Ecosistemul. Unitatea care include toate organismele (comunitatea) de pe un teritoriu dat şi care interacţionează cu mediul fizic în aşa fel încât curentul de energie creează o anumită structură trofică. Se pune accentul pe relaţiile trofice. O altă idee prin care Forbes concluzionează observaţiile sale este recunoaşterea „puterii benefice a selectiei naturale”.” Ecosistemele naturale s-au constituit treptat şi după o anumită distanţă în timp faţă de apariţia primelor vieţuitoare. Unitatea de viaţă este o altă noţiune formulată în cercetările ecologice ale lacurilor (limnologie) de către Thiemann (1925). încărcătura informaţională devine şi mai importantă. respectiv partea nevie (abiotică) sau cadrul natural cu condiţiile sale fizice şi chimice. Condiţia este să schimbăm „centrul de comandă”. Beneficiile cunoaşterii vin însă numai în urma unor eforturi individuale. Ecosistemul este un complex de organisme şi factori fizici care formează ceea ce numim mediul biomului. Lacul este considerat un organism de ordin superior (supraorganism). al dezvoltării abilităţilor mintale. Singurul factor care a frânat acest avânt este reprezentat de faptul că reproducerea informaţiei individuale nu este posibilă. animale şi viaţă microscopică. o densitate de specii şi un circuit de substanţe în interiorulsistemului (schimbul dintre partea biotică şi abiotică) reprezintă un sistem ecologic sau ecosistem. ele pot fi interpretate foarte uşor şi din perspectivă umană. valorificarea stocului informaţional acumulat depind de modalităţile cele mai eficiente de gestionare a acestei resurse. Mecanismele descrise implică sisteme independente de om. vegetaţie. subliniindu-se faptul că deşi relaţia pradă-prădător este expresia unui conflict. 28 . Prelungind această analiză la nivelul omului.” Microcosmosul a fost o noţiune introdusă de entomologul american Forbes (1887). Ideea de ecosistem este respinsă pentru a scoate în evidenţă unitatea care rezultă din interacţiunea între complexele biologice şi geologice. iniţial numai organisme vii. ale biosferei. are o structură unitară. voluntare. formată din populaţiile diferitelor specii. a integralităţii care se manifestă într-un lac. plantele şi animalele sunt reunite într-un totunitar cu biotopul sub acţiunea unor forţe materiale şi energii alerealităţii fizico-chimice. de alte animale şi plante care populează aceeaşi zonă. care impune o ajustare între rata de distrugere şi rata de reproducere a fiecărei specii. care influenţează parţial proprietăţile şi numărul de specii care se dezvoltă acolo. în asociere cu care se formează un sistem. Rezultă astfel sisteme care. care a urmărit evidenţierea caracterului unitar. care să întrunească într-o „teorie unitară” cunoştinţele despre originea vieţii şi dinamica structurii sau arhitectura ecosistemelor naturale contemporane Originea şi evoluţia conceptului de ecosistem sunt importante a fi cunoscute pentru dezvoltarea viitoare a cercetării ecologice. aflate în interacţiune. Studiul ecosistemelor necesită o abordare interdisciplinară. facem cunoştinţă cu personalităţi ştiinţifice.Tansley (1935). Termen formulat de Mobius (1866). din punct de vedere ecologic. de la o generaţie la alta se transmite numai informaţia genetică. Biogeocenoza este definită drept o „combinaţie pe o anumită zonă a suprafeţei pământului caracterizată de fenomene naturale omogene (atmosferă. mai mult morfologică decât funcţională. ecosistemul este alcătuit din două componente: biotop şi biocenoză. Ele formează o categorie din mulţimea sistemelor universului. astfel că înmulţirea prădătorilor nu va determina dispariţia prăzii. investite în procesul învăţării. 43. justificând dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi o societate informaţională. Continuarea diversificării informaţiei. cât în ceea ce priveşte posibilităţile teoretice. Altfel spus. alcătuit din: biotop – subsistem primar anorganic. totuşi când încercăm să pătrundem în esenţa lucrurilor. precum şi un anumit tip de schimb de formă şi energie între ele şi cu alte fenomene naturale care reprezintă o unitate dialectică interncontradictorie fiind în continuă mişcare şi dezvoltare. umiditate). societăţii. ea va conduce la o „ comunitate de interese” între aceştia. După o concepţie tradiţionalistă.Microorganismele. Parcurgând istoria conceptului de ecosistem. nu putem separa organismul de mediul său. adăugând ulterior faptul că prin comunitatea vie se înţelege „ansamblul tuturor efectelor de pe un teritoriu.

plantele verzi. 45. diverse componente. alteori pe cel al zoofagelor. această disociere este înţeleasă drept viaţă şi mediu de viaţă. deoarece lanţurile depăşesc limita ecosistemelor. Biomasa se realizează în cadrul unui proces complex de producţie biologică. sub raport dinamic şi structural. reprezintă căile de vehiculare a materiei în ecosistem. de către alţi indivizi din specii diferite. Luând în considerare categoriile trofice menţionate anterior. Ne dăm seama de existenţa lor dacă luăm în considerare un fapt obişnuit: un organism este mâncat de un alt organism. întrucât prin lanţurile trofice se realizează reglarea populaţiilor din cadrul biocenozelor. respectiv productivitatea biologică a ecosistemelor. Ecosistemul reprezintă o unitate funcţională a biosferei în cercetarea căreia se identifică. curentul de energie. ca subsisteme sau sunt rezultatul unei delimitări spaţiale fără ca aceasta să se suprapună unei individualităţi integraţioniste. exprimarea energetică a biomaselor realizate prin producţie pentru a se putea compara diferitele populaţii din acest punct de vedere. din punct de vedere structural. o arhitectură unică. Faptul că prin reacţiile metabolice oxidative este mobilizată energia chimică din alimente permite ca valoarea energetică a acestora să fie determinată prin măsurători calorimetrice.Aceste două componente nu sunt separate fizic în natură. corelat cu criteriile folosite în delimitarea lor. Din această cauză s-a convenit a se utiliza. la plante şi animale se înregistrează intrări şi ieşiri de substanţe diferite. este imposibilă. în timp ce cea mai mare parte din ieşiri este reprezentată de căldură. Omogenitatea relativă a părţii abiotice este însoţită de o anumită omogenitate din punct de vedere botanic şi zoologic. independent de particularităţile locale. în principiu. Din punct de vedere termodinamic. după hrana consumată. la care se adaugă necromasa. Astfel. sporul de biomasă de un kilogram la o plantă verde nu este echivalent cu o cantitate similară la mamifere. Reţeaua trofică este condiţionată de organizarea fluxului de materie în ecosistem. împreună cu universalitatea macromoleculară a tuturor organismelor face ca diferitele lanţuri trofice dintr-un ecosistem să fie interconectate într-o reţea trofică prin care circulă energie chimică. inclusiv cele care includ omul. Circulaţia în sens invers. pornesc de la o bază vie. circulaţia energiei chimice înseamnă consumarea (prădarea. cele două componente formează. un organism dintr-o anumită specie. ecosistemul este relativ stabil. Reţelele trofice nu sunt sisteme izolate. printr-un model comportamental. lipsit de „vecini”. intrările fiind constituite din energia solară. respectiv alinierea lor în raport cu demarcaţia dintre organic şi anorganic. În spaţiul ecosistemului sunt grupate. într-un lanţ trofic.Reteaua trofica Oferă o imagine sintetică a relaţiilor trofice care se realizează între populaţiile dintr-o biocenoză. respectiv resturile moarte ale organismelor. captat de la Soare sau introdus pe alte căi în interiorul unităţii. În procesul producţiei biologice. Împreună. cu prioritate. care permite o privire generală asupra stărilor şi transformărilor tuturor biomaselor care participă la metabolismul substanţei şi energiei. structura trofică poate fi reprezentată astfel: plantă autotrofă (P) → animal erbivor (CI)→ animale carnivor de ordinul I (CII) → animal carnivor de ordinul II (CIII) sau materie organică moartă (detritus) → detritivore specializate pe diferite secvenţe biochimice → substanţă anorganică. Aceasta se compune din masa tuturor organismelor vii (standing crop). Biocenoza are funcţie de reglator al metabolismului atomilor elementelor chimice în biotop. Adesea. pe nivelul trofic al fitofagelor. Aceste componente se organizează. în ordinea în care sunt mâncate unele de altele. după criterii morfologice şi taxonomice. constatăm că hrana circulă în biocenoze numai de la stânga la dreapta. sub aspect structural şi funcţional. situat pe un nivel trofic oarecare. de la dreapta la stânga. Stabilitatea reţelei trofice. acesta de un alt organism şi aşa mai departe. ca acumulator şi captator de atomi şi energie solară. Ambele biomase includ şi substanţe organice. Uneori poate fi situat. configuraţia reţelei trofice putând fi reprezentată. conform piramidei inverse de biotop. prin dispoziţia lor spaţială şi prin legăturile şi interacţiunile lor reciproce. deşi mediul de viaţă nu este un spaţiu pustiu. conservarea structurii sale este o premisă pentru stabilitatea ecosistemului. care dau variaţia de entropie (ΔH) produsă prin combustia izobară a biomasei respective. Acest sistem – ecosistemul – constituie unitatea de lucru a biosferei . Aşa cum am văzut. se hrăneşte cu un organism situat pe un nivel trofic precedent. bogate energetic şi substanţe anorganice. care utilizează constructiv. caracterizată prin natura şi însuşirile elementelor componente. În fapt. Prin deplasarea consumatorilor în mai multe ecosisteme se realizează conexiuni trofice interbiocenotice. 29 . Astfel. Dacă aşezăm diferitele populaţii într-o linie. studiul ecologic se concentrează pe două componente delimitate pe criterii artificiale. încă nemineralizate. dioxid de carbon. Dar proporţiile între cele două categorii. Universalitatea biologică de reacţii care concentrează energia. Valoarea energetica a biomasei Biomasa reprezintă cantitatea de substanţă organică prezentă la un moment dat în ecosistem. Fiecare biocenoză posedă trăsături trofice particulare. parazitarea) unor indivizi dintr-o specie. respectiv faptul că populaţiile constituie un fel de verigi ale unui lanţ. Toate lanţurile trofice. În limbajul comun. Căile (canalele) reţelei trofice sunt reprezentate de lanţuri trofice. Rezultatul funcţiei energetice şi al funcţiei de circulaţie a materiei este producţia. 44. oxigen şi materie antrenată de ape. sărace sub acest raport. Organismele de pe nivelurile trofice inferioare nu au posibilitatea de a captura şi consuma organisme de pe niveluri trofice superioare Nici omul este străin de lanţurile trofice. ca şi între substanţele organice fundamentale. un sistem deschis. precipitaţii şidin antrenarea unor substanţe chimice. la rândul lor. elementele biotopului şi biocenozei Structura reflectă alcătuirea internă a unui sistem. al ciclului biogeochimic local. sunt diferite.

reprezintă raportul dintre energia solară absorbită (Ea) şi energia solară incidentă. unde valoare medie este de 0. în mod estimativ: ΔHprot = 23. lipide şi glucide provenite din diferite tipuri de biomasă. de către un prădător de ordin superior. mai ales în cazul erbivorelor rumegătoare. un nivel trofic. care devine: ΔH = fprot(ΔHprot) + flip(ΔHlip) + (1 – fprot – flip)(ΔHgl) Mediindu-se valorile obţinute pentru proteine. la prădătorii de talie medie. Suma fracţiunilor celor trei componente este 100%. ajungând în jur de 90% la carnivorele tipice (lup. râs. Acest indicator înregistrează valori mai ridicate la consumatorii fitofagi. adică schimbarea produsă prin trecerea biomasei producătorilor primari în biomasa consumatorilor. ΔHgl reprezintă căldura de combustie izobară a câte un gram de proteine. Eficienţa asimilării. este clar faptul că. randamentul de exploatare (valorificare a resurselor de energie (hrană). Eficienţa producţiei nete este dată pentru producători de raportul dintre producţia primară netă (PPN) şi producţia primară brută (PPB). diversitatea mai mare a speciilor pe un anumit nivel trofic permite o valorificare mai completă. disponibilităţile energetice devin din ce în ce mai mici.Eficienta ecologica Un alt parametru important pentru caracterizarea ecosistemului sub aspectul productivităţii îl reprezintă eficienţa ecologică. astfel că: fprot + flip + fgl = 1. lipide. existente în biomasa respectivă. având în vedere hrana (energia) pe care a avut-o la dispoziţie o populaţie. ΔHlip = 39. Pentru consumatori. respectiv 40-85% (eficienţa producţiei nete).4 şi 0.Variaţia de entropie depinde de proporţiile de proteine. comparativ cu animalele carnivore. Eficienţa ecologică evidenţiază randamentul transferului de energie de la un nivel trofic la altul. reprezintă raportul dintre energia asimilată şi energia ingerată. serveşte. având în vedere faptul că sursa lor de energie este mult mai concentrată şi de aceeaşi formă (energie chimică). mai eficientă a disponibilităţilor de hrană. Variaţia celor trei componente se prezintă astfel: Eficienţa valorificării. Pentru producţia primară eficienta ecologică constă în raportul dintre energia consumată pentru fotosinteză şi energia primită.5. Astfel.. rezultă o formulă simplă cu ajutorul căreia se poate calcula valoarea energetică a unei biomase oarecare. cantitatea hranei asimilate se deduce din relaţia alimente ingerate – dejecţii. prin utilizarea biomasei prăzii. unde gazele de fermentaţie care se formează în stomac au o valoare energetică importantă. La animalele fitofage şi zoofage are valori mai ridicate decât la plante.). pentru consumatori este raportul dintre producţia de biomasă şi cantitate de energie asimilată. Astfel. Variaţia componentelor eficienţei ecologice evidenţiază perfecţionarea posibilităţilor de utilizare spre vârful piramidei trofice. Notând cu fprot. la animalele xilofage (care se hrănesc cu lemn) este de 15%.40%. 47. eficienţa sporeşte pe măsură ce înaintăm în lanţul trofic. randamentul de asimilare a energiei (hranei) şi de randamentul producţiei nete. ΔHlip.2 kj/g Introducând aceste valori în relaţia precedentă. pentru consumatori. pe măsură ce are loc o îmbunătăţire în calitatea hranei. aşa încât numai o parte relativ mică este stocată în propria biomasă a prădătorului. la rândul său. Formula menţionată mai sus are meritul de a releva diferenţele energetice între biomasa vegetală şi biomasa animală.1 kj/g. leopard etc. în măsura avansării într-un lanţ trofic. este cuprinsă între 60 şi 80% (chitina din structura scheletului extern este greu digerabilă). Abundenţa hranei pentru cei din prima categorie şi necesitatea deplasării şi a prestării de efort suplimentar pentru procurarea hranei în cazul celor dintr-a doua explică aceste valori. probleme de ordin tehnic. la cele care se hrănesc cu frunze şi lăstari tineri . se consideră. în mare parte. respectiv glucide. Mărimea eficienţei depinde de structura nivelurilor trofice. în sensul concentrării energiei libere. dar şi de nivelul trofic pe care se situează consumatorul. eficienţa ecologică este dată de raportul dintre producţia populaţiei de pe nivelul trofic „n” şi producţia a populaţiei de pe nivelul inferior („n-1”). fgl fracţiunile din aceste substanţe în unitatea de biomasă uscată. cât şi animală. flip. constituie raportul dintre energia ingerată şi energia disponibilă.85. iar valoarea maximă de 0. glucide. lipide. în anumite situaţii. pe baza cunoaşterii compoziţiei ei. Energia care rezultă în organismul prădător. Valoarea acesteia depinde foarte mult de calitatea hranei. atât vegetală. în ecosistemele terestre. este raportul dintre producţia primară brută (PPB) şi energia absorbită (Ea).Fluxul de energie in ecosistem Substanţa minerală. ΔHprot. la animale. leu. ΔHgl = 17. 46. la producători. Sursa de energie a plantelor o reprezintă energia radiantă solară pe care acestea o stochează în combinaţii organice sub formă de energie chimică. variaţia de entropie prin combustia biomasei este: ΔH = fprot(ΔHprot) + flip(ΔHlip) + fgl(ΔHgl) În relaţia de mai sus. luate în stare deshidratată.004. 30 . Energia dejecţiilor este uneori mai dificil de cuantificat decât energia hranei asimilate. Deoarece un prădător poate fi consumat. ajungând la 80% pentru animalele granivore. pentru întreţinerea şi reînnoirea organismului (metabolismul bazal). ca şi pentru diferitele activităţi (de exemplu. Determinarea acestor valori poate ridica. în special la insectivore. Astfel.1 kj/g. pentru producători. Pe aceleaşi considerente. dependentă de trei componente: sursa de energie.01 (eficienţa asimilării). unde valoarea medie este de 0. unul din coeficienţi putând fi eliminat din formula variaţiei de entropie. pentru a deveni componentă a materiei vii va fi supusă unui proces de ordonare care va implica şi stocarea unei anumite cantităţi de energie. unde valorile variază între 0. locomoţie).

Eficienţa utilizării energiei (hranei) disponibile creşte de la nivelul producătorilor primari spre cel al consumatorilor de ranguri mai înalte. Controlul parametrilor se realizează la fiecare nivel al ierarhiei sistemice (individ. Noţiunea de emergie a fost introdusă de Odum (1983) şi măsoară. răspândire. absorb cantitatea de energie constitutivă a hranei.). . are loc o pierdere de energie. astfel. Menţinerea stării de echilibru dinamic reprezintă stabilitatea sistemului. se caracterizează prin următoarelor legităţi: Producţia netă scade de la nivelul producătorilor la cel al consumatorilor. în acest context. asupra căruia persistă încă numeroase controverse. Principalele mecanisme de autoreglare sunt mecanisme de prevenire (feed-before) şi mecanisme de corectare (feed-back) care se bazează pe relaţii diverse. biocenoză etc. Mărimea ei exprimă necesarul iniţial de energie solară pentru a obţine o anumită cantitate de biomasă. ceea ce la nivelul ecosistemului conduce la diferenţierea funcţiilor pentru fiecare populaţie. la care se adaugă cantitatea de energie din biomasa consumatorilor primari şi apoi energia din plantele cu care sau hrănit fitofagele. populaţie. O parte din producţia brută se pierde prin respiraţie. energie pe care o absorb la nivelul clorofilei.stabilitatea traiectoriei.Echilibrul ecologic Menţinerea structurii şi funcţiilor ecosistemelor într-un mediu permanent schimbător. de reproducere a populaţiilor biologice. În plus. raportul dintre niveluri fiind de 1/10. cât şi între acestea şi condiţiile şi resursele mediului de viaţă. 31 . Fluxul energiei prin ecosistem. transferul energiei în biocenoză este diferit de transferul substanţei. dat fiind nivelul evolutiv al speciilor. mimetism). Soluţiile. Energia înglobată corespunde la ceea ce este real utilizat din producţia netă vegetală. Dincolo de acest simbolism profan. Fracţiunea asimilată corespunde producţiei secundare şi ea reprezintă fluxul de energie care traversează nivelul trofic al erbivorelor. Jorgensen (1997) a introdus acest termen pentru a înlocui termenul de entropie. plecând de la valorile cunoscute ale biomasei. b) O parte a producţiei primare nete serveşte ca aliment animalelor erbivore (consumatori primari) care. ţinând cont de randamentul transferului de energie. Noţiunea de echilibru ecologic a fost printre primele care a depăşit sfera ştiinţifică a studiilor teoretice. nivel trofic. plecând de la energia conţinută de un organism. Cealaltă parte a productivităţii primare. practic nelimitat. emergia reprezintă cantitatea de energie din biomasa consumatorilor secundari. Cantitatea de energie care traversează ecosistemul poate fi apreciată şi prin calcularea unor mărimi cum sunt: emergia şi exergia. Rezultă faptul că energia are un traiect. . c) Pentru cel de-al treilea nivel – nivelul trofic al carnivorelor de ordinul I (consumatori secundari) – fluxul de energie este reprezentat de biomasa totală a producţiei secundare a erbivorelor. cunoaşterea mecanismelor care asigură această stare permite previziunea unor reacţii ale ecosistemului la perturbări de natură antropică. a căror decelare a suscitat un interes deosebit în planul dezbaterilor teoretice şi a observaţiilor empirice. Cantitatea de energie eliminată prin respiraţie raportată la producţia brută creşte de la nivelul producătorilor primari spre cel al consumatorilor de rang mai înalt. din care se scade materia consumată prin respiraţie. în descrierea căreia se au în vedere numeroase mărimi a căror cunoaştere devine importantă în acţiunile de reconstrucţie ecologică şi de stabilire a căilor de exploatare raţională a resurselor. însoţit de pierderi entropice Transferul de energie de-a lungul diferitelor lanţuri trofice decurge astfel: a) Producătorii primari captează energia de la radiaţiile solare.persistenţa. Rezultă că aceeaşi cuantă de lumină nu poate străbate de două ori un organism. capacitatea de supravieţuire în timp a ecosistemului. Energia stocată în substanţa organică nu mai poate fi reconvertită în energie radiantă. echilibrul ecologic este cu adevărat o stare care se menţine prin interacţiuni complexe.inerţia sau capacitatea de a rezista perturbărilor. 48. mărimile prin care se caracterizează stabilitatea sunt reprezentate de: . respectiv măsura îndepărtării reversibile de starea iniţială de echilibru. proprietatea ecosistemelor de a se îndrepta şi evolua spre o stare particulară pornind de la o varietate de situaţii. întreaga cantitate utilizată la realizarea acesteia. dar şi cu resurse finite se poate explica ca rezultat al unor mecanisme de autoreglare (autocontrol) şi se materializează prin echilibrul ecologic. echilibrul ecologic exprimă un echilibru dinamic. urmată de crearea interdependenţei şi de organizarea într-un sistem cibernetic cu autoreglare. respectiv prin categoriile trofice menţionate. un raport unitar între intrări şi ieşiri.Energia chimică trece de la un organism la altul o dată cu hrana constituită din substanţe organice. Populaţiile se menţin la valori optime ale efectivelor. Exergia măsoară cantitatea de energie sub formă de căldură. populaţie. valori care corespund capacităţii de suport a mediului. homocromie. care nu este utilizată.amplitudinea. Menţinerea echilibrului necesită autoreglare. Din punct de vedere al schimburilor de substanţă şi energie. ingerând-o. autoprotecţie (ascundere. La nivelul biocenotic. în sensul că. De exemplu.constanţă sau lipsa perturbaţiilor. la fiecare nivel trofic.9 Astfel. devenind un concept emblematic al armoniei din mediul înconjurător. hrană (trofice) şi biochimice (autotoxicitate). cum sunt relaţiile de: reproducere. va reprezenta pradă pentru bacterii. . la dispoziţia celui de-al doilea nivel trofic rămânând producţia netă. dat fiind caracterul finit al resurselor sau spaţiului şi al potenţialului. echilibrul se menţine atât între efectivele populaţiilor. plecând de la energia solară. . sunt reprezentate de reciclare şi controlul creşterii.

cât şi de alte surse de energie. Pădurea se constituie într-un factor de protecţie a mediului înconjurător şi de mentinere a echilibrului ecologic prin exercitarea funcţiilor de protecţie a apelor. stepă etc. dar şi prin raporturile care s-au stabilit în decursul timpului între aceasta şi activitatea omului. diversitatea ecosistemului şi stabilitatea lui. funcţii care afectează direct sau indirect activităţile umane. Ecosisteme dependente numai de energia solară: . 32 . rezultând ecosisteme supraterane şi ecosisteme subterane.) şi heterotrofe (dominate de consumatori – peşteri).Ecosisteme naturale dependente atat de energia solara. de altfel.pădurile din diverse zone climatice .Clasificarea ecosistemelor Varietatea ridicată a condiţiilor de mediu a generat un răspuns similar în organizarea sistemelor vii. structura biocenotică ş. au o structură complexă reflectată în marea lor diversitate. 50. se consideră că în funcţie de influenţa omului ecosistemele pot fi naturale modificate sau amenajate. dar sunt convergente în ceea ce priveşte rolul pe care îl joacă fluxul de energie. ecosisteme minore Sunt fie ecosisteme naturale. s-au înaintat multiple ipoteze privind factorii de care depinde această stare. De asemenea. 49. pe baza selectării.ecosisteme forestiere (plantaţii) IV. ecosistemele care alcătuiesc ecosfera se pot împărţi în trei mari categorii: ecosisteme majore Reprezintă toate ecosistemele naturale racordate la sursa de energie solară prin intermediul plantelor verzi (producători primari). cat si de alte surse de energie : -estuarele din platforma continentala a oceanelor -padurile ecuatoriale si tropicale pluviale III. determinând o mare diversitate a ecosistemelor în tendinţa de extindere continuă a spaţiului de viaţă şi de valorificare eficientă a resurselor. În continuare. terenurilor şi solurilor. Legăturile generate de hrană constituie. fie constituite de om. în tratarea factorilor care determină stabilitatea. Aceste ecosisteme s-au constituit în urma unei evoluţii îndelungate. Următoarea treaptă de diversificare este dată de caracteristicile mediului fluid în care se găsesc comunităţile de organism.a.Având în vedere importanţa stabilităţii pentru menţinerea funcţiilor ecologice ale ecosistemelor. Varietatea modalităţilor în care se pot asocia componentele spaţiului geografic generează o diversitate uriaşă de medii de viaţă particularizate apoi sub influenţa biocenozelor care le ocupă. în special cele dependente de energia solară. precum şi de nivelul de negentropie sau entropie generat. Ţinând seama de curentul de energie necesar pentru subzistenţă.Oceanul planetar . a atmosferei şi a biodiversităţii. Ponderea relativă a unor categorii funcţionale de organisme permite identificarea unor ecosisteme autotrofe (în care predomină activitatea producătorilor – pădure.Functii ecologice ale padurii Ecosistemul de pădure se remarcă nu numai prin gradul ridicat de stabilitate şi organizare complexă care-l transformă într-o carte deschisă în cercetarea funcţionării unui ecosistem.apele interiore. principalele căi prin care circulă energia şi. Ecosisteme dependente de energia solară şi de energia subvenţionată de om: .agroecosisteme (ecosisteme agricole) . ceea ce le asigură utilizarea cu o eficienţă maximă a energiei solare şi a fondului de substanţe minerale. caracteristicile biotopului. în funcţie de circumstanţe.păşunile alpine . Se face astfel diferenţa între ecosistemele acvatice şi ecosistemele terestre. dulci şi sărate II. evoluţia în timp.tundrele .aşezări umane nelor Ecosistemele naturale actuale.acvacultură . Diferenţierea ecosistemelor poate fi determinată de condiţiile genetice. particularităţile economiei energetice. elemente dimensionale. lipsite de producători primari. a diferitelor strategii de valorificare a potenţialităţii mediului. În continuare. particularităţile biotopului realizează o primă diferenţiere prin poziţia pe verticală faţă de o linie imaginară care este substratul sau cota 0. diferenţierea merge pe căi specifice pentru fiecare din cele două categorii. implicit. Din punct de vedere al provenienţei energiei necesare pentru întreţinerea structurilor şi funcţiilor. părerile sunt unanime şi asupra relaţiilor trofice ca principal garant al echilibrului. În acest context. ecosistemele mixte Sunt acelea a căror existenţă depinde de folosirea unui curent de energie provenit din două sau mai multe surse distincte. Odum (1971) a sintetizat principalele tipuri de ecosisteme de pe Terra I. Ipotezele diferă în ceea ce priveşte modul de explicare a corelaţiei dintre complexitatea. Ecosisteme subvenţionate de resurse de energie în formă concentrată şi dependente de energia solară prin alimentaţie : . substanţa.

). Din păcate. prin influenţa pe care o exercită asupra climei. Efectul „purificator” se manifestă pentru un spectru mai larg al poluanţilor atmosferici – pulberi sedimentabile. Valea Lotrului. În cel din urmă caz. pe o distanţă de 500-1 000 m. repartizarea mai uniformă a precipitaţiilor şi creşterea cantităţii acestora. datorat poluării. cât şi de factorii staţionari. Subcarpaţii Sudici. prin prisma consecinţelor devastatoare ale diminuării suprafeţei împădurite în bazinele hidrografice. Se semnalează. ceea ce are o importanţă deosebită pentru comunităţile umane. în acest sens. plante erbacee) angajate în procesul fotosintezei. torenţialitate ş. la reducerea volumul de sedimente. cu atât mai mult cu cât litiera cedează lent apa. Protecţia terenurilor şi a solurilor Este o funcţie deosebit de importantă în regiunile cu relief frământat şi în regiunile cu soluri nisipoase. ecosistemele forestiere. Se realizează datorită influenţei exercitate asupra circuitului hidrologic de interacţiunea dintre biotop şi biocenoză. Deşi. adevărata dimensiune a acestui efect este apreciată. băltiri. datorată prezenţei fitoncidelor. elemente radioactive – reţinuţi mecanic sau absorbiţi de frunziş. favorabili sănătăţii. 1 m de muşchi putând reţine 5 litri de apă. cu până la 90% faţă de atmosfera urbană. de unde se evaporă cu uşurinţă. Se apreciază. Porozitatea ridicată a acestuia permite absorbţia unui volum important de apă. dar şi a siguranţei construcţiilor. în primii 50 cm. ruperi de baraje. Acesta este determinat de influenţa exercitată asupra radiaţiei solare. arbuşti.6 Protecţia atmosferei şi funcţiile climatice Reprezintă un alt aspect al rolului jucat de pădure în menţinerea echilibrului ecologic. pădurea a îndeplinit şi îndeplineşte o serie de funcţii. în pădurile mediteraneene. stratul de muşchi de la suprafaţa solului acţionează ca un adevărat reglator. este necesar ca cel puţin 50% din suprafaţa bazinului hidrografic care aprovizionează un lac de acumulare să fie acoperită cu pădure. Această influenţă asigură debitul constant al izvoarelor. ea asigură consumul de dioxid de carbon rezultat din „metabolismul” propriu. căilor de transport etc. Întrucât modifică semnificativ suprafaţa activă. dar şi din ecosistemele învecinate sau. Valea Arieşului. Topoclima pădurii se diferenţiază prin moderarea extremelor de temperatură. Defrişarea pădurilor de pe coastele repezi din zonele colinare. calciu şi scăderea conţinutului în ioni de amoniu Aceste efecte justifică asocierea pădurii cu garanţia aprovizionării cu apă. Îmbunătăţirea calităţii apei Este rezultatul îmbogăţirii acesteia în ioni de hidrocarbonat. ci şi în zonele învecinate. evitarea alunecărilor de teren. mai bogat în ioni negativi. în special cele urbane. la nivelul solului. Astfel. Podişul Central Moldovenesc etc. oxigenului. respectiv la evitarea colmatării albiilor sau lacurilor de acumulare. Manifestarea acestor particularităţi depinde de caracteristicile covorului vegetal. 1 450 m3 de apă (echivalentul a 145 mm de precipitaţii). Pădurea participă activ şi la conservarea formelor de relief prin diminuarea eroziunii de suprafaţă şi de adâncime. scăderea vitezei de scurgere. sau se scurge pe trunchiurile copacilor ajungând treptat la nivelul solului. că un hectar de pădure poate reţine. contribuind. care sunt afectate de fenomenele hidrologice extreme (inundaţii. fiind unele din cele mai importante producătoare de oxigen la nivel planetar. în acelaşi timp. Astfel. eliberând. Aceste influenţe favorabile se resimt nu numai în interior. Pădurea reuneşte pe o suprafaţă relativ restrânsă un volum important de biomasă vegetală (arbori. fiind cunoscut faptul că molidişurile constituie principalul regulator al formării debitelor de apă ale râurilor. Acestea concură la manifestarea efectelor pozitive pe următoarele direcţii: Formarea rezervelor de apă Rezervele de apă sunt aprovizionate constant prin infiltrare. prezenţa perdelelor de protecţie aduce importante sporuri de producţie. circuitelor apei. Absenţa pădurii relevă importanţa acestui efect moderator asupra agenţilor fizici de modelare actuală a reliefului. mai nou. o diminuare a încărcăturii microbiene. de asemenea. asigurând stabilitatea mecanică. carbonului etc. Volumul informaţional semnificativ care organizează ecosistemul forestier determină ca acesta să joace un rol important în menţinerea echilibrului la o scară mai mare – regională. dar şi pentru culturile agricole. 33 . terenurilor agricole. creşterea umezelii relative a aerului. în acelaşi timp. Acţiunea moderatoare asupra scurgerilor superficiale reduce eroziunea solului. rolul pădurii este semnificativ. pentru a îndeplini asemenea funcţii. Interceptarea apei pluviale nu se realizează în totalitate la suprafaţa solului. o parte din apă este reţinută de frunziş. ca factor genetic al climei. Mai mult. Această funcţie justifică denumirea de „plămân verde”.Sub aspect economic şi ecologic. creşterea frecvenţei calmului atmosferic şi viteze mai mici ale vântului. reducerea debitelor maxime ale viiturilor. Regularizarea regimului râurilor Se realizează prin micşorarea volumului de apă scurs la suprafaţa solului. mai cu seamă cele tropicale. fixarea solurilor nisipoase şi asanarea terenurilor cu umiditate în exces. diminuarea temperaturilor în cursul verii este mai mare pentru pădurile de foioase (unde prin evapotranspiraţie se consumă mai multă căldură). oxigenul necesar la aceeaşi scară. intensitate scăzută a radiaţiei solare. datorită evapotranspiraţiei scăzute (ca o adaptare la regimul hidric deficitar) nu se resimte efectul de „răcoare”. nu trebuie uitat faptul că aceiaşi poluanţi pot distruge pădurea. reţinerea apei în profilul de sol. prezenţa ecosistemului de pădure induce un topoclimat specific. bioacumularea. circulaţiei maselor de aer şi proceselor de evaporare. în schimb. aici pădurea joacă un rol hotărâtor şi în însuşi procesul de solificare. De altfel. toleranţa speciilor vegetale fiind limitată.a. Aerul pădurii este. dioxid de sulf. De exemplu. pentru înfiinţarea de islazuri comunale (Legea din 1920) a condus la suprafeţe întinse degradate prin eroziune şi procese torenţiale în Vrancea. multe vitale. Astfel. de cele mai multe ori.

inariţă.). un loc aparte prin influenţa directă asupra activităţii şi sănătăţii umane. iar pe durata apelor mici sunt uscate. Functia recreativă reprezintă însuşirea pădurii de a proteja şi fortifica sănătatea. Consumatorii micro. Funcţia de recreare Ocupă. alcătuite din specii de rogoz prin acumularea şi turbificarea materialului organic mort. prin mediul ambiant deosebit de favorabil pe care îl creează.dependente de regimul hidrologic al Dunării care. de a asigura un nivel superior al stării psihice umane. Consumatorii sunt bine reprezentaţi de peşti din familia Cyprinidelor (crap. Aceste terenuri. perdelele forestiere plantate de-a lungul drumurilor au un rol important pentru combaterea poluării sonore. unii autori (Muja. limba broaştei. stârc galben. peştişoară. sunt importante pentru reproducerea faunei piscicole (mai ales a ciprinidelor). a căror limită spre uscat o constituie o centură de papură şi rogozuri. fiind intercalate între bălţile permanente şi terenurile inundabile. măcrişul-de-apă etc. c) Terenurile mlăştinoase Servesc în timpul viiturilor la reproducerea peştilor de baltă.În aceeaşi ordine de idei trebuie menţionat faptul că vegetaţia forestieră. rogozul. fructe. Din perspectivă istorică însă. ciuma apei). în special pădurea de răşinoase. larve. aflate şi ele într-o permanentă interacţiune unele cu altele. în rândul funcţiilor pădurii. Regiunile întinse de stufărişuri. pipirigul. culminând cu pădurile tropicale. asigurată de mecanismul complex de autoreglare a ecosistemului forestier. ştiucă. Printre plantele însoţitoare se numără papura. şalău. precum şi de biban. ştiucă. Gheorghe). mai cunoscute fiind cele de popândaci. astfel încât să permită supravieţuirea speciei în condiţiile alternanţei dintre uscat şi apă. el prezintă asociaţii de organisme constituindu-se într-un adevărat ecosistem care şi-a „creat” suportul ecologic. Prin influenţa exercitată asupra climatului şi calităţii aerului pădurea permite realizarea unui cadru ambiental optim pentru sănătatea umană. contribuie la modificări substanţiale ale biotopurilor cu o periodicitate mai mult sau mai puţin constantă. mai ales cele cu substrat nisipos. otrăţel) şi în marginile mlăştinoase (ciulini. b) Apele stagnante Permit dezvoltarea macrofitelor sub suprafaţa apei (broscariţă. În acest context. somn. în timp ce un zooplancton variat şi numeroase specii de vertebrate (crap. capacitatea de muncă a oamenilor. În afara acestora. pentru cunoaşterea legităţilor care coordonează procesele din natură. babuşcă). ecosistem în stare de climax. pădurea devine un refugiu pentru citadinul modern care. cu timpul. Fitoplanctonul reprezintă clasa producătorilor. 1994) consideră acest rol o funcţie socială. de a reface forţele. săgeata apei. protecţia poate fi înţeleasă şi în sensul îngreunării atacurilor cotropitorilor. ca şi cele mlăştinoase. se individualizează următoarele categorii: a) Apele curgătoare Sunt reprezentat de cele trei braţe ale Dunării (Chilia. cosac. transformându-se în adevărate colonii de păsări pentru speciile: ţigănuş.şi macroscopici sunt mai mult sau mai puţin. formează cel mai întins biotop al deltei actuale. Apropierea de mlaştini a unora permite extinderea biocenozelor acestora. iar pe cele cu substrat nisipos s-au format asociaţii vegetale caracteristice. acoperite de pământ aluvionar şi resturi organice. săgeata apei. atâta timp cât uscăciunea nu este excesivă. rămâne. Prin urmare. 51. deşi depinde în mare măsură de o serie de facilităţi ale vieţii urbane. Deşi este format din stuf. fiind invers proporţională cu acestea. pădurea apare mai degrabă ca un important furnizor de materii prime şi alimente (material lemnos. stânjeneii. Terenurile inundabile Se acoperă cu apă în timpul viiturilor. cosor. vânat etc. egretă mică etc. e) Grindurile 34 . Diversitatea biologică cea mai ridicată se înregistrează în pădure. stuf etc. Multe terenuri mlăştinoase sunt acoperite cu stufărişuri permanente. De asemenea. dau naştere. brădiş. Prezenţa lor depinde de durata şi intensitatea inundaţiilor de primăvară. moluştele. Sulina şi Sf.Delta Dunarii Reprezintă o asociere complexă de ecosisteme interconectate. la acest orizont de timp. legat intim de natură. la o formaţiune specifică şi anume zonele de plaur. Diversitatea mare a condiţiilor de mediu.). stârc-de-noapte. somn. Tot aici se întâlnesc zăloagele. Practic. cu frunze plutitoare (nuferi) sau plutitoare (lintiţă. insectele se asociază tulpinilor plantelor sau populează zona bentală. ca orice fiinţă vie. diminuează intensitatea sunetului cu până la 10 decibeli. respectiv tufe de sălcii în care predomină zălogul sau salcia cenuşie. comuni cu cei din ecosistemele acvatice descrise anterior. cormoran pitic. Adăugând la aceasta efectul asupra psihicului uman. sturioni) compun clasa consumatorilor. întrepătrunderea şi suprapunerea acestora nu permit o delimitare strictă a ecosistemelor.9 Protecţia fondului genetic Decurge din însăşi existenţa pădurii. Importanţa lor este dată de condiţiile prielnice pe care le asigură pentru cuibărit. Funcţiile de protecţie sunt importante în actualul context economico-social în care exploatarea intensivă a condus la manifestarea consecinţelor deosebit de grave ale diminuării suprafeţelor acoperite de pădure. pentru identificarea posibilităţilor de protecţie ale unor specii aflate pe cale de dispariţie. canale şi gârle. şalău. De aici decurge şi rolul pădurii pentru cercetarea ştiinţifică. prin fluctuaţiile sale. Cu toate acestea. în care numeroase populaţii trăiesc într-o stabilitate relativă.

cultivarea terenului devine continuă. Ulterior. Astfel. animalele. viţă sălbatică. astfel încât densitatea a putut ajunge până la 50 loc/km2. biocenoza dintr-un asolament este suma biocenozelor din solele componente. uşor accesibili pentru plante (de exemplu. măceş. mur. Sistemele de agricultură au evoluat. alături de numeroasele specii de sălcii ( Salix) şi plopi (Populus). nitraţi). Pentru a împiedica această tendinţă. În stufării şi tufărişurile dinspre mare. în anii favorabili. în zonele temperate. Ulterior. iederă. cu precădere. marginii bălţilor şi lacurilor. hrana preferată a morunului şi nisetrului. liane (curpen. dracilă. bufniţa mare. În evoluţia ecosistemelor agricole se individualizează mai multe etape. lemn câinesc. pentru extinderea terenurilor de păşunat. Ecosistemele agricole au tendinţa de a evolua spre starea de climax – maximă ordine structurală şi funcţională posibilă într-un ecosistem dat prin reţeaua sa de interacţiune. creată şi controlată de om în vederea obţinerii unei producţii ridicate şi de calitate superioară. respectiv de conservare a biodiversităţii. f) Zona mării Este reprezentată de mediul marin în care se simte influenţa apelor Dunării. capabil de autoreglare şi caracterizat de stabilitate. irigaţiilor. volbură mare) şi plante parazite (vâsc) edifică. atât a speciilor vegetale. pădurilor. păduri cu aspect luxuriant. a îngrăşămintelor chimice. Delta Dunării constituie un ansamblu complex de ecosisteme. Perfecţionarea tehnologică şi introducerea uneltelor cu mii de ani în urmă. ceea ce dă naştere oikumenei Treptat. Structura spaţială este determinată de om pe baza necesităţilor de producţie. se pot dezvolta lăcustele migratoare. mecanizării lucrărilor. subarbuşti. într-o arhitectură specifică. afectând planeta Pământ. Agricultura zilelor noastre se realizează pe baze ştiinţifice prin utilizarea soiurilor şi raselor ameliorate genetic. se trece la o nouă agricultură care se bazează pe un tip aparte de ecosistem. Astfel. Pădurile Letea şi Caraorman sunt fitocenoze foarte interesante şi rare în flora Europei şi arată. Acestea permit obţinerea de producţii ridicate în sisteme intensive de cultivare a plantelor şi de creştere a animalelor pentru satisfacerea necesităţilor de hrană a unei populaţii în continuă creştere. este necesar un consum de energie ridicat din partea oamenilor (lucrări de întreţinere a culturilor). se lasă terenul să se „odihnească” sub formă de pârloagă (terenul nu se mai cultiva). călin). Datorită surplusului de energie oferit de agricultură. caracteristici sunt şoarecii cu botul ascuţit. fertilizarea fiind realizată prin utilizarea resturilor de plante şi a dejecţiilor de animale care asigurau regenerarea humusului. Ecosistemul agricol Impactul agriculturii primitive asupra biosferei nu a produs dezechilibre decât în unele părţi ale Globului. deşi anual îşi modifică poziţia relativă. cătină roşie. pe mai multe nivele ierarhice. de dimensiuni relativ mici şi având condiţii uniforme. Cu toate acestea. omul îşi restructurează şi mediul de viaţă. deosebit de dăunătoare pentru culturile agricole. vipera. baza trofică uniformă asigurând aceleaşi caractere nivelurilor trofice superioare. Structură şi funcţii Ecosistemul agricol constituie o unitate funcţională a biosferei. delimitările fiind stabilite printro planificare în cadrul unui management care integrează componentele ecologice şi economice. vulturul codalb. Toate acestea au constituit fundamentul transformării întregului complex de ecosisteme într-o arie protejată recunoscută internaţional prin categoriile de „Rezervaţie a Biosferei”. fapt pentru care s-au folosit mijloace chimice în combaterea lor. mistreţ. spurcaciul. Pe acest teren se instalau buruienile şi erau folosite ca păşuni. cu efecte poluante şi asupra celorlalte specii. Ca metodă de întreţinere. iepurii şi coropişniţele. Gradul de omogenitate este ridicat. nisipurilor umede. în condiţii economice şi sociale tot mai avantajoase. Se acumulează astfel compuşi minerali solubili. Unitatea elementară în ecosistemele agricole este considerată sola (parcela). 52. când s-a trecut la agricultura tradiţională şi industrială. formarea ecosistemelor agricole s-a realizat prin defrişări sau incendieri ale pădurilor. „Site Ramsar” şi componentă a Patrimoniului Natural Mondial (UNESCO). În încercarea de a reda o imagine cât mai sintetică. iniţial. s-au făcut numeroase „simplificări”. se creează condiţii relativ uniforme de sol. pe arealul asolamentului. loc de reproducere a numeroase specii de peşti. se produce o continuă ploaie de organisme moarte spre fundul platformei continentale. iar sezonul rece face inaccesibile majoritatea posibilelor surse de hrană. pe care omul înfiinţează biocenoza. selectarea speciilor şi a soiurilor au făcut posibilă creşterea populaţiei umane prin asigurarea cu hrană. Într-o primă fază. Unităţile administrative care agregă mai multe asolamente 35 . comasate pe un spaţiu relativ mic. furajelor concentrate. cu funcţionalitate proprie. refăceau rezerva de elemente nutritive a solului. în timp. diferite specii de păsări. important prin funcţiile sale de filtru biologic. în primul rând relaţiile trofice şi cele de tip biochimic. reprezentată de o suprafaţă delimitată administrativ. unde scăderea fertilităţii solului se produce mai lent. aceste modificări sau generalizat. folosirea animalelor în activităţile agricole. lup (mai ales iarna). Caraorman) care concentrează o diversitate ecologică ridicată. hamei. corn. care-şi vor petrece aici mare parte din viaţă.Constituie suportul ecologic al pădurilor de sălcii şi plopi (Letea. sânger. pesticidelor etc. având o salinitate variabilă. arbuştii (cătină albă. staţiune temporară a unor păsări. La un moment dat. Acesta reprezintă momentul desprinderii omului de sub incidenţa ciclurilor naturale şi dobândirea unei autonomii limitate faţă de ecosisteme. prin dejecţiile lor. cât şi a celor animale. alelopatic. şarpele de apă. al cărei element edificator este planta de cultură. întrucât componentele biocenozei sunt constante. o variaţie multiplă a diverselor fenotipuri de plante caracteristice stepelor aride. În regiunile mai depărtate de litoral. Ierarhic superior solei este asolamentul în care se încadrează sola prin rotaţie. alimentând bancurile de scoici. dar în acelaşi timp relevantă. în care se menţin relaţiile caracteristice dintre specii. Dintre consumatori. sitarul de pădure. Această zonă este populată cu puieţi din familia sturionilor.

Eterogenitatea.urmărindu-se creşterea recoltei. tăieri. mijloace de susţinere etc. Lucrările mecanice. praşile. răsucitul frunzelor în timpul arşiţei de vară). rezultat din uniformitatea ridicată a biocenozei şi biotopului. ecosistemul agricol se individualizează prin: productivitate biologică ridicată. macroelemente) în ciclurile biogeochimice. praşile. deoarece pe solă se cultivă. irigaţii. Interacţiunea acestor sisteme manifestată prin procese biologice de ambianţă fizico-climatică şi socio-economice desemnează ecosistemul agricol drept un sistemic bioeconomic. menţinerea într-un stadiu tânăr (în care sunt predominante procesele de fixare a energiei. ecosistemul agricol reprezintă o unitate funcţională creată de om pentru a controla procesele de producţie de biomasă. biotopul. mai puţin stabilă. irigaţii etc. Efectul direct este cel de diminuare a stabilităţii. consumuri energetice ridicate. de producţie a substanţei organice). ecosistemul agricol integrează 4 subsisteme: biocenoza agricolă. cât şi ca rezultat al intervenţiei antropice. Aceste măsuri vizează sporirea biomasei utile (recolta plantei de cultură). rămânând multe nişe ecologice neocupate. arături de mare adâncime (desfundări). Rolul lor în funcţionarea ecosistemului este preluat de activitatea omului (de exemplu. Subsistemul agrofitotehnic Cuprinde lucrările prin intermediul cărora omul îşi exercită controlul permanent în ecosistem: tratamente. suprafaţă foliară. menţinerea unui anumit nivel al populaţiilor de insecte defoliatoare nu se realizează prin activitatea consumatorilor de gradul al II-lea. uniformitatea accentuându-se în cazul monoculturii. determinate de preluarea activităţii nişelor ecologice neocupate de către acţiuni consumatoare de energie. uniformitatea biocenozei şi. pesticide. prezenţa de substanţe chimice de sinteză mai mult sau mai puţin biodegradabile (pesticide. randament fotosintetic ridicat prin creşterea indicelui suprafeţei foliare (raportul dintre suprafaţa foliară şi suprafaţa de teren cultivată). recoltare. Biocenoza agricolă Este formată din plantele de cultură.). fertilizare etc. tipul de îngrăşăminte folosite. Este o biocenoză simplă. Integralitatea din ecosistemele agricole este mult afectată pentru că biocenozele au fost simplificate.). îngrăşăminte chimice etc. edafici şi orografici care induc o anumită intensitate a proceselor fiziologice. atât la plantele de superioare. La plantele din ecosistemele agricole se menţin programe specifice (de exemplu. cât şi la consumatori. subsistemul agrofitotehnic şi subsistemul socio-economic Biotopul agricol Este definit prin factorii climatici. Pentru a evita dezechilibrul generat de competiţia dintre plantele de cultură şi buruieni intervin atât plantele. amendamente pentru corectarea reacţiei solului. Subsistemul socio-economic Reprezintă totalitatea mijloacelor de mecanizare şi a materialelor de producţie (îngrăşăminte. Însuşirile sistemelor biologice se transmit şi ecosistemelor agricole. Transformările realizate de om la nivelul componentelor sistemului induce însă manifestări deosebite ale acestor însuşiri. ci prin tratamente cu insecticide. Echilibrul dinamic.) Programul. nu realizarea unui echilibru între diferitele populaţii. dar mai ales dezechilibre generate de lipsa mecanismelor de autoreglare a efectivelor populaţiilor. conform caracterului istoric. accelerarea vitezei de circulaţie a elementelor chimice (în special. În acest context. În ansamblu. a biomasei produse. Este mult mai redusă. eliminarea periodică a unei proporţii importante de biomasă. în care controlul structural şi funcţional se realizează prin management agricol. cretizare etc. tratamente fitosanitare. rotaţia culturilor modifică însuşirile solului. Numărul redus al conexiunilor interne. o singură specie. de regulă. dăunători.) introduse în ecosistem pentru menţinerea echilibrului acestuia. În plan funcţional. Pentru a îmbunătăţi aceste condiţii şi pentru a le adapta la cerinţele speciei de cultură se modifică uneori cel natural prin terasări. folosirea soiurilor rezistente etc. implicit. fiind vulnerabilă la accidentele climatice. Autoreglarea se realizează atât prin acţiunea plantelor cultivate. cât şi omul care aplică măsuri chimice sau mecanice pentru evitarea îmburuienării sau stabileşte epoca de semănat astfel încât plantele de cultură să acopere prin frunze solul înainte de răsărirea buruienilor. Astfel. fiind astfel edificate circuite complete ale substanţei şi energiei. prin viteza de creştere. determină rolul preponderent al omului în realizarea acestei însuşiri esenţiale pentru menţinerea ecosistemului 36 . sisteme de susţinere.pot fi considerate un nivel superior de integrare. fiecare din aceste acţiuni având repercusiuni asupra favorabilităţii momentane a solului pentru o specie dată şi influenţând tipul şi intensitatea noilor intervenţii. în timp ce altele sunt modificate în favoarea omului.). împreună cu toate organismele vii existente în spaţiul de cultură (microorganisme. buruieni etc. ecosistemele agricole fiind vulnerabile la variaţii relativ mici ale factorilor ecologici. este necesară aplicarea lucrărilor specifice (tăieri. creându-se o independenţă relativă faţă de restricţiile ecologice specifice ecosistemelor naturale. Se poate realiza şi o asociere cu sectorul zootehnic.

tehnologiile agricole şi materialul biologic.1 miliarde hectare. Asigurarea necesarului de hrană pentru populaţie reprezintă una din variabilele cheie ale ecuaţiei populaţie în creştere . La nivel mondial. la nivel zonal.62 ha.resurse limitate. Ţinând seama de dublarea populaţiei în perspectiva anului 2100. în medie. Variabilele care caracterizează această componentă sunt: suprafaţa disponibilă de a fi cultivată (terenuri agricole – arabil. în timp ce la o dietă bogată. râuri) şi subterane. o raţie alimentară normală trebuie să includă şi furaje concentrate. o reprezintă continentul african. şi în funcţie de provenienţa alimentelor şi calitatea lor: la o dietă austeră.) Resursele de apă pentru irigaţii Folosirea irigaţiilor a însemnat una din primele acţiuni de control a factorilor ecologici de către om. suprafaţa agricolă este de 4. oceanice.Trăim. în care unii oameni mănâncă prea mult. degradarea chimică şi antropizarea (utilizarea terenului în alte scopuri decât cel agricol – urbanizare. În acest caz.8 persoane la un hectar. există numeroşi factori naturali şi antropici care diminuează suprafaţa productivă: eroziunea solului. iar. consumând furaje grosiere. Aceasta a permis crearea unor surplusuri imense de hrană cu implicaţii profunde în organizarea. în condiţiile în care suprafeţele actuale se vor menţine constante. Este o ironie faptul că cei care sunt „suprahrăniţi” şi supraponderali. aceasta reprezintă doar 10% din total. deşertificarea. aria minimă este de 0. din care 1 709 kcal provin din produse animaliere. reprezentând spaţiul de hrană. adică 28%. bazată pe alimente de provenienţă vegetală. Spaţiul de hrană variază.26 hectare/locuitor. aria minimă este de 0. Astfel. cu produse vegetale şi animale.53. Această valoare acoperă însă diferenţieri mari între continente şi ţări.09 ha. cu rol productiv (de exemplu. Pomparea apei din surse subterane este singura soluţie de menţinere a ecosistemelor agricole în zonele unde densitatea reţelei hidrografice este redusă – majoritatea zonelor aride. turism etc. Rezultă faptul că cea mai mare parte din creşterea viitoare a ofertei mondiale de hrană trebuie să provină de pe terenurile cultivabile. Astfel. dar creşterea intensităţii exploatării înseamnă depăşirea capacităţii de refacere a biomasei prin mecanismele naturale. sub suprafaţa pe care o reprezintă în prezent în China. proprietăţi aerohidrice etc. în prezent. din ecosistemele agricole. acvaculturile). norma de teren arabil se va reduce la mai puţin de jumătate. este echivalentă cu 13 755 kcal primare. resursele de apă pentru irigaţii. nu creează această situaţie.Acestea pot fi luate din produsele vegetale şi animale consumate. pe durata mai multor decenii indicele de creştere a populaţiei a fost. O calorie stocată în biomasa consumatorilor (erbivorelor) este rezultată din mai multe calorii stocate de producători (plantele verzi). Cum păsările şi ovinele consumă seminţe (furaje concentrate) înseamnă că acestea sunt în competiţie cu omul. persistă încă deficienţe în satisfacerea nevoilor elementare.). Luând în considerare şi posibilitatea modificării suprafeţei în sensul creşterii. altfel spus 3. Mai mult. încărcarea apelor cu poluanţi sau mineralizarea ridicată sunt principalii factori care determină disponibilitatea pentru irigaţii. în parte prelucrate industrial. efectele asupra sănătăţii fiind asemănătoare – sensibilitate mai mare la îmbolnăviri. într-o lume divizată sub aspect nutriţional. păşuni. Oferta alimentară a omenirii se bazează pe două componente fundamentale: ecosistemele naturale şi ecosistemele agricole. face obligatorie şi utilizarea acestora în alimentaţie. ca şi cei subnutriţi şi subponderali se confruntă cu probleme medicale similare. Importanţa irigaţiilor este susţinută de câteva date statistice relevante. Totuşi.13 hectare. de aproximativ 3% pe an.8 miliarde hectare. la care se adaugă ecosistemele parţial amenajate. Fertilitatea solurilor condiţionează direct productivitatea ecosistemelor agricole fiind dependentă de numeroşi factori (aprovizionarea cu elemente nutritive. Apele folosite pentru irigaţii pot proveni din două categorii de surse: de suprafaţă (lacuri. fâneţe). Debitul apelor de suprafaţă depinde de regimul climatic şi de gradul de împădurire al bazinelor hidrografice. Dacă luăm în calcul numai suprafaţa arabilă. o parte însemnată a pânzelor freatice importante sunt supraexploatate. Deşi societatea modernă a condus la o diversificare şi la o amplificare fără precedent a nevoilor umane. în timp ce bovinele (exceptând cele îngrăşate în complexe specializate). unde se manifestă o tendinţă inversă. pH. extrăgându-se un volum mai mare de apă decât cel care se reîntoarce prin infiltrare. Raportând terenul productiv la numărul de locuitori (6. ecosistemele marine. industrializare. ierarhizarea şi dezvoltarea societăţii. indicele producţiei alimentare l-a devansat pe cel al creşterii populaţiei. Pentru menţinerea potenţialului productiv pe termen lung este necesară o gestionare atentă prin stabilirea 37 . încă direct. ca spaţiu propriu-zis de hrană. respectiv de modificare a biotopului. cantităţi însemnate.Securitatea alimentara si problemele globale Consumul de alimente asigură între 1 764-3 535 kcal/zi/locuitor. cum este şi nevoia alimentară. În prezent.1 miliarde în 2000) rezultă un spaţiu de hrană de 0.12 Din suprafaţa uscatului de 14. fără proteine animale şi fără grăsimi. iar alţii prea puţin. în timp ce indicii producţiei alimentare s-au situat sub 2% pe an. printre altele. Ca o excepţie. adică la 0. fertilitatea solurilor. din punct de vedere calitativ. ale apelor interioare). Ambele surse pot deveni limitative pentru practicarea agriculturii. Prezenţa în alimentaţie a unor aminoacizi esenţiali. Prima categorie furnizează. care se găsesc numai în produsele de origine animală. trebuie menţionat faptul că aceasta nu are întotdeauna efecte pozitive. speranţă de viaţă redusă şi productivitate diminuată. în special de proteine animale (de exemplu. o raţie alimentară de circa 3 501 kcal/zi. Ambele categorii suferă de malnutriţie. aceasta se obţine din circa şapte calorii primare.

În acelaşi timp. Dispunerea lor spaţială era condiţionată de extinderea spaţială a biotopurilor naturale favorabile plantelor de cultură. reprezentând resursele alimentare pentru om şi animalele domestice. înlăturând prin agrotehnică producătorii de biomasă neutilizabilă în dieta proprie sau a animalelor domestice. respectiv pentru a spori eficienţa utilizării resurselor de energie şi de substanţă. cu siguranţă. Omul modifică informaţia genetică pentru a obţine manifestări fenotipice favorabile. singura legătură cu ecosistemele naturale învecinate sau precedente agroecosistemelor se realizează prin populaţiile de fitofagi sau alţi dăunători care nu pot fi distruşi sub o anumită limită. Pe de altă parte. Materialul biologic În ecosistemele agricole. mergând până la dezechilibrarea completă a agroecosistemului. cartof. pe de altă parte. manioc etc. omul duce la extrem simplificarea reţelei trofice. controlate fiind de factorul antropic. Mărimea biomasei este mai mare decât canitatea obţinută din ecosistemele naturale. Brown (2001) atrage atenţia asupra faptului că. la care se adaugă aceea de a „manipula” însuşirile favorabile dincolo de barierele genetice interspecifice. chiar în cadrul acestora. păsări). ameliorarea speciilor constituie unul din factorii motori care au permis valorificarea din ce în ce mai eficientă a biotopului agricol. o evoluţie similară nu mai este posibilă. El determină acumularea de cantităţi semnificative de biomasă vegetală pe care o utilizează pentru nevoile sale. instituite de-a lungul unor îndelungate perioade de evoluţie şi înlocuirea lor cu biocenoze mai simple. controlate de om. Acest termen generic se aplicã organismelor cãrora li s-au transferat gene de la o altã specie. fără a exista o legătură filogenetică. restrângerii speciilor cultivate şi. Crearea ecosistemelor agricole echivalează cu înlăturarea de pe o anumită suprafaţă a biocenozelor naturale. ci chiar cantităţi apreciabile de sol.) şi a creşterii a 7 specii de animale (porci. Primele agroecosisteme păstrau. fapt ce face ca. precum şi pe unii consumatori. sunt dependente de om. bazate în special pe utilizarea energiei fosile. fãrã a exista o legãturã filogeneticã. un număr apreciabil de populaţii biologice din ecosistemele naturale pe care le înlocuiau. prin aplicarea rezultatelor cercetării ştiinţifice explică randamentul sporit în conversia energiei solare. ele s-au lărgit prin amenajări artificiale ale acestor biotopuri. care asigură refacerea fertilităţii solului. printr-o eliminare a soiurilor şi raselor cu productivitate nesatisfăcătoare. Caracterul nesaturat al agrobiocenozei reduce la valori extrem de mici funcţia antierozională manifestată de biocenozele naturale. Tehnologiile agricole Prin abordarea sistemică a agriculturii contemporane şi prin crearea de complexe agricole. dirijând întreaga activitatea productivă în vederea satisfacerii nevoilor proprii. Ele se întindeau pe suprafeţe restrânse. Această restricţionare rezultă din randamentul scăzut de valorificare care conduce la eliminarea excesului în apele subterane şi ecosistemele marine. sub acţiunea apei. unde se declanşează dezechilibre ecologice. Perfecţionarea agrotehnicii. Fenomenul se corelează direct cu reducerea corespunzătoare a productivităţii. deşi utilizarea îngrăşămintelor chimice a permis triplarea recoltei agricole la nivel mondial după 1950. ele fiind cunoscute şi sub denumirea de organisme transgenice. porumb. la nivelul anului 1980. dar şi cu ritmul de diminuare a rezervei organice reprezentate de humus. şansele noilor generaţii etc. fără să prejudicieze structura iniţială a acestui ansamblu. tehnologiile moderne au la baza consumuri energetice ridicate. Cu timpul. Simplificarea este dublată de o uniformizare permanentă a întregului sistem agricol mondial datorită. potenţialul de producţie şi însuşirile de rezistenţă ale soiurilor/raselor constituie cheia de boltă pentru asigurarea continuităţii recoltelor.raţiilor de îngrăşăminte corelată cu cerinţele fiecărei specii cultivate. Folosirea OMG in productia de alimente O directie inovatoare si controversatã în acelasi timp o reprezintã folosirea organismelor modificate genetic (OMG) (tabelul nr. Acest termen generic se aplică organismelor cărora li s-au transferat gene de la o altă specie. este exportată în afara ecosistemelor şi consumată pe arii restrânse. dar şi pentru extinderea spaţiului de hrană. pe seama cultivării a 30 de specii de plante (grâu. nesaturat al ecosistemului agricol. Cea mai mare parte a acestei biomase. Ciclurile biogeochimice din agroecosisteme. batate. bovine. ele fiind cunoscute si sub denumirea de organism 38 . O direcţie inovatoare şi controversată în acelaşi timp o reprezintă folosirea organismelor modificate genetic (OMG. încadrându-se în ansamblul natural. impactul indirect asupra ecosistemelor. Aproape întreaga cantitate de resurse alimentare mondiale era realizată. orez. recoltele se ridică la maximum posibil în condiţiile unui aport optim de materie. În continuare. Omul menţine în permanenţă caracterul juvenil. randamentele fotosintetice şi ale asimilării fiind îmbunătăţite comparativ cu cele din natură. pe de o parte. să fie îndepărtate din agroecosisteme nu numai anumite elemente. Argumentaţia ostilă utilizării OMG-urilor pleacă de la considerente cum sunt: riscul potenţial pe care îl comportă în relaţia directă cu sănătatea. energie şi informaţie. Principalul avantaj care a promovat OMG-urile îl reprezintă posibilitatea de a obţine într-un timp incomparabil mai scurt calităţile dorite pentru o specie. Intervenţia asupra materialului biologic este un caz tipic de gestionare informaţională. 54. 9-2).

cu efecte nocive asupra sãnãtãtii omului. iar diminuarea efectului va trebui sã porneascã de la sursele de poluare. afectând cu precãdere cãile respiratorii.) – provin din arderea incompletã a combustibililor lichizi. în special a combustibililor fosili cu un continut ridicat de sulf (cãrbuni inferiori. 56. productia si utilizarea unor compusi organici de sintezã. ca agent antidetonant). . . Principalul effect ecologic nu se datoreazã toxicitãtii sale ci este rezultatul acumulãrii lui în atmosferã. în special a celor neferoase. Acumularea poate genera “ploi acide” si. mai ales în organismele rezistente. În cazuri grave. iar abundenta de “hranã” favorizeazã dezvoltarea 39 .V. respectiv de la reducerea emisiilor. în interactiune cu alti poluanti. Ti s. de la industrie (producerea cimentului. si asupra sãnãtãtii umane. Poluarea organicã este consideratã cea pe care o determinã deversarea de substante organice fermentescibile. Hg. componentã naturalã a aerului este. Are impact asupra vegetatiei. . siderurgie. Poluarea aerului nu este altceva decât acumularea componentelor astfel încât sunt depãsiti parametrii fizici sau chimici la care majoritatea formelor de viatã. impactul indirect asupra ecosistemelor.ozonul – se formeazã prin mecanism fotochimic în prezenta gazelor de esapament. stocarea hidrocarburilor. mercurul. metalele grele (Cd. Efectul toxic apare datoritã imposibilitãtii “utilizãrii” acestor compusi. în ecosistem mentinându-se numai formele de viatã anaerobe (în general. . Hg etc. este determinatã de deversarea de substante organice în general de sintezã (inexistente în naturã) si anorganice în stare solvitã (dizolvate). si implicit omul. În functie de natura lor chimicã pot fi toxice (dacã sunt încãrcate cu Pb. Impactul de mediu este similar cu cel al SO2. în cele de incinerare a deseurilor menajere si. adicã substante care pot fi descompuse de microorganismele din apã în conditii de aerobiozã (în prezenta oxigenului) sau anaerobiozã (absenta oxigenului). Sunt toxici în sine pentru organismul uman.).transgenice. autovehiculelor etc. fum) si rezultã din cele mai variate activitãti. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de eutrofizare (euris – larg. Cumularea lui în organism este cunoscutã sub denumirea de saturnism. Un alt aspect important în acest caz îl reprezintã substantele care nu “ucid” imediat dar care. zincul etc..Poluanti atmosferici si efectele lor Prin efecte si cantitate cei mai periculosi poluanti atmosferici sunt considerati: . Cd. s-au adaptat.dioxidul de sulf (SO2) – rezultã din procese de ardere.a. 55.monoxidul de carbon (CO) rezultã din arderile incomplete în motoarele autovehiculelor (mai ales cele care folosesc benzinã) si a combustibililor fosili. În aceastã categorie sunt cuprinse substantele organoclorurate. putând induce diferite tipuri de cancer.oxizii de azot (NOx) – provin în proportie de 70% din transporturile auto. ceatã toxicã. de asemenea. chimicã. Pb. dar în acest caz sporeste toxicitatea altor poluanti atmosferici (în special a dioxidului de sulf). se pot acumula. trophos – hranã).dioxidul de carbon (CO2). petrol greu). Tipuri de poluare a apelor În functie de predominanta unui anumit tip de poluant si de natura proceselor pe care le declanseazã. organomercurice (folosite ca insecticide). neutralizarea lor fiind de naturã chimicã sau fizicã. se poate ajunge la eliminarea totalã a oxigenului. . poluarea apei poate îmbrãca mai multe forme: organicã. . fizicã. Astfel de substante au în general toxicitate ridicatã. putând transfera poluantii în ecosistemele terestre sau chiar omului. Plumbul actioneazã cu precãdere asupra sistemului nervos reducând capacitatea de concentrare.fortificat consumatori Argumentatia ostilã utilizãrii OMG-urilor pleacã de la considerente cum sunt: riscul potential pe care îl comportã în relatia directã cu sãnãtatea. si asupra sintezei de hemoglobinã. cu mare putere de volatilizare. fãrã participarea microorganismelor. arderea combustibililor etc. sunt cadmiul. sau prin interactiunea cu ceilalti poluanti atmosferici.metale grele – sunt eliminate în procesele industriale de prelucrare a metalelor. .) sau neutre..O. O formã particularã a acestui tip de poluare este cea rezultatã în urma cresterii concentratiei de substante nutritive. prin combustia benzinei cu plumb (a cãrei cifrã octanicã este îmbunãtãtitã prin adãugarea tetraetilului de plumb. biologicã. pãtrunzând cu usurintã în plante datoritã similitudinii cu molecule de dioxid de carbon. în acelasi timp. Poluarea chimicã sau toxicã. Zn. cu care se asociazã frecvent. Este un oxidant foarte puternic (folosit si în epurarea avansatã a apei) care distruge rapid tesuturile vii. la concentratii relativ mici distrugând organismele vii si o persistentã îndelungatã. respectiv azot si fosfor. “pompat” în atmosferã de efortul omului de a-si procura energia prin arderea combustibililor. mai ales la copii.pulberile pot fi sedimentabile (praf) sau în suspensie (funingine. astfel cã speciile putin tolerante îsi scad efectivele sau chiar dispar.compusii organici volatili (C.) pânã la simpla deplasare a pietonilor. la care se adaugã aceea de a „manipula” însusirile favorabile dincolo de barierele genetice interspecifice. Principalul avantaj care a promovat OMG-urile îl reprezintã posibilitatea de a obtine într-un timp incomparabil mai scurt calitãtile dorite pentru o specie. Alte metale grele. Principalul impact ecologic îl constituie scãderea concentratiei de oxigen dizolvat. sansele noilor generatii etc. îndeosebi când deversãrile se fac în ape stagnante. Cu. bacterii). Este toxic prin capacitatea sa de a bloca hemoglobina si astfel oxigenarea organismului.

• factori naturali – climatici. adică o dublare în aproximativ 130 de ani. temperaturã).salariatii lucreaza acasapastrand legatura cu biroul prin telefon si computer .A au fost impuse zile fara automobile. Tari ca Olanda. Poluarea termicã este o altã formã gravã. litorale si mai putin în apa potabilã (supusã unor tratamente fizice si chimice sau preluatã din perimetrul unor zone de protectie). si chiar garaje speciale .zile fara automobile. Aceasta se datoreazã.algelor planctonice (unele dintre acestea chiar toxice). conducând la efectele mentionate mai sus. Poluarea fizicã îmbracã. . în principal. intensitatea luminii pe baza cãreia algele reoxigeneazã apa prin procesul de fotosintezã. servicii de inchiriere. care poate influenta direct speciile de plante si animale (inducând o anumitã selectie a lor) sau indirect. transportului etc. adică o dublare în 45 de ani. De cele mai multe ori este vorba de o crestere a temperaturii apei.interdictii de parcare – asemenea interdictii micsoreaza numarul de masini care pot parca in anumite zone dar nu au nici un effect asupra numarului de masini care le traverseaza. . fizico-geografici. întrucât reprezintã contaminarea apei cu bacterii patogene pentru om si/sau animale. geologici etc. dinamica populaţiei. Dar. Cu toate acestea. În general.restrictiile de acces – in 1977 in Buenos Aires a fost interzisa circulatia automobilelor particulare in zona de centru a orasului in zilele de lucru intre orele 10:00 si 19:0. cu implicatii complexe în ecosistemele acvatice. cel puţin un motiv de reflexie. iar pe de altã parte intensificãrii activitãtii microorganismelor aerobe.Incepand cu anul 2000 in L.in unele orase intr-o zi este interzise circulatia pentru automobilele cu numar de inregistrare fara sot iar in ziua urmatoare sunt interzise cele nu numere cu sot. • factori economici – evoluţia cererii. Impactul ecologic este agravat de toxicitatea substantelor care sunt prezente în aceste particule. prin care parcurg etapele dintre infectii.controlul tehnic si intretinerea automobilelor. stabilizarea efectivelor nu se va produce înainte de jumătatea secolului 21. luminã solarã. Poluarea biologicã se apreciazã mai ales în raport cu utilizãrile menajere (apã potabilã). Acesteareprezintă.. 57. dincolo de această perspectivă globală. prin modificarea concentratiei de oxigen dizolvat. ar putea deveni efectivă în anii 2025. sunt putin rezistente în afara gazdei la actiunea factorilor de mediu externi (aer. zootehnice. rata de creştere anuală şi timpul de dublare în ani. iar după ipoteza de bază a Naţiunilor Unite. este esenţial să sesizăm disparităţile regionale pe care le disimulează. care în functie de dimensiunea lor rãmân în suspensie sau se sedimenteazã. dar viteza de creştere a efectivelor umane este actualmente la maximum. Belgia. scãderii solubilitãtii oxigenului odatã cu cresterea temperaturii. poluanti organici. douã forme: poluarea cu materii în suspensie si sedimentabile si poluarea termicã. În 1975 pragul de 4 miliarde a fost depăşit. preţul exploatării.).Impactul antropic prin supra exploatarea resurselor-solul 40 . care ţin de posibilităţile tehnice deexploatare şi verificare a diferitelor tipuri de resurse.celule de circulatie – intr-un oras suedez in 1970 zona de centru a fost impartita in 5 sectoare triunghiulare pentru a reduce circulatia automobilelor si a incuraja folosirea mijloacelor de transport in comun. de industrie alimentarã. În primul caz. dacă nu un motiv de îngrijorare. Automobilele particulare nu puteau trece dintr-un sector in altul. poluantul este reprezentat de particulele solide. Într-adevăr.. dupã moarte. Variabilele presiunii antropuce asupra resurselor naturale-factorul demographic În ecuaţia resurselor pot fi identificate numeroase variabile care influenţează nivelul presiunii exercitate de umanitate asupra fondului de resurse din mediu. Factorul demografic S-a observat o încetinire a ratei natalităţii.telenaveta. astfel fiind imbunatatite serviciile de tranzit iar numarul accidentelor a scazut . pe de o parte. insolubile. consumatoare de oxigen. masura menita sa scada concentratia de ozon si de CO2 din aer. printre care menţionăm: • factori de ordin demografic (numărul de locuitori.Astfel circulatia a fost rarita si poluarea redusa intr-o zona in care intra zilnic 1 mil de oameni. Danemarca. la nivel de 7 miliarde şi jumătate. . au extins reteaua de drumuri rezervate biciclistilor. Germania. implicit. adică depăşirea pragului de 8 miliarde de locuitori. care devin.ciclismul.controlul riguros al vehiculelor si intretinerea regulate a acestora asigura respectarea normelor de emisie de poluanti si aduc astfel un aport important la eforturile de diminuare a poluarii 58. blocând cãile respiratorii. Acestea scad simtitor transparenta apei si. sunt foarte diferite în funcţie de regiunile considerate 59. nivelul educaţional etc. Particulele solide afecteazã si direct fauna macroscopicã. Următoarea dublare. aceste organisme fiind adaptate unui mod de viatã parazit. În 1930 s-a atins pragul de 2 miliarde. al XIX-lea). Au trebuit mai mult de 2 milioane de ani pentru ca populaţia umană să atingă un miliard de indivizi (începutul sec. multe dintre ele au forme de închistare foarte rezistente. Acestea constituie un pericol potential în apele de loisir. • factori tehnologici. de agrement.este cea mai raspandita forma de transport din lume iar autoritatile incearca sa incurajeze folosirea ei. locuri speciale de parcare.Masuri de control al transportului in centrele urbane . lacuri. efectivele.

iar în Federatia Rusã cu 1%. fenomenul se intensificã. Plantele exotice formează adesea monoculturi înlocuind speciile indigene. concomitent.7%. În SUA. Pe ansamblul planetei. de exemplu. pãsãrile prãdãtoare constituie ultima verigã a acestor lanturi. Statele Florida. precum si ponderea relativã reprezentatã de fiecare a cunoscut variatii semnificative odatã cu intensificarea presiunii prin cresterea populatiei. pisici etc.8%. în perioada 1989. soldate adesea cu dispariţia speciilor indigene (autohtone). a căutat să-şi aducă speciile familiare. Efectivele unor specii cum sunt vulturul negru. Speciile alohtone (exotice. de altfel nu întotdeauna avantajoase. Alte specii. altele sunt cultivate o datã la doi ani. Suprafata acestora.Supraexploatarea solului este legatã. Ori de câte ori omul a stabilit noi aşezări la mare depărtare de cele de provenienţă. pãsunile si plantatiile viti-pomicole. fânetele. Agricultura extensivã reprezintã cel mai important factor de presiune sub raport spatial. Aici. spatiul de hranã al planetei cuprinde terenurile agricole. în mare mãsurã. furnizoare de hrană şi alte bunuri. Aceastã dinamicã nu evidentiazã si variatiile calitative. într-un an.9%) si Africa (5. conducând chiar la distrugerea lor. care concentreazã o mare diversitate de organisme – pãdurile si zonele umede. de cresterea cererii de produse alimentare. El se manifestã în raport cu cele mai importante tipuri de ecosisteme. Dupã acest prag. Poluarea afecteazã habitatele.). zãganul. Deoarece populaţiile speciilor exotice se regenerează. codalbul. ea produce pagube însemnate şi în Africa. Oceania (9. unele soluri permit obtinerea de douã recolte. cunoscute ca fiind ecosistemele cu cea mai mare biodiversitate. În acelasi interval. cu deosebire în tãrile în curs de dezvoltare din zonele calde. fertilitatea naturalã influenteazã semnificativ productia agricolã.8%. în America Centralã si de Nord cu 0. Astfel. iar cele de pe acelaşi nivel nu reuşesc să le concureze. plantă acvatică originară în America de Sud. “alimentarea” solurilor si apelor litorale etc. iar pe ansamblu. acestea reprezentând primul pas sau transferul voluntar. întrucât ponderea arabilului a crescut pe seama pãsunilor. din 1700 si pânã în 1980 au dispãrut. acestea suportã si presiunea comertului cu lemn tropical. în medie cu 1. întrucât factorii care limitau creşterea populaţiilor nu mai acţionează cu aceeaşi intensitate în noile condiţii. prin efectele poluãrii asupra conditiilor de viatã ale speciilor. se consideră că 42% din speciile de pe „lista roşie” au ajuns aici ca urmare a prezenţei speciilor exotice. s-a restrâns suprafata agricolã în Europa.1991. Astfel. presiunea demograficã si caracteristicile naturale ale solului sunt factori care actioneazã în favoarea agriculturii extensive. soimul cãlãtor au scãzut alarmant datoritã intoxicãrii cu pesticide organo-mercurice sau organo-clorurate. înlocuind vegetaţia naturală. are loc şi un transfer involuntar al speciilor simbionte sau parazite. Acestea au fost considerate întotdeauna ca victorii hotãrâtoare ale omului asupra naturii. cum sunt pelicanul cret. acvila de stepã. În majoritatea cazurilor. Efecte globale (modificãrile climatice) si regionale (ploi acide) conduc la schimbãri în structura biocenoticã. gãinusa albastrã de baltã a dispãrut din Sicilia si Sardinia din cauza desecãrii mlastinilor. Degradarea biodiversitatii prin transferul de specii Contribuie puternic la diminuarea biodiversităţii. iar scara de timp pe care actioneazã anuleazã posibilitãtile adaptative ale majoritãtii speciilor. Degradarea biodiversitatii prin modificarea si distrugerea habitatelor Distrugerea si fragmentarea habitatelor sunt considerate cele mai importante cauze ale erodãrii biodiversitãtii. gaia albã. fiind al doilea factor după distrugerea şi modificarea habitatelor. Poluarea cu substante chimice de sintezã cu toxicitate ridicatã si (sau) cu predispozitie de concentrare în verigile superioare ale lanturilor trofice a afectat numeroase specii. Lucrãrile de asanare a zonelor umede pentru a atrage noi terenuri în circuitul agricol au devenit o practicã curentã începând cu secolul al XIX-lea. Astfel. circa 12 milioane de kmp (respectiv 20% din pãduri). Aceasta se manifestã direct prin reducerea suprafetei ocupate de ecosistemele naturale. Perioada marilor descoperiri geografice a reprezentat şi începutul unor transformări ireversibile în ecosistemele din noile teritorii. acestea pot genera probleme pe termen lung sau chiar permanent. Zambila de apă. acvila de câmp. ceea ce le expune la influenta nefastã a pesticidelor sau altor otrãvuri folosite în momelile din capcanele pentru vulpi si lupi. Louisiana şi Texas cheltuiesc anual 11 milioane dolari în încercarea de a limita creşterea ei. de exemplu. dar şi a altora care s-au adaptat să trăiască în apropierea omului (şobolani. a invadat numeroase ecosisteme acvatice în SUA. fânetelor. în favoarea terenurilor cultivate. De asemenea. întrucât mlastinile sunt ecosisteme de mare productivitate si diversitate. introduse) au în multe cazuri comportament invaziv. sau indirect. şoareci. speciile de pe nivelurile trofice inferioare nu au adaptări care să permită evitarea noului prădător/parazit. terenul agricol a crescut cu un ritm mediu de 1.0%). cu un rol fundamental în mentinerea echilibrului biologic natural (regularizarea cursurilor de apã. Astfel. Mai mult. solurile lateritice). cormoranul mic. 61. lopãtarul sunt amenintate datoritã restrângerii suprafetelor cu stufãrisuri si ape de micã adâncime. În plan ecologic însã este mai degrabã vorba de insuccese. respectiv terenurile arabile. mai accentuat în America de Sud (12. În acelasi timp. pe seama pãdurilor tropicale.). 60. Reducerea suprafetelor împãdurite a devenit un fenomen mondial. prin reducerea celei forestiere. iar altele îsi pierd potentialul productiv dupã 4-5 ani (cum sunt. 41 . întinse suprafete fiind defrisate pentru extractia lui.7%).

capacitatea speciilor de a suporta presiunea acestora a scăzut chiar mai mult. La începutul anilor 90’. veniturile substanţiale care se pot obţine din capturarea speciilor protejate să motiveze populaţia săracă pentru a încălca reglementările şi a continua prigoana acestora. a hidrantelor. dar. în care omul nu intervine pentru a contracara efectele acţiunii lui. în numeroase cazuri. masa totală a populaţiei era de 900 milioane tone. Meduzele exotice din Marea Neagra au venit pe această cale. cantitate comparabilă cu masa de peşte capturată la nivel global într-un an. confecţii. sunt transportate specii şi animale acvatice. La aceasta s-a adăugat necesitatea eliminării concurenţei pe care o reprezentau pentru păşuni. lemnul este încă considerat unul din cele mai valoroase materiale de construcţie. la mijlocul anilor ‘80 a fost introdusă accidental o specie de meduză (Mnemiopsis leidyi) provenită din oceanul Atlantic. efectele fiind mai puţin evidente. Această capacitate este de multe ori supraevaluată sau ignorată. iar modalităţile de transport s-au diversificat. Relaţia omului cu speciile din floră şi faună a depăşit de mult timp limitele satisfacerii nevoilor existenţiale. susţinută de liberalizarea comerţului. astfel că degradarea biodiversităţii specifice va conduce la scăderi şi pentru următoarea componentă – biodiversitatea ecologică. 62.Schimbari climatice. Agricultura – speciile de plante cultivate se răspândesc în ecosistemele naturale. aşa cum se întâmplă în cazul ecosistemelor agricole. În Marea Neagră. mecanism. Caracterul invaziv s-a manifesta în 1987 şi 1989. ne putem aştepta la atenuarea diferenţelor dintre ecosisteme echivalente. Ca urmare. în 1950. de capacitatea lor de a contracara un anumit nivel al presiunii umane. aceasta înseamnă dispariţia sau ameninţarea cu extincţia a mii de specii de plante şi animale. recolte etc. În acelaşi timp. Amplificarea comerţului internaţional.Astfel. Astfel. fără a fi deschise decât la destinaţie. dezvoltarea luxuriantă în apele lacului Victoria împiedică funcţionarea instalaţiilor de tratare a apei. Cum am distrus natura Albinele ucigaşe din SUA erau specii hibride scăpate dintr-un experiment realizat în Brazilia. Schimbarea climatica poate fi indicate prin inregistrari geologice pe termen lung. Traficul aerian – asigură multor specii o modalitate rapidă de răspândire. În fapt. în care etapele sunt marcate de extincţia totală sau parţială a speciilor. devenind de multe ori invazive. iar reînnoirea depinde. în totalitate. aducându-le în pragul dispariţiei. Apa de balast – navele comerciale neîncărcate sunt stabilizate prin umplerea calelor cu apă de mare sau apă dulce şi. Istoria exploatării speciilor este o istorie a involuţiei.). De altfel. Supraexploatarea îmbracă diverse forme şi este motivată de satisfacerea uneia sau alteia dintre nevoile din ce în ce mai sofisticate pe care creşterea gradului de civilizaţie le-a generat. o dată cu aceasta. sunt exploatate ecosistemele naturale. în care se încerca combinarea productivităţii ridicate a albinelor africane cu calitatea mierii produse de albinele europene. Principalele căi de transfer sunt reprezentate în prezent de: Transportul containerizat – a permis transferul speciilor nu numai în zonele portuare. într-o proporţie semnificativă. terenuri agricole. a sărăcirii permanente a zestrei genetice. “costul refacerii” nu este suportat pentru nici unul din produsele obţinute. de stabilitatea ecosistemelor. Acvacultura – contribuie la răspândirea speciilor exotice de peşti. dar mai ales pescuitul contribuie încă. 42 . Degradarea biodiversitatii prin supraexploatare Supraexploatarea speciilor afectează mai mult de o treime din acestea. Deşi putem spune că epoca marilor masacre a trecut.definire. răspândirea filoxerei în Europa prin introducerea viţelor americane). contributii ale sectoarelor economice Definitie=Variatia lenta a caracteristicilor climatice intr-o perioada data de timp ai intr-n loc dat. dar şi a paraziţilor acestora. va contribui în continuare la transferul de specii. multe specii de peşti autohtoni au înregistrat un puternic declin al populaţiilor. cosmetice. Iată numai câteva din motivaţiile care conduc la sporirea presiunii antropice asupra ecosistemelor naturale. textile din piele etc. prin schimbarea formelor de relief pe termen mediu si prin schimbarea vegetatiei pe termen scrut. În acest context. Practic. fiind preferate de insecte şi reptile. răspândindu-se apoi pe mari suprafeţe. deoarece containerele sunt livrate. Vânătoarea. ci chiar în locaţiile interioare. 63. astfel că în 1998 au ajuns în Los Angeles. numeroase resurse ale biosferei devenind epuizabile sau epuizate. stau mult timp înainte de a fi încărcate/descărcate şi sunt dificil de examinat. iar medicamentele “verzi” şi-au dovedit eficienţa în tratarea a numeroase afecţiuni. Contextul economic face ca. prin impactul asupra puietului de peşte. dar şi accesul ambarcaţiunilor. dar individualizate ca urmare a izolării geografice. Transferul de specii nu aparţine însă trecutului. în multe cazuri şi pe cele ale mecanismelor care asigură existenţa acestora. În plus. la asigurarea resurselor alimentare. Aceleaşi caracteristici sunt valabile şi pentru speciile silvice şi dendrologice. cu atât mai mult cu cât comerţul cu specii sălbatice a luat o amploare deosebită în ultimele decenii. modalităţi agreate sau tradiţionale de petrecere a timpului liber sau de găsire a unei companii “exotice”. Roiurile s-au deplasat spre nord cu 400–500 km/an. Lumea plantelor nu este exceptată. vânătoarea şi pescuitul fiind acum limitate de reglementări restrictive. Containerele asigură un adăpost temporar. ele reprezintă şi vectorii pentru răspândirea unor agenţi fitopatogeni şi a insectelor dăunătoare (de exemplu. ele constituie surse de materii prime pentru numeroase ramuri ale industriei uşoare (medicamente.

2 grade C de la momentul cand a inceput sa fie monitorizata (anul 1860). datorita schimbarii conditiilor meteorologice. de asemenea. agricultura si turismul. Se considera ca schimbarile climatice vor determina o continuare a cresterii nivelului marii care va pune in pericol zonele de coasta de pe glob prin eroziune si inundatii. Mai putine ploi in numeroase regiuni ale Globului.6 +/. tot mai multe specii vor disparea. Mai multe "valuri" de caldura. cotribuie la schimbarile climatice prin faptul ca toate utilizeaza tehnologii care schimba compozitia atmosferica prin emisia de gaze cu effect de sera care depasesc limitele admise si care provoaca efectul de sera. CH4. Australia se va desertifica. mai ales prin cresterea temperaturii medii globale cu 0. Evaluarea riscurilor ecoloigice In evaluarea unui risc ar trebui sa existe o corelatie intre riscul perceput si riscul evaluat. Futuni puternice in Marea Nordului si sudul Oceanului Planetar. si chiar ciclurile globale ale apei pot fi tulburate. Uraganele vor creste in intensitate ( Alfred Russel Wallace in 1900 ). Rezervele de hrana se vor diminua.Schimbarile climatice sunt cauzate in mod direct sau indirect de activitatile umane care determina schimbarea compozitiei atmosferei globale si care se adauga la variabilitatea naturala a climei observate pe o perioada de timp comparabila. Conditii meteo mai greu de prezis. efectele lor asupra vietii cotidiene pot deveni extrem de grave. ducand la inundatii si secete. pot aparea modificari ale ecosistemelor locale. Alti indicatori care evidentiaza schimbarile climatice sunt topirea accelerata a ghetarilor in timpul verii si o crestere cu 10-20 cm a nivelului marii in secolul al XX-lea. 65. • • • • • • • • • • • • • • • • • • 43 . care este probabilitatea pentru acest lucru si cat de grave sunt consecintele in aces caz. 64. Mai mult. Dioxidul de carbon va accidula Oceanul Planetar. Tendinta de incalzire continua. Ierni mai scurte. Ele vor determina. Uragane de o mai lunga durata si de o intensitate mai ridicata. Industria. Toate sectoarele economice. Bolile tropicale vor fi mai numeroase. Mai putine nopti racoroase. PFC-uri si SF6). Mai putina zapada. Efectele sunt vizibile. intensificarea frecventei aparitiei evenimentelor meteorologice extreme si modificarea modelelor precipitatiilor la scara globala. Schimbari climatice. Informatiile se combinba intr-o estimare a riscului conform relatiei R=P*G Unde: R=riscul aparitiei unui eveniment neprevazut P=probabilitatea G=gravitatea pericolului Riscul poate fi depasit daca profitul depaseste daunele R=P*(D-B) R=riscul P=probabilitatea D=efecte daunatoare B=efecte profitabile Un mod normal de evaluare a riscului este acela de a lua principalele trasaturi(probabilitatea si gravitatea) si de a le reprezenta grafic Estimarile pot avea rezultate diferite in functie de profesie sex si tipul locului de munca . Majoritatea comunitatii stiintifice a lumii este de acord ca pot fi deja observate schimbari climatice determinate de activitatile antropice ce produc emisii de GHG (gazele cu efect de sera prevazute de Protocolul de la Kyoto sunt: CO2. Mai putine rezerve de ape in numeroase regiuni ale Pamantului. Ca rezultat al schimbarii climatice. HFC-uri.consecinte Desi aceste fenomene pot parea nesemnificative la prima vedere. energia. N2O.Procesul de evaluare consta in a gasi ce anume poate sa mearga prost. Nivelul marii va incepe sa creasca Calota glaciara va incepe sa se topeasca rapid (James Hanson).0.

Atentia publicului ramane rareori concentrata pe o anumita problema chiar daca aceasta este una permanenta sau de importanta cruciala. 66.-Metodile diagramelor logice -analiza arborelui de eroare -analiza arborelui de evenimente -analiza cauzei efect -analiza erorii umane Obiectivele principale ale identificarii sunt: -cuantificarea si evaluare riscului -posibilitatea de prevenire si anticipare a modului de producere a acshidentelor si de transformare a lor in acshidente majore -ordonarea dupa prioritati a riscurilor. Identificarea si analiza riscului pentru accindente majore Procesul de evaluare a riscului este unul probabilistic. care permite alocarea optima a resurselor pentru control si gestionari 44 . Tehnicile de indentificare se impart in 3 categorii: Cat1-Metode comparative -metoda listei de verificare a procesului -metoda reviziei de siguranta -metoda rangului relativ -analiza preliminare ale riscului Cat2-Metode fundamentale -studiul de risc al functionarii(HAZOP) -analiza WHAT IF -modul de defectare si analiza efectului (FMEA) Cat3.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful