1.

Metode de studiu folosite in Ecologie Sistemele ecologice sunt eterogene în spaţiu, variabile în timp şi ierarhizate, de la microcité la lot, de la ecosistem la biosferă. Procesele declanşate de interacţiunea dintre aceste sisteme sunt mai mult sau mai puţin interdependente şi se pot derula pe scări de timp şi spaţiu foarte diferite. Astfel, complexitatea fenomenului ecologic presupune utilizarea unor metode, procedee şi instrumente de cercetare tot atât de complexe şi variate. La un fenomen în care se îmbină aspectele biologice cu cele fizice, chimice, respectiv sociale şi economice nu se pot aplica decât metode de studiu interdisciplinare. Pentru orice ştiinţă, metoda de studiu desprinde din realitate legi, regularităţi, concepte, principii pentru a le introduce în teoria ştiinţei respective. În acest scop, metoda de studiu foloseşte procedee, instrumente şi modalităţi comune pentru activitatea ştiinţifică în general, dar şi procedee specifice domeniului cercetat. Având în vedere faptul că investigarea propriu-zisă a fenomenelor nu mai prezintă restricţii semnificative, reale sub raportul mijloacelor disponibile, cercetarea unui domeniu, rezultatele obţinute sunt influenţate hotărâtor de poziţia teoretică iniţială, de modul în care se abordează problematica cercetată. Modul de abordare şi metoda adoptată constituie astfel elemente teoretice esenţiale în securizarea obiectivităţii ştiinţifice a rezultatelor. În cercetarea ecologică, cu deosebire în studiile de ecologie aplicată, această caracteristică devine o cerinţă prioritară, dat fiind nevoia de a certifica relaţiile cauzale fără de care nu este posibilă justificarea demarării şi derulării proiectelor de investiţii în domeniul protecţiei mediului. Abordarea istorică Priveşte fiecare fenomen, proces ecologic ca rezultat şi, în acelaşi timp, ca pe un moment al unui îndelungat proces de evoluţie. Metoda apare odată cu percepţia darwinistă, iar utilizarea ei se face, de regulă, în completare cu metodele analitice. Abstractizarea ştiinţifică Realitatea ecologică formează obiectul de studiu şi este cunoscută prin intermediul modelelor. Ele reprezintă o formă abstractă a realităţii, păstrând doar elementele materiale şi legăturile esenţiale din lumea reală. Astfel, ecologia utilizează toată gama de modele, de la cele imitative (iconice), sub formă de imagini, filme, desene artistice, la cele de tip index (scheme), care redau legăturile esenţiale dintre componentele unui sistem sau evoluţia cantitativă a unui fenomen (grafice, diagrame etc.). Nivelul maxim de abstractizare se realizează prin modelele de tip simbol, reprezentate de concepte, legi, definiţii, teorii. În cuprinsul lucrării vom folosi toată gama de modele, ele ajutând mult la înţelegerea fenomenului cercetat şi la conturarea măsurilor practice de intervenţie pentru corectarea proceselor dereglate anterior prin activitatea omului sau prin apariţia unor fenomene distructive naturale. Abordarea sistemică În evoluţia sa, ecologia a trebuit să se alăture unor cuceriri esenţiale în lumea ştiinţei. Printre acestea se numără şi teoria generală a sistemelor formulată de Ludwig von Bertalanffy (cadrul nr. 1-5). Majoritatea conceptelor folosite de ecologie nu pot fi înţelese în afara conceptului de sistem. Cu toate acestea, conţinutul şi interpretarea sistemelor este diferit faţă de cel abordat în alte ştiinţe care se ocupă cu studiul lumii vii. Astfel, „în sistematica vegetală şi animală, system înseamnă ordonarea speciilor şi categoriilor taxonomice superioare, conform unor criterii naturale sau artificiale. În sistematica filogenetică, sistemul reflectă ordinea evoluţiei grupurilor de plante şi animale, conexiunile în timp, liniile de descendenţă în cadrul regnurilor vegetal şi animal. În ştiinţele sintetice, care reflectă organizarea materiei, inclusiv a materiei vii, noţiunea de sistem are semnificaţia de ordine în spaţiu şi în funcţionare.” Sistemul este un ansamblu de elemente identice sau diferite între care se manifestă o influenţă reciprocă în mod permanent, astfel încât formează un întreg caracterizat de structură, funcţii şi dinamică proprii. După Durand (1979), patru repere sunt esenţiale în definirea sistemului, respectiv: Interacţiunea dintre elemente (influenţa reciprocă şi permanentă); Totalitatea. Interacţiunea dintre elementele sistemului determină o sinergie care va asigura caracterul de întreg, integralitatea, astfel că sistemul va avea proprietăţi noi, proprietăţi care nu sunt caracteristice pentru nici una din componente şi care nu se pot manifesta decât în prezenţa tuturor elementelor; Organizarea rezultă din structură (relaţii spaţiale), dar şi ca urmare a funcţionării (relaţii temporale) pe baza unei încărcături informaţionale; Complexitatea, dependentă de numărul de subsisteme şi numărul de relaţii dintre acestea. Pentru a avea un sistem, elementele componente (indivizi, populaţii, ecosisteme) trebuie să fie în legătură reciprocă, în mod permanent. Aceste legături dau calitatea de sistem, ele asigurând funcţionarea sistemului. Măsurarea Metoda este utilizată pentru evidenţierea dimensiunilor cantitative ale fenomenului ecologic. Folosind diferite unităţi de măsură specifice unor mărimi cum sunt: energia, temperatura, biomasa, precum şi fenomenelor de transformare ca fotosinteza şi respiraţia, Ecologia reuşeşte să pună în valoare amploarea energiei conservate în materia vie din biosferă, precum şi mărimea antităţilor de substanţă, energie şi informaţie pe care omul le poate atrage în circuitul economic şi social. Astfel, se vor utilize etaloane ca joule, calorie, erg, lux, grad, mol, grame etc. 2. Mediul-concept si tipologie

1

Terra este singura planetă din sistemul solar şi, probabil, din uriaşul număr de planete al galaxiei Calea Lactee în care factorii fizicochimici întrunesc valori compatibile cu formele de viaţă pe care le cunoaştem noi astăzi. Interacţiunile cosmice apărute pe o anumită treaptă de evoluţie a Terrei, în urmă cu milioane de ani, se menţin şi astăzi, permiţând perpetuarea vieţii. Un rol important la apariţia vieţii l-au avut formele de materie şi energie care înconjoară sistemele vii, forme care reprezintă mediul ambiant al sistemelor respective sau, pe scurt, mediul. Acest concept reprezintă o realitate de dimensiuni infinite, care se desfăşoară din imediata vecinătate a sistemului viu, considerat până în spaţii cosmice incomensurabile. Mediul general este constituit din subansamblele de factori cu influenţă directă asupra structurii şi funcţionării sistemelor vii În mediul general, se diferenţiază subansamblele de factori care intervin direct şi semnificativ în structura şi funcţionarea sistemelor vii; ei reprezintă factori ecologici direcţi. Întregul subansamblu este definit prin noţiunea de mediu ecologic direct sau eficient. În mediul direct, se diferenţiază mediul terestru şi mediul acvatic, care se întrepătrund în numeroase situaţii. Diferenţele date de întrepătrunderea cantitativă a celor două medii le subdivid în mediu acvatic stagnant şi aerat sau mediu terestru arid şi umed. Adâncind analiza mediului în funcţie de cazurile concrete, se constată o eterogenitate şi mai mare a acestuia, impusă de variaţia unuia sau a altuia dintre factorii ecologici. Mediul, în sens larg, este reprezentat de un ansamblu de fenomene fizice obişnuite şi forţe majore ale cosmosului. Împărţirea factorilor de mediu în biotici şi abiotici nu este potrivită, având în vedere faptul că numai componentele mediului pot fi clasificate astfel. În plus, nici un factor al mediului nu poate fi exclusiv biogen sau abiogen. Fiecare factor biogen suferă influenţa factorilor abiogeni; la rândul lor, factorii abiogeni sunt uneori profund afectaţi de factorii biogeni, astfel încât delimitarea celor două categorii de factori rămâne pur relativă. Astfel, temperatura şi lumina sunt factori direcţi, abiotici. Temperatura reprezintă o formă fizică de manifestare a căldurii, iar lumina o manifestare fizică a energiei radiante a Soarelui. La suprafaţa terestră, temperatura şi lumina sunt modificate prin acţiunea fiinţelor vii. Factorii ecologici se pot clasifica în factori climatici, orografici, edafici, biotici etc. După perioada în care acţionează asupra organismelor, factorii ecologici pot fi factori statici (cosmici), factori variabili (de exemplu, factorii climatici) (vezi subcapitolul 3.3). Factorii ecologici, împreună cu organismul individual constituie o unitate funcţională. Astfel, mediul în care trăieşte un individ biologic sau, într-o accepţiune mai largă, condiţiile ecologice în care trăieşte o anumită specie, reprezintă habitatul. Acţiunea factorilor ecologici este permanent modificată prin reacţia organismelor, identificându-se pe Terra medii concrete, proprii unor organisme sau comunităţi de organisme. Actualul mediu de viaţă al Terrei se deosebeşte de cel existent înainte de apariţia vieţii. Dintre toate componentele biosferei, cele mai mari implicaţii în modificarea mediului global l-au avut plantele verzi şi omul. Procesul de fotosinteză realizat de plantele verzi a condus şi conduce la instituirea unui sistem de stocare a energiei solare care alimentează permanent şirul proceselor biogeochimice de pe planeta noastră. Prin intermediul fitosferei Pământul devine un sistem antientropic, capabil să înmagazineze energie, bilanţul său radiativ devenind negativ şi apoi echilibrat. Pentru menţinerea echilibrului său actual plantele verzi rămân tot atât de importante ca şi în perioadele anterioare. Omul acţionează asupra mediului, conştient sau inconştient, producând echilibre şi dezechilibre. În funcţie de intensitatea presiunii umane, se adaugă noi elemente create prin activitatea economică şi socială (îmbrăcăminte, locuinţe, unelte cu diverse destinaţii etc.), elemente care modifică mediul şi procesul de percepere a acestui ansamblu de către om. Mediul locuit de oameni poartă denumirea de oikumene(oikumen), nume care la vechii greci reprezenta lumea locuită; aceeaşi entitate se poate defini prin noţiunea de sit sau loc, cu un conţinut mai restrâns, atribuit peisajului modificat de om. Oikumene este spaţiul constituit dintr-un mozaic de medii naturale şi artificiale, create de către oameni. Unii ecologi, pentru a sublinia contribuţia umană la crearea mediului terestru actual şi tendinţa de amplificare a acestei acţiuni în perspectivă, folosesc noţiunile de antroposferă, noosferă∗ sau tehnosferă. Aceşti termeni sugerează posibilitatea disocierii totale a mediului natural preexistent apariţiei omului de cel actual. Ştiinţa habitatului cercetează influenţele sistemului de factori ecologici asupra morfologiei şi fiziologiei mediului, recunoscând nouă tipuri de medii: 1. mediul cosmic – cuprinde forţele fizice care provin din spaţiul cosmic. Acestea sunt radiaţia solară, radiaţiile cosmice, pulberea cosmică, forţa gravitaţională a altor corpuri cereşti ş.a.; 2. mediul geofizic – cuprinde forţele fizice dependente de alcătuirea Pământului – forţa gravitaţională, mişcarea de rotaţie a planetei, câmpul magnetic planetar, tectonica planetei, compoziţia şi structura crustei terestre; 3. mediul climatic – redă zonarea valorilor înregistrate de parametrii climatici – temperatură, insolaţie, precipitaţii, nebulozitate, viteza vântului etc. – pe suprafaţa planetei; 4. mediul orografic – cuprinde formele de relief ale suprafeţei crustei terestre şi ale substratului submarin; 5. mediul edafic – redă compoziţia şi structura solului (în limba greacă edafon = sol); 6. mediul geochimic – redă compoziţia chimică a substratului care reacţionează cu fiziologia organismului; 7. mediul biocenotic – cuprinde totalitatea fiinţelor vii, care edifică biocenozele; 8. mediul biochimic – reprezintă totalitatea produşilor metabolici eliminaţi de organisme;

2

9. mediul hidrologic – cuprinde factorul apă, sub diversele stări fizice ale acesteia. În mod concret, la nivelul biocenozei, mediul apare ca biotop sau ca totalitate a condiţiilor externe care fac posibilă existenţa biocenozei. 3. Principiile proceselor ecologice- unitatea viata-mediu Acest principiu exprimă obligativitatea schimburilor dintre sistemele vii şi mediul lor pentru menţinerea stării departe de echilibru. În acelaşi timp, ca urmare a influenţei reciproce, atât sistemele vii, cât şi mediul se transformă, iar particularităţile mediului se regăsesc în configuraţia sistemelor vii. Schimbul de substanţă între viaţă şi mediu este hotărâtor pentru sistemele materiei vii. Viaţa o datorăm efectului emergent al unor sisteme fizico-chimice cu un înalt grad de complexitate şi structurare, întrucât în materia vie se găsesc aceleaşi elemente ca şi în materia nevie. Totuşi, ce este viaţa? Natura şi definiţia vieţii au constituit subiectul unor dezbateri foarte complicate. Cea mai reuşită definiţie o invocă procesul de evoluţie. Soran şi Borcea (1985) trec în revistă păreri ale unor cercetători din cele mai diverse domenii: biologie, chimie, fizică, filosofie etc. Din aceste definiţii şi păreri se desprinde faptul că, pentru viaţă esenţial este metabolismul (schimbul de substanţe intern şi cu exteriorul) şi conservarea reacţiilor acestui metabolism pe baza păstrării şi transmiterii informaţiei ereditare. Din desfăşurarea metabolismului decurge autoorganizarea şi autoreglarea, care au drept corolar creşterea. O altă opinie, considerăm relevantă, este aceea conform căreia sistemele vii se caracterizează prin: autoreproducere – fără de care informaţia ar fi pierdută după fiecare generaţie; mutaţia – fără de care informaţia ar fi „neschimbătoare” şi viaţa nu ar fi putut să se diversifice şi metabolismul – fără de care sistemul ar regresa la echilibru, unde nici o schimbare nu ar fi posibilă. Respectarea acestui principiu presupune disponibilităţi pentru intrări, precum şi posibilitatea realizării „ieşirilor” de substanţă şi de energie. Informaţia din sistem va determina intensitatea si modul specific de desfăşurare a acestor procese şi va asigura, de asemenea, continuitatea lor. Particularităţile substanţei, energiei şi informaţiei sunt cele care impun, în continuare respectarea următoarelor principii. 4. Principiile proceselor ecologice- principiul parcimoniei Acest principiu trebuie respectat pentru a asiguradisponibilitatea intrărilor de substanţă. La nivel planetar, cantitatea totală din fiecare element chimic este constantă. Sistemele vii preiau continuu aceste elemente. Pentru ca rezerva să nu se epuizeze, ea trebuie recompletată. Cu alte cuvinte, sistemele vii nu pot stoca la nesfârşit substanţele provenite din intrări. La un moment dat, ele vor constitui ieşiri. Continuitatea acestui flux este la fel de necesară ca şi continuitatea fluxului energetic, întrucât substanţa este de fapt purtătorul energiei, „ambalajul” acesteia. De exemplu, atomul de carbon preluat prin fotosinteză de plantele verzi, poate avea următorul parcurs: Se înglobează într-o moleculă organică din frunze. De aici este preluat de o omidă defoliatoare, care apoi hrăneşte o pasăre insectivoră. În corpul acesteia, proteina din omidă este folosită ca sursă de energie pentru zbor. Pentru a îndeplini acest rol, ea va fi supusă oxidării biochimice în procesul de respiraţie. Ca urmare, atomul de carbon va fi eliberat în atmosferă sub formă de dioxid de carbon, devenind astfel disponibil pentru o nouă intrare. Traseul poate fi mai lung sau mai scurt, pot exista perioade de acumulare, atât în etapa organică (cochilii, cărbune, petrol etc.) sau anorganică (calcar). Prin urmare, pentru a menţine continuitatea intrărilor de substanţă, acelaşi element chimic va fi folosit de mai multe ori, fapt pentru care natura este considerată parcimonioasă, zgârcită. 5. Principiile proceselor ecologice- principiile termodinamicii Aceste principii devin caracteristice proceselor ecologice având în vedere modul în care au loc transformările energiei. Astfel, energia nu poate fi creată, ea se transformă după echivalenţe numerice precise (legea conservării sau principiul I), iar aceste transformări sunt însoţite de disiparea unei anumite cantităţi de energie sub formă de căldură (legea entropiei sau principiul al II-lea). Menţinerea stării departe de echilibru se realizează de către sistemele vii prin folosirea unei surse exterioare de energie, independentă de funcţionarea lor. Din punct de vedere energetic procesele din sistemele vii sunt ireversibile. Transferul de energie se corelează cu transferul de substanţă. „În marele laborator al vieţii, există două formaţii principale de organisme – plantele şi animalele –, familii care se deosebesc prin folosirea unor surse diferite de energie. Plantele obţin substanţele cu entropie joasă din substanţe cu entropie mai ridicată (dioxid de carbon, apă şi elemente minerale). Moleculele obţinute, ca toate moleculele organice, posedă o energie mai înaltă din punct de vedere termodinamic, decât dioxidul de carbon, apa şi elementele minerale din care au fost formate. Câştigul se datorează procesului de fotosinteză. Aici, energia solară este asimilată şi stocată în substanţă organică prin miracolul clorofilei. (...) În privinţa animalelor, fenomenul transformării începe de unde l-au lăsat plantele. Moleculele de hrană sunt oxidate în celula animală cu ajutorul oxigenului emanat tot de plante, într-un mediu lichid,

3

furnizând energia necesară pentru căldură, mişcare, percepţia informaţiei, precum şi substanţe pentru componentele materiale ale celulei.” Singurul factor care explică astfel câştigul în ecuaţia colaborării planteanimale- plante este energia solară, introdusă de plante în produsele „vegetale” prin procesul de fotosinteză. Acest câştig se va regăsi în organismul animalelor. 6. Clasificarea factorilor ecologici Componentele mediului influenţează organismele, imprimând o anumită intensitate a proceselor fiziologice (creştere, dezvoltare) şi, corelat cu aceasta, reprezentarea speciei în ecosistem. Astfel, mediul, prin constituenţii săi, devine un factor, un factor ecologic. Dat fiind faptul că asupra unui organism, la un moment dat, nu acţionează un singur factor şi că aceştia, la rândul lor, se influenţează reciproc, se impune o sistematizare şi o delimitare a sferelor de influenţă. Există astfel mai multe criterii de clasificare: a. în funcţie de condiţiile necesare pentru ca un organism să se dezvolte într-un mediu oarecare, se diferenţiază: factori materiali – substanţele necesare unui organism („materia primă”) pentru a fi prelucrate prin metabolism (de exemplu, resurse de hrană); factori condiţionali – furnizează cadrul de preluare şi prelucrare a substanţelor (umiditatea solului, temperature aerului, densitatea apei etc.); factori aleatori – situaţi în afara nevoilor imediate ale organismului şi ale mediului său (în anumite situaţii, pot deveni factori condiţionali) b. ţinând seama de interacţiunile dintre diferiţi factori ecologici, Dajos (1978) îi clasifică în: factori climatici – temperatură, lumină, pluviozitate etc.; factori neclimatici – edafici şi ai mediului acvatic; factori alimentari factori biotici – reprezentaţi de interacţiunile în şi dintre specii; factori antropici, determinaţi de activitatea omului. Pentru a releva modul în care aceşti factori ecologici acţioneazăasupra sistemelor supraindividuale (populaţii) vom prezenta, în cele ce urmează, legile de acţiune în raport cu factorii mediului, abiotic şi biotic. 7.Conţinutul biosferei ca sistem ecologic Nivelul integrator al vieţii la scară planetară este reprezentat de sistemul ecologic numit biosfera. Biosfera formează sistemul biologic planetar cel mai cuprinzător. Ea realizează, în cel mai înalt grad, idealul existenţei unui sistem atotcuprinzător care rezolvă autoîntreţinerea pe baza resurselor interne, cu excepţia energiei, de provenienţă extraterestră, energia solară. Biosfera este sistemul viu global care include în sine toate vieţuitoarele Pământului;ea constituie stratul sau învelişul viu al planetei, cuprinzând în sine, ca subsistem, şi societatea umană.Sub raport ecologic, biosfera se înfăţişează ca un gradient al tuturor ecosistemelor , de la gropile abisale, până la cele mai înalte culmi montane, de la ecuator, la poli. Rezultă faptul că, paralel cu termenul de biosferă, se foloseşte termenul ecosferă (de la gr. oikos – casă, rădăcina cuvântului ecologie).Ecosfera reprezintă sistemul global care cuprinde totalitatea ecosistemelor, respectiv ansamblul comunităţilor biotice şi cel al condiţiilor de viaţă a acestora, reprezentate de componente, mai mult sau mai puţin transformate, ale celorlalte învelişuri. In România, Botnariuc (1976) consideră că termenul ecosferă este mult mai potrivit decât cel de biosferă deoarece cuprinde în structura şi semnificaţia sa, prin prefixul „eco”, relevarea unităţii dintre totalitatea comunităţilor vii (biocenozelor) şi substratul abiotic al acestora. O astfel de precizare pune în discuţie sinonimia celor doi termeni aproximativ echivalenţi. În sens restrâns, biosfera ar trebui înţeleasă ca totalitatea vieţuitoarelor terestre şi a comunităţilor vii (biocenozelor) pe care fiinţele le formează. Ecosfera ar însemna, în sens strict, ceva mai mult decât biosfera, ea incluzând şi ambianţa sau mediul de trai al vieţuitoarelor.Biologii folosesc ambii termeni, atribuindu-le aceeaşi semnificaţie. Noi suntem de părere să fie păstraţi ambii termeni, aceştia conducând atât la îmbogăţirea vocabularului ştiinţific, cât şi la circumscrierea a două realităţi ale naturii puţin diferite. 8. Structura functionala a biosferei Diversitatea generată de dinamica generală a Globului,varietatea climatelor şi, nu în ultimul rând, activitatea umană determină diferenţieri considerabile la nivelul biosferei. Repartizarea teritorială a componentelor cu un anumit grad de omogenitate defineşte structura spaţială, în timp ce modificările care caracterizează dinamica se constituie în structura funcţională a acesteia. Sfera relaţiilor temporale care se stabilesc între componentele biosferei cuprinde o mare varietate de interacţiuni. Prin importanţa pentru fiecare specie, dar şi pentru menţinerea integrităţii sistemelor de pe niveluri ierarhice superioare se remarcă relaţiile legate de prelucrarea hranei, respectiv relaţiile trofice (gr. trophos – hrană). Multitudinea de specii care populează uscatul şi mările poate fi repartizată în patru entităţi care constituie tot atâtea compartimente fundamentale ale sistemului biosferei: producătorii primari, consumatorii primari, consumatorii secundari şi de rang superior, organisme care au funcţia de descompunere. Sunt producători primari plantele autotrofe, plantele verzi terestre, algele şi fitoplanctonul din ape, care utilizează energia solară pentru fotosinteză în care elaborează substanţele organice complexe, pornind de la substanţe anorganice simple. Să ne aducem aminte că funcţia fundamentală a fotosintezei constă în producerea moleculelor de glucoză şi de oxigen, plecând de la dioxid de carbon şi apă, astfel:

4

Acumularea biogeochimică realizată de organisme în diferite perioade geologice a avut ca efect formarea depozitelor sedimentare. în general. o funcţie dependentă de organismele mobile. potasiu. care conferă speciilor respective avantaje competitive.3 miliarde km3 (97. dar pentru aceasta ele depind. şi de transfer dintr-un înveliş geografic în altul prin intermediul organismelor vii. iar la nivelul continentelor de 65 000 km3/an. Astfel. Sunt consideraţi consumatori primari animalele care se hrănesc pe seama producătorilor primari. Ciclul biogeochimic al unui element reprezintă etapele de transformare.6CO2 + 6H2O → C6H12O6 + 6O2 +Q dioxid de carbon + apă → glucoză + oxigen + căldură Energia necesară realizării acestei sinteze este furnizată de energia solară captată de clorofilă şi alţi pigmenţi vegetali. Ciclul apei Apa condiţionează circulaţia biogeochimică a tuturor elementelor. această activitate asigură nu numai absorbţia elementelor respective. bine fixat genetic. independentă de proporţia acestora în mediul extern. 10. fenomenul având caracter de adaptabilitate. Carbonul. prin intermediul unui ciclu fizic toate învelişurile exterioare ale Pământului. ciupercile. consumatorii terţiari (care se hrănesc cu cei precedenţi) etc. prin ciclul chimic. în general. de materia organică sintetizată de plantele cu care se hrănesc. ca un rezultat al perfecţionării selective a metabolismului de-a lungul evoluţiei. 1934). inclusiv pentru om. respectiv toate organismele care se hrănesc pe seama altor animale vii (producători secundari).46 miliarde km3 (1. Păsările migratoare transportă la mii de kilometri elementele chimice. fosforul şi sulful. Concentraţiile de azot.Concentrarea. Zăcămintele de petrol şi gaze naturale s-au format din materia organică transformată.1% ioni de Na+. estimându-se că 95-97% din substanţa vie se transformă. prin realizarea. prin activitatea organismelor. fosforul realizează concentraţii mult mai mari în substanţa vie decât în mediul înconjurător Acumularea de către organisme a unor elemente este uneori proporţională cu conţinutul lor în mediu. Acumularea atomilor în organisme este. Sub aspect cantitativ. proteinelor. În sistemele vii. apa trece succesiv din mediul organic în mediul anorganic. acestea vehiculează la distanţe variabile de la locul absorbţiei atomii pe care îi pun în libertate în urma proceselor de excreţie sau după moarte prin descompunerea substanţelor care le alcătuiesc. Mai mult de 35 000 km3 din cei 100 000 km3 cât reprezintă precipitaţiile continentale provin din ocean şi se reîntorc în 5 . cele calcifile ( Saxigrafa aizoon) acumulează şi secretă ioni de Ca2+. Efectul acumulării biogeochimice actuale devine evident în cazul unor metale grele sau substanţe toxice. a două funcţii esenţiale: concentrarea (acumularea) şi dispersarea selectivă a elementelor. SO42-. a căror concentrare de-a lungul lanţurilor trofice poate deveni periculoasă pentru consumatorii de ordin superior. fizică şi chimică. Astfel. parcurgând. a unor zăcăminte minerale. excreţii. apă care revine sub formă de precipitaţii. materia vie constituie biomasa estimată la 2 429 x 109 tone global. Sunt organisme cu rol de descompunere nevertebratele.3 milioane km3 (2. a reacţiilor chimice şi la ciclurile biogeochimice. Guanoul provine din dejecţiile unor populaţii de păsări. Dispersarea în mediu a elementelor este. Apa realizează un ciclu complet ca urmare a impactului energiei solare. în timp ce resursele de apă dulce nu se ridică peste 8. Energia solară produce. rezultat din fotosinteză. în totalitate. bacteriile care se hrănesc cu materia organică moartă – cadavre. în mod diferit în funcţie de proprietăţile lor. dioxid de carbon se menţin constante ca urmare a activităţii biosferei. restul apei fiind reprezentat pe continente sau în litosferă. apa mărilor şi oceanelor totalizând 1. Se diferenţiază în această categorie consumatorii secundari (cei care se hrănesc cu erbivore). Cl-. lintiţa ( Lemna trisluca) – mangan. iar în ocean. după moarte. care presupune descompunerea şi resinteza moleculei din elementele componente. cât şi în bazine oceanice. Cea mai mare pondere o are fitomasa pe uscat (circa 99% din biomasa totală). 9. la nivelul oceanelor. Calotele glaciare arctică şi antarctică înglobează o cantitate mare de apă dulce. lichenii – cupru. Oxigenul atmosferic este. Cele două cicluri se întrepătrund inseparabil în biosferă şi asigură transportul apei pe arii geografice întinse. în gaze (Vernadski. Fosforitele s-au constituit din depunerile marine ale fito. multe specii nu se încadrează uşor în această clasificare pe nivele trofice şi pot aparţine mai multor compartimente – consumatori primari şi secundari (specii omnivore). acumularea selectiva a elementelor in activitatea biochimica a sistemelor vii Activitatea biochimică a sistemelor vii se manifestă. în hidrocarburi. elementele chimice participă la realizarea structurilor.8% din cantitatea totală). ceea ce reprezintă numai 0. Sunt consumatori secundari organismele carnivore. ci şi revenirea lor în atmosferă. consumatori secundari şi terţiari (specii de pradă sau paraziţii erbivorelor şi carnivorelor) etc. în raport cu mediul. fie în dispersia altor elemente pe care le transporta.2% din totalul global).4x1018 tone). Aceste erbivore produc şi ele materie organică prin creştere şi dezvoltare. La altitudini > 5000 de metri sunt prezenţi vapori de apă în atmosferă. iar salpetrul prin acumularea unor resturi organice atât pe continent. excremente. elemente care participă la formarea acizilor nucleici. azotul. carbonul are o viteză mai mare de circulaţie decât azotul. biosfera împrăştie în atmosferă şi hidrosferă cantităţi importante de gaze. brom. aproape în exclusivitate.001% din masa crustei terestre. De asemenea. ponderea acesteia este sub 50%. plantele halofile (Salicornia herbacea) acumulează până la 10. iar animalele marine inferioare realizează o compoziţie chimică generală similară cu cea a mediului extern. Resursele totale de apă la nivelul Terrei se estimează la 1. resturi vegetale etc.3 Prin activitatea metabolică sau descompunerea cadavrelor. până la 18-20% din cenuşă. terestre sau marine.şi zooplanctonului în proterozoic şi cambrian. în linii mari. o evaporare anuală în jur de 400 000 km3. în unele medii organismele concentrează elemente rare: algele brune – iod. În realitate.4 Biomasa este formată din fitomasă şi zoomasă. incluzându-se fie în molecula ei (oxigenul şi hidrogenul).

migraţia atomilor de azot în sol prin intermediul lumbricidelor. orizonturi de sol. În zona temperată. prin utilizarea apei metabolice obţinute prin transformarea altor substanţe (gândacul de făină.). Acest fenomen este deosebit de periculos pentru viaţa din orizonturile superioare ale mării. în agricultură. reducându-şi pierderile de apă prin îngroşarea cuticulei (frunzele de leandru) sau tegumentului (reptile. reducerea cantităţii de apă din dejecţii (antilope. proprietăţile biologice ale sistemelor vii. microorganismelor. înainte ca acestea să ajungă la nivelul solului. împiedicând infiltrarea în pânzele subterane din subteran sau scurgerea rapidă prin cursurile de suprafaţă. gaze. În perspectiva teoriei sistemice. realizând următoarele funcţii biogeochimice: . 6 . agave). ca întreg. . DDT-ul se acumulează în mâl şi apoi migrează. solul este un subsistem al ecosistemului terestru. În lacuri. prin degradarea materiei organice moarte în mâlul submarin se deosebeşte de acumulările biogeochimice din mâlul lacului. reîntorcându-se lent în mări şi oceane când rocile sunt saturate are loc. până în Islanda. în straturile acvifere. 11. Concentraţia de apă din mediu induce la organisme modificări morfo-fiziologice specifice. microfloră şi microfaună. Marea Sudului etc. nici moartă. fie prin infiltrarea lor în sol. utilizarea industrială. alcătuit din corp fizic solid. particule elementare de sol. Diverse ecosisteme reţin cantităţi mici din acestea. Antarctica. prin acumularea şi concentrarea lor în materia vie. dezvoltarea la plante a unor ţesuturi acvifere (iarba surzilor. ei sunt capabili să provoace transformări structurale şi funcţionale în terenurile agricole. Aceşti compuşi perturbă procesele ecologice atât pe plan local. localizarea internă a organelor respiratorii (mamifere). insecte).aceasta prin apa fluviilor (25 000 km3) sau se infiltrează în straturile acvifere (10 000–15 000 km3). lichide. până la 25% din total. Sub aspect ecologic. cum este cazul Germaniei. În biotopuri cu umiditate mare.mineralizarea fosforului organic prin intermediul microflorei şi a plantelor superioare. La o cantitate medie anuală de precipitaţii de 71 mm. scoarţă de eroziune. Proporţii însemnate de apă sunt reţinute în litieră. pentru regiunile temperate la 3 000-7 000 t/ha. în condiţii anaerobe. mai ales pesticidele. organismele mezofile prezintă un metabolism adaptat alimentării moderate cu apă.mineralizarea azotului. mâl. fracţiunea aceasta poate ajunge. Solul. solul poate fi considerat pătura superficială a scoarţei unde se dezvoltă plantele şi este mediul de viaţă al insectelor. unul din elementele esenţiale pentru edificarea tipurilor de climat pe continente: există regiuni cu pluviozitate pe tot parcursul anului (1 000–2 000 mm/an). astfel încât ele devin capabile să regleze fluxul de apă care le străbate. amfibieni) utilizează cantităţi sporite de apă. Distribuţia cantităţii de precipitaţii constituie. Rămânând multă vreme în sol. . Transportul unor substanţe. Materia organică tehnogenă. o parte semnificativă (18%) revenind prin transpiraţia plantelor. Este alcătuit din particule solide şi coloidale. sunt integraţi în ciclurile materiei din biosferă. Apa din straturile superficiale este absorbită de către rădăcinile plantelor şi este eliminată prin transpiraţie în atmosferă sau se evaporă direct din sol. într-o perioadă estimată la 10-12 zile. substanţe organice moarte. Covorul vegetal interceptează şi evaporă în atmosferă o parte din precipitaţiile căzute. irigaţiile. dromaderul) sau prin adaptări etologice care privesc micşorarea ritmului vital în perioada de maximă uscăciune (animalele de deşert). o trecere permanentă de apă prin atmosferă spre continente şi o revenire a acesteia prin scurgeri în oceane. O serie de compuşi organici produşi de industria chimică. Ciclul materiei bioinerte Materia bioinertă este o materie specială – nici vie. În biotopurile cu umiditate redusă. organismelor hipogee. agregate de sol. organismele numite hidrofile (rogozuri. Între cele două extreme. Intervenţia omului în circulaţia globală a apei este directă sau indirectă. Cantitatea apei revenită în felul acesta în atmosferă.6 Există mai multe tipuri de materie bioinertă: sol. bogat în bacterii şi necromasă. alături de temperatură. biosfera intervine în ciclul apei la nivelul continentelor. cât şi pe plan continental sau planetar. în contrast cu cele lipsite de precipitaţii sau cu o alternanţă a anotimpurilor ploios şi secetos. Prin microfloră solul acţionează ca reglator al dinamicii elementelor chimice. Reprezintă rezultatul interacţiunii dintre roca mamă. Antilele Mici. reprezentând evapotranspiraţia. păsări). un pedosistem. animale etc. Acumularea unor microelemente în urma acţiunii unor bacterii. apă freatică etc. . Prin vegetaţie. ajungând în soluri. unde se desfăşoară fotosinteza algelor – inhibată de DDT. aici ele fiind mult mai rapide. unde se produc şi efectele secundare. Cantitatea de apă infiltrată în sol care depăşeşte capacitatea sa maximă de reţinere se scurge în pânza freatică unde rămâne mult timp sau revine la suprafaţă sub formă de izvoare. covor vegetal. Solul este structurat pe mai multe niveluri: molecule şi ioni.acumularea de macro şi microelemente în materia organică Mâlul. este estimată. Acumularea apei în lacuri de baraj artificial. tipuri de sol. vegetaţie. defrişarea influenţează bilanţul apei în sensul accelerării sau încetinirii vitezei de reciclare. organismele xerofile îşi perfecţionează bilanţul hidric. Bilanţul de apă al organismelor terestre se realizează printr-un permanent echilibru dinamic între aportul şi pierderea de apă. Nu este o materie vie pentru că nu are. Folosirea insecticidului DDT.descompunerea necromasei datorată enzimelor produse de bacteriile din sol. în acest mod. cât şi pentru prevenirea bolilor transmise deinsecte a condus la un impact generalizat la nivelul biosferei. fie prin intermediul curenţilor face ca acestea să ajungă la mari distanţe faţă de locul unde au fost utilizate (de exemplu. Nu este inertă întrucât este îmbibată cu organisme vii. prin lanţurile trofice. fiinţe vii. spre suprafaţă. El se formează prin depozitarea particulelor sedimentare în bazinul acvatic. s-a calculat că mai mult de jumătate (404 mm) se reîntorc în atmosferă. în păduri. Concentraţia de DDT creşte pe niveluri trofice superioare.

solul uşor (nisipos) se încălzeşte mai repede decât solul argilos. eroziune).Presiunea atmosferică rezultă din greutatea cu care apasă aerul asupra suprafeţei terestre.Lumina constituie principala sursă de energie a vieţii.Temperatura. Pentru o regiune. Regimul lor este extrem de variabil în timp. Diferenţierea presiunii pe orizontală se realizează ca urmare a diferenţelor de temperatură.Accesibilitatea resurselor de lumină se apreciază pe baza duratei de strălucire potenţială şi efectivă a Soarelui.Gravitaţia reprezintă forţa de atracţie a Pământului pentru toate corpurile din aer. deplasarea plăcilor – şi exogene (sculpturale) – eroziune pluvială. Sub influenţa gravitaţiei au loc procese geomorfologice actuale (prăbuşiri de roci. înclinarea şi expoziţia pantei etc.76μ. unghiul de incidenţă a razelor solare. în regiunea Subcarpaţilor de Curbură. la 5 500 m scade la 380 mm. regimul termic constituie cel mai constant parametru al mediului climatic. Efectele sunt nefavorabile. grosimea şi coeficientul de transparenţă a atmosferei.Orografia este dată de neuniformităţile suprafeţei terestre sau ale fundului oceanic. reprezentând mediul fizic şi chimic al unei comunităţi. Configuraţia depinde de acţiunea contradictorie a forţelor endogene (constructive) – mişcări orogenice. maxime absolute).39 şi 0. biologice. Cantitatea de precipitaţii înregistrată într-o regiune se realizează din ploi determinate de circulaţia generală a atmosferei (ploi ciclonale sau frontale) şi ploi determinate de particularităţile suprafeţei active. înclinarea şi expoziţia pantelor. fapt care determină circulaţia generală a maselor de aer. transparenţa apei.Aprovizionarea cu macroelemente (N. partea nevie a ecosistemului. de joasă presiune (cicloni). respectiv energia necesară pentru realizarea unui anumit nivel termic este atât alogenă (radiaţia solară). Biotopul reprezintă un sistem abiotic sau abiogen. 7. roua. Sistemele biologice individuale echilibrează presiunea atmosferică prin presiunea interioară a corpului lor. dar şi a troficităţii apei. aerul fiind mai rarefiat. Diferenţele de presiune pe verticală influenţează accesibilitatea oxigenului. Starea mediului chimic este reflectată de compoziţia chimică a solurilor. grindina. nebulozitate.) este un parametru folosit în caracterizarea fertilităţii solului. precum şi locul care ar putea fi ocupat de viaţă în ansamblu şi este analizat prin prisma caracteristicilor pe care le înregistrează următoarele componente (factori ecologici): 1. fiind corelată cu variaţia temperaturii. an). Temperatura variază în funcţie de fluctuaţiile radiaţiei solare. în general. greu. nivală. reprezentând unul din factorii genetici ai acesteia – suprafaţa subiacentă activă. cât şi autogenă – fenomene geotermale. dar şi de latitudine (este mai mare la poli şi scade spre Ecuator). respectiv de adâncimea la care ne situăm faţă de suprafaţa apei. lună. mişcarea şi stratificarea apei. suma gradelor de temperatură etc. Caracteristicile componentelor mediului fizic Biotopul constituie. pe pantele exterioare cantitatea de precipitaţii anuală delimitează o enclavă topoclimatică datorită valorilor mai mici înregistrate aici ca urmare a manifestării fenomenului de foehn (încălzirea adiabatică a aerului descendent în perioada circulaţiei vestice). mai puţin concentrat în oxigen. dacă la nivelul mării presiunea este de 760 mm Hg. 6. biologică. în timp ce deasupra regiunilor reci se formează zone de mare presiune (anticiloni). Astfel. respectiv radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între 0. în special în spaţiul subaerian terestru. respectiv densităţii. alunecări de teren. Cantitatea de energie calorică ajunsă la suprafaţa ecosistemelor depinde de constanta solară. formele de relief influenţează. savanele africane. 2. iar în apele marine.88 m. cu influenţă determinantă asupra climei locale şi regionale. în funcţie de poziţionarea planetei Pământ în raport cu „astrul zilei”. Deasupra regiunilor cu temperaturi ridicate se formează zone depresionare. dar şi unul anual. Lumina este formată din radiaţia vizibilă. 13. astfel: 1. Astfel. fragmentarea. Incidenţa lui nu are caracter de regim decât în foarte puţine regiuni. la temperatura de 4°C. după fiecare 9. ca regim. amplitudinea termică. respectiv substrat). caracteristicile climei. eoliană. cutremure. ceaţa. temperaturile extreme (minime absolute. Intensitatea iluminării suportă un ritm circadian (zi-noapte). la care se adaugă bruma. sau favorabile – bălţile cu stufării din Delta Dunării. Accesibilitatea luminii depinde de poziţia geografică (latitudine. 3. Nivelul înregistrat de concentraţia elementelor nutritive depinde de caracteristicile stării solide (complex argilo-humic. 4. acceleraţia gravitaţională variază în funcţie de relief (invers proporţional cu altitudinea). a bazinelor acvatice şi chiar a atmosferei. care va modifica inclusiv configuraţia determinată de bilanţul radiativ. devenind accesibilă prin radiaţia solară.12. Astfel. Caracteristicile componentelor mediului chimic Prin interacţiunea dintre biocenoză şi suportul ei se formează mediul chimic. Pentru evaluarea resurselor termice se analizează temperaturi medii ale aerului. 5. epirogenetice.Focul este un factor ecologic rezultat în urma supraîncălzirii terestre sau descărcărilor electrice. având în vedere faptul că pe perioade mari de timp abaterile faţă de valorile medii au amplitudini relativ scăzute (<20%). conform accepţiunii generale. 7 . Cantitatea de căldură absorbită depinde şi de capacitatea calorică a mediului de viaţă – uscatul se încălzeşte de două ori mai mult decât apa.Precipitaţiile constituie a doua categorie de factori climatici. altitudine). înregistrând valori foarte diferite de la o regiune la alta sau de la un moment la altul. antropice etc. 8. Mediul fizic trebuie considerat drept spaţiul ocupat de diversele populaţii ale speciilor alcătuitoare. valoare care se va corecta în funcţie de caracteristicile mediului de viaţa. apei sau solului pentru diferite intervale de timp (zi. chiciura. vulcanism.3 m. de pe suprafaţă sau din interiorul său. Prin însuşirile lor. Variaţia presiunii se realizează. format dintr-un complex de factori ecologici prezenţi într-o anumită porţiune a suprafeţei Pământului sau a părţii lui subterane care asigură mijloacele materiale necesare biocenozei. În apele dulci. presiunea hidrostatică creşte cu o atmosferă la fiecare 10. K etc. altitudinea etc. Ploaia şi ninsoarea reprezintă formele cele mai cunoscute.Presiunea hidrostatică este dependentă a grosimea coloanei de apă. semnificând distrugere în cazul pădurilor. sau în situaţia în care se abordează scări de timp mari. P. valorile medii fiind arareori înregistrate pentru diferite perioade analizate. Parametrii de analiză sunt reprezentaţi de energia reliefului. Neuniformitatea valorilor gravitaţiei rezidă în structurile diverse care alcătuiesc scoarţa terestră. Originea ei este cosmică.

un indice exprimat prin frecvenţă. număr de indivizi. Diversitatea – exprimă raportul dintre numărul speciilor şi numărul de indivizi dintr-o biocenoză. Lupta pentru existenţa speciei este întemeiată pe autonomia biocenozei în raport cu biotopul. Dominanţa speciilor încearcă să exprime rolul mai mare sau mai mic jucat de o specie în cadrul biocenozei. de obicei. cu o suprafaţă de 25 708 km2 s-au inventariat circa 2 600 de specii de plante. Există astfel specii caracteristice (legate strict de o anumită biocenoză).activitatea microorganismelor. oxizi de azot etc. Termenii folosiţi pot fi numărul de indivizi sau biomasa. ci o construcţie produsă de câmpul intern de forţe al biocenozei. constituie o posibilitate empirică de descriere a ecosistemelor. creşte şi numărul speciilor. Primul factor diferenţiază net biocenozele care populează apele dulci. Astfel. Dioxidul de carbon constituie resursă de substanţă pentru plante şi factor al echilibrului termic la nivel planetar. străine (care nu aparţin biocenozei) şi ubicviste (care se găsesc în ecosisteme foarte variate).). radon). Cu cât numărul de specii este mai mare. 14.Chimismul apei se apreciază prin numeroşi indicatori. pe de altă parte. Într-o biocenoză. Structura biocenotică a ecosistemului nu este o proiecţie a biotopului. Frecvenţa speciilor exprimă secvenţa de probe în care se găseşte o specie dată faţă de totalul numărului de probe şi aduce informaţii în legătură cu densitatea. xenon. În acest sens. în timp ce prezenţa oxigenului permite eliberarea energiei necesare susţinerii proceselor vitale şi proceselor ecologice prin respiraţie (oxidare biochimică). pentru apa – mediu de viaţă – sunt date de salinitate (concentraţia de săruri solvite) şi de concentraţia de oxigen. respectiv gaze compozite (dioxid de carbon. dioxidul de carbon face posibilă menţinerea unei temperaturi mai mari la suprafaţa Pământului şi atenuează amplitudinile termice diurne şi sezoniere. fiind la rândul său determinat geologic şi puţin influenţat ca dinamică de prezenţa sau absenţa comunităţilor vii. Diversitatea maximă se realizează atunci când speciile dintr-o biocenoză sunt cât mai apropiate ca frecvenţă. cele cu frecvenţă cuprinsă între 50 şi 25% sunt specii accesorii. metan. Adaptarea speciilor nu serveşte la conservarea şi supravieţuirea biocenozei.Reacţia ionică sau pH-ul influenţează direct accesibilitatea elementelor minerale pentru plante. diversitatea va fi mai mare acolo unde numărul speciilor va fi mai mare. speciile respective depinzând de baza lor genetică. Echitabilitatea ar fi ideală când toate speciile din biocenoză ar avea un număr egal de indivizi. Dacă suprafaţa ecosistemului este mai mare. Echitabilitatea exprimă modul cum este distribuită abundenţa relativă a speciilor unei biocenoze. Rolul ecologic al azotului constă în diminuarea puterii de oxidare a aerului. în care oxigenul se menţine la concentraţii foarte ridicate – 20. este foarte importantă cunoaşterea speciilor. cât şi din punct de vedere al influenţei pe care o exercită asupra celorlalte populaţii şi asupra biotopului.valori care determină arsuri la nivelul ţesuturilor. plumb. 2. Concentraţia de oxigen depinde. amoniac. Caracteristicile generale. în Sicilia. respectiv specii dominante. respectiv omogenitatea sau eterogenitatea unei specii pe întinderea biocenozei Abundenţa se calculează ca raport între numărul indivizilor unei specii. devenind un factor ecologic şi pentru animale numai la valori foarte îndepărtate de valoarea specifică mediului neutru . Fidelitatea exprimă intensitatea legăturilor unei specii cu biocenoza din care face parte. în biocenoză sunt mai multe reţele de interacţiuni. rolul speciei în transferul substanţei şi energiei într-un ecosistem. Se consideră că speciile a căror frecvenţă este mai mare de 50% sunt componente constante (specii permanente). multe dintre ele formând biosisteme. iar cele cu frecvenţă sub 25% sunt specii accidentale. Cele mai multe specii preferă diferite biotopuri.95%. Modificarea pH-ului poate determina şi mobilizarea unor ioni cu efecte toxice pentru majoritatea organismelor (aluminiu. Asigurarea echilibrului între intrările şi ieşirile de oxigen este un factor cheie pentru menţinerea capacităţii de autoepurare a apelor din râuri. iar în Madeira 8 . mulţimi exprimate prin forme biotice şi grupări ecologice. dar şi de prezenţa algelor fotosintetizante.a. se calculează o serie de indici care reflectă structura biocenozei. cât şi proporţia lor relativă.Compoziţia atmosferei reflectă o stare departe de echilibru. prin realizarea listelor de specii. 3. Constanţa este. dioxid de sulf. neon heliu. 4. Caracteristica biocenozei este dată de speciile constante. Se evaluează atât concentraţia absolută a elementelor nutritive. Edificarea biocenozei este realizată de mulţimile de indivizi şi specii. hidrogen. de ritmul dizolvării din aer. diversitate ecologică. gradul de obligativitate al relaţiilor cu aceasta. lacuri şi a celor marine. În cazul în care comparăm două biocenoze care au echitabilitate maximă (proporţii egale între specii). Analiza capacităţii de saturaţie a biotopului.7 Biocenozele au în general puţine specii cu indivizi numeroşi şi multe specii cu indivizi puţini. preferenţiale (care pot trăi îndeosebi în anumite biocenoze). mercur ş. Speciile cu frecvenţă mare şi abundenţă numerică ridicată în biocenoză sunt considerate specii cu rol esenţial în determinarea structurii şi funcţionării biocenozei. respectiv concentraţii ale elementelor chimice. Indicii de structura ai biocenozei Într-o biocenoză. De exemplu. 15. faţă de numărul indivizilor din celelalte specii. acest din urmă mod fiind considerat mai potrivit pentru a exprima bogăţia de indivizi a unei specii în cadrul biocenozei. cele mai puţine sunt speciile caracteristice (adaptate strict) şi cele mai multe speciile preferenţiale. Alte gaze sunt azotul (78%) şi gazele rare (argon. kripton. atât din punct de vedere cantitativ.Ordinea biocenotica in ecosistem Biocenoza funcţionează ca un sistem autonom de populaţii. curenţii de adâncime şi migraţia organismelor pe verticală etc.). respectiv salinele.

Nisele ecologice si coevolutii 9 . În biotopurile cu condiţii ecologice extreme predomină forme puternic specializate. situat pe un nivel trofic oarecare. sub aspect trofic. Dacă producătorii primari constituie. 17. o parte din hrană nu este digerată. aşa s-a cum arătat. în ansamblul lor.(796 km2) s-au identificat numai 499 de specii de plante. De exemplu. Abaterea de la condiţiile de existenţă dintr-un biotop conduce la scăderea numărului de specii. Metoda a fost pusă la punct de zoologul britanic Charles Elton. Dacă aşezăm diferitele populaţii într-o linie. Astfel. Astfel de informaţii sunt necesare pentru stabilirea limitelor. 5-4). Thiemann (1956) a enunţat principiile biocenotice Principiile biocenotice I. la intervale egale şi pe abscisă numărul de indivizi) a fiecărui nivel trofic. Înregistrând biomasa nivelurilor trofice succesive. în ordinea în care sunt mâncate unele de altele. Piramida energetică reflectă pierderile energetice la fiecare nivel. un organism dintr-o anumită specie. pentru ca la consumatorii de ordinul trei (carnivorele de ordinul doi) să fie cantitatea cea mai mică de biomasă. Căile (canalele) reţelei trofice sunt reprezentate de lanţuri trofice. precum şi faptul că un animal mare consumă mai multe animale mici. Forma caracteristică rezultă din scăderea numărului de indivizi de la un nivel la altul. corespunzând randamentului de transfer a energiei la fiecare nivel (10%). Totalitatea organismelor similare din punctul de vedere al hranei şi prin poziţia lor faţă de producătorii primari (acelaşi număr de intermediari) constituie un nivel trofic. Diversitatea ecologică a speciilor este. un singur nivel trofic. în zona adâncă a lacului Neuchatel a fost identificată o singură specie. după hrana consumată. de la dreapta la stânga. se poate realiza o altă schematizare. aşa cum am menţionat. prin instaurarea unui regim de protecţie. Realizarea piramidei trofice are la bază observaţia că există o diferenţiere între organisme pe baza regimului de hrană. raţă) → uliul de baltă • în mări: diatomee → crustacee → rechin Nici omul este străin de lanţurile trofice. Uneori poate fi situat. respectiv dimensiunilor minime necesare pentru menţinerea condiţiilor favorabile pentru o specie. pentru ilustrarea interdependenţei dintre relaţiile spaţiale şi cele trofice. Piramida trofică rezultă din reprezentarea. iar o altă parte este transformată în cataboliţi. Cu cât sunt mai variate condiţiile de existenţă dintr-un biotop. apoi animalele mici – posedă un potenţial de înmulţire mai ridicat comparativ cu animalele mari. se hrăneşte cu un organism situat pe un nivel trofic precedent. pentru consumatori există o diferenţiere pe mai multe niveluri. inclusiv cele care includ omul. este imposibilă. o funcţie de relaţie între numărul de indivizi şi numărul de specii din ecosistem. Mărimea fiecărui nivel se poate exprima nu numai prin număr de indivizi. reprezintă căile de vehiculare a materiei în ecosistem. ci şi prin biomasa sau energia înglobată în aceasta. II. constatăm că hrana circulă în biocenoze numai de la stânga la dreapta. 16. crescând numărul de indivizi din fiecare specie Numărul mare de specii al covorului vegetal se explică prin incapacitatea speciilor dominante de a asimila în întregime resursele mediului şi de a-l exploata până la epuizare. rezultând astfel trei tipuri de piramide: numerică. cauza constituind-o condiţiile de biotop uniforme şi nefavorabile altor specii. În fapt. deoarece nivelurile inferioare servesc drept hrană nivelurilor superioare şi.Piramida eltoniana Reprezintă o modalitatea ştiinţifică de ilustrare a diferenţierii funcţionale. a biomaselor şi energetică. într-un sistem de axe rectangulare (pe ordonată notând nivele trofice. acesta de un alt organism şi aşa mai departe. Circulaţia în sens invers. Ne dăm seama de existenţa lor dacă luăm în considerare un fapt obişnuit: un organism este mâncat de un alt organism. alteori pe cel al zoofagelor. Toate lanţurile trofice. erbivorele însumează o cantitate mai mică. care se deplasează pentru procurarea hranei pe suprafeţe mai mari. într-o biocenoză. Luând în considerare categoriile trofice menţionate anterior. nu toată substanţa ingerată prin hrană este convertită în biomasă proprie. plantele verzi. tranzitând mai multe biotopuri. În aceeaşi ordine de idei. piramida inversă de biotop reflectă mobilitatea crescută a organismelor de pe niveluri trofice superioare. pe nivelul trofic al fitofagelor. Organismele de pe nivelurile trofice inferioare nu au posibilitatea de a captura şi consuma organisme de pe niveluri trofice superioare. cu atât va fi mai mare şi numărul de specii în biocenoza care îi aparţine. Exemple de lanţuri trofice • în stepă: graminee → gărgăriţe → şopârla de câmp → şoim • în păduri: frunze → omidă păroasă → ciocănitoare → uliul păsărelelor • în bălţi şi lacuri: diatomee → răcuşori → boul de apă → pasăre de baltă (gâscă. Explicaţia constă în faptul că nivelurile inferioare – plantele. Pe baza acestei conexiuni. Astfel. constatăm faptul că producătorii au cantitatea cea mai mare de biomasă. pornesc de la o bază vie. Oferă o imagine sintetică a relaţiilor trofice care se realizează între populaţiile dintr-o biocenoză. Este logică această micşorare a biomasei. respectiv faptul că populaţiile constituie un fel de verigi ale unui lanţ. în Elveţia. într-un lanţ trofic. structura trofică poate fi reprezentată astfel: plantă autotrofă (P) → animal erbivor (CI)→ animale carnivor de ordinul I (CII) → animal carnivor de ordinul II (CIII) (fig. sau materie organică moartă (detritus) → detritivore specializate pe diferite secvenţe biochimice → substanţă anorganică.

pasărea colibri este adaptată la polenizarea plantelor din pădurea tropicală. Mijloacele prin care se poate face acest lucru nu sunt unanim acceptate. relaţiile sale cu comunitatea de specii în care se află. suprapăşunatul mamiferelor sălbatice nu conduce la distrugerea covorului vegetal. animale – microorganisme. în timp ce nişa ecologică arată „profesia” acesteia. Plante – polenizatori. distrugerea seminţelor. se admite existenţa unor zone de discontinuitate între două ecosisteme învecinate. 18. Odum (1971) consideră că habitatul unei specii corespunde cu „adresa” ei. zonă de contact etc. astfel că Johnson (1910) introduce termenul de nişă ecologică. cu toate că aparţin unor biocenoze amplasate diferit din punct de vedere geografic. Astfel. Compoziţia şi biomasa covorului vegetal sunt supuse presiunii continue din partea fitofagelor. relaţiile interne din biocenoză. sugerând faptul că în zonele de ecoton apar nu numai specii din comunităţile învecinate. Clements defineşte ecotonul ca zonă de frontieră între două asociaţii sau două comunităţi vegetale. Pe rădăcinile plantelor se dezvoltă o bogată microfloră. un lac este adesea intuitiv considerat un ecosistem având contururi destul de evidente prin linia ţărmului. furnicile attide din Brazilia cultivă ciuperci şi se hrănesc cu hidraţii de carbon furnizaţi de acestea prin degradarea celulozei. Astfel. la nivelul ecosistemului. zone care sunt percepute de observator drept zone de tranziţie. s-a observat că păşunatul selectiv în pădurile mixte are efecte favorabile aspra diversităţii covorului vegetal. coevoluţia. constituie factori ecologici dependenţi de comunitatea de specii. Practic. Indiferent de conţinutul care s-a atribuit noţiunii de ecoton. a mai multor sau cel puţin a două specii. Dar. Încă din 1897. relaţia pradă – prădător. unde au loc procese de schimb şi relaţii de competiţie între populaţiile din biocenozele vecine. face ca speciile mai bine adaptate noilor condiţii să tindă să înlocuiască speciile convieţuitoare. fiecare specie îndeplineşte un anumit rol prin interacţiunea cu elementele (abiotice şi biotice) ecosistemului. Acestea au rolul de a disponibiliza substanţele minerale necesare plantelor. dar şi specii caracteristice. Acţiunea lor interdependentă generează. De exemplu. cu posibilităţi de satisfacere. Practic. specii care sunt ecologic conectate între ele. Plante – microorganisme. plante cu flori – animale polenizatoare. în special cele trofice. în biocenozele amplasate diferit. care constituie limita de demarcaţie faţă de ecosistemele terestre învecinate. mai puţin adaptate. bogat reprezentată în hrana lor. Odum revine asupra problematicii de delimitare. yucca sunt plante polenizate numai de o singură specie de insecte. Primele includ păsările răpitoare. În literatura de specialitate astfel de zone sunt desemnate prin termenul de ecoton. plante – microorganisme. sisteme patogene. două specii nu pot exista într-o nişă decât segregate ecologic. multe specii de plante formează micorize. în 1971. transformarea solului. Acţiunea acestora se manifestă pe trei planuri: păşunat. respectiv particularităţile identificate în astfel de spaţii. Animale – microorganisme. gorunul (Europa) – stejarul roşu (America de Nord) îndeplinesc funcţii similare. linia ţărmului este în continuă schimbare datorită fluctuaţiilor de nivel. cu opţiuni pentru mai multe specii apropiate (dar care diferă între ele prin anumite particularităţi) vor menţine echilibrul speciilor. Un efect similar are şi invazia rozătoarelor. slab definită spaţial. Coevoluţia redă dependenţa reciprocă a proceselor evolutive ale speciilor. în timp ce a doua categorie îşi procură hrana numai dintr-un singur biotop. se pot desprinde următoarele concluzii: 10 . Mai târziu. În diferite aparate şi sisteme ale organismului animal se dezvoltă bacterii şi ciuperci care concură în metabolism. în realitate. zonă de frontieră. limitele sunt de natură fizică. În diferite zone ale globului. sisteme gazdă – parazit. cum şi cu cine (pe seama cui) se hrăneşte. Nişa ecologică reprezintă funcţia unei specii. Cele 20 de specii de colibri se interconectează cu 45 de specii de plante. Termitele sunt dependente de ciuperci. concurenţă interspecifică. care se hrănesc din mai multe biotopuri. apare uneori nevoia de a identifica limitele ecosistemului.Limitele ecosistemului În practică. în egală măsură. leandru. Mulţimea condiţiilor ecologice. fiindcă nu sunt capabile să digere lignina. În ansamblul lor. fie că este vorba de cercetările ecologice sau pentru necesităţi de gestiune. Astfel. Conform legii lui Gause. între mediul acvatic şi mediul terestru. De exemplu. De exemplu. fără însă să schimbe între ele gene. iar în mediile puţin adânci există o zonă de tranziţie. bordură. Dimensiunile nişei pot fi largi sau înguste. Atinge punctul culminant în situaţia în care dezvoltarea unor plante este legată strict de prezenţa unei anumite specii de polenizatori. Coevolutia Plante – animale fitofage. pentru că identificarea limitelor între unităţile ecologice nu este uşor de făcut. care acoperă şi alte formulări: interfaţă. Ordinea biocenotică se realizează prin existenţa unor sisteme de relaţii de tipul: plante – animale fitofage. Smochinul. respectiv factori biotici. cerbul european – cerbul Wapiti (Canada). simbioze cu ciuperci inferioare – lămâi. uşor de remarcat din configuraţia biotopului. Apariţia unor condiţii ecologice limitate. cui serveşte drept hrană. În acest context. ca un subsistem aparte al ecosistemului. orhidee etc. caracterizarea structurii unui ecosistem sub raport funcţional nu se poate rezuma la structura determinată de relaţiile de hrană. în ecosistemele naturale nu există nişe libere Sub aspect geografic. care contribuie la eliberarea covorului vegetal de resturi şi la germinarea seminţelor unor specii vegetale. În anumite cazuri.Desigur. câmpul ei de activitate. pot să apară nişe echivalente.

nisip şi argilă ocupă toată câmpia fluvială şi adăposteşte. în ecosisteme de ape stătătoare ( ecosisteme lentice) şi curgătoare (ecosisteme lotice). cât şi pentru productivitatea secundară se face o diferenţiere între valorile brute şi valorile nete. Pentru consumatori. .ecotonul nu este o entitate fizică izolată. în ecotonul teren cultivat (cereale) – pajişti. este o zonă de tensiune ecologică şi cu o stabilitate redusă. . care reprezintă de fapt recolta. Astfel. urină. de data aceasta între două biomuri. deoarece nivelul factorilor ecologici nu atinge întotdeauna valoarea optimă. dar şi al substanţelor antrenate în circulaţie biogeochimică depăşesc cu mult fluxurile intermediate prin activitatea economică. transpiraţie. producţia de boabe. La nivel regional. poate fi considerată şi drept substanţa organică (biomasa) din cuprinsul unui ecosistem care se acumulează într-o unitate de timp şi spaţiu. formată dintr-un amestec de pietriş. Plantele autotrofe realizează producţia biologică primară. În cazul ecosistemelor terestre. ecotonul se identifică pe orizontală. Ecotonul poate să fie identificat şi pe verticală. în Sahel variaţii relativ mici în volumul şi repartiţia precipitaţiilor (în sensul scăderii cantităţii lor) conduc la scăderea nivelul resurselor de apă sub limitele de toleranţă pentru speciile caracteristice savanei. În acelaşi timp. valoarea brută semnifică cantitate de substanţă organică obţinută prin fotosinteză. Astfel. în care: B – stocul de biomasă pe un nivel trofic oarecare în momentul t0.un ecoton nu este o zonă statică de contact între două comunităţi. o întreagă lume vie. se folosesc sintagmele de producţie principală (de exemplu. Noţiunea de producţie biologică s-a folosit iniţial în agricultură şi piscicultură. semnificaţia fiind diferită de înţelesul pe care îl reprezintă în studiul ecologic. prădătorii (o forţă externă) pot îndepărta un cuantum de substanţă organică. Cuantumul de creştere a stocului de biomasă la unitatea de suprafaţă în unitatea de timp reprezintă productivitatea biologică. Acest rol de filtru chimic şi biologic a fost studiat cu deosebire în cazul pădurilor riverane. apa. producţia principală este constituită din boabele de porumb. Rata productivităţii unui nivel trofic redă eficienţa în raport cu nivelul trofic anterior. există situaţii în care aceste zone au devenit protejate. Tipul ecosistemelor care se învecinează influenţează intensitatea şi sensul fluxurilor dintre cele două entităţi. Atât pentru productivitatea primară. cu numeroase nişe ecologice neocupate din ecosistemul agricol. 19. 20. sporul de greutate individual reprezintă productivitatea brută. Volumul energiei implicate în acest proces. Această zonă hiporeică.. în interstiţiile sale. O altă observaţie interesantă este faptul că. ΔB – sporul de biomasă obţinut după Δt Q – cantitate de hrană acceptată de la nivelul inferior. La porumb. cu grosimi care variază în limite largi.categoriile si relstiile dintre ele Producţia de biomasă reprezintă una din cele mai grandioase transformări din natură. Totodată. ecotonul este mai larg în sol decât pe suprafaţa acestuia. iar limitele spaţiale variază şi ele. Într-o unitate de timp. iar valoarea netă este dată de cantitatea rămasă după ce o parte s-a consumat în procesele de respiraţie.ecotonul poate influenţa fluxul de materie sau de organisme între entităţile ecologice adiacente. În piscicultură.Categorii ecologice specifice ecosistemelor acvatice Se diferenţiază în funcţie de caracteristicile mediului de viaţă. dioxid de carbon etc. fluxul schimbului de specii este îndreptat dinspre pajişti spre terenul cultivat cu cereale. Aceasta se explică prin aceea că o parte din hrană a fost utilizată pentru desfăşurarea proceselor fiziologice ale organismului. cum sunt. de la bacterii la nevertebrate. de-a lungul apelor curgătoare există un compartiment fluvial subteran. definirea lui având la bază modificarea structurii fitocenozei. El este caracterizat de o dinamică proprie şi are proprietăţi specifice. Comunitatea biotică a ecotonului reuneşte specii din ambele ecosisteme (biomuri). în cazul producătorilor. iar producţia secundară – cocenii de porumb. În moleculele organice proprii unui organism sau unei biocenoze este stocată. zona de silvostepă sau Sahelul sunt considerate având caracterul unei zone de tranziţie.Productivitatea ecologica. Astfel. deci ale unui ecoton. productia biologică este sporul de biomasă realizat de un sistem biologic (individ. El face parte dintr-un peisaj astfel că formează zone de tranziţie între ecosisteme învecinate. iar consumatorii o producţie biologică secundară. prin producţie biologică se înţelege numai cantitatea pescuită pe un anumit teritoriu. În sens ecologic. având un ansamblu de caracteristici definite în mod unic prin scările de timp şi de spaţiu şi prin forţa de interacţiune între sistemele ecologice adiacente. de exemplu. o cantitate de energie care reprezintă producţia de energie. pădurile de mangrove. iar productivitatea netă rezultă prin scăderea din aceasta a materialelor neasimilabile şi cataboliţilor sub formă de fecale. populaţie sau biocenoză) într-un anumit interval de timp. De exemplu. Ecosisteme lentice 11 . la grâu) şi producţie secundară (paiele de grâu). dat fiind biocenoza „incompletă”. întrucât ele au permis supravieţuirea unor specii relicte. deoarece fauna solului migrează pe orizontală numai după ce se extind şi locurile în care se găsesc condiţii favorabile pentru dezvoltarea animalelor edafice. Dacă ne referim la rata din punctul de vedere al substanţei se obţine formula: B + Q > B+ ΔΒ. în agricultură. Astfel. Astfel.

). Printre dunele de nisip s-au identificat circa 120 de specii de plante arenicole ca varza de nisip. grupa consumatorilor incluzând zooplanctonul. pipirigul. nurcă etc. chiră de mare. plătică. la rândul lor. şalău. lin. furtunar ş. în general vertebrate (şalău. evoluţie. să înoate activ. categoriile menţionate se diferenţiază astfel: producătorii sunt reprezentaţi de fitoplancton. nisip etc. nuferi etc. Bentos Este formaţiunea care reuneşte organismele de pe fundul bazinului lacustru. pe baza distribuţiei spaţiale a organismelor şi a comportării lor în masa de apă. lucerna de nisip. brădiş etc.a. stratul superficial (mai uşor) plutind deasupra celui de adâncime (mai greu). în afara relaţiilor trofice. Bentosul ocupă tot fundul bălţilor şi este reprezentat de organisme consumatoare de mâl sau carnivore. Plantele (fitobentosul) sunt prezente. De munte 12 . rechini. mai sărat (salinitate – 21-22%) şi mai greu. Lacul Structura biotopului şi structura funcţională sunt bine individualizate. luminii şi oxigenului în raport cu adâncimea Biocenoza este structurată. stavrizi. protozoare. sedimentare sau în zonele montane unde substanţele provin parţial din mineralizarea materiei organice animale şi vegetale. Astfel. stuful şi papura. lintiţa. cârcelul. sau de la suprafaţa acestora şi care sunt „alimentate” de resturile organice rezultate din activitatea celorlalte categorii de organisme. Din punct de vedere trofic. guvizi). Costineşti. biban.17%) şi mai uşor. denumite popular sălăţica de mare. albastre) sau animale (zooplancton) care nu înoată activ în apă (sunt purtate de curenţi). Năvodari „eşuează” în cantităţi mari alge verzi cu talul lăţit şi marginile ondulate. care este într-o relativă izolare faţă de ecosistemele învecinate. Producătorii sunt reprezentaţi de algele planctonice. iar în larg sunt răspândite plante cu frunze plutitoare ca broscariţa. Balta Are o adâncime mai mică (3-5 m). dar şi de diferite specii de broaşte. papură. plutniţa. plancton – format din organisme de dimensiuni mici. algele verzi. sturioni (nisetru. vegetale (fitoplancton – alge verzi. dimensiunea determină împărţirea în ecosisteme de lac. Balta este populată de crap. iar compoziţia chimică a apei le diferenţiază în funcţie de salinitate (de apă dulce şi de apă sărată) şi aprovizionarea cu substanţe nutritive (oligotrofe. nufărul alb şi galben. mlaştină şi baltă. ciuma apei. un strat relativ mai dulce ( cu salinitate de 16. Interconectarea acestor categorii în condiţiile modificării structurii spaţiale datorită variaţiilor climatice permite o economie proprie a lacului. Aici este prezent muşchiul de turbă ( Sphagnum) şi alte specii vegetale (bumbăcăriţă. până în 1984. precum şi alge brune şi roşii. bogate în iod. peşti obişnuiţi (hamsii. ştiucă. păstrugă) denumiţi de Herodot „peşti fără oase”. pe întreaga întindere şi adâncime a lacului. Între cele două straturi nu există schimb de ape. biban etc. vidră. iar a zooplanctonului populaţii de rotifere. animale inferioare care formează perifitonul. categoriile identificate fiind utilizate şi pentru cercetarea celorlalte tipuri de ecosisteme acvatice. cegă. bacterii şi ciuperci care populează pelicula de apă la locul de contact dintre mediul acvatic şi cel aerian. În zona malurilor. granite. pelin de nisip. mezotrofe şi eutrofe). buzdugan. morun. păsări şi mamifere (guzgan. cât şi cele submerse ca sârmuliţa apei. gresii. apare rogozul. în zona litorală. compoziţia chimică a apei. implicit. algele silicoase. consumatorii se regăsesc în special în rândul vertebratelor care formează nectonul.). necton – asociaţie formată din diferite specii de animale. ştiucă. Tulpinile macrofitelor sunt. bizam. fiind dependente de substratul mai mult sau mai puţin stabil şi de accesibilitatea luminii (rogoz. suport pentru alge microscopice. În zona de litoral cuibăresc specii de pescăruş argintiu. Caracteristice sunt următoarele subunităţi: neuston – populaţii de alge microscopice. castravetele de mare etc Ecosisteme lotice Se diferenţiază în funcţie de particularităţile reliefului străbătut în pâraie şi râuri: a. roua cerului). Structura spaţială este determinată de distribuţia temperaturii. trestie. în zonele cu şisturi cristaline. în care se situează cea mai mare parte a biocenozei şi b) un strat de adâncime (peste 180-200 m). limba broaştei. care au posibilitatea să se opună curenţilor. În cadrul acesteia se deosebesc următoarele categorii: Pelagos Această subunitate a ecosistemului acvatice este formată din organismele aflate în masa apei. lipsit de oxigen şi. delfini şi. caracudă. scaiul vânăt. rogoz. cu vegetaţie caracteristică bălţilor şi mlaştini oligotrofe care se întâlnesc în regiunile cu climat rece şi umed. încărcat cu hidrogen sulfurat. cu precădere. În structura fitoplanctonului intră algele albastre. bacterii. Marea Neagră Se caracterizează prin existenţa a două straturi de apă: a) la suprafaţă. de formele aerobe de viaţă. ridichea de nisip. foci. Pe plaja de la Mamaia. Zoobentosul este format din totalitatea organismelor animale din mâl.) La nivelul României se diferenţiază două categorii: mlaştini eutrofe.Sunt de mai multe tipuri în funcţie de dimensiuni. lanţurile detritivore şi organismele cu rol de descompunere se situează mai ales la nivelul bentosului. oxigenat.

viermi sârmă. climatici şi ecologici care determină diferenţierea distribuţiei de-a lungul litoralului. Transilvaniei. Pantele mari. iar concentraţia de săruri dizolvate este scăzută. mâl) formând comunitatea biocenotică bentală. Transparenţa apelor este mare (anulându-se însă în perioadele de torenţialitate – ploi puternice. cu acumulări de mâl şi nisip. rădăcini adventive cu rol de ancorare. in tarile industrializate. doua treimi din cantitatea de monoxid de carbon si. reprezentativ este păstrăvul. comparabilă cubiodiversitatea pădurilor tropicale. Structura pădurilor de mangrove este influenţată de o combinaţie de factori geomorfologici. Nectonul este şi el bine reprezentat (mreană. Productivitatea ecosistemului este influenţată de salinitate şi accesibilitatea macroelementelor. aluminiu). Podişului Sucevei. albia este mai largă şi adâncă. inundat periodic pe diferite durate de cel puţin şase ori pe zi. pietrişuri. bogate în materii organice şi slab sau deloc aerate. ceea ce afectează puternic viaţa peştilor şi determină trecerea în stare solvită a unor elemente toxice (metale grele. cleanul. lipanul. Productivitatea secundară a populaţiilor de peşti din estuare este influenţată de prezenţa mangrovelor pe trei căi: depozitarea substanţelor nutritive şi a energiei. determinând o viteză de scurgere mai mică. ştiucă etc. Funcţia mangrovelor de sursă de habitat şi hrană pentru ichtiofauna estuarelor este una dintre cele mai populare. cladocere) prezente aici au cerinţe mari faţă de oxigen. alge) şi animalele (rotifere. boarţă. de la anotimp la anotimp favorizează prezenţa planctonului. Podişului Getic etc. nisip. nisip. aproximativ jumatate din hidrocarburi. dar şi o concentraţie de săruri care depăşeşte 1 250-1500 mg/l. În apă apar şi plante superioare submerse. algele şi numerose specii de nevertebrate (insecte. in tarile aflate in curs de dezvoltare. caracteristice dealurilor subcarpatice. înfigându-se în substrat. viviparitatea – seminţele germinează în fructele nedesprinse de pe ramuri şi apoi plantula cade ca o săgeată. Deşi numărul speciilor de arbori cunoscute sub denumirea generică de mangrove este mic. crustacee mici. Dacă mangrovele sunt defrişate şi solurile drenate. gasteropode) se fixează de elementele substratului (pietre. Nectonul este reprezentat de populaţii de peşti cum sunt mreana de râu. Ecosisteme mixte. care este transportată în apele litorale adiacente şi aprovizionează astfel zonele comerciale de pescuit. nisip. Apa solului este în general salină. 21. Dat fiind faptul că solurile sunt în general saturate cu apă. de aici provenind aproape jumatate din oxizii de azot produsi prin activitatile umane. pietriş. determinat de compuşii sulfuroşi eliminaţi în timpul descompunerii anaerobe la care este supusă materia organică din solul lipsit de oxigen. Planctonul este mult mai diversificat decât în zona colinară. clean. formată dintr-un număr mic de populaţii – diatomee. Solurile sunt cenuşii. larve. De câmpie Cursul inferior al râurilor se caracterizează prin albii foarte largi. determină o viteză de scurgere mare apei şi formarea de cascade. controlului fluxului de energie prin sporirea resurselor de hrană şi transferul energiei şi hranei peste limitele ecosistemelor. c. În apă sunt prezente atât substanţe în suspensie. Pantele au înclinaţii mai mici. Plantele (muşchi. ca si intreg continutul de plumb din aer. care şi-au dezvoltat adaptări speciale pentru a supravieţui într-un mediu cu substrat instabil. variabilă de la anotimp la anotimp. asociaţiile pe care acestea le formează se caracterizează printr-o diversitate foarte ridicată. Variaţia termică mai largă în cursul anului. Dintre vertebrate. în perimetrul mangrovelor aerul este încărcat cu un miros greu. alături de care se întâlnesc zglăvocul. uneori discontinue. În sectoarele cu viteză redusă. topirea zăpezilor). cât şi solvite (100-200 mg/l). manifestând diferite adaptări morfologice pentru a evita antrenarea de curenţii puternici. copepode pentru zooplancton. oxidarea acestor compuşi duce la formarea de soluri acide şi la scurgeri acide în cursurile de apă. cu drenaj slab. Programe de control al poluarii aerului in centrele urbane Folosirea automobilelor cauzeaza mai multa poluare decat oricare activitate umana. crap. alge verzi şi albastre pentru fitoplancton şi rotifere.mangrove.a. Natura migratorie a populaţiilor piscicole şi variaţia sezonieră în input-ul de substanţă organică şi în productivitate primară determină legături extrem de complexe între ţărmurile acoperite de mangrove şi fauna piscicolă din estuare. Elementul edificator principal îl constituie arbori aparţinând la genurile Rhizophora (mangorve roşii). Între acestea menţionăm: presiunea osmotică ridicată pentru a putea absorbi apa dintrun sol salin. molanul ş. PH-ul apelor poate coborî până la 2-3. 13 . molanul etc b. cladocere. De zone deluroase Malurile sunt mai joase. Delta Dunarii Pădurile de mangrove (mangrovele) sunt asociaţii de arbori şi arbuşti care tivesc litoralurile marine şi ale estuarelor din zona tropicală. Debitele sunt relativ mici. acoperind substratul între limita medie şi maximă din timpul fluxului. 22.). Litiera produsă reprezintă o sursă potenţială de substanţă organică şi elemente nutritive. şi alte specii halofile.În albia puţin adâncă şi îngustă a râurilor şi pâraielor substratul este neuniform format din bolovănişuri. Avicennia (mangrove negre) Sonneratia etc. ca o componentă biocenotică permanentă. temperatura apei coborâtă. fiind mărginită de bolovănişuri. cu viteză de scurgere şi eroziune foarte reduse. rădăcini aeriene (pneumatofori) cu creştere verticală pe a asigura oxigenarea la nivelul rădăcinilor.

eliminandu-se in urma activitatii umane SO2 si NOx se transforma in atmosfera in particule acide. HNO2 si H2SO3. ce scad pH-ul apei de ploaie. utilizaţi pentru presurizarea substanţelor lichide în butelii metalice (spray-uri). Ploile acide duc la distrugerea suprafetelor date cu lac si vopsea. Aceste particule intra in reactie cu vaporii de apa. Ploile acide Sub termenul de "ploi acide" sau "precipitatii acide" se includ toate tipurile de precipitatii . Marirea acestui numar se va manifesta cel mai intens intens in tarile aflate in curs de dezvoltare. duce la scaderea fertilitatii solului. ale caror pH e mai mic decat pH-ul apei naturale. Printre aceste alternative se numara amestecuri cu volatilitate redusa – si continut redus de benzen si alte componente toxice. iar in unele tari in curs de dezvoltare. ozonul este eliberat în aer ca un agent poluant.In majoritatea tarilor industrializate. care filtrează majoritatea radiaţiilor ultraviolete dăunătoare ale soarelui. sau altfel spus. Degradarea stratului de ozon Substanţe numite CFC-uri (clorofluorocarbonuri) au fost utilizate în spray-uri pentru expulzarea conţinutului.U. Intrand in reactie cu vaporii de apa. Unele tari promoveaza intens folosirea combustibililor alternativi care ard mai curat decat cei pe baza de titei. Acolo unde benzina cu plumb era inca larg folosita. Ploaia acida se formeaza in rezultatul reactiilor din atmosfera cu substante. intre anii 1976 si 1980. asupra carbunelui ieftin folosit pentru incalzirea locuintelor si pentru gatit. pierderea lumii vii a bazinelor acvatice. Cea mai mare cantitate de oxizi se intalneste in orase. O alta varianta este “oxigenarea” combustibilului prin adaugarea de alcool. În concentraţii mari este dăunător.6. Pământul este înconjurat de un strat de ozon situat la o altitudine foarte mare.Iar conform prognozelor recente. zapada. ar fi dăunătoare vieţii de pe planetă. cu ace foarte fine de gheaţă. ceata. participa in reactie cu apa de ploaie: CO2+H2O H2CO3. Degradarea stratului de ozon s-a atribuit unor cauze:  naturale (o specie de nori existentă la poli. Practic. cea mai eficienta strategie a fost cea de interzicere a adaugarii acestui metal la combustibil sau scaderea drastica a cantitatii adaugate. consumul de benzina cu plumb a scazut cu mai mult de jumatate. care este egal cu 5.ploaie. In prezent se afla in folosinta peste 500 de milioane de automobile in uz particular si comercial. iar pH-ul real e variabil de la o regiune la alta. mai ales in zonele urbane. SO2 si NOx se transforma in acizii H2SO4. lapovita. impreuna cu ploaia sau 14 . În stratul de ozon are loc o transformare continuă între diferitele forme de oxigen. De aceea. numarul automobilelor se afla in crestere rapida. având un număr mai mare de molecule de ozon în compoziţie decât aerul obişnuit (care conţine mai ales azot şi oxigen). toate programele de control al poluarii se concentreaza in primul rand asupra automobilelor si termocentralelor. Energia necesară derulării acestor reacţii provine de la radiaţiile Soarelui. afectând plantele şi provocând afecţiuni respiratorii. Cu exceptia oraselor in care mersul pe jos si cu bicicleta sunt principalele forme de transport. stratul de ozon împiedică ca razele UV să ajungă la suprafaţa Pământului şi să producă daune. unde cererea de autyomobile va creste probabil la sfarsitul secolului cu 200%.6-5. În straturile inferioare ale atmosferei.Chiar in orasele in care predomina transportul cu bicicleta. ca agent de răcire al frigiderelor şi congelatoarelor. mai ales din spectrul UV. numarul automobilelor se va dubla in urmatorii 40 de ani. Ozonul este însă şi un gaz care ajută vieţii. sau a radiaţiilor UV).Aceste gaze au ajuns în stratul superior al atmosferei şi au deteriorat stratul de ozon al Pământului. care intervin cu ponderea cea mai mare. Absorbind energie. Principalii vinovaţi sunt freonii (CFC – clorofluoro-carbonaţi-). în special la Polul Sud. fiind însă cel mai concentrat la 20 – 25 km. ca solvenţi industriali etc. 24. ajungand la un miliard. ceea ce a cauzat o scadere a continutului de plumb in sange cu 37%. Formarea in cantitati mari a oxizilor se formeaza in urma arderii petrolului si carbunelui. Apoi. agravand puternic problemele legate de poluare.  antropice. Dacă toate razele ar ajunge pe Pământ. termocentralele sunt sursa a doua treimi din cantitatea de dioxid de sulf eliberata in aer si o treime pana la jumatate din toti ceilalti poluanti. 23. pH-ul slab acid al apei de ploaie se datoreste faptului ca substantele naturale din atmosfera. în urma unor procese industriale sau a gazelor de eşapament. HNO3. la prepararea maselor plastice expandate. este vorba de „aer ozonat” şi nu de ozon pur. transformandu-le in amestecuri acide. Pentru prima data termenul a fost introdus de Angus Smith. ce contin sulf si azot. Aceasta depinde de compozitia gazului. sau pentru stingerea incendiilor. la coroziunea podurilor si monumentelor arhitecturale. „Stratul de ozon” este situat în stratosferă. Acest strat filtrează aproximativ două treimi din razele ultraviolete emise de Soare. pe suprafaţa cărora se descompune ozonul. pH-ul ideal al apei de ploaie e 5. asa cum e CO2. determina toxicitatea apei potabile in urma dizolvarii in apa a Pb din conducte si scade transparenta apei. Dupa ce afost luata aceasta masura S. întinzându-se de la 15 la 50 km. orice program menit sa reduca gradul de poluare trebuie sa fie indreptat in principal impotriva emisiei de gaze de asapament.7.A. adica de zece ori mai multe decat in anul 1950.

a prejudicia resursele biologice şi ecosistemele. din cauza încălzirii şi a automobilelor şi în apropierea unor unităţi industriale. sunt numai câţiva din factorii care conduc spre epuizare. direct sau indirect. incat este nimicita flora si fauna. în oraşe. a deteriora bunurile materiale şi a aduce atingere ori a vătăma valorile de agrement şi utilizările legitime ale mediului. Impactul antropic prin supraexploatarea resurselor. ceea ce duce la scăderea continuă a nivelului pânzelor freatice. cad la pamant. urbanizarea. ci pe mica mosie a codrilor. dispersaţi sau depuşi pe suprafaţa terestră. de substanţe ori de energie având o acţiune nocivă de natură a pune în pericol sănătatea umană. Dincolo de degradarea lor calitativă. întrucât numărul puţurilor de extragere a apei a crescut exponenţial. Aproape langa fiecare sat din Moldova creste imediat. continentală sau globală. în măsura în care acumularea poluanţilor va lua proporţii. existând de altfel numeroase clasificări în acest sens. Efecte cumulative ale poluarii aerului la scara locala Poluarea aerului este definită ca fiind “introducerea în atmosferă de către om. Referindu-ne la sursele antropice acestea sunt reprezentate.07 fata de 3. astfel ca. Elvetia. tarile fostei Iugoslavii. este instalata lumina electrica. ca la nelumea: in locurile distribuite se inalta peste noapte palate cu 2-3 etaje si un buncar. o disponibilitate destul de redusă a acestora. carbon si azot in atmosfera. iar omul isi construieste o coliba.Germana catre sf. Prelucrarea metalelor şi a rocilor antrenează în aer pulberi. Astfel. Se construiesc mari rezervoare de apa pentru stingerea incendiilor. care pot rezulta în procesul producţiei sau constituie produse finite.zapada. NV şi S Indiei. importandu-l din China si Japonia. Cele mai dese ploi acide au loc in SUA. Acesti oxizi se combina cu umezeala din aer si formeaza acid sulfuric. E lucru stiut ca Moldova are cel mai mare jos nivel de impadurire: la un locuitor revine 0. la pH de 5. o mare 15 . Practic numai apele continentale (subterane şi de suprafaţă) pot fi luate în considerare în evaluarea disponibilităţilor. apa pentru irigaţii este pompată din subteran mai reped decât poate natura să refacă rezervele. Industria chimică şi petrochimică sunt responsabile de numeroase emisii ale celor mai toxici poluanţi. prin poluare.2.5 milioane hectare de padure ale tarii au fost distruse).F. delta Niprului … Si nici una in Moldova. Adăugând la acestea disparităţile regionale. resursele de apă suportă şi o accentuată epuizare cantitativă. Poluanţii ajunşi în atmosferă se diferenţiază prin proprietăţile lor fizice (stare de agregare) şi chimice fiind mai mult sau mai puţini predispuşi de a fi neutralizaţi. anilor 70 (mai mult de o treime din cele 7. Apoi. 25. Modificările climatice.5 mor pestii. Repetec (Asia Centrala). 26. Hg. Ploaia acida are o actiune negativa asupra bazinelor acvatice: duce la marirea aciditatii pana la asa nivel. La acestea se adaugă poluarea aerului din interiorul clădirilor (unde omul îşi petrece aproape 80% din timp) şi la locul de muncă (unde concentraţiile substanţelor toxice pot determina apariţia de afecţiuni acute şi cronice). Sunt afectate părţile nordice şi centrale ale Chinei. alte tari ale lumii. intr-o buna zi . acesti acizi ajung pe pamant sub forma a ceea ce numim ploaie acida. Cehia. în ciuda unei aparente abundenţe. aceasta poate deveni un factor restrictiv. In Germania de Vest s-a trecut la utilizarea benzinei cu continut redus de plumb si la limitarea emisiunilor nocive ale tuturor vehiculelor. de altfel deloc de neglijat. La pH de 4. Slovacia.3 ha media pe tara (in Canada sau Finlanda . Cand se ard combustibili fosili. insectele.daca nu chiar maine . aerosoli de metale grele etc. Cand ploua sau ninge. În timpul ultimelor decenii. La noi in Moldova. amfibiile. manifestându-se mai ales în apropierea surselor de poluare. de procesele de combustie. Din substantele organice depuse la fundul bazinului acvatic are loc eliberarea metalelor toxice. efectele se vor resimţi la scară regională. Infestarea mediului inconjurator datorita CO2 furnizat de industrie si de parcul auto se afla la originea pierderilor ireparabile cauzate padurii de "ploile acide". în cea mai mare proporţie.20 ha). se trage gaz natural. epuizarea acviferelor s-a răspândit de la cazuri izolate la suprafeţe întinse. poluarea atmosferică a rămas un fenomen exclusiv local.ne vom pomeni ca intreaga republica va deveni un oras gigant.5 mor bacteriile bentonice. La pH de 6 mor crevetele. unde ar putea sa stea la dos pe timp de ploaie sau sa pastreze o sapa. in inima padurii. Aciditatea mare a apei duce la descompunerea Al. in timp ce bietul taran umbla ani intregi pe drumuri dupa o scandura sau o caldare de mortar. In Moldova a inceput sa repartizeze loturi pentru vile si nu oriunde. cum sunt carbunele. fie că acestea furnizează energia calorică necesară în procese industriale sau pentru încălzirea încăperilor sau pentru obţinerea lucrului mechanic necesar deplasării autovehiculelor. Si toate acestea au loc ziua in amiaza mare. Pb. Moartea lor duce la acumularea reziduurilor organice la fundul bazinelor acvatice. se modernizeaza parcul tehnic aerian. In URSS avem deja 8 rezervatii biosferice: Berezeni (Bielorusia). Ulterior. acid carbonic si acid azotic. extinderea irigaţiilor. Sursele de provenienţă a poluanţilor atmosferici sunt extrem de variate. Pe intreg cuprinsul URSS impartirea parcelelor nu se face pe terenurile arabile si irigabile. benzina sau petrolul. legate de distribuirea resurselor de apă. Până la începutul anilor ’70. Sivicultorii incearca sa reintroduca ulmul in Europa Occidentala. deşi trăim pe “Planeta albastră”. dispare planctonul. Baikal . "Ploile acide" au fost depistate pentru prima data in R. Plantele acvatice cresc foarte bine in apa cu pH de 7-9. Odata cu castelele de peste noapte sunt construite drumuri pavate. se emit oxizi de sulf.apa Un inventar sumar al resurselor de apă evidenţiază. Cd. Australia. Niderlanda. Germania.

2 milioane hectare de teren agricol (cu circa un milion mai puţin decât în 1978). Astfel. Petrolul. Astfel. Deşi pe termen scurt efectele economice sunt nefavorabile. Turismul.. în prima jumătate a anilor ’70 se declanşează criza energetică prin creşterea explozivă a preţului petrolului. întrucât ea reflectă.7% din rezervă. Excesul de amenajare conduce la degradarea mediului ambiant şi la scăderea atracţiei zonei prin supradimensionarea factorului antropic. este puternic dispersată. transformă potecile în ravene şi albii torenţiale. pot fi semnalate şi cazuri în care amenajarea are la bază motivaţii economice fără a fi corelate cu capacitatea de suport a ecosistemelor naturale. Situaţia cea mai critică o înregistrează petrolul. resursele naturale suportă presiunea unei circulaţii turistice mai intense care contribuie la degradarea lor. Acestea solicită concentrarea energiei. care se situează pe locul al doilea în rândul importatorilor. fie prin presiunea directă a turiştilor asupra peisajului. la nivel global. conflicte sociale. ducând la o gravă mutilare a peisajului. peste 400 de miliarde de barili s-au consumat şi rezervele estimate sunt în jur de 900 miliarde de barili. Cea mai gravă formă de supraexploatare a resurselor turistice o constituie amenajarea turistică necorespunzătoare. cea mai importantă zonă de exploatare. de investigare a noi zăcăminte. în detrimentul factorului natural. Am subliniat rolul agriculturii în epuizarea acestei resurse. ca orice activitate umană. Orientul Apropiat. în schimb. Pe aceeaşi scară de mărime se înscrie şi America de Nord. şoseaua transfăgărăşană a distrus valea glaciară Bâlea. Crearea de căi de acces care pot suporta circulaţie turistică ridicată. fiind asociat chiar cu ideea de neocolonialism. Cifrele însă nu reflectă acutizarea problemei. şi deosebirile în nivelul de dezvoltare economică. Practic. realizând. Astfel se explică structura surselor de energie utilizate. florei şi faunei sau a altor obiective turistice pe care le poate deteriora parţial sau total. Astfel. În aceeaşi ordine de idei. reprezintă peste 90%. Deşi energia se prezintă sub multiple forme. deşi abundentă. Supraaglomerarea. la perturbarea ecosistemelor. pentru a iriga 4. pe termen lung contribuie la progresul politicilor şi măsurilor de conservare a energiei. În acelaşi timp. Anual se preiau din acesta 12 miliarde m³ de apă. din ce în ce mai ample. iar energia de diferite tipuri. în mare parte. de altfel. puncte şi obiective turistice. fiind un consumator de spaţiu şi resurse turistice. cum este cazul României). paralel cu o continuitate a creşterii consumului. pe pantele mari. la circa 325 miliarde m³. şi cea mai mare importatoare. Din figurile 5 şi 6 se observă repartiţia diferenţiată din punct de vedere geografic a principalelor rezerve şi a marilor consumatori. cât în plan calitativ. 27. puţine pot fi valorificate în procesele productive. contribuie la consumul acestora cu 16. participă implicit la degradarea şi poluarea mediului înconjurător şi a potenţialului turistic. Orientul Mijlociu şi Apropiat este. rezervele pentru acestea înregistrează o continuă scădere. poate conduce la deteriorarea peisajului. aducând mii de turişti care. în circuitul hidrologic. Resursele de petrol ridică şi numeroase probleme de ordin geopolitic. 51. creşterea criminalităţii. deservind mii de utilizatori într-o regiune de obicei fragilă.parte din vestul S.U. iar pe de altă parte apa folosită nu se reîntoarce direct. de intensivizarea transferului de energie. 28. prin sufocarea acestuia.2% din exportul mondial de petrol. pe măsură ce tot mai multe ţări avansează tehnologic. care a fost iniţial declarată rezervaţie geologică şi biogeografică. Africa de Nord. Deşi motivaţia investiţiei este legată de sistemul politic care a permis manifestarea şi înfăptuirea dorinţelor individuale la o asemenea scară. Un exemplu elocvent de epuizare îl reprezintă formaţiunea geologică Oglala – unul din cele mai mari acvifere (pânze freatice) ale lumii. Europa Occidentală deşi deţine numai 1. Impactul antropic prin supraexploatarea resurselor. fiind.A. De asemenea. în 1996. fie prin concepţia greşită de valorificare a unor zone. o constituie resursele turistice sau potenţialul turistic. mai mult de jumătate din consum s-a realizat în ultimele două decenii.8%. iar tendinţa este în continuare crescătoare.. cărbunele şi gazele naturale sunt principalii furnizori de energie pentru societatea actuală. dar a căror importanţă este în continuă creştere. precum şi a progreselor tehnologice în exploatare. în care combustibilii fosili. generată de sezonalitatea activităţii turistice determină perturbarea proceselor naturale şi degradarea peisajelor. Turismul contemporan implică şi un impact asupra valorilor culturale prin declinul tradiţiei. Astfel. impactul manifestându-se ca o modificare a mediului de viaţă pentru organismele acvatice. Industria şi consumul menajer afectează resursele de apă nu atât în plan cantitativ. peisajul cu stâlpi care invadează versanţii şi platoul Bucegilor.combustibilii fosili Progresul omenirii este asigurat de posibilitatea creşterii consumului energetic. Generarea deseurilor 16 . fenomen cunoscut sub denumirea de “Primul Şoc Petrolier”. Peninsula Arabică. Deficitul total a ajuns. distrugerea dotărilor şi monumentelor de artă. pentru acest acvifer. întrucât ea este pe de o parte cel mai mare consumator de apă (peste 52% din consumul total). cu un grad ridicat de concentrare. O categorie aparte de resurse. fie prin nerespectarea corelaţiei logice cantitative dintre resurse şi dotări. telefericul reprezintă o altă modalitate de intensificare a circulaţiei turistice. în ciuda eforturilor. Această diferenţiere spaţială induce numeroase tensiuni. dotarea la un nivel inferior de suport a unor zone turistice care dispun de resurse excepţionale. decât în proporţie foarte mică. Aceasta se manifestă fie prin neconcordanţa calitativă dintre resurse şi dotări (de exemplu. materialism. aglomerări etc. fără să conţină elemente intenţionale. chiar şi în lipsa altor amenajări. la înlăturarea risipei şi ineficienţei energetice. Astfel.

recipienţi etc. în acelaşi timp. • deşeurile minerale lichide. anumite 17 . cenuşile rezultate în urma incinerării deşeurilor. direct proporţionale cu acestea. Volumul deşeurilor menajere depinde de nivelele de consum. -din administratie. -STRADALE URBANE. de la modul de organizare. Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul relatiilor de interacţiune din biosferă. oamenii. ecologia îşi propune să pună în evidenţă mecanismele intime ale vieţii pe Terra. Inventarierea. 30. solvenţi. modelele de comportament promovate prin religie sunt numai câteva din elementele care ne conving de neputinţa omului în faţa forţelor naturii. De-a lungul timpului. televizoare. ambalaje etc. astfel încât cunoaşterea umană să acopere toată complexitatea naturii. rezultă un raport om-natură supraunitar. calitatea aerului . Deşeurile nucleare provin din laboratoarele de cercetare. -speciale. ecologia este ştiinţa gospodăriei din natură. Fiinţele vii trăiesc în dependenţă reciprocă. corespunzand unei tendinte generale si in generarea deseurilor.In conditiile unor realizari in recircularea deseurilor. obiectele de folosinţă îndelungată (aparate frigorifice. utilizarea terenului. cu sau fără ştiinţa noastră ieşim învingători din lupta cu natura sau cel puţin din numeroase bătălii. nivelul veniturilor individuale fiind. O scurtă privire în istorie. Pentru a găsi soluţii. analiza problemelor s-a dovedit insuficientă. medicale şi. scoli. cantitatea de deseuri solide trimise spre depozitare pe teren este in crestere.) şi alte materiale diverse. noi. Ecologia este domeniul ştiinţific care dispune de instrumentarul specific şi nu numai pentru a răspunde acestor cerinţe. Clasificarea deseurilor În funcţie de provenienţa lor. deşeurile se împart în următoarele categorii: deşeuri menajere. ziare. valorificând. REZULTAT AL UNOR deversari sau depozitari necontrolate . explozive sau radioactive. sol. în general. În acest context. precum cele provenind de la băile de decupare şi tratament la suprafaţă a metalelor. precum deşeurile de hidrocarburi. armonia rareori au fost atribute ale acestui raport. calculatoare electronice etc. structurare şi funcţionare la transformările generate de procesele ireversibile specifice acesteia. totusi. din producerea de energie nucleară. aer. peisajul). pentru a pune premisele unei relaţii armonioase cu natura. organisme). descrierea. să cuprindă întregul ansamblu. • deşeuri minerale solide. desurile sunt generate de diferite surse: -menajere propriu-zise din activitatea gospodareasca a omului. Impactul ecologic este generat atât de spaţiul ocupat şi de necesitatea supravegherii. De exemplu. abordarea fenomenelor şi proceselor trebuie să fie holistă. arderii combustibililor solizi etc. ale proceselor naturale de transformare ale substanţei. dar şi a factorilor de decizie nenumărate dovezi ale unui raport de forţe dezechilibrat. Cu alte cuvinte. caroserii. dintre sistemele alcătuite de plante şi animale. Luând în considerare sensul etimologic . mai concret. în cea mai mare proporţie. Ecologia – continut si obiect de studiu Realitatea ultimelor decenii a adus în atenţia publicului larg. valorile culturale. precum nisipurile de topitorie.etc in special sub forma de hartie si cartoane sanitare. din locuinta sa sau din meseriile pe care le exercita in aceasta si care pot fi lichide sau solidfe. suportul informaţional acumulat în diverse alte domenii. deşeuri industriale sunt cele generate de procedeele de fabricaţie şi pot fi încadrate în trei mari categorii: • deşeuri organice. Este vorba de raportul de forţe dintre natură şi societate. În sens general. de altfel urme ale civilizaţie moderne. prese. a felului cum convieţuiesc plantele şi animalele. în funcţie de timpul de înjumătăţire al izotopilor radioactivi pe care-i conţin. Vieţuirea unor organisme în asociaţii permanente nu este întâmplătoare. s-au conturat şi au luat apoi o amploare din ce în ce mai mare preocupările legate de mediul înconjurător. precum si locul si conditii sociale de acceptare a noilor facilitati (de ex:NIMBY pentru controlul depozitelor si instalatiilor de incinerare) Dat fiind faptul ca in orase se desfasoara multiple activitati.). Sau.) deşeuri legate de folosirea automobilelor (pneuri.Se constata destul de multe preocupari privind imnpactul potential al unui management neadecvat al deseurilor asupra sanatatii umane si asupra ecosistemelor(contaminarea apelor si solului. ecologia are ca obiect de studiu relaţiile de interacţiune dintre materia vie şi mediu. edituri. Faptul că situaţia actuală nu are precedent este explicat nu atât de dezechilibru. nocive. Cuprind deşeurile rezultate din activitatea zilnică de întreţinere (resturi alimentare. cuprinzând relaţiile intra. -industriale de orice gen. energiei şi informaţiei în care se angajează materia vie organizată sub formă de sisteme. cât de inversarea raportului. -din constructii sub forma de moloz si alte detritusuri minerale. 29. Examinând însă noile dovezi.Aceasta ridica importante intrebari asupra capacitatii facilitatilor existente pentru tratamentul final si al depozitarii. percepţia fiecărui om. gudroane.şi interspecifice şi relaţiile cu mediul de viaţă anorganic. spitalicesti. Se caracterizează prin nivele de activitate deosebite care se menţin diferite perioade. Tot în această grupă sunt cuprinse materialele reziduale rezultate în procesul de depoluare a apei şi aerului. aflat într-o stare fără precedent. NORMALE SAU SALBATICE. -comerciale in special ambalaje mari. sărurile de călire cianurică. cât şi de riscul contaminării mediului (apă. echilibrul.

sociale şi politice generate de expansiunea omului în biosferă. în parte. o altă delimitare se realizează în funcţie de domeniul de aplicabilitate al rezultatelor cercetării. se diferenţiază: Autoecologia. ca părţi ale biosferei – ecosistemului. fiind integrate şi ciclurile materiei. În acest sens. latinul vicus (cartierul unui oraş. Solul se constituie adesea şi în “staţia” finală a poluanţilor emişi iniţial în alte medii. a existenţei societăţii). în special. Construit precum termenul de „economie”. ca ştiinţă a interacţiunilor din şi dintre sistemele supraindividuale. limnologia. variabilitatea în profil teritorial se exprimă la nivelul interacţiunilor specifice sistemelor supraindividuale. Ecologia spaţială are în vedere localizarea ecosistemelor şi modul cum relaţiile spaţiale. în general. din rădăcina indo-europeană weik. pentru a fi posibilă evidenţierea cât mai corectă a relaţionărilor. care factori influenţează echilibrul ecologic şi cum poate fi atrasă entropia joasă din diferite regiuni ale Terrei sau din lumina şi căldura Soarelui. în funcţie de natura mediului. peisaje. Limita superioară a domeniului de studiu al ecologiei este reprezentată de biosferă. reprezentate de: ecologia populaţiilor. Din punct de vedere al nivelului abordat din organizarea sistemică a viului. ecologia comunităţilor. ecologia a fost trecută în rândul ştiinţelor prioritare. ecologie acvatică. ecologia dezvoltă şi pune în practică cunoştinţele teoretice de la care ar trebui puse. Ca ştiinţă aplicată. Ecologia populaţiilor abordează problema dinamicii şi interacţiunii acestora la nivelul plantelor. modificarea pH-ului şi degradare biologică (poluarea cu germeni de boli). ca studiu al particularităţilor interacţiunilor viaţă-mediu. biosferă. biospeologia. Ecologia aplicată prin care sunt investigate diverse procese rezultate din interacţiunea omului cu sistemele ecologice sau sunt aplicate rezultatele cercetărilor teoretice în vederea creşterii armoniei activităţilor umane în relaţiile cu mediul înconjurător: reconstrucţie ecologică. ca suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare din cadrul diferitelor ecosisteme. Poluarea solului Poluarea solului constă în orice acţiune care produce dereglarea funcţionării normale a acestuia. acasă). limnologie. ecologia animală. un sistem complex a cărui poluare trebuie înţeleasă dincolo de limitele impurificării. ecologia ecosistemelor. naturale sau antropice. un rol din ce în ce mai important. ţinându-se seama de interacţiunea lor cu condiţiile mediului abiotic. Astfel. Astfel. evidenţiind adaptările sale la acţiunea factorilor de mediu fizici şi biotici şi Sinecologia. omul pătrunde în procesele complexe din ecosisteme. burg) şi grecul oikos (habitat. punând accentul pe creşterea gradului de cunoaştere din domeniu pe diferite direcţii: ecologie terestră. rezultând: oceanografia. se individualizează: Ecologia teoretică. bogat în substanţe zaharoase. O dată cu apariţia fenomenelor de poluare şi degradare a mediului. sociale şi chiar politice. Această rădăcină a dat sanscritul vecah (casă). În sfârşit. În ecologie se subliniază şi un punct de vedere mezoecologic. prin contribuţia sa la dezvoltarea unui nou mod de gândire. pe de altă parte.insecte nu pot trăi fără nectarul florilor. apoi rezolvate. prin latura sa negativă (afectarea proceselor naturale de obţinere a hranei. populaţional sau biocenotic. Multiplicarea cantitativă şi calitativă a fenomenului ecologic a făcut ca în cadrul ecologiei să se diferenţieze mai multe subdomenii: ecologia vegetală. Activitatea de cercetare-dezvoltare în ecologie se circumscrie în jurul a mai multe direcţii. care studiază caracteristicile ecologice ale unei specii. animalelor şi microorganismelor. cu un pronunţat rol practic. El va pune „la treabă” multe plante şi animale pentru a-i completa forţa şi pentru a-i procura hrana. în activitatea sa economică omul va trebui să ştie ceea ce se petrece în lumea plantelor şi a animalelor. Ecologia. infiltrarea apelor cu diferite încărcături poluante duce la reţinerea acestora pe profilul de sol. ecologie agricolă. La baza subdivizării pot fi şi domeniile de viaţă. ceea ce reprezintă esenţa ecologiei generale sau a ecologiei teoretice. conducând la interpretarea sistemică a proceselor ecologice. În următoarele decenii. are puternice legături cu activitatea omului. care are în vedere studierea raporturilor de convieţuire ale indivizilor în cadrul populaţiilor şi a raporturilor dintre populaţii în cadrul biocenozei. ea este chemată să joace. de asemenea. ecologia umană ş. precum şi diferenţierea scărilor de abordare în funcţie de procesele studiate. ecologia forestieră. preluând o parte din materie pentru interesele sale şi ale societăţii. Sub aspect sintetic. ecologie globală şi pe diferite niveluri: ecosisteme. fluxurile energetice şi transmiterea informaţiilor. plantele care produc asemenea substanţe nu se pot reproduce fără ajutorul insectelor respective. amenajarea sau exploatarea ecosistemelor şi a resurselor regenerabile ale biosferei. limita inferioară – de nivelul organismului individual. sistemul general al biosferei devine un sistem deschis spre spaţiul interplanetar. 18 . pulberile din atmosferă. Prin activitatea sa economică.a. aceasta se manifestă ca o dereglare în mai multe planuri: degradare fizică (compactare. şi cu activitatea economică. Ca atare „ecologie” a fost construit pe baza a două cuvinte greceşti: oikos şi logos (logia = discurs). 31. cele mai multe din problemele legate de ocrotirea. de productivitate etc. devine un partener permanent în procesele de adoptare a deciziilor economice. ecologia scoate în evidenţă relaţiile viaţă-mediu. În fapt. ecologia proceselor de degradare. biomuri. termenul de „ecologie” derivă. precipitaţiile acide ajung la suprafaţa solului. Ecologia ecosistemelor sau a comunităţilor are ca obiect de cercetare elemente care nu mai sunt exclusiv biologice. care desemenează o unitate socială superioară „casei” şefului de familie. ekistica (ecologia aşezărilor umane) . De asemenea. ecologia agricolă. ecopedologia. Fenomenul ecologic. distrugerea structurii). Extinderea obiectului de studiu al ecologiei asupra întregului mediu biotic al antroposferei duce la înglobarea în domeniul său şi a unor domenii extrabiologice. degradare chimică (poluarea cu metale grele. de abordare a realităţii economice. gospodărirea resurselor naturale etc. Solul este. ecologie spaţială sau a peisajului etc. De aceea.

dintr-o zona geografica naturala.Ex:v. întrucât nu se pot reproduce condiţiile şi istoria milenară a formării sale. structura specifica a populatiiolor vegetale. Un hazard este considerat dezastru daca sunt cel putin zece pierderi de vieti omenesti sau 50 depersoane ranite si pierderi materiale de peste un milion de dolari. Hazarde. scufundand regiuni de pamant. Alunecarile de teren .afecteaza suprafete intinse pe continenete(ciclonii. lacurilor sau coastele oceanelor. Totusi. între specii si între/în cadrul ecosisteme/lor.cutremurele. componente Biodiversitate .care sunt generate de diferite activitati umane. solul. Iniţial un atribut al marilor aglomerări urbane. deşeuri menajere şi industriale). diversitatea cuprinde variabilitatea din cadrul speciilor. pesticidele etc. raniri de persoane ce necesita interventia formatiunilor de protectie civila.Se distinge flora continentala. distribuite si grupate dupa anumite conditii naturale:factori pedologici si climatici. Clasificare alunecarilor de teren depind de felul in care se misca si natura materialului miscat. precum şi de o serie de activităţi care afectează proprietăţile fizice. hazarde antropogene . tendinta de incalzire a climei.ex. Biodiversitatea. necesită o perioadă lungă pentru refacere iar aceasta nu va fi integrală. Hazarde locale si punctuale . dintr-o era sau perioada geologica. dar pot aparea aproape oriunde. In functie de durata de manifestare hazardele sunt: rapide . etc. termenul este folosit uzual pentru a desemna corpuri solide. ridicarea nivelului Oceanului Planetar. pentru bunurile produse de acesta si pentru mediul inconjurator.) Spre deosebire de alte resurse naturale. liniilor de curent electric si comunicatii si soselelor. v.produc pagube importante. intr-o anumita perioada. prabusirea barajelor. lente . ele pot cauza pagube pe arii extinse cladirilor. În acest cadru general. hazardele se diferentiaza in: Hazarde cu efecte reduse . Cand cutremurele se declanseaza intr-un ocean sau lac mare. semnificaţia cuprinde practic întreaga gamă de substanţe care constituie poluanţi de orice fel (concepţia anglo-saxonă) Cu toate acestea. Deşeurile sunt materiale care nu au nici o utilitate. Vegetatia=totalitatea asociatiilor de plante existente intr-un ecosistem situat intr-o anumita zona climatica etc. se remarcă poluarea solului prin depozitarea deşeurilor. etc.alpina. dintr-un teritoriu administrativ.variabilitatea organismelor vii din ecosistemele terestre si acvatice si din cadrul complexurilor ecologice din care acestea fac parte. substanţe vâscoase ori lichide concentrate care nu sunt emanate în aer sau nu se scurg în ape. 2. viiturile etc. marina.ex. cauzand pierderea vietilor omenesti. irigaţiile. se poate forma un tsunami care sa inunde coastele inconjuratoare.definitie. tevilor de apa si gaze. Cutremurele .Fauna Terrei cuprinde 1. Astfel de fenomene includ caderea pietrelor si avalanse. odată distrus.seceta. Prin semnificaţia sa în ilustrarea caracterului linear al transferului de materii. ploi torentiale sau inghetarea apei subsolice 19 . tornadele.sunt cele mai intalnite de-a lungul limitelor placii tectonice. clasificare Definitie: Hazardul este un eveniment amenintator ai reprezinta probabilitatea de aparitie. Chiar daca de obicei dureaza cateva secunde.sunt fenomene naturale majore in multe regiuni ale lumii. O inundatie poate fi cauzata de precipitatii intense si prelungite. Inundatiile sunt o amenintare majora. acest tip de poluare s-a extins odată cu creşterea volumului deşeurilor. ele pot produce soluri bogate unde recoltele se pot reface. eroziunea. hazardele pot fi: Hazarde globale sistemice . 3. legate în special de practica agricolă (modul de efectuare al lucrărilor mecanice.tropicala. Inundatiile .produc pagube mici ce pot fi remediate prin forte locale.Sursele de poluare directe sunt reprezentate de depozitarea diferitelor materiale (steril. Focul cauzat de tevile de gaze si de caderea liniilor de curent este o cauza primara de pagube in cutremurele moderne.care sunt de doua tipuri: endogene(generate de energia provenita din interiorul planetei) si exogene. fiind necesare interventii si ajutoare pe plan national si international. Ele pot declansa si alte hazarde ca: alunecari de teren si chiar incendii. Hazarde cu efecte severe . se disting doua mari categorii de hazarde: hazarde naturale . valuri cauzate de furtuna. Ele pot declansa alte hazarde ca: cutremure. v. In functie de geneza. Hazrde naturale: 1. Componente: Fauna= Totalitatea speciilor de animale dintr-un grup taxonomic. desertificare si eroziunea solurilor.5 mil specii.efectele acestor hazarde depasesc capacitatea societatii de a reactiona eficient prin folosirea surselor locale. proprietati si locuinte. 32. montana. Dezastre(catastrofe) . cutremurele etc.sunt volume de apa ce trec peste albiile raurilor. In functie de suprafata afectata. a unui fenomen potential daunator pentru om. contaminarea apei potabile. Flora=totalitatea plantelor din biosfera. distrugerea recoltelor si lanurilor.) In functie de marimea efectelor. proprietarilor. care de obicei nu erau scufundate.subacvatica 33.definire. Alunecarile de teren cauzeaza pagube imense pentru sosele. Cutremurele sunt frecvent asociate cu activitatea vulcanica. Hazarde globale cu efecte regionale .

într-adevăr. Mediul. Geosistemele (cum ar fi Podişul Moldovei sau Podişul Basarabiei) cuprind mai multe ecosisteme: terenurile agricole. În definirea geosistemului. mediu geografic. climatice şi hidrologice cu lumea vie. 1987). „metaştiinţă” sau „punte între ştiinţe” pe care le-a dobândit în decursul timpului. o filosofie vie a contemporaneităţii. mlaştinile etc. pe când ecosistemul este un sistem funcţional. informatică. tsunami-urile pot exista si in interiorul lacurilor si raurilor mari. agricole. cunoaşterea structurii geosistemului sub raport geoecologic. de o ştiinţă enciclopedică. ordin etc. statistică. pot. ecologia studiază bazele naturale ale spaţiului vital al omului în dimensiunile relevante acestuia. ponderea principală revine când Geografiei. Geosistemul are caracter spaţial. restricţiile impuse de 20 . pădurile de stejar. acest concept se cuprinde în cadrul mai larg al geosistemelor. Vulcanii . numit landşaft. printre altele. Ele pot duce vasele mari din apropierea tarmului foarte departe pe ocean. Geosistemele se bazează pe interacţiunea elementelor geomorfologice. Ele sunt imperceptibile in interiorul oceanelor. Valurile de pietre. precum şi stabilirea de măsuri pentru optimizarea şi gospodărirea raţională a ecosistemelor ocupă un loc principal în pregătirea economiştilor. botanica etc. inundatiile. Pusă astfel problema. Este vorba. dar devastatoare pentru coaste. să fie utile pentru ecologie în explicarea proceselor de interacţiune dintre plante şi animale. o concretizare a calităţii geosistemului. Ca urmare. Ele se gasesc in limitele placii tectonice. pe de o parte şi de interacţiunile posibile dintre acestea. Faptul că identificăm productivitatea biologică cu măsura calităţii peisajului dovedeşte. ţesut. În geografia clasică s-a încetăţenit noţiunea de peisaj. sistem) şi nici cu cele adoptate în sistematică (specie.Unitatea de studiu a geografiei este peisajul geografic.). vegetaţie. care în elaborarea tezelor sale prelucrează informaţii din domeniile ştiinţelor fundamentale. Ele sunt cauzate de orice fenomen care cauzeaza marirea inaltimii si volumului apei. accentuând procesele geomorfologice (Roşu. ceea ce justifică atributul de „acoperişul ştiinţelor”. familie. zootehnice et Ecologie-ştiinţă enciclopedică Legătura Ecologiei cu alte ştiinţe este ceva mai mult decât o întrepătrundere de graniţă.sunt definite ca valuri oceanice cu inaltimi foarte mari care calatoresc pe distante mari. La rândul ei. aparat. s-a pus accentul pe potenţialul său energetic. incendiile si alte hazarde pot fi provocate de eruptiile vulcanice. populaţie. Ecologia impune biologiei o privire sistemică şi necesitatea ca relaţiile dintre vieţuitoare să fie descifrate şi înţelese sub această formă sistemică Ecologie-alte ştiinţe Rezultatele unor ştiinţe cum sunt chimia. teză care nu este identică cu cea a nivelurilor de structurare din interiorul organismelor (celulă. sa inunde coastele si sa ia intregi comunitati cu ele cand se retrag. ecologia a devenit o modalitate de gândire. Geografia şi ecologia se întâlnesc în zona definirii ecosistemului. în înţelesul său geografic. economie politică.). gaze si alte materiale. climă etc. de asemenea. gen. biocenoză). care se identifică cu calitatea funcţională a acestuia. luncile. când Ecologiei. cum ar fi cutremure. Ecologia a adus cu sine.Relatia ecologiei cu alte stiinte Fenomenul ecologic se remarcă prin complexitatea dată de diversitatea elementelor participante.sunt cratere pe suprafata pamantului prin care erupe magma. teza nivelurilor de organizare a vieţii (individ. la o viziune mai completă a relaţiilor dintre organisme şi mediul lor de viaţă la care se „adaptează” şi pe care îl adaptează. reprezintă o expresie. naturale şi sociale. Ecologia a dus la reconsiderarea interacţiunilor biotice din biosferă (nivel trofic. include şi aşezările omeneşti. Organismele constituie componentele de vârf ale structurii geosistemului. 34. Asupra raporturilor sale cu noţiunile de peisaj şi geosistem persistă unele confuzii. Vulcanii explozivi prezinta multe potentiale amenintari incluzand gazele toxice. spre deosebire de ecosistem.. Pentru geografi. alunecarile de teren. cum ar fi Insulele Hawaii. Geosistemul. Mai mult. Prin urmare. În tratarea interdisciplinară a realităţii. lanţ trofic). altii incet. „ecologizarea” ştiinţelor trebuie să înceapă chiar cu biologia. Nu putem exterioriza rezultatele cercetării fenomenului ecologic fără a face apel la matematică. pentru cunoaşterea lui este necesară integrarea informaţiilor furnizate de mai multe domenii ştiinţifice. apă. cutremurele. productivitatea biologică a geosistemului capătă atributul măsurii calitative a acestuia Cerinţele ecologice ale timpurilor noastre au inclus în terminologia de specialitate şi noţiunea generică de mediu. ca o dimensiune a încărcăturii acestuia cu resurse de viaţă. nevoile cibernetice care dirijează funcţionalitatea geosistemului se confundă cu nevoile de viaţă. nori arzatori (nori ce se misca foarte repede si ce contin gaze fierbinti si cenusa fina) si o mare cantitate de cenusa. eruptii vulcanice sau alunecari de teren. Acesta se constituie într-un izvor al structurii interne generatoare a parametrilor geografici care determină calitatea geosistemului ca mediu de viaţă şi ca măsură a capacităţii sale ecogeografice. Ecologie-Biologie După unii autori. 5. geochimia. Totusi. Tsunami-urile .4. pe de alta. dar exista si pe „locurile fierbintiâ€� ale Pamantului. Rezultă faptul că măsura calităţii peisajului sau geosistemului nu poate fi precizată decât prin productivitatea biologică. ca o expresie a favorabilităţii mediului pentru viaţă. în acelaşi timp. ca o sinteză a reprezentărilor concrete ale intercondiţionărilor dintre componentele naturii (relief. valurile piroclastice (fragmente de roca fierbinte si cenusa). biochimia. Unii vulcanii erup exploziv. Analiza geosistemică în abordarea problemelor ecologice. precum şi la ştiinţele tehnice. cauzate de falii cand un cutremur se produce. prin prisma Geografie – Ecologie. producătoare de viaţă. Ecologie–Geografie Apropierile dintre geografie şi ecologie ajung la zone de intersecţie foarte largi.

teoria generală a sistemelor. Analiza utilizării acestui demers ca metodă de studiu cu aplicabilitate generală a determinat numeroase diferenţieri în poziţiile celor care sau aplecat asupra dezvoltării şi aplicării metodei în diverse domenii. care nu puteau să reprezintă corespunzător sistemele vii. conform căreia sistemul este un complex de elemente aflate în interacţiune nu poate explica caracterul sistemic al unităţilor utilizate în biologie – specie. independente. dar caracterizate printr-o stare independentă de timp (echilibru dinamic) susţinută de raportul unitar dintre intrări şi ieşiri. principiile termodinamicii. obiectele cu care operează ecologia şi pe care le priveşte ca fiind sisteme sunt diferite de cele folosite de biologie. sistemele în care este organizată viaţa sunt sisteme deschise. care se află într-o stare de echilibru dinamic. şi anume: . conform principiului al doilea al termodinamicii (sisteme închise) şi . cu restricţia impusă de existenţa influenţei reciproce şi permanente dintre elemente.Caracteristicile sistemelor deschise la 21 . respectiv sistemelor izolate. Fenomenele vieţii trebuie tratate dinamic. aflate departe de echilibru. biosfera în ansamblul său şi rela ia dintre om.). ca sistem planetar. Faptul că organismul viu nu este un conglomerat de elemente individuale. fiind nu numai recunoscute. morfologie etc. Cu toate acestea. biologie. studiile empirice iau în considerare şi noţiunea de sistem izolat. Din punct de vedere al cercetării ecologice însă. de lucru. aflat pe ultimul nivel ierarhic al organizării geosistemului Terra. Bertalanffy identifică o nouă categorie – sistemele deschise. Prin urmare. fluent. Prin analogie cu criteriile acestei clasificări. entităţile biologice. procesul sau „fragmentul” de realitate pe care îl abordează în studiul lor (hidrologie. concepţia promovată de ecologie va deveni un reper valoros în ordonarea informaţiilor şi alegerea noilor direcţii de aprofundare în sensul armonizării activităţii umane cu mediul înconjurător. definiţia iniţială din teoria generală a sistemelor. fapt pentru care rămân la parametri relativ constanţi. obiectul de studiu al acesteia erau sistemele închise. Sistemele deschise realizează cu mediul extern atât schimburi de energie. Asamblarea tuturor acestor informaţii nu este însă suficientă. respectiv o stare independentă de timp.Aproape de echilibru. ecosisteme) pot efectua un travaliu. sisteme deschise Lumea vie a fost domeniul în raport cu care s-a resimţit nevoia unei noi abordări. iar sistemul nu este capabil de travaliu. serveşte demersului ştiinţific din acest domeniu. ca stare ideală. elementele. stare caracteristică sistemelor deschise. reprezentând o stare în care sistemele încă nu au atins starea de echilibru. având în vedere. De exemplu. deşi nu există un corespondent în natură pentru un sistem care să nu fie în permanent schimb de energie cu mediul său. sistemele închise (lipsite de viaţă) nu au nevoie de energie pentru a-şi menţine starea de echilibru.Echilibru. faptul că recunoştea sistemele complexe. Aceste informaţii ne sunt furnizate de discipline conturate în raport cu fenomenul. . organismele fiind entităţi intrinsec active. geografie. cât şi de substanţă. societate şi biosferă.” În termodinamica proceselor ireversibile. caracteristică a sistemelor lipsite de viaţă. Sistemele vii sunt considerate astfel sisteme deschise.legile naturii. fapt care influenţează şi economia lor energetică. Astfel. iar pe de altă parte fundamentarea statistică a fenomenelor şi proceselor. care posedă organizare şi integralitate şi care realizează permanent schimburi cu mediul sunt elemente fundamentale care l-au motivat pe Ludwig von Bertalanffy să formuleze şi să dezvolte iniţial teoria sistemelor deschise şi. prin fluxul permanent de substanţă şi energie care le traversează. fiind deci prea îngustă. În contextul actual al manifestării pe scări spaţiale şi temporale din ce în ce mai extinse a dezechilibrelor şi a efectelor economice şi sociale ale acestora. lăsate de seama lor. aparatul statistic al termodinamicii s-a dovedit a fi cel mai potrivit. al cărei obiect de studiu devin mediul înconjurător. fără a fi însă total independente de acestea. tind spre o stare de echilibru caracterizată printr-o cantitate minimă de energie liberă şi prin maximum de entropie şi sunt sediul unor procese reversibile. gândirea sistemică. familie sau al sistemului elementelor chimice (Mendeleev). pedologie. chiar dacă nu poate explica caracterul sistemic al altor unităţi utilizate în cercetarea „actorilor” implicaţi. a „unei noi metode de gândire”. evită alunecarea spre starea de echilibru. Cercetarea ecologică se constituie într-un demers ştiinţific capabil să integreze informaţii de origini diverse într-o concepţie dinamică şi sistemică a naturii. Rezultă astfel o abordare ştiinţifică fără echivalent în ansamblul disciplinelor academice recunoscute în prezent. geologie. Prin urmare. Ecologia se individualizează ca o ştiinţă integratoare. Caracteristicile noilor categorii de sisteme sunt următoarele: Sistemele închise realizează cu mediul extern numai schimburi de energie.Departe de echilibru. 35. identificând trei categorii. În acest context. respectiv sistemelor vii care. Sisteme vii. deşi substanţa şi energia pătrund şi ies permanent şi sunt caracterizate de procese ireversibile. pentru a fi posibilă aplicarea acestei noi perspective asupra vieţii şi nu numai. pe de o parte. Ecologia va adăuga şi rezultatele investigaţiilor referitoare la interacţiunile dintre sectoare. „dar pentru oscilaţia de la starea de echilibru au nevoie de un permanent torent de energie şi substanţă. respectiv pentru a se îndrepta către starea de echilibru. Prigogine (1955) nuanţează noţiunea de echilibru. fiind un sistem de un anumit tip. cu foarte multe elemente. Cu alte cuvinte. în care toate mărimile macroscopice rămân neschimbate şi se realizează continuu procese de eliminare de substanţe şi de energie. ci şi acceptate. Însăşi noţiunea de sistem a fost subiectul a numeroase controverse în ceea ce priveşte definiţiile atribuite. Deosebirea esenţială faţă de echilibrul sistemelor închise este continuitatea proceselor de transformare din sistemele deschise. fiind astfel informaţii sectoriale. apoi. astfel că. dar tind spre realizarea acesteia. în timp ce sistemele deschise (organisme. gen.

cibernetice etc. nu este decât expresia vocaţiei de integraţie a componentelor sau. În sens metodologic. Integrarea oricărui ansamblu unitar ca fenomen universal. animale şi microorganisme – formează conţinutul unui sistem mai cuprinzător – biocenoza. evoluţie. imprimând o anumită intensitate a proceselor fiziologice (creştere. 36. o pajişte etc. Organismul viu este un sistem ca şi ecosistemul. corelat cu aceasta. în 1862 este enunţată legea minimului. Totalitatea populaţiilor cuprinse în acelaşi biotop (formând o pădure. închise. care constă dintr-un proces dialectic indispensabil şi esenţial. de a o cerceta. notate cu (+) sau (-). ecosistemul forestier. interacţionează cu plantele şi animalele din locuinţa. măsurile agrotehnice şi punerea lor în practică se subsumează factorilor de normare cultural-socială. localizaţi într-un spaţiu având caracteristici relativ uniforme (biotop). devine un factor. de pe Terra şi din Cosmos. hrană. populaţia şi biocenoza.Legile de actiune ale factorilor ecologici Componentele mediului influenţează organismele. fenomenele. o schimbare a modului de a o cunoaşte. toate aceste elemente constituie conceptul de mediu. care joacă rolul principal de reglare. legea entropiei reflectă faptul că rezultatele utile pentru sistem. compartimentare. S-au putut identifica sisteme izolate. În acest context. dar numai în condiţiile menţinerii intrărilor energetice (lumină.. habitatul şi biotopul. peisajul de munte etc. dar şi emergenţă. deschise. sistemul se caracterizează prin eterogenitate. care conduc la clasarea sau „tipologia” abstractă (generală) a sistemelor.din punct de vedere sistemic. dar şi funcţionalitatea subsistemelor. oxigen. Practic. respectiv apariţia de noi componente. într-un limbaj geosistemic. Omul. Împreună acestea alcătuiesc legea de sistem caracteristică. Unii autori dau o accepţie ontologică conceptului de sistem. În ecosistemele antropizate. Legea conservării materiei stabileşte faptul că toate procesele care au loc într-un sistem sunt procese de transformare. stratificare ierarhică.) – plante. ca expresie a naturii relaţiilor dintre componentele unui întreg sistemic. adăpost. a condiţionării reciproce. lanţul de sisteme în care intră materia vie împreună cu materia nevie cuprinde. obiectele de studiu (lacul. În felul acesta se evidenţiază structura. De exemplu. mediul. dar nu schimbă consecinţele principiilor termodinamice. de obicei. un factor ecologic. ecosistemul şi biosfera Populaţia. organismului unei plante etc. reprezentarea speciei în ecosistem. În urma acestora. Sistemele deschise. nimic nefiind creat sau pierdut. Aceasta a însemnat nu numai o modificare a modului în care vedem lumea. integrarea şi integraţia. la metagalaxie. Conceptul teoretico-metodologic. complexitatea structurilor obiectelor şi prin aceasta să se surprindă dinamismul şi evoluţia. comportamentul uman.particularizează net în raport cu cele închise. În sens ecologic..” Reprezentarea interacţiunilor intersistemice se face. Un component important al sistemelor în care intră substanţa vie este reprezentat de partea nevie. o plantaţie. de la nucleul atomic. formarea solului sau a stratului de ozon. fie el de tipul peisajului. Prin urmare. singura cale metodologică de a răspunde cerinţelor complexităţii este calea sistemico-cibernetică. Toate fiinţele vii au nevoie de substanţe nutritive. cât şi condiţionările multiple ale plantelor şi animalelor din partea mediului neviu. Caracteristicile oferite de observaţie şi experiment suntconcretizările reprezentărilor sistemice.) legea atracţiei universale şi tot atât de inexorabilă ”. nu este posibil să reprezentăm un sistem „ontic” decât schematic. cercuri etc. Astfel.sistemic -polifunctional Bertalanffy (1949) propune teoria generală a sistemelor . substanţă şi informaţie. anumite obiceiuri devin mai importante. Noţiunea de lege de sistem oferă o cale de rezolvare pentru problema „reducţionismului”. Ele sunt rezultatul cercetărilor efectuate de chimistului german Justus von Liebig elemente nutritive asupra productivităţii plantelor. conduce la o altă trăsătură esenţială a metodologiei sistemice. dezvoltare) şi. Abordarea sistemică este mai degrabă o metodologie care concepe obiectele în mişcare.) a factorilor importanţi. cu săgeţi care unesc punctele reprezentative. iar tipul de schematizare depinde de scopul „analizei de sistem”. informaţionale. este un sistem alcătuit din indivizii aceleaşi specii. esenţială este interacţiunea trofică. ieşite din transformările specifice sistemelor sunt întotdeauna mai mici decât intrările atrase. inclusiv cu paraziţii patogeni. întreaga realitate este alcătuită din sisteme. 37. „Recunoaşterea calităţii. ca noţiune ecologică. în ordinea complexităţii lor.. spaţii în care au loc necunoscute „tranzacţii” şi fluxuri de energie. De exemplu. într-un ecosistem agricol.) ci. în sensul că pot evita degradarea entropică a propriei structuri. În existenţa ecosistemelor naturale. cartierul. studiul ecologic va avea în vedere atât comportamentul materiei vii. sistemele vii au un comportament aparte în raport cu legea considerată de Georgescu-Roegen „ tot atât de independentă. cât mai precis. în limitele evoluţiei mediului în care se încadrează şi pe fondul materialului care-l alcătuieşte. după cum influenţele sunt pozitive (favorizante) sau negative (defavorizante. agresive). respectiv legea conservării (principiul I) şi legea entropiei (principiul al II-lea). limitative. Prin urmare. localitatea sa. caracterizată de minimum de energie liberă şi maximum de entropie (energie legată). Legea minimului 22 . energetice. iar sistemele tind spre starea de echilibru. prin constituenţii săi. Primele referiri la influenţa acestora asupra organismelor datează chiar înainte de apariţia ecologiei ca ştiinţă. se pune problema ca în abordarea sistemică să se reflecte. în interdependenţa lor. Aplicând această concepţie în ecologie. ca (. Conform acesteia. mai cu seamă. printr-o figurare (puncte. substanţe minerale). În studiul ecologic. care permite interacţiunea acestora. sistemul reprezintă un model al unei realităţi. căldură.

– va fi influenţată. În structurile petroliere. abundenţă. Deşi a fost formulată pentru a descrie o realitate caracteristică funcţionării organismelor vegetale. Graţie acţiunii plantelor. desigur. Definită mult timp ca înveliş geografic care cuprinde totalitatea vieţuitoarelor. de factorul ecologic care se va situa cel mai departe faţă de nevoile speciei respective. pentru studierea factorilor care reprezintă resurse (materiali). sensul legii poate fi extrapolat (termenii din paranteze) la toţi factorii ecologici. interdependenţa. Limitele fizice 23 . Popularea planetei este condiţionată de intensitatea iradierii solare. cărbune. fie terestră (roci. Creşterea proporţiei acestui element duce la creşterea producţiei.Productivitatea plantelor (populaţiilor) este condiţionată de substanţele minerale (factorii ecologici) aflate în sol în cantitatea cea mai mică faţă de necesităţile plantei (populatiilor). Din litosferă.componenta a mediului Între viaţă şi mediul natural. Astfel. optim ecologic şi exces 38. învelişul vieţii. aer). folosite şi astăzi. dezvoltarea unei populaţii – apreciată prin frecvenţă. Viaţa furnizează o seamă de resurse de însemnătate capitală pentru însăşi vieţuitoarele care le produc şi. Caracteristica principală a acestor resurse constă în faptul că ele se refac continuu. Astfel. pentru om. grosimea spaţiului vital nu este mai mare de 20-25 km. La înălţimi mai mari sunt transportaţi numai sporii polenici sau de ciuperci. care pot ajunge sub formă de ploi de polen. În biosferă se realizează schimbul reciproc de substanţă şi energie între elementele care o compun. fie că îl numim biosferă. gaze) care provin din organisme. În ocean. născându-se schimbări şi la nivelul acestor elemente prin transferul substanţei şi energiei de la unul la altul. se găsesc bacterii anaerobe. La schimbările mediului vieţuitoarele „se supun” prin adaptare. până când un alt element ajunge în situaţia de minimum relativ Plecându-se de la această lege s-au formulat principiile fertilizării raţionale. el coboară până la 4 000-5 000 m adâncime. frontiera superioară a biosferei este situată la circa 3 000-4 000 m. în formaţiunile carstice. dar şi din materia anorganică de provenienţă fie cosmică (energia solară). este făcut o dată cu enunţarea.” Acest înveliş. biosfera cuprinde partea ei superioară. până la maximum posibil în condiţiile concrete. materializate în enunţarea unor noi legi referitoare la modul cum reacţionează organismele la modificarea intensităţii sau concentraţiei factorilor ecologici. Ea rezultă din interacţiunea substanţelor biotice şi a substanţelor abiotice ale Pământului. Astfel. Studiile ulterioare. respectiv carenţă. înveliş geografic sau biogenosferă (conţinutul lor este identic) constituie un complex ecologic planetar sau un sistem ecologic unitar al Terrei – pe scurt – ecosistem planetar*. Până la apariţia vieţii. de tranziţie între domeniul subteran şi sol. creşterea concentraţiei de elemente nutritive peste nevoile plantei. Realizarea unor modele pentru aprecierea reacţiilor posibile ale sistemelor ecologice în raport cu eventuale modificări ale configuraţiei factorilor ecologici a evidenţiat faptul că modelele bazate pe legea minimului sunt potrivite.Biosfera. în sensul generalizării. Mediul a fost cel care a diferenţiat şi creat viaţa. Nu intră în acest grup rocile biogene (petrol. „Biosfera este stratul exterior al Globului unde a luat naştere viaţa şi unde se găseşte actualmente multitudinea de organisme diferite care populează straturile inferioare ale atmosferei. recunoscându-se astfel modul de influenţă al fiecărui factor ecologic asupra speciilor. Viaţa s-a adăugat mai târziu. între acestea diferenţiindu-se domenii de favorabilitate. Limita inferioară teoretică a biosferei poate fi considerată până acolo unde pătrund capilarele acvifere. se poate vorbi doar de conexiunea aer-apăscoarţă. de către Shelford a legii toleranţei. şi mai puţin pentru factorii condiţionali. Extinderea spaţială a vieţii se bazează pe energia depozitată în moleculele organice ale vieţuitoarelor. O altă extrapolare se poate face luând în considerare şi variaţia pozitivă a factorului în raport cu nevoile plantei. justifică această extrapolare. cu deosebire. în primul rând. Limitele spatiale Pe uscat. apă. în 1909. fauna cavernicolă este reprezentată pe biotopuri speciale. ci prin creşteri tot mai mici. caracteristica geologiei istorice a Terrei se menţine şi astăzi. prin folosirea îngrăşămintelor minerale. reprezentând forma cea mai cuprinzătoare de interdependenţă dintre natura vie şi natura anorganică din care rezultă unitatea ei indestructibilă şi permanentă.A. dar care aparţin „regnului mineral”. pe baze experimentale. biosfera este constituită nu numai din substanţă organică. biosfera pune în rezervă şi redistribuie energia provenită din spaţiul cosmic. Legea toleranţei Fiecare specie prezintă limite de toleranţă în raport cu toţi factorii ecologici. în concepţia actuală. densitate etc. Haeckel a conceput ecologia ca o ştiinţă care fundamentează tocmai relaţiile care se stabilesc în cadrul biosferei. E. în 1911. până la peste 4 000 m adâncime. elaborând legea acţiunii factorilor de creştere. De exemplu. respectiv poziţia de maximum relativ. până unde această iradiere nu mai permite existenţa vieţii. ideea concretizării liniare a efectului factorilor minimi. În aer. Legea factorilor de creştere Creşterea factorilor nutritivi nu se traduce prin sporuri proporţionale ale recoltei. E. biosfera încheind structurarea învelişurilor geografice. unde insectele zburătoare nu mai sunt reprezentate. până la 5 km. hidrosfera şi litosfera emersă. Un pas important. Mitscherlich corectează.

deci într-o formă mai puţin accesibilă. un efectiv de 1. Acest echilibru multimilenar este astăzi în pericol de a fi tulburat prin arderea în cantităţi tot mai mari a cărbunelui. care aveau. Ricklefs (1974) apreciază că. dacă la temperaturi de 20-40°C mai sunt prezente biocenoze cu variate specii animale. a dioxidului de carbon. Erupţiile la suprafaţa terestră. în Marea Moartă etc. temperaturi ridicate). 39. microfauna fiind bogată în specii chiar la temperaturi de -57°C.2-0. Analiza biotopurilor extreme confirmă existenţa vieţii în condiţii aparent nefavorabile. constând în fotodisocierea chimică a apei sub acţiunea razelor ultraviolete şi prin fotosinteza realizată de către plantele verzi. în momentul de faţă. concentraţia de carbonat de sodiu atinge 3.. această biomasă este consumată de flamingi (Phoenicopterus minor). având repercusiuni care duc la dezechilibre.5 g/l.În condiţii extreme (de exemplu. pH-ul apei prezintă o reacţie puternic acidă. extinzând limitele spaţiale. 24 . care elimină anual în atmosferă circa 73 miliarde tone Dioxidul de carbon circulat prin organismele vegetale şi animale reprezintă circa 0. Astfel. cu un pH de 10. împrăştierea fumarolelor contaminează flora şi fauna. din care 32 miliarde tone (aproximativ 30%) se reîntorc relativ repede în atmosferă datorită respiraţiei aceloraşi organisme.50 x 106 indivizi. Astfel. în statul Wyoming (S. din platoul răsăritean al Podişului Anatoliei (Turcia).A. Prin acţiunile sale. la astfel de temperaturi dispar algele. În condiţii naturale cel mai întâlnit este hidrogenul sulfurat. în unele chott-uri din Africa. acest mediu fiind populat în special de alge şi bacterii. băltoacele de petrol din zona de extracţie a platformelor din Golful Campeche – Mexic.70-1. fiind prezentă prin alge şi protozoare.U. Producătorii primari consumă anual aproximativ 105 miliarde tone de dioxid de carbon. în zona deşertică Sahariană şi sub 150 m în Marea Neagră.). Procesul de fotosinteză.3% din totalul uşor accesibil. corespunzând unei biomase de 61 g/m3. iar solurile sunt sărate şi acide. Pe grohotişurile din aceeaşi vale sunt prezente algele albastre. reducerea lui chimică la compuşii organici constituind modul principal de înmagazinare şi transfer ale energiei de către sistemele vii. Biotopuri similare au fost depistate şi în fosele abisale din vecinătatea insulei Vancouver (Canada). Efecte negative sunt înregistrate şi în zonele cu concentraţii mari de carbonat de sodiu. În unele lacuri din Canada şi S. în 1973. De exemplu. ciuperci. În Dry Valley (Valea Uscată) din deşertul pietros Ross (Antarctica) viaţa este posibilă numai sub gheaţă.5 biomasa este reprezentată prin algele albastre ( Spirulina platensis) care ajung la 150-200 g/l. ceea ce depăşeşte cu 1. Moartea pădurii cauzată de ploi acide este rezultatul schimbării întregului sistem de factori fizico-chimici din mediu. provenit natural mai ales din erupţiile vulcanice. insulele Galapagos etc. Ciclul biogeochimic al carbonului relevă faptul că cea mai mare parte (95%) din acest element se află depozitat în litosferă. Compuşii sulfului au o largă răspândire. lemnului etc. astfel. suprapunându-se acestei poluări. lipsind curenţii verticali. au favorizat apariţia unei flore specifice în etajul foioaselor. s-a observat faptul că animalele şi-au dezvoltat o anumită rezistenţă la erupţiile de dioxid de sulf. Biotopuri caracterizate de concentraţii ridicate ale hidrogenului sulfurat sunt prezente în zone de mare adâncime. În sectorul Kamceatka – insulele Nipone. în calota glaciară din părţile centrale ale Antarcticii supravieţuiesc bacterii. ajunge la saturaţie. cu perioade îndelungate de secetă. ciclul oxigenului se întrepătrunde strâns cu cel al carbonului şi hidrogenului. a petrolului.) duc la înregistrarea unor aspecte anormale. la circa 1 m sub banchiza de gheaţă în strâmtoarea McMurda (Antarctica). în apele cu temperaturi mai mari de 90°C din gheizerul Uriaşul Alb. ca urmare a poluării. prin consumarea combustibililor fosili. carbonatului de sodiu condiţionează formarea aşa-ziselor biotopuri extreme. rămânând numai bacteriile. Din ecuaţia generală a fotosintezei şi a respiraţiei rezultă faptul că împlinirea ciclului biogeochimic al carbonului este intercondiţionată de desfăşurarea sincronică a ciclului biogeochimic al oxigenului şi al apei Rezerva de oxigen molecular s-a constituit prin procese de suprafaţă.U. În Lacul Van. fizice şi chimice ale biosferei la nivelul întregului geosistem. în parcul Yellowstone. Variaţiile climatice.A. determinând o floră şi o faună foarte sărace. se elimină în atmosferă o cantitate de CO2 echivalentă cu 2% din actualul fond de schimb al carbonului pe Terra. se găsesc comunităţi biotice formate din bacterii termofile. de pe fundul mărilor şi în apele interioare unde circulaţia verticală a apei este redusă.75% cantitatea de CO2 consumată anual în fotosinteză de vegetaţie. favorabile proceselor de reducere şi de descompunere anaerobă. iar contaminarea antropică a extins prezenţa dioxidului de sulf. Ionii de aluminiu din sol sunt mobilizaţi de ploile acide. La adâncimi de 200-290 m. existenţa vieţii a condus la formarea de biotopuri speciale. numărul speciilor şi al indivizilor se reduce la temperaturi de 80-90°C. înregistrate în Europa Centrală. Încărcarea apelor cu hidrocarburi în exces din unele zone ale Terrei (lacurile bituminoase. poluarea cu oxizi de sulf a pădurii influenţează procesul biotic. în timp ce în lacul Nakuru (Kenia). care induc caracterul extrem în numeroase biotopuri. ale cărui urmări în viitor vor produce dereglări majore. Ajungând la concentraţii ridicate. În zonele cu vulcani submarini activi. punerea în circulaţie a întregului fond de rezervă a carbonului accesibil vieţii necesită între 300 şi 500 de ani. cenuşa vulcanică influenţează mediul de viaţă al nevertebratelor. Astfel. covorul vegetal este sărac în specii şi indivizi. iar în fisurile stâncilor îşi fac apariţia lichenii Concentraţiile ridicate ale unor compuşi cu sulf. în special al fagului. Un calcul simplu demonstrează faptul că în actualul echilibru al ecosferei. afectând rădăcina plantei. omul a amorsat un proces de acumulare a dioxidului de carbon în atmosferă. acumulări mari există în Golful Bremenhaven din Marea Nordului şi Napoli din Marea Mediterană. Ciclul biogeochimic al Carbonului C si Oxigenului O Circulaţia carbonului este strâns legată de activitatea energetică a biosferei. sub formă de carbonat de calciu şi alţi carbonaţi. Cea mai mare contribuţie la reîntoarcerea dioxidului de carbon în atmosferă o au celelalte categorii de organisme.

o cantitate de 55. de obicei sub formă de azotaţi.U. Principalele rezerve de fosfor sunt reprezentate prin roci de tipul apatitelor şi depozitelor de guano. Se estimează că 3. Vietnam şi Mongolia dau siguranţa că epuizarea nu va avea loc imediat. folosirea detergenţilor conduce la scurgerea fosforului spre oceane. ţinând seama de cantitatea de dioxid de carbon fixată în biomasa vegetală rezultată. exportul de azot fiind compensat de către om prin îngrăşămintele naturale (gunoi de grajd. Spre deosebire de oxigen. trebuie să fie în jur de 2. acest ciclu este influenţat de rezerva uriaşă de azot liber din atmosferă. Brazilia. utilizarea unor cantităţi mari de îngrăşăminte fosfatice. (1978). În virtutea legii minimului. În contact cu rădăcinile plantelor. prin activitatea metabolică a unor alge albastre (Cyanophyta). fosforul intră în alcătuirea compuşilor macroenergetici (ATP . hidrogen şi azot. azotul mineralizat. Efectele creşterii necontrolate a cantităţii de azot.A. Fitofiziologii împart ciclul biogeochimic al azotului în două secţiuni: a) ciclul mare.Ciclul biogeochimic al Azotului N si al Fosorului Circuitul azotului este mult mai complex decât al celorlalte elemente biogene analizate până acum. prin fotosinteză. plantele heterotrofe. Cea mai mare parte este însă acumulată în sedimentele profunde. fosforul apare ca factor limitativ al biosferei. Actinomyces pentru Alnus) sau de pe frunze (Mycobacterium rubiaceum la Rubiaceae). Comparaţia dintre masa biosferei (0. guano) sau minerale (sulfat de amoniu. covorul vegetal generează doar 40% din oxigenul consumat aici. 40. Fenomenul de fixare biologică are loc cu amploare mai redusă (10 milioane tone/an) şi în mediul acvatic sau pe soluri umede. revenind în circuit prin intermediul păsărilor (guano) şi mamiferelor sau prin denitrificare pe uscat. formarea de oxizi de azot care. în care se utilizează şi se înscrie în circuit fondul uriaş de rezervă (circa 79% din atmosferă) b) ciclul mic. Cantitatea de azot astfel ajunsă la sol poate varia între 0. fără participarea fondului de rezervă. condiţionând desfăşurarea transferurilor de energie şi informaţie în sistemele vii. îngrăşăminte complexe etc. intrând în lanţul prădătorilor. care degajă anual. ceea ce nu compensează pierderile. Clostridium etc. fiind estimată la nivel global la milioane t/an. la eliminarea organismelor aerobe. azotat de amoniu. Azotul poate părăsi ciclul ecosistemelor terestre fiind transportat de râuri în ocean (30 milioane tone /an). ulterior.15%) din scoarţa terestră sugerează dependenţa directă a biosferei de cantitatea disponibilă de fosfor pe Pământ. Prin acţiunea organismelor fixatoare de azot din sol ( Azotobacter. ceea ce contribuie la o creştere cu peste 50% a ratei globale de fixare. localizate cu precădere în Africa de Nord şi centrală. Compuşii organici ai microorganismelor sunt fie înglobaţi în lanţurile trofice ale ecosistemului. chiar 20 milioane tone) iau anual drumul oceanelor. în care circulaţia azotului se desfăşoară între organisme şi sol. La nivelul ecosistemelor acvatice stagnante şi a celor oceanice sau marine. 25 . sunt transferate în biosferă sub formă de substanţă organică cantităţi considerabile de azot. Prin intermediul păsărilor marine (guano) fosforul revine parţial. compuşii fosforului sunt transferaţi animalelor consumatoare şi descompunătorilor. în cazul fosforului. este absorbit şi transformat în aminoacizi. eliminate anual. fondul de rezervă se află în litosferă.5 şi 16. restul provenind din ţările şi oceanele învecinate.) şi a celor simbionte prezente în nodozităţile de pe rădăcini (Rhisobium pentru Leguminosae. sunt antrenaţi la sol. deci aproximativ de 24 de ori mai mult decât întreaga masă de oxigen existentă în atmosfera terestră în perioada biogenezei. în timp ce numai 10 000 tone se reîntorc pe continente sub formă de guano şi 60 000 tone ca urmare a pescuitului. infiltrarea acestuia în straturile acvifere şi eutrofizarea apelor continentale relevă perturbările provocate de dezechilibrul în circuitul azotului şi în ciclul biogeochimic al celorlalte elemente. ar permite supravieţuirea omului cel mult un mileniu şi jumătate. al căror fond de rezervă se află în atmosferă sau în hidrosferă. rocile cedează fosfor biocenozelor din ecosistemele terestre.1%) şi masa fosforului (0.). Prin descompunere şi spălare de către ape. Prin intermediul lanţurilor trofice.5 milioane tone de fosfor (după Hutchinson. China. India. În concentraţii diferite sunt dispersate pe toată suprafaţa uscatului . apreciate la 44 milioane tone/an (Barbault. estimate la 1010 tone de rocă fosforică (cu 4% H2O5).7 x 1011 tone de oxigen.adenozintrifosfat) şi a acizilor nucleici. Australia. Reciclarea biogeochimică a oxigenului durează. aici. Reducerea cantităţii de oxigen în atmosferă în urma defrişării. de animale fosilizate. 1997).Contribuţia fotosintezei actuale la îmbogăţirea atmosferei terestre. Rezervele exploatate de fosfor. Fosforul ajuns în oceane alimentează fitoplanctonul de pe platformele continentale şi lanţurile trofice pe care le susţine acesta. microorganismele şi chiar omul. Defrişarea pădurilor tropicale constituie un serios motiv de nelinişte.5 x 106 tone de oxigen. având în vedere faptul că acestea reprezintă principalul producător de oxigen. ca rezultat al unor acţiuni umane dezechilibrante. cum sunt animalele. procesele de eutrofizare determinate de afluenţa sporită de compuşi organici sau nutritivi (azot şi fosfor) provoacă dezechilibre care pot conduce la consumul integral al oxigenului dizolvat şi. Sub acţiunea descărcărilor electrice sau a radiaţiilor ultraviolete are loc. odată cu ploaia. fie mineralizaţi rapid după moartea acestora. Absorbit de către plante. Acţiunea omului. o parte este preluat de planctonul marin. aproximativ. iar apoi în proteine ale plantelor superioare. prin favorizarea proceselor de eroziune. Rusia. 2 500 de ani. Societatea agricolă intervine în circuitul azotului din ecosistemele de cultură. restrângerea vegetaţiei naturale. pornind de la N2 şi O2. acestea din urmă reprezentând peste 40 milioane tone/an şi rezultând din fixarea azotului atmosferic. biomasa acesteia nu poate depăşi proporţia de fosfor disponibilă la nivel global.0 kg/ha/an. Pe de altă parte.. în S. Aceste proteine constituie baza alimentaţiei azotate a numeroşi consumatori.

eficacitatea fotosintezei frapează prin valorile şi mai reduse de 1. astfel că numai 1% din ea este efectiv stocată în biomasa vegetală. 26 . pe continente 1. biom etc.9 Astfel. a întregii biosfere. Pădurile ecuatoriale. 1 x 106 cal/m2/an). Suprafeţele cu vegetaţie absorb energie în proporţie mai mare decât cele fără vegetaţie. iar carnivorele de ordinul I doar 10% din energia conţinută de erbivorele consumate. la nivel global. este convertită şi stocată în compuşi organici. Pădurile şi pajiştile mezofile. concomitent cu „transformarea energiei libere inclusă în structuri organice ordonate.12% la nivelul ecosistemelor oceanice şi între 0.4-2). formaţiunile aluviale din zona estuarelor.75 x 1017 W).5 x 106 cal/m2/an.06% în deşert.9 x 1018 kcal (tabelul nr. 0. determinând o creştere a stocului energetic o dată cu creşterea biomasei din ecosistem.41. Cantitatea interceptată într-un an este de ordinul a 5 x 1020 kcal (1. în medie. numai 0. 70% absorbită de vegetaţie şi 13% transmisă de ea în sol. Formaţiunile ierboase (stepele. recifelor coraligene au o productivitate de până la 10-30 x 106 cal/m2/an (tabelul nr. Deşi randamentul fotosintezei pe terenurile agricole este de peste 10 ori mai mare decât eficienţa globală a biosferei. astfel încât cantitatea de energie fixată se eliberează. de 0. preeriile). lacurile adânci. în toate cazurile. Chiar şi în cazul unor animale domestice.5-4. Zonele climatice au impus răspândirea speciilor în funcţie de cerinţele lor faţă de temperatură. de care acestea depind. biocenoză.6 x 1020 kcal. iar pe întinsul oceanelor 3. mările mărginaşe.15-0. prin ameliorarea raselor s-au obţinut randamente de conversie de până la 15-25%. 1972).7 x 1011 tone de materie organică. elementele nutritive constituie principalii factori ai biotopului de care depinde productivitatea într-un ecosistem. 1/3 fiind reflectată în spaţiul cosmic. Se apreciază drept capacitate maximă pentru productivitatea primară într-un ecosistem nivelul de 30-40 x 106 cal/m2/an. în ale cărei legături chimice este stocată o energie de circa 2. fără a mai putea fi utilizată de către sistemele vii”. respiraţia. a fost estimată a fi sintetizată. citată anterior. dar şi indirect. Ele formează sisteme complexe. din zonele neîmpădurite.0 x 106 cal/m2/an (în medie. determinând aceeaşi zonalitate latitudinală şi altitudinală a biosferei. În medie. raportată la energia solară anuală. echivalentă cu o cantitate de energie fixată de 686. temperatura. la rândul său este de peste 10 ori mai mică decât randamentul care poate fi obţinut în laborator Transferul de energie de la un organism la altul. apa. fiind utilizată în realizarea circulaţiei biogeochimice a elementelor. valoare totuşi redusă. fie transmisă. productivitate care are o distribuţie neuniformă Mările adânci şi terenurile aride au o bază productivă slabă. apare pregnant faptul că fotosinteza constituie cel mai grandios proces de transformare energetică de pe Terra. iar energia stocată disponibilă este destinată altor componente ale biosferei. este condiţionată de intrarea energetică permanentă din exterior.66% în culturi şi în pajişti. fie absorbită sub formă de căldură. Dacă se ia în considerare faptul că producţia anuală totală a industriilor chimică. modificând acţiunea altor factori ecologici. Din cantitatea totală. chiar în condiţii optime de cultură şi zile favorabile de vară. organizate pe mai multe niveluri: populaţie. 2/3 străbate atmosfera. câmpurile cu culturi intensive tropicale (banane. Din energia acumulată de plantele consumate. astfel că circulaţia energiei prin biosferă are un evident caracter aciclic Randamentul transferului energetic de la un nivel trofic inferior la altul superior este admis în jurul valorii de 10%.13% în tundră. lacurile puţin adânci şi ogoarele cu culturi permanente au o productivitate de 4-12 x 106 cal/m2/an.Circuitul energiei in biosfera În condiţii naturale. Această energie se repartizează inegal. Randamentul realizat în conversia energiei solare de către ecosisteme atinge. 4-2).1 x 106 cal/m2/an. Din fracţiunea de energie radiantă incidentă pe plante mare parte este fie reflectată de frunze. organismele nu există în mod izolat. la nivelul biosferei o cantitate de 155. În cadrul ecosistemelor tinere ale biosferei.8 O parte din energia fixată de producătorii primari este consumată prin respiraţie. doar 12% din radiaţia luminoasă fotosintetic activă sau de 4-5% din radiaţia solară incidentă (Lieth. În ecosistemele aflate în stare de climax. adică. trestie de zahăr).4 x 1020 kcal. creşterea şi dezvoltarea. Pentru o vegetaţie densă din zona temperată 17% din radiaţia solară este reflectată.2% în păduri. funcţionarea ecosistemelor şi. erbivorele utilizează în jur de 10%. iar producţia anuală de energie atinge doar 0. se stabileşte un echilibru între activitatea producătorilor şi a consumatorilor. doar 9% din energia solară convertită şi stocată de plante. bilanţul energetic este pozitiv. respectiv de la un nivel trofic la alt nivel se realizează. ecosistem. la forme joase de energie care se răspândeşte în mediu ca energie legată.2 x 1010 tone de materie organică.5 x 1021 jouli. Lumina. Activitatea sistemelor vii este integral susţinută de fluxul de energie solară care se revarsă asupra Pământului. pădurile de pe solurile uscate şi culturile extensive au o productivitate de 0. uneori mai mică de 0. 0. Captarea de energie solară de către plantele terestre şi acvatice permite sinteza anuală a aproximativ 1. biotop. înierbate sau cele agricole.18% la nivelul întregii biosfere. Anual.3% la nivelul ecosistemelor terestre şi 0. ceea ce înseamnă la latitudinile medii un impact de 9-10 miliarde kcal/ha/an. Energia termică contribuie direct la desfăşurarea proceselor fiziologice cum sunt: fotosinteza. ca urmare a concentrării factorilor limitativi ai procesului de fotosinteză.5825 x 1018 kcal. metalurgică şi minieră este de ordinul a 9 x 1010 tone. 0. transpiraţia. pădurile scunde. Procesele de fixare a energiei le depăşesc pe cele de degradare. habitat. deltelor. ceea ce echivalează cu de 20 de ori consumul mondial actual de combustibili fosili. determinându-le intensitatea. Din cantitatea de energie solară incidentă.

Unitatea naturală fundamentală a biosferei realizează o corespondenţă între biotop şi biocenoze. de comunicarea dintre componentele sistemului astfel încât comportamentul. cuprinzând diferite intervale de timp. Deşi nu este considerat un organism. începând cu nivelul intracelular. comunicarea explică întregul mecanism informaţional – de la coordonarea proceselor. totodată. la valori caracteristice. necesare transmiterii informaţiei. La aceste schimbări sistemele vii trebuie să se adapteze. 42. Informaţia stocată depinde de nevoile suprasistemului. astfel. Astfel s-a întâmplat în perioadele care au precedat episoadele de extincţie. Sau determinate de interacţiunea cu sistemele vii. nu a constituit o barieră în extinderea vieţii în cele mai neaşteptate locuri. dar şi în legătură cu limitele spaţiotemporale în care se încadrează spectacolul vieţii. reproducerea sistemelor. Cu alte cuvinte. se realizează mai repede decât transmiterea informaţiei apare o defazare care poate determina chiar distrugerea sistemului sau eliminarea unora din componentele sale. care permite schimbări interne necesare pentru a valorifica noi resurse în noi condiţii – adaptare. Suportul material care permite realizarea acestor funcţii informaţionale este materialul genetic. Diversitatea mediilor. El se transformă ca urmare a unor procese independente de viaţă – eroziunea. în momentul diminuării. dar odată ajunse în celulele gazdă vor determina schimbarea reacţiilor în conformitate cu informaţiile stocate în propriile lanţuri de acid nucleic. de instalarea şi evoluţia unui nou ecosistem. viaţa a găsit soluţii într-un univers entropic. comunicarea serveşte autoreglării. În departajarea realizată. a originii ei au concentrat dintotdeauna un interes deosebit şi au condus la apariţia a numeroase ipoteze. respectiv acidul dezoxiribonucleic (ADN) şi acidul ribonucleic (ARN). respectiv energie liberă. la manifestarea unor disfuncţionalităţi. urmată.” În vârful piramidei trofice a întregii biosfere se situează specia umană. Prin stocarea şi transmiterea informaţiei. omul poate să conserve sau să dezechilibreze producătorii primari ai biosferei. Nivelul inferior de manifestare a vieţii este un fragment de acid nucleic. poate duce la dispariţia unor specii şi. modificarea mediului. colmatarea albiilor. creând un mediu unic. în mod natural. dar şi comportamentul ei atât de „potrivit” în raport cu limitele fizice şi chimice ale mediului. Coordonarea proceselor fundamentale. componenţa lor să se modifice în vederea evitării influenţelor generate de factori externi sau interni. considerate cele mai simple forme de viaţă. subordonate ierarhic. respectiv de perioada de reproducere. structura. Acestea nu pot fi numite organisme pentru că nu au metabolism propriu. contribuind. Situaţia este caracteristică viruşilor şi viroizilor. printr-o reglare complexă de tip feed-back. şi o precizare mai exactă a graniţelor dintre viu şi neviu. trebuie să-şi modifice structura. Mecanismul informaţional se manifestă astfel: coordonarea proceselor fundamentale (chimice. Mecanismul informational Realitatea umană este o realitate a vieţii. Mărirea consumurilor energetice peste posibilităţile de fixare ale producătorilor determină prăbuşirea ecosistemului. Depinde. respectiv formelor în care substanţa sau energia erau disponibile. Componentele mecanismului informaţional sunt de natură să demonstreze faptul că strategia supravieţuirii este o strategie informaţională. Omul însuşi este viaţă. asigurarea stabilităţii. de transmiterea informaţiei. Timpul uman este. indiferent de nivelul de organizare sau complexitatea sistemelor pe care le alcătuieşte. fiind legată de însăşi noţiunea de informaţie. elasticitate informaţională. În sens larg. În situaţia în care variaţia externă. iar întreaga lui existenţă se bazează pe mecanisme biologice. mecanismul informaţional al vieţii este esenţial pentru însăşi existenţa ei. entitatea care dispune de acest element va fi capabilă de metabolism. Cunoaşterea ştiinţifică a vieţii a permis. Astfel. 27 . incomparabil mai scurt decât timpul biologic al reacţiei. preocupările legate de definirea vieţii. posibilitatea stocării şi transmiterii informaţiei explică nu numai existenţa vieţii. totodată. la oscilarea stocului de energie care. reacţiile astfel încât să nu fie distruse. fizice). constituind o premisă pentru schimbări majore. de asemenea. soldate cu numeroase pierderi. astfel încât s-a organizat în sisteme aflate departe de echilibru. prin replicarea integrală a suportului informaţional. Sistemele vii tind să se autoreproducă. prin modificarea parametrilor sistemului în raport cu schimbările intervenite în mediul extern sau intern – autoreglarea. fiind o reacţie la schimbarea externă. dizolvarea sărurilor din substrat etc. singurii capabili să genereze un surplus de materie organică.Scurgerea energiei „se face în flux continuu prin biocenoza al cărei stoc energetic rămâne vreme îndelungată constant. Adaptarea se manifestă la toate nivelurile de organizare a vieţii. Timpul de reacţie depinde de nivelul de organizare. Procesul se desfăşoară la toate nivelurile de organizare a vieţii. Aşadar. Prin activitatea sa permanentă. Mediul – condiţii şi resurse – nu este însă constant. Elasticitatea informaţională rezultă din capacitatea nelimitată de diversificare a informaţiei. în mare măsură. Acest comportament dovedeşte rolul informaţiei genetice în viaţa oricărei celule. care domină celelalte specii. care a devenit din ce în ce mai favorabil desfăşurării proceselor specifice de la diferite niveluri. dar şi de nevoile proprii. Simpla existenţă a speciei umane este indisolubil legată de producătorii primari ai biosferei. în formula în care a definit-o Wiener. Având în vedere această comuniune. la adaptarea şi diversificarea formelor de viaţă.

a integralităţii care se manifestă într-un lac. ca urmare a timpului de reacţie mult mai scurt şi mult mai puţin dependent de timpul de reproducere. respectiv partea nevie (abiotică) sau cadrul natural cu condiţiile sale fizice şi chimice. aflate în interacţiune. investite în procesul învăţării. Unitatea care include toate organismele (comunitatea) de pe un teritoriu dat şi care interacţionează cu mediul fizic în aşa fel încât curentul de energie creează o anumită structură trofică. Continuarea diversificării informaţiei. Ideea de ecosistem este respinsă pentru a scoate în evidenţă unitatea care rezultă din interacţiunea între complexele biologice şi geologice.” Ecosistemele naturale s-au constituit treptat şi după o anumită distanţă în timp faţă de apariţia primelor vieţuitoare. de alte animale şi plante care populează aceeaşi zonă. cât în ceea ce priveşte posibilităţile teoretice. Aşadar. valorificarea stocului informaţional acumulat depind de modalităţile cele mai eficiente de gestionare a acestei resurse. Altfel spus. Singurul factor care a frânat acest avânt este reprezentat de faptul că reproducerea informaţiei individuale nu este posibilă. Termen formulat de Mobius (1866). Totuşi. mai mult morfologică decât funcţională. are o structură unitară. O altă idee prin care Forbes concluzionează observaţiile sale este recunoaşterea „puterii benefice a selectiei naturale”.Microorganismele. astfel că înmulţirea prădătorilor nu va determina dispariţia prăzii.Tansley (1935). de la întregul univers până la atom. nu putem separa organismul de mediul său. care a urmărit evidenţierea caracterului unitar. adăugând ulterior faptul că prin comunitatea vie se înţelege „ansamblul tuturor efectelor de pe un teritoriu. După o concepţie tradiţionalistă. Ecosistemul este un complex de organisme şi factori fizici care formează ceea ce numim mediul biomului. o densitate de specii şi un circuit de substanţe în interiorulsistemului (schimbul dintre partea biotică şi abiotică) reprezintă un sistem ecologic sau ecosistem. din punct de vedere ecologic. încărcătura informaţională devine şi mai importantă. iniţial numai organisme vii. Unitatea de viaţă este o altă noţiune formulată în cercetările ecologice ale lacurilor (limnologie) de către Thiemann (1925). precum şi un anumit tip de schimb de formă şi energie între ele şi cu alte fenomene naturale care reprezintă o unitate dialectică interncontradictorie fiind în continuă mişcare şi dezvoltare. formată din populaţiile diferitelor specii. Condiţia este să schimbăm „centrul de comandă”. care influenţează parţial proprietăţile şi numărul de specii care se dezvoltă acolo. prin care înţelege. care prezintă propriile tipuri specifice de interacţiuni între aceste componente. Parcurgând istoria conceptului de ecosistem. ea va conduce la o „ comunitate de interese” între aceştia. de la o generaţie la alta se transmite numai informaţia genetică. voluntare. ele pot fi interpretate foarte uşor şi din perspectivă umană. vegetaţie.” Microcosmosul a fost o noţiune introdusă de entomologul american Forbes (1887).G. care impune o ajustare între rata de distrugere şi rata de reproducere a fiecărei specii. ca orice sistem. 28 . facem cunoştinţă cu personalităţi ştiinţifice.Conceptul de ecosistem Conceptul de ecosistem a fost introdus în ştiinţă după ce ecologia se constituise în ramură de sine stătătoare a biologiei. ale cărui organe (biocenoza şi biotopul) interacţionează într-un schimb reciproc strâns. ecosistemul este un sistem complex. sunt unităţi de bază ale naturii. de asemenea. plantele şi animalele sunt reunite într-un totunitar cu biotopul sub acţiunea unor forţe materiale şi energii alerealităţii fizico-chimice. Mecanismele descrise implică sisteme independente de om. 43. în asociere cu care se formează un sistem. animale şi viaţă microscopică. respectiv partea vie (biotică). Rezultă astfel sisteme care. Biogeocenoza a fost un termen propus în anii ’40 de Sukachev pentru a desemna complexul interactiv de organisme şi de mediu al acestora. ecosistemul este alcătuit din două componente: biotop şi biocenoză. alcătuit din: biotop – subsistem primar anorganic. Aceste ecosisteme sunt de cele mai variate feluri şi dimensiuni. Lacul este considerat un organism de ordin superior (supraorganism). nu atât fizic. al dezvoltării abilităţilor mintale. ale biosferei.Noţiunea de ecosistem aparţine botanistului englez A. Beneficiile cunoaşterii vin însă numai în urma unor eforturi individuale. observăm modul în care disciplinele ştiinţifice interacţionează sau intră în competiţie sub influenţa instituţiilor şi societăţilor ştiinţifice Precursorii conceptului de ecosistem Biocenoza. Ecosistemul. care să întrunească într-o „teorie unitară” cunoştinţele despre originea vieţii şi dinamica structurii sau arhitectura ecosistemelor naturale contemporane Originea şi evoluţia conceptului de ecosistem sunt importante a fi cunoscute pentru dezvoltarea viitoare a cercetării ecologice. Biogeocenoza este definită drept o „combinaţie pe o anumită zonă a suprafeţei pământului caracterizată de fenomene naturale omogene (atmosferă. umiditate). Prelungind această analiză la nivelul omului.Explorarea graniţelor biosferei este încă un proces nefinalizat. totuşi când încercăm să pătrundem în esenţa lucrurilor. Pe lângă păstrarea structurii morfo-fiziologice în cele mai variate condiţii. Se pune accentul pe relaţiile trofice. strat mineral. societăţii. subliniindu-se faptul că deşi relaţia pradă-prădător este expresia unui conflict. justificând dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi o societate informaţională. capacitatea omului de a gestiona informaţia a înlăturat orice competiţie. Studiul ecosistemelor necesită o abordare interdisciplinară. Deşi obiectul care ne interesează mai mult poate fi organismul. Aceste efecte sunt determinate şi de caracteristicile chimice şi fizice ale mediului şi. biocenoză – subsistem biologic. Ele formează o categorie din mulţimea sistemelor universului.

deoarece lanţurile depăşesc limita ecosistemelor. 29 . Fiecare biocenoză posedă trăsături trofice particulare. se hrăneşte cu un organism situat pe un nivel trofic precedent. Universalitatea biologică de reacţii care concentrează energia. oxigen şi materie antrenată de ape. împreună cu universalitatea macromoleculară a tuturor organismelor face ca diferitele lanţuri trofice dintr-un ecosistem să fie interconectate într-o reţea trofică prin care circulă energie chimică. Stabilitatea reţelei trofice. respectiv productivitatea biologică a ecosistemelor. Reţelele trofice nu sunt sisteme izolate. În procesul producţiei biologice. Biocenoza are funcţie de reglator al metabolismului atomilor elementelor chimice în biotop. Circulaţia în sens invers. care dau variaţia de entropie (ΔH) produsă prin combustia izobară a biomasei respective. în ordinea în care sunt mâncate unele de altele. din punct de vedere structural. după criterii morfologice şi taxonomice. 45. parazitarea) unor indivizi dintr-o specie. corelat cu criteriile folosite în delimitarea lor. încă nemineralizate. dioxid de carbon. pe nivelul trofic al fitofagelor. bogate energetic şi substanţe anorganice. Din această cauză s-a convenit a se utiliza. întrucât prin lanţurile trofice se realizează reglarea populaţiilor din cadrul biocenozelor. În spaţiul ecosistemului sunt grupate.Reteaua trofica Oferă o imagine sintetică a relaţiilor trofice care se realizează între populaţiile dintr-o biocenoză. deşi mediul de viaţă nu este un spaţiu pustiu. Căile (canalele) reţelei trofice sunt reprezentate de lanţuri trofice. studiul ecologic se concentrează pe două componente delimitate pe criterii artificiale. independent de particularităţile locale. ca acumulator şi captator de atomi şi energie solară. respectiv faptul că populaţiile constituie un fel de verigi ale unui lanţ. sunt diferite. exprimarea energetică a biomaselor realizate prin producţie pentru a se putea compara diferitele populaţii din acest punct de vedere. de către alţi indivizi din specii diferite. la rândul lor. circulaţia energiei chimice înseamnă consumarea (prădarea. Aceasta se compune din masa tuturor organismelor vii (standing crop). alteori pe cel al zoofagelor. constatăm că hrana circulă în biocenoze numai de la stânga la dreapta. caracterizată prin natura şi însuşirile elementelor componente. printr-un model comportamental.Aceste două componente nu sunt separate fizic în natură. Valoarea energetica a biomasei Biomasa reprezintă cantitatea de substanţă organică prezentă la un moment dat în ecosistem. ca şi între substanţele organice fundamentale. sărace sub acest raport. Dar proporţiile între cele două categorii. cu prioritate. pornesc de la o bază vie. Organismele de pe nivelurile trofice inferioare nu au posibilitatea de a captura şi consuma organisme de pe niveluri trofice superioare Nici omul este străin de lanţurile trofice. captat de la Soare sau introdus pe alte căi în interiorul unităţii. Adesea. plantele verzi. elementele biotopului şi biocenozei Structura reflectă alcătuirea internă a unui sistem. Ecosistemul reprezintă o unitate funcţională a biosferei în cercetarea căreia se identifică. 44. cele două componente formează. lipsit de „vecini”. un sistem deschis. intrările fiind constituite din energia solară. În fapt. Omogenitatea relativă a părţii abiotice este însoţită de o anumită omogenitate din punct de vedere botanic şi zoologic. care utilizează constructiv. Prin deplasarea consumatorilor în mai multe ecosisteme se realizează conexiuni trofice interbiocenotice. conservarea structurii sale este o premisă pentru stabilitatea ecosistemului. respectiv alinierea lor în raport cu demarcaţia dintre organic şi anorganic. configuraţia reţelei trofice putând fi reprezentată. inclusiv cele care includ omul. Din punct de vedere termodinamic. respectiv resturile moarte ale organismelor. ca subsisteme sau sunt rezultatul unei delimitări spaţiale fără ca aceasta să se suprapună unei individualităţi integraţioniste. Dacă aşezăm diferitele populaţii într-o linie. sub aspect structural şi funcţional. Uneori poate fi situat. structura trofică poate fi reprezentată astfel: plantă autotrofă (P) → animal erbivor (CI)→ animale carnivor de ordinul I (CII) → animal carnivor de ordinul II (CIII) sau materie organică moartă (detritus) → detritivore specializate pe diferite secvenţe biochimice → substanţă anorganică. Ne dăm seama de existenţa lor dacă luăm în considerare un fapt obişnuit: un organism este mâncat de un alt organism. Faptul că prin reacţiile metabolice oxidative este mobilizată energia chimică din alimente permite ca valoarea energetică a acestora să fie determinată prin măsurători calorimetrice. în principiu. această disociere este înţeleasă drept viaţă şi mediu de viaţă. sub raport dinamic şi structural. o arhitectură unică. precipitaţii şidin antrenarea unor substanţe chimice. Împreună. sporul de biomasă de un kilogram la o plantă verde nu este echivalent cu o cantitate similară la mamifere. Reţeaua trofică este condiţionată de organizarea fluxului de materie în ecosistem. la care se adaugă necromasa. ecosistemul este relativ stabil. Astfel. într-un lanţ trofic. În limbajul comun. situat pe un nivel trofic oarecare. Acest sistem – ecosistemul – constituie unitatea de lucru a biosferei . conform piramidei inverse de biotop. diverse componente. este imposibilă. curentul de energie. Aşa cum am văzut. prin dispoziţia lor spaţială şi prin legăturile şi interacţiunile lor reciproce. după hrana consumată. Ambele biomase includ şi substanţe organice. al ciclului biogeochimic local. la plante şi animale se înregistrează intrări şi ieşiri de substanţe diferite. Luând în considerare categoriile trofice menţionate anterior. Aceste componente se organizează. în timp ce cea mai mare parte din ieşiri este reprezentată de căldură. Rezultatul funcţiei energetice şi al funcţiei de circulaţie a materiei este producţia. Toate lanţurile trofice. Biomasa se realizează în cadrul unui proces complex de producţie biologică. care permite o privire generală asupra stărilor şi transformărilor tuturor biomaselor care participă la metabolismul substanţei şi energiei. Astfel. acesta de un alt organism şi aşa mai departe. reprezintă căile de vehiculare a materiei în ecosistem. de la dreapta la stânga. un organism dintr-o anumită specie.

1 kj/g. 46. Eficienţa asimilării.85. la prădătorii de talie medie. pentru consumatori este raportul dintre producţia de biomasă şi cantitate de energie asimilată. ΔHgl = 17. având în vedere hrana (energia) pe care a avut-o la dispoziţie o populaţie. Formula menţionată mai sus are meritul de a releva diferenţele energetice între biomasa vegetală şi biomasa animală. mai eficientă a disponibilităţilor de hrană. glucide. Abundenţa hranei pentru cei din prima categorie şi necesitatea deplasării şi a prestării de efort suplimentar pentru procurarea hranei în cazul celor dintr-a doua explică aceste valori. 30 .01 (eficienţa asimilării).Eficienta ecologica Un alt parametru important pentru caracterizarea ecosistemului sub aspectul productivităţii îl reprezintă eficienţa ecologică.004. este raportul dintre producţia primară brută (PPB) şi energia absorbită (Ea). pe măsură ce are loc o îmbunătăţire în calitatea hranei. de către un prădător de ordin superior. râs. comparativ cu animalele carnivore. ajungând la 80% pentru animalele granivore. Astfel. La animalele fitofage şi zoofage are valori mai ridicate decât la plante. reprezintă raportul dintre energia asimilată şi energia ingerată. ΔHgl reprezintă căldura de combustie izobară a câte un gram de proteine. respectiv 40-85% (eficienţa producţiei nete). Mărimea eficienţei depinde de structura nivelurilor trofice.. cât şi animală. în sensul concentrării energiei libere. leu. rezultă o formulă simplă cu ajutorul căreia se poate calcula valoarea energetică a unei biomase oarecare. iar valoarea maximă de 0. eficienţa ecologică este dată de raportul dintre producţia populaţiei de pe nivelul trofic „n” şi producţia a populaţiei de pe nivelul inferior („n-1”). Pe aceleaşi considerente. Eficienţa producţiei nete este dată pentru producători de raportul dintre producţia primară netă (PPN) şi producţia primară brută (PPB). serveşte. ΔHprot. reprezintă raportul dintre energia solară absorbită (Ea) şi energia solară incidentă. Notând cu fprot. ΔHlip. dar şi de nivelul trofic pe care se situează consumatorul. Pentru producţia primară eficienta ecologică constă în raportul dintre energia consumată pentru fotosinteză şi energia primită. pentru a deveni componentă a materiei vii va fi supusă unui proces de ordonare care va implica şi stocarea unei anumite cantităţi de energie. mai ales în cazul erbivorelor rumegătoare. Sursa de energie a plantelor o reprezintă energia radiantă solară pe care acestea o stochează în combinaţii organice sub formă de energie chimică.40%. unde valoarea medie este de 0. cantitatea hranei asimilate se deduce din relaţia alimente ingerate – dejecţii. randamentul de asimilare a energiei (hranei) şi de randamentul producţiei nete. având în vedere faptul că sursa lor de energie este mult mai concentrată şi de aceeaşi formă (energie chimică).2 kj/g Introducând aceste valori în relaţia precedentă. unde gazele de fermentaţie care se formează în stomac au o valoare energetică importantă. disponibilităţile energetice devin din ce în ce mai mici. 47. randamentul de exploatare (valorificare a resurselor de energie (hrană). probleme de ordin tehnic. la animalele xilofage (care se hrănesc cu lemn) este de 15%. constituie raportul dintre energia ingerată şi energia disponibilă. unde valoare medie este de 0. care devine: ΔH = fprot(ΔHprot) + flip(ΔHlip) + (1 – fprot – flip)(ΔHgl) Mediindu-se valorile obţinute pentru proteine. Astfel. fgl fracţiunile din aceste substanţe în unitatea de biomasă uscată. ajungând în jur de 90% la carnivorele tipice (lup. lipide. Eficienţa ecologică evidenţiază randamentul transferului de energie de la un nivel trofic la altul. Valoarea acesteia depinde foarte mult de calitatea hranei. este clar faptul că. în mod estimativ: ΔHprot = 23.Variaţia de entropie depinde de proporţiile de proteine. ΔHlip = 39. dependentă de trei componente: sursa de energie. aşa încât numai o parte relativ mică este stocată în propria biomasă a prădătorului. se consideră. luate în stare deshidratată. eficienţa sporeşte pe măsură ce înaintăm în lanţul trofic. lipide şi glucide provenite din diferite tipuri de biomasă. la animale. pentru consumatori. la rândul său. astfel că: fprot + flip + fgl = 1. leopard etc. în anumite situaţii. flip. respectiv glucide. locomoţie). un nivel trofic. Variaţia celor trei componente se prezintă astfel: Eficienţa valorificării. pentru producători. adică schimbarea produsă prin trecerea biomasei producătorilor primari în biomasa consumatorilor. Acest indicator înregistrează valori mai ridicate la consumatorii fitofagi. în măsura avansării într-un lanţ trofic. diversitatea mai mare a speciilor pe un anumit nivel trofic permite o valorificare mai completă. unul din coeficienţi putând fi eliminat din formula variaţiei de entropie.1 kj/g. Energia care rezultă în organismul prădător. la cele care se hrănesc cu frunze şi lăstari tineri . Variaţia componentelor eficienţei ecologice evidenţiază perfecţionarea posibilităţilor de utilizare spre vârful piramidei trofice. ca şi pentru diferitele activităţi (de exemplu. Energia dejecţiilor este uneori mai dificil de cuantificat decât energia hranei asimilate. în mare parte. Suma fracţiunilor celor trei componente este 100%. variaţia de entropie prin combustia biomasei este: ΔH = fprot(ΔHprot) + flip(ΔHlip) + fgl(ΔHgl) În relaţia de mai sus. pe baza cunoaşterii compoziţiei ei.5. existente în biomasa respectivă. pentru întreţinerea şi reînnoirea organismului (metabolismul bazal). este cuprinsă între 60 şi 80% (chitina din structura scheletului extern este greu digerabilă). Pentru consumatori. în ecosistemele terestre. la producători.4 şi 0.). Astfel.Fluxul de energie in ecosistem Substanţa minerală. lipide. prin utilizarea biomasei prăzii. Determinarea acestor valori poate ridica. Deoarece un prădător poate fi consumat. atât vegetală. unde valorile variază între 0. în special la insectivore.

Energia chimică trece de la un organism la altul o dată cu hrana constituită din substanţe organice. respectiv prin categoriile trofice menţionate. homocromie. echilibrul ecologic exprimă un echilibru dinamic. . O parte din producţia brută se pierde prin respiraţie. respectiv măsura îndepărtării reversibile de starea iniţială de echilibru. emergia reprezintă cantitatea de energie din biomasa consumatorilor secundari. Soluţiile.Echilibrul ecologic Menţinerea structurii şi funcţiilor ecosistemelor într-un mediu permanent schimbător. nivel trofic. absorb cantitatea de energie constitutivă a hranei.stabilitatea traiectoriei.). urmată de crearea interdependenţei şi de organizarea într-un sistem cibernetic cu autoreglare. Energia înglobată corespunde la ceea ce este real utilizat din producţia netă vegetală. care nu este utilizată. asupra căruia persistă încă numeroase controverse. Rezultă că aceeaşi cuantă de lumină nu poate străbate de două ori un organism. ingerând-o. în descrierea căreia se au în vedere numeroase mărimi a căror cunoaştere devine importantă în acţiunile de reconstrucţie ecologică şi de stabilire a căilor de exploatare raţională a resurselor. cunoaşterea mecanismelor care asigură această stare permite previziunea unor reacţii ale ecosistemului la perturbări de natură antropică. echilibrul ecologic este cu adevărat o stare care se menţine prin interacţiuni complexe. va reprezenta pradă pentru bacterii. Fluxul energiei prin ecosistem. în acest context.9 Astfel. Principalele mecanisme de autoreglare sunt mecanisme de prevenire (feed-before) şi mecanisme de corectare (feed-back) care se bazează pe relaţii diverse. Exergia măsoară cantitatea de energie sub formă de căldură. valori care corespund capacităţii de suport a mediului. Fracţiunea asimilată corespunde producţiei secundare şi ea reprezintă fluxul de energie care traversează nivelul trofic al erbivorelor. cum sunt relaţiile de: reproducere. În plus.persistenţa. la fiecare nivel trofic. plecând de la valorile cunoscute ale biomasei. Noţiunea de emergie a fost introdusă de Odum (1983) şi măsoară. De exemplu. dar şi cu resurse finite se poate explica ca rezultat al unor mecanisme de autoreglare (autocontrol) şi se materializează prin echilibrul ecologic. plecând de la energia conţinută de un organism. Jorgensen (1997) a introdus acest termen pentru a înlocui termenul de entropie. Cantitatea de energie care traversează ecosistemul poate fi apreciată şi prin calcularea unor mărimi cum sunt: emergia şi exergia. însoţit de pierderi entropice Transferul de energie de-a lungul diferitelor lanţuri trofice decurge astfel: a) Producătorii primari captează energia de la radiaţiile solare. din care se scade materia consumată prin respiraţie. populaţie. b) O parte a producţiei primare nete serveşte ca aliment animalelor erbivore (consumatori primari) care. Mărimea ei exprimă necesarul iniţial de energie solară pentru a obţine o anumită cantitate de biomasă. ţinând cont de randamentul transferului de energie. cât şi între acestea şi condiţiile şi resursele mediului de viaţă. capacitatea de supravieţuire în timp a ecosistemului. c) Pentru cel de-al treilea nivel – nivelul trofic al carnivorelor de ordinul I (consumatori secundari) – fluxul de energie este reprezentat de biomasa totală a producţiei secundare a erbivorelor. Dincolo de acest simbolism profan. 48.inerţia sau capacitatea de a rezista perturbărilor. mimetism). echilibrul se menţine atât între efectivele populaţiilor. raportul dintre niveluri fiind de 1/10. mărimile prin care se caracterizează stabilitatea sunt reprezentate de: . ceea ce la nivelul ecosistemului conduce la diferenţierea funcţiilor pentru fiecare populaţie. practic nelimitat. Menţinerea echilibrului necesită autoreglare.constanţă sau lipsa perturbaţiilor. energie pe care o absorb la nivelul clorofilei. Cealaltă parte a productivităţii primare. Rezultă faptul că energia are un traiect. Controlul parametrilor se realizează la fiecare nivel al ierarhiei sistemice (individ. biocenoză etc. Menţinerea stării de echilibru dinamic reprezintă stabilitatea sistemului. dat fiind caracterul finit al resurselor sau spaţiului şi al potenţialului. Populaţiile se menţin la valori optime ale efectivelor. sunt reprezentate de reciclare şi controlul creşterii. de reproducere a populaţiilor biologice. . Energia stocată în substanţa organică nu mai poate fi reconvertită în energie radiantă. Din punct de vedere al schimburilor de substanţă şi energie. răspândire. la dispoziţia celui de-al doilea nivel trofic rămânând producţia netă. Cantitatea de energie eliminată prin respiraţie raportată la producţia brută creşte de la nivelul producătorilor primari spre cel al consumatorilor de rang mai înalt. la care se adaugă cantitatea de energie din biomasa consumatorilor primari şi apoi energia din plantele cu care sau hrănit fitofagele. . autoprotecţie (ascundere. întreaga cantitate utilizată la realizarea acesteia. . proprietatea ecosistemelor de a se îndrepta şi evolua spre o stare particulară pornind de la o varietate de situaţii. se caracterizează prin următoarelor legităţi: Producţia netă scade de la nivelul producătorilor la cel al consumatorilor. astfel. în sensul că. La nivelul biocenotic. populaţie. Noţiunea de echilibru ecologic a fost printre primele care a depăşit sfera ştiinţifică a studiilor teoretice. a căror decelare a suscitat un interes deosebit în planul dezbaterilor teoretice şi a observaţiilor empirice. un raport unitar între intrări şi ieşiri. Eficienţa utilizării energiei (hranei) disponibile creşte de la nivelul producătorilor primari spre cel al consumatorilor de ranguri mai înalte. dat fiind nivelul evolutiv al speciilor. hrană (trofice) şi biochimice (autotoxicitate). plecând de la energia solară. transferul energiei în biocenoză este diferit de transferul substanţei. 31 .amplitudinea. devenind un concept emblematic al armoniei din mediul înconjurător. are loc o pierdere de energie.

În acest context. Varietatea modalităţilor în care se pot asocia componentele spaţiului geografic generează o diversitate uriaşă de medii de viaţă particularizate apoi sub influenţa biocenozelor care le ocupă. 49. Aceste ecosisteme s-au constituit în urma unei evoluţii îndelungate. funcţii care afectează direct sau indirect activităţile umane. determinând o mare diversitate a ecosistemelor în tendinţa de extindere continuă a spaţiului de viaţă şi de valorificare eficientă a resurselor. În continuare. dulci şi sărate II. Legăturile generate de hrană constituie. ecosistemele mixte Sunt acelea a căror existenţă depinde de folosirea unui curent de energie provenit din două sau mai multe surse distincte. a atmosferei şi a biodiversităţii.ecosisteme forestiere (plantaţii) IV. Odum (1971) a sintetizat principalele tipuri de ecosisteme de pe Terra I. rezultând ecosisteme supraterane şi ecosisteme subterane.Clasificarea ecosistemelor Varietatea ridicată a condiţiilor de mediu a generat un răspuns similar în organizarea sistemelor vii.aşezări umane nelor Ecosistemele naturale actuale. se consideră că în funcţie de influenţa omului ecosistemele pot fi naturale modificate sau amenajate.Functii ecologice ale padurii Ecosistemul de pădure se remarcă nu numai prin gradul ridicat de stabilitate şi organizare complexă care-l transformă într-o carte deschisă în cercetarea funcţionării unui ecosistem.apele interiore. particularităţile biotopului realizează o primă diferenţiere prin poziţia pe verticală faţă de o linie imaginară care este substratul sau cota 0. Pădurea se constituie într-un factor de protecţie a mediului înconjurător şi de mentinere a echilibrului ecologic prin exercitarea funcţiilor de protecţie a apelor. de altfel. în special cele dependente de energia solară. particularităţile economiei energetice. diferenţierea merge pe căi specifice pentru fiecare din cele două categorii.tundrele . fie constituite de om. Se face astfel diferenţa între ecosistemele acvatice şi ecosistemele terestre. evoluţia în timp. stepă etc. diversitatea ecosistemului şi stabilitatea lui. principalele căi prin care circulă energia şi. Ecosisteme subvenţionate de resurse de energie în formă concentrată şi dependente de energia solară prin alimentaţie : . De asemenea. în funcţie de circumstanţe.agroecosisteme (ecosisteme agricole) . substanţa. terenurilor şi solurilor.Oceanul planetar . Următoarea treaptă de diversificare este dată de caracteristicile mediului fluid în care se găsesc comunităţile de organism. pe baza selectării. implicit. lipsite de producători primari. ecosistemele care alcătuiesc ecosfera se pot împărţi în trei mari categorii: ecosisteme majore Reprezintă toate ecosistemele naturale racordate la sursa de energie solară prin intermediul plantelor verzi (producători primari). Din punct de vedere al provenienţei energiei necesare pentru întreţinerea structurilor şi funcţiilor. structura biocenotică ş. ceea ce le asigură utilizarea cu o eficienţă maximă a energiei solare şi a fondului de substanţe minerale.Ecosisteme naturale dependente atat de energia solara. ecosisteme minore Sunt fie ecosisteme naturale.păşunile alpine . cat si de alte surse de energie : -estuarele din platforma continentala a oceanelor -padurile ecuatoriale si tropicale pluviale III. Ţinând seama de curentul de energie necesar pentru subzistenţă. În continuare.a. Ecosisteme dependente numai de energia solară: . elemente dimensionale.acvacultură . în tratarea factorilor care determină stabilitatea.pădurile din diverse zone climatice . dar sunt convergente în ceea ce priveşte rolul pe care îl joacă fluxul de energie. părerile sunt unanime şi asupra relaţiilor trofice ca principal garant al echilibrului. s-au înaintat multiple ipoteze privind factorii de care depinde această stare. Ipotezele diferă în ceea ce priveşte modul de explicare a corelaţiei dintre complexitatea. Diferenţierea ecosistemelor poate fi determinată de condiţiile genetice. cât şi de alte surse de energie. caracteristicile biotopului. Ponderea relativă a unor categorii funcţionale de organisme permite identificarea unor ecosisteme autotrofe (în care predomină activitatea producătorilor – pădure. precum şi de nivelul de negentropie sau entropie generat. 50.) şi heterotrofe (dominate de consumatori – peşteri). au o structură complexă reflectată în marea lor diversitate.Având în vedere importanţa stabilităţii pentru menţinerea funcţiilor ecologice ale ecosistemelor. a diferitelor strategii de valorificare a potenţialităţii mediului. Ecosisteme dependente de energia solară şi de energia subvenţionată de om: . dar şi prin raporturile care s-au stabilit în decursul timpului între aceasta şi activitatea omului. 32 .

în acest sens. elemente radioactive – reţinuţi mecanic sau absorbiţi de frunziş. circulaţiei maselor de aer şi proceselor de evaporare. datorat poluării. Porozitatea ridicată a acestuia permite absorbţia unui volum important de apă. adevărata dimensiune a acestui efect este apreciată. în acelaşi timp. Se semnalează. Efectul „purificator” se manifestă pentru un spectru mai larg al poluanţilor atmosferici – pulberi sedimentabile. reducerea debitelor maxime ale viiturilor. Aerul pădurii este. la nivelul solului. Podişul Central Moldovenesc etc. 1 m de muşchi putând reţine 5 litri de apă. cu atât mai mult cu cât litiera cedează lent apa. o parte din apă este reţinută de frunziş. Din păcate.Sub aspect economic şi ecologic. Deşi. pe o distanţă de 500-1 000 m. plante erbacee) angajate în procesul fotosintezei. prin prisma consecinţelor devastatoare ale diminuării suprafeţei împădurite în bazinele hidrografice. Îmbunătăţirea calităţii apei Este rezultatul îmbogăţirii acesteia în ioni de hidrocarbonat. Manifestarea acestor particularităţi depinde de caracteristicile covorului vegetal. dar şi pentru culturile agricole. dar şi a siguranţei construcţiilor. Această funcţie justifică denumirea de „plămân verde”. De altfel. eliberând. stratul de muşchi de la suprafaţa solului acţionează ca un adevărat reglator. că un hectar de pădure poate reţine. fixarea solurilor nisipoase şi asanarea terenurilor cu umiditate în exces. de unde se evaporă cu uşurinţă. Acestea concură la manifestarea efectelor pozitive pe următoarele direcţii: Formarea rezervelor de apă Rezervele de apă sunt aprovizionate constant prin infiltrare. Interceptarea apei pluviale nu se realizează în totalitate la suprafaţa solului. ceea ce are o importanţă deosebită pentru comunităţile umane. 33 . multe vitale. ea asigură consumul de dioxid de carbon rezultat din „metabolismul” propriu. Această influenţă asigură debitul constant al izvoarelor. fiind cunoscut faptul că molidişurile constituie principalul regulator al formării debitelor de apă ale râurilor. Astfel. la reducerea volumul de sedimente. pădurea a îndeplinit şi îndeplineşte o serie de funcţii. Pădurea reuneşte pe o suprafaţă relativ restrânsă un volum important de biomasă vegetală (arbori. în pădurile mediteraneene. dar şi din ecosistemele învecinate sau. de asemenea. cât şi de factorii staţionari. bioacumularea. Aceste influenţe favorabile se resimt nu numai în interior. prezenţa perdelelor de protecţie aduce importante sporuri de producţie. cu până la 90% faţă de atmosfera urbană. intensitate scăzută a radiaţiei solare. este necesar ca cel puţin 50% din suprafaţa bazinului hidrografic care aprovizionează un lac de acumulare să fie acoperită cu pădure. în special cele urbane. Valea Arieşului. ca factor genetic al climei. Volumul informaţional semnificativ care organizează ecosistemul forestier determină ca acesta să joace un rol important în menţinerea echilibrului la o scară mai mare – regională.6 Protecţia atmosferei şi funcţiile climatice Reprezintă un alt aspect al rolului jucat de pădure în menţinerea echilibrului ecologic. prezenţa ecosistemului de pădure induce un topoclimat specific. repartizarea mai uniformă a precipitaţiilor şi creşterea cantităţii acestora. în primii 50 cm. Topoclima pădurii se diferenţiază prin moderarea extremelor de temperatură. prin influenţa pe care o exercită asupra climei. 1 450 m3 de apă (echivalentul a 145 mm de precipitaţii). Acţiunea moderatoare asupra scurgerilor superficiale reduce eroziunea solului. Subcarpaţii Sudici. respectiv la evitarea colmatării albiilor sau lacurilor de acumulare. oxigenul necesar la aceeaşi scară. În cel din urmă caz. de cele mai multe ori. Valea Lotrului. fiind unele din cele mai importante producătoare de oxigen la nivel planetar. contribuind. datorată prezenţei fitoncidelor. mai nou. rolul pădurii este semnificativ. ruperi de baraje. aici pădurea joacă un rol hotărâtor şi în însuşi procesul de solificare. scăderea vitezei de scurgere. oxigenului. Se apreciază. Mai mult. pentru a îndeplini asemenea funcţii. evitarea alunecărilor de teren. mai cu seamă cele tropicale. pentru înfiinţarea de islazuri comunale (Legea din 1920) a condus la suprafeţe întinse degradate prin eroziune şi procese torenţiale în Vrancea. datorită evapotranspiraţiei scăzute (ca o adaptare la regimul hidric deficitar) nu se resimte efectul de „răcoare”. torenţialitate ş. ci şi în zonele învecinate.). asigurând stabilitatea mecanică.a. Astfel. o diminuare a încărcăturii microbiene. Astfel. Se realizează datorită influenţei exercitate asupra circuitului hidrologic de interacţiunea dintre biotop şi biocenoză. în acelaşi timp. reţinerea apei în profilul de sol. ecosistemele forestiere. mai bogat în ioni negativi. carbonului etc. căilor de transport etc. Întrucât modifică semnificativ suprafaţa activă. sau se scurge pe trunchiurile copacilor ajungând treptat la nivelul solului. nu trebuie uitat faptul că aceiaşi poluanţi pot distruge pădurea. toleranţa speciilor vegetale fiind limitată. Regularizarea regimului râurilor Se realizează prin micşorarea volumului de apă scurs la suprafaţa solului. Protecţia terenurilor şi a solurilor Este o funcţie deosebit de importantă în regiunile cu relief frământat şi în regiunile cu soluri nisipoase. care sunt afectate de fenomenele hidrologice extreme (inundaţii. De exemplu. Acesta este determinat de influenţa exercitată asupra radiaţiei solare. în schimb. Absenţa pădurii relevă importanţa acestui efect moderator asupra agenţilor fizici de modelare actuală a reliefului. băltiri. Defrişarea pădurilor de pe coastele repezi din zonele colinare. diminuarea temperaturilor în cursul verii este mai mare pentru pădurile de foioase (unde prin evapotranspiraţie se consumă mai multă căldură). calciu şi scăderea conţinutului în ioni de amoniu Aceste efecte justifică asocierea pădurii cu garanţia aprovizionării cu apă. creşterea umezelii relative a aerului. circuitelor apei. Pădurea participă activ şi la conservarea formelor de relief prin diminuarea eroziunii de suprafaţă şi de adâncime. favorabili sănătăţii. terenurilor agricole. arbuşti. dioxid de sulf. creşterea frecvenţei calmului atmosferic şi viteze mai mici ale vântului.

Diversitatea mare a condiţiilor de mediu. Consumatorii micro. în rândul funcţiilor pădurii. e) Grindurile 34 . peştişoară. cosac. b) Apele stagnante Permit dezvoltarea macrofitelor sub suprafaţa apei (broscariţă. De aici decurge şi rolul pădurii pentru cercetarea ştiinţifică.Delta Dunarii Reprezintă o asociere complexă de ecosisteme interconectate. 1994) consideră acest rol o funcţie socială.dependente de regimul hidrologic al Dunării care.În aceeaşi ordine de idei trebuie menţionat faptul că vegetaţia forestieră.). stârc-de-noapte. Funcţia de recreare Ocupă. de a reface forţele. brădiş. insectele se asociază tulpinilor plantelor sau populează zona bentală. larve. un loc aparte prin influenţa directă asupra activităţii şi sănătăţii umane. Printre plantele însoţitoare se numără papura. prin fluctuaţiile sale. Consumatorii sunt bine reprezentaţi de peşti din familia Cyprinidelor (crap. pentru cunoaşterea legităţilor care coordonează procesele din natură. cu frunze plutitoare (nuferi) sau plutitoare (lintiţă. Prin urmare. comuni cu cei din ecosistemele acvatice descrise anterior. capacitatea de muncă a oamenilor. măcrişul-de-apă etc. iar pe durata apelor mici sunt uscate. la acest orizont de timp. fiind invers proporţională cu acestea. pentru identificarea posibilităţilor de protecţie ale unor specii aflate pe cale de dispariţie. ştiucă. unii autori (Muja. precum şi de biban. rogozul. ciuma apei). Funcţiile de protecţie sunt importante în actualul context economico-social în care exploatarea intensivă a condus la manifestarea consecinţelor deosebit de grave ale diminuării suprafeţelor acoperite de pădure.şi macroscopici sunt mai mult sau mai puţin. babuşcă). întrepătrunderea şi suprapunerea acestora nu permit o delimitare strictă a ecosistemelor. rămâne. dau naştere. inariţă. Importanţa lor este dată de condiţiile prielnice pe care le asigură pentru cuibărit. otrăţel) şi în marginile mlăştinoase (ciulini. diminuează intensitatea sunetului cu până la 10 decibeli. Deşi este format din stuf. pădurea apare mai degrabă ca un important furnizor de materii prime şi alimente (material lemnos. moluştele. Regiunile întinse de stufărişuri. fructe. egretă mică etc. Functia recreativă reprezintă însuşirea pădurii de a proteja şi fortifica sănătatea. atâta timp cât uscăciunea nu este excesivă. stuf etc. în special pădurea de răşinoase. respectiv tufe de sălcii în care predomină zălogul sau salcia cenuşie. Adăugând la aceasta efectul asupra psihicului uman. stânjeneii. la o formaţiune specifică şi anume zonele de plaur. În afara acestora. săgeata apei. mai ales cele cu substrat nisipos. Tot aici se întâlnesc zăloagele. Prin influenţa exercitată asupra climatului şi calităţii aerului pădurea permite realizarea unui cadru ambiental optim pentru sănătatea umană. ca şi cele mlăştinoase. Prezenţa lor depinde de durata şi intensitatea inundaţiilor de primăvară. alcătuite din specii de rogoz prin acumularea şi turbificarea materialului organic mort. Cu toate acestea. prin mediul ambiant deosebit de favorabil pe care îl creează. c) Terenurile mlăştinoase Servesc în timpul viiturilor la reproducerea peştilor de baltă. aflate şi ele într-o permanentă interacţiune unele cu altele. cu timpul. De asemenea. Fitoplanctonul reprezintă clasa producătorilor. mai cunoscute fiind cele de popândaci. Gheorghe). pipirigul. Apropierea de mlaştini a unora permite extinderea biocenozelor acestora. Multe terenuri mlăştinoase sunt acoperite cu stufărişuri permanente. stârc galben. contribuie la modificări substanţiale ale biotopurilor cu o periodicitate mai mult sau mai puţin constantă. culminând cu pădurile tropicale. pădurea devine un refugiu pentru citadinul modern care. asigurată de mecanismul complex de autoreglare a ecosistemului forestier. Din perspectivă istorică însă. şalău. ştiucă. în care numeroase populaţii trăiesc într-o stabilitate relativă. 51. ca orice fiinţă vie. transformându-se în adevărate colonii de păsări pentru speciile: ţigănuş. iar pe cele cu substrat nisipos s-au format asociaţii vegetale caracteristice. protecţia poate fi înţeleasă şi în sensul îngreunării atacurilor cotropitorilor. canale şi gârle. se individualizează următoarele categorii: a) Apele curgătoare Sunt reprezentat de cele trei braţe ale Dunării (Chilia. Practic. fiind intercalate între bălţile permanente şi terenurile inundabile. în timp ce un zooplancton variat şi numeroase specii de vertebrate (crap. somn. somn. el prezintă asociaţii de organisme constituindu-se într-un adevărat ecosistem care şi-a „creat” suportul ecologic. Terenurile inundabile Se acoperă cu apă în timpul viiturilor.9 Protecţia fondului genetic Decurge din însăşi existenţa pădurii. sturioni) compun clasa consumatorilor. legat intim de natură. Sulina şi Sf. a căror limită spre uscat o constituie o centură de papură şi rogozuri. limba broaştei. formează cel mai întins biotop al deltei actuale. vânat etc.). perdelele forestiere plantate de-a lungul drumurilor au un rol important pentru combaterea poluării sonore. cormoran pitic. săgeata apei. de a asigura un nivel superior al stării psihice umane. şalău. Diversitatea biologică cea mai ridicată se înregistrează în pădure. În acest context. sunt importante pentru reproducerea faunei piscicole (mai ales a ciprinidelor). acoperite de pământ aluvionar şi resturi organice. ecosistem în stare de climax. cosor. Aceste terenuri. astfel încât să permită supravieţuirea speciei în condiţiile alternanţei dintre uscat şi apă. deşi depinde în mare măsură de o serie de facilităţi ale vieţii urbane.

Astfel. Perfecţionarea tehnologică şi introducerea uneltelor cu mii de ani în urmă. alături de numeroasele specii de sălcii ( Salix) şi plopi (Populus). al cărei element edificator este planta de cultură. alelopatic. în anii favorabili.Constituie suportul ecologic al pădurilor de sălcii şi plopi (Letea. şarpele de apă. mur. atât a speciilor vegetale. sânger. irigaţiilor. capabil de autoreglare şi caracterizat de stabilitate. Acestea permit obţinerea de producţii ridicate în sisteme intensive de cultivare a plantelor şi de creştere a animalelor pentru satisfacerea necesităţilor de hrană a unei populaţii în continuă creştere. diferite specii de păsări. animalele. întrucât componentele biocenozei sunt constante. important prin funcţiile sale de filtru biologic. selectarea speciilor şi a soiurilor au făcut posibilă creşterea populaţiei umane prin asigurarea cu hrană. în care se menţin relaţiile caracteristice dintre specii. nitraţi). Structură şi funcţii Ecosistemul agricol constituie o unitate funcţională a biosferei. se creează condiţii relativ uniforme de sol. Astfel. „Site Ramsar” şi componentă a Patrimoniului Natural Mondial (UNESCO). cu efecte poluante şi asupra celorlalte specii. baza trofică uniformă asigurând aceleaşi caractere nivelurilor trofice superioare. Structura spaţială este determinată de om pe baza necesităţilor de producţie. Ierarhic superior solei este asolamentul în care se încadrează sola prin rotaţie. într-o arhitectură specifică. dar în acelaşi timp relevantă. prin dejecţiile lor. iar sezonul rece face inaccesibile majoritatea posibilelor surse de hrană. fapt pentru care s-au folosit mijloace chimice în combaterea lor. respectiv de conservare a biodiversităţii. mistreţ. Ulterior. reprezentată de o suprafaţă delimitată administrativ. staţiune temporară a unor păsări. Toate acestea au constituit fundamentul transformării întregului complex de ecosisteme într-o arie protejată recunoscută internaţional prin categoriile de „Rezervaţie a Biosferei”. uşor accesibili pentru plante (de exemplu. În regiunile mai depărtate de litoral. vulturul codalb. s-au făcut numeroase „simplificări”. Caraorman) care concentrează o diversitate ecologică ridicată. o variaţie multiplă a diverselor fenotipuri de plante caracteristice stepelor aride. Pădurile Letea şi Caraorman sunt fitocenoze foarte interesante şi rare în flora Europei şi arată. bufniţa mare. furajelor concentrate. Ecosistemul agricol Impactul agriculturii primitive asupra biosferei nu a produs dezechilibre decât în unele părţi ale Globului. liane (curpen. loc de reproducere a numeroase specii de peşti. se trece la o nouă agricultură care se bazează pe un tip aparte de ecosistem. iniţial. Pe acest teren se instalau buruienile şi erau folosite ca păşuni. afectând planeta Pământ. Această zonă este populată cu puieţi din familia sturionilor. pădurilor. creată şi controlată de om în vederea obţinerii unei producţii ridicate şi de calitate superioară. Unitatea elementară în ecosistemele agricole este considerată sola (parcela). pe care omul înfiinţează biocenoza. când s-a trecut la agricultura tradiţională şi industrială. Cu toate acestea. se lasă terenul să se „odihnească” sub formă de pârloagă (terenul nu se mai cultiva). În încercarea de a reda o imagine cât mai sintetică. dracilă. Dintre consumatori. cât şi a celor animale. Ulterior. Pentru a împiedica această tendinţă. delimitările fiind stabilite printro planificare în cadrul unui management care integrează componentele ecologice şi economice. în condiţii economice şi sociale tot mai avantajoase. în timp. spurcaciul. cultivarea terenului devine continuă. marginii bălţilor şi lacurilor. hrana preferată a morunului şi nisetrului. mecanizării lucrărilor. deosebit de dăunătoare pentru culturile agricole. biocenoza dintr-un asolament este suma biocenozelor din solele componente. nisipurilor umede. pe arealul asolamentului. pentru extinderea terenurilor de păşunat. Agricultura zilelor noastre se realizează pe baze ştiinţifice prin utilizarea soiurilor şi raselor ameliorate genetic. Gradul de omogenitate este ridicat. folosirea animalelor în activităţile agricole. iepurii şi coropişniţele. volbură mare) şi plante parazite (vâsc) edifică. subarbuşti. viţă sălbatică. alimentând bancurile de scoici. călin). lup (mai ales iarna). refăceau rezerva de elemente nutritive a solului. ceea ce dă naştere oikumenei Treptat. având o salinitate variabilă. aceste modificări sau generalizat. de dimensiuni relativ mici şi având condiţii uniforme. măceş. comasate pe un spaţiu relativ mic. Ecosistemele agricole au tendinţa de a evolua spre starea de climax – maximă ordine structurală şi funcţională posibilă într-un ecosistem dat prin reţeaua sa de interacţiune. Într-o primă fază. iederă. În evoluţia ecosistemelor agricole se individualizează mai multe etape. Datorită surplusului de energie oferit de agricultură. pe mai multe nivele ierarhice. în zonele temperate. lemn câinesc. Unităţile administrative care agregă mai multe asolamente 35 . fertilizarea fiind realizată prin utilizarea resturilor de plante şi a dejecţiilor de animale care asigurau regenerarea humusului. cu funcţionalitate proprie. este necesar un consum de energie ridicat din partea oamenilor (lucrări de întreţinere a culturilor). corn. La un moment dat. Se acumulează astfel compuşi minerali solubili. omul îşi restructurează şi mediul de viaţă. Acesta reprezintă momentul desprinderii omului de sub incidenţa ciclurilor naturale şi dobândirea unei autonomii limitate faţă de ecosisteme. deşi anual îşi modifică poziţia relativă. caracteristici sunt şoarecii cu botul ascuţit. vipera. în primul rând relaţiile trofice şi cele de tip biochimic. sitarul de pădure. care-şi vor petrece aici mare parte din viaţă. cu precădere. se produce o continuă ploaie de organisme moarte spre fundul platformei continentale. se pot dezvolta lăcustele migratoare. păduri cu aspect luxuriant. a îngrăşămintelor chimice. f) Zona mării Este reprezentată de mediul marin în care se simte influenţa apelor Dunării. unde scăderea fertilităţii solului se produce mai lent. Delta Dunării constituie un ansamblu complex de ecosisteme. astfel încât densitatea a putut ajunge până la 50 loc/km2. În stufării şi tufărişurile dinspre mare. formarea ecosistemelor agricole s-a realizat prin defrişări sau incendieri ale pădurilor. Sistemele de agricultură au evoluat. hamei. arbuştii (cătină albă. pesticidelor etc. Ca metodă de întreţinere. cătină roşie. 52.

În acest context. sisteme de susţinere. subsistemul agrofitotehnic şi subsistemul socio-economic Biotopul agricol Este definit prin factorii climatici. edafici şi orografici care induc o anumită intensitate a proceselor fiziologice. a biomasei produse. fiind astfel edificate circuite complete ale substanţei şi energiei. prin viteza de creştere. Efectul direct este cel de diminuare a stabilităţii. rotaţia culturilor modifică însuşirile solului. macroelemente) în ciclurile biogeochimice. folosirea soiurilor rezistente etc. implicit. Pentru a îmbunătăţi aceste condiţii şi pentru a le adapta la cerinţele speciei de cultură se modifică uneori cel natural prin terasări. recoltare. Rolul lor în funcţionarea ecosistemului este preluat de activitatea omului (de exemplu. pesticide. de producţie a substanţei organice). consumuri energetice ridicate. În plan funcţional. randament fotosintetic ridicat prin creşterea indicelui suprafeţei foliare (raportul dintre suprafaţa foliară şi suprafaţa de teren cultivată). amendamente pentru corectarea reacţiei solului. accelerarea vitezei de circulaţie a elementelor chimice (în special. conform caracterului istoric.). Eterogenitatea. de regulă.). arături de mare adâncime (desfundări). dar mai ales dezechilibre generate de lipsa mecanismelor de autoreglare a efectivelor populaţiilor. Numărul redus al conexiunilor interne. ecosistemul agricol se individualizează prin: productivitate biologică ridicată. buruieni etc. tratamente fitosanitare. o singură specie. Biocenoza agricolă Este formată din plantele de cultură. cât şi ca rezultat al intervenţiei antropice. irigaţii etc. În ansamblu.). în care controlul structural şi funcţional se realizează prin management agricol. tipul de îngrăşăminte folosite. dăunători. uniformitatea biocenozei şi. Lucrările mecanice.pot fi considerate un nivel superior de integrare.) introduse în ecosistem pentru menţinerea echilibrului acestuia. Este o biocenoză simplă. praşile. Pentru a evita dezechilibrul generat de competiţia dintre plantele de cultură şi buruieni intervin atât plantele. cretizare etc. Autoreglarea se realizează atât prin acţiunea plantelor cultivate. în timp ce altele sunt modificate în favoarea omului. praşile. menţinerea unui anumit nivel al populaţiilor de insecte defoliatoare nu se realizează prin activitatea consumatorilor de gradul al II-lea. fiecare din aceste acţiuni având repercusiuni asupra favorabilităţii momentane a solului pentru o specie dată şi influenţând tipul şi intensitatea noilor intervenţii. La plantele din ecosistemele agricole se menţin programe specifice (de exemplu. suprafaţă foliară. Însuşirile sistemelor biologice se transmit şi ecosistemelor agricole. Aceste măsuri vizează sporirea biomasei utile (recolta plantei de cultură). Se poate realiza şi o asociere cu sectorul zootehnic. creându-se o independenţă relativă faţă de restricţiile ecologice specifice ecosistemelor naturale. prezenţa de substanţe chimice de sinteză mai mult sau mai puţin biodegradabile (pesticide. Integralitatea din ecosistemele agricole este mult afectată pentru că biocenozele au fost simplificate. răsucitul frunzelor în timpul arşiţei de vară). fertilizare etc.urmărindu-se creşterea recoltei. Este mult mai redusă. eliminarea periodică a unei proporţii importante de biomasă. uniformitatea accentuându-se în cazul monoculturii. atât la plantele de superioare. deoarece pe solă se cultivă. Interacţiunea acestor sisteme manifestată prin procese biologice de ambianţă fizico-climatică şi socio-economice desemnează ecosistemul agricol drept un sistemic bioeconomic. biotopul. tăieri. mijloace de susţinere etc. împreună cu toate organismele vii existente în spaţiul de cultură (microorganisme. ecosistemul agricol integrează 4 subsisteme: biocenoza agricolă. Echilibrul dinamic. mai puţin stabilă. menţinerea într-un stadiu tânăr (în care sunt predominante procesele de fixare a energiei. Subsistemul socio-economic Reprezintă totalitatea mijloacelor de mecanizare şi a materialelor de producţie (îngrăşăminte. ecosistemul agricol reprezintă o unitate funcţională creată de om pentru a controla procesele de producţie de biomasă. irigaţii. cât şi la consumatori. rămânând multe nişe ecologice neocupate. fiind vulnerabilă la accidentele climatice. Transformările realizate de om la nivelul componentelor sistemului induce însă manifestări deosebite ale acestor însuşiri. Subsistemul agrofitotehnic Cuprinde lucrările prin intermediul cărora omul îşi exercită controlul permanent în ecosistem: tratamente.) Programul. rezultat din uniformitatea ridicată a biocenozei şi biotopului. Astfel. ci prin tratamente cu insecticide. este necesară aplicarea lucrărilor specifice (tăieri. determină rolul preponderent al omului în realizarea acestei însuşiri esenţiale pentru menţinerea ecosistemului 36 . ecosistemele agricole fiind vulnerabile la variaţii relativ mici ale factorilor ecologici. determinate de preluarea activităţii nişelor ecologice neocupate de către acţiuni consumatoare de energie. nu realizarea unui echilibru între diferitele populaţii. îngrăşăminte chimice etc. cât şi omul care aplică măsuri chimice sau mecanice pentru evitarea îmburuienării sau stabileşte epoca de semănat astfel încât plantele de cultură să acopere prin frunze solul înainte de răsărirea buruienilor.

resurse limitate. aceasta reprezintă doar 10% din total. la care se adaugă ecosistemele parţial amenajate. Este o ironie faptul că cei care sunt „suprahrăniţi” şi supraponderali. Debitul apelor de suprafaţă depinde de regimul climatic şi de gradul de împădurire al bazinelor hidrografice. ca şi cei subnutriţi şi subponderali se confruntă cu probleme medicale similare. în parte prelucrate industrial.Acestea pot fi luate din produsele vegetale şi animale consumate. norma de teren arabil se va reduce la mai puţin de jumătate. există numeroşi factori naturali şi antropici care diminuează suprafaţa productivă: eroziunea solului. speranţă de viaţă redusă şi productivitate diminuată. cu rol productiv (de exemplu. Prezenţa în alimentaţie a unor aminoacizi esenţiali. industrializare. cu produse vegetale şi animale.) Resursele de apă pentru irigaţii Folosirea irigaţiilor a însemnat una din primele acţiuni de control a factorilor ecologici de către om.12 Din suprafaţa uscatului de 14. Ambele surse pot deveni limitative pentru practicarea agriculturii. suprafaţa agricolă este de 4. turism etc. Astfel. din ecosistemele agricole. Rezultă faptul că cea mai mare parte din creşterea viitoare a ofertei mondiale de hrană trebuie să provină de pe terenurile cultivabile. în prezent. în timp ce la o dietă bogată. sub suprafaţa pe care o reprezintă în prezent în China. în medie. resursele de apă pentru irigaţii.1 miliarde hectare. o raţie alimentară normală trebuie să includă şi furaje concentrate. persistă încă deficienţe în satisfacerea nevoilor elementare. indicele producţiei alimentare l-a devansat pe cel al creşterii populaţiei. Pentru menţinerea potenţialului productiv pe termen lung este necesară o gestionare atentă prin stabilirea 37 . iar. ierarhizarea şi dezvoltarea societăţii.53. bazată pe alimente de provenienţă vegetală.). Dacă luăm în calcul numai suprafaţa arabilă.Securitatea alimentara si problemele globale Consumul de alimente asigură între 1 764-3 535 kcal/zi/locuitor. pH. râuri) şi subterane. printre altele. Mai mult. fără proteine animale şi fără grăsimi. cum este şi nevoia alimentară. extrăgându-se un volum mai mare de apă decât cel care se reîntoarce prin infiltrare. adică la 0. dar creşterea intensităţii exploatării înseamnă depăşirea capacităţii de refacere a biomasei prin mecanismele naturale. nu creează această situaţie. acvaculturile). Oferta alimentară a omenirii se bazează pe două componente fundamentale: ecosistemele naturale şi ecosistemele agricole. Astfel. Ţinând seama de dublarea populaţiei în perspectiva anului 2100. ale apelor interioare). aria minimă este de 0. în special de proteine animale (de exemplu. în care unii oameni mănâncă prea mult. Importanţa irigaţiilor este susţinută de câteva date statistice relevante.09 ha.26 hectare/locuitor. păşuni. În acest caz. Deşi societatea modernă a condus la o diversificare şi la o amplificare fără precedent a nevoilor umane.1 miliarde în 2000) rezultă un spaţiu de hrană de 0. Apele folosite pentru irigaţii pot proveni din două categorii de surse: de suprafaţă (lacuri. Aceasta a permis crearea unor surplusuri imense de hrană cu implicaţii profunde în organizarea. încă direct. reprezentând spaţiul de hrană. Această valoare acoperă însă diferenţieri mari între continente şi ţări.8 miliarde hectare. Raportând terenul productiv la numărul de locuitori (6. pe durata mai multor decenii indicele de creştere a populaţiei a fost. Asigurarea necesarului de hrană pentru populaţie reprezintă una din variabilele cheie ale ecuaţiei populaţie în creştere . o reprezintă continentul african. care se găsesc numai în produsele de origine animală. degradarea chimică şi antropizarea (utilizarea terenului în alte scopuri decât cel agricol – urbanizare. în timp ce indicii producţiei alimentare s-au situat sub 2% pe an. Variabilele care caracterizează această componentă sunt: suprafaţa disponibilă de a fi cultivată (terenuri agricole – arabil. fertilitatea solurilor. o raţie alimentară de circa 3 501 kcal/zi. trebuie menţionat faptul că aceasta nu are întotdeauna efecte pozitive. în condiţiile în care suprafeţele actuale se vor menţine constante. proprietăţi aerohidrice etc. Fertilitatea solurilor condiţionează direct productivitatea ecosistemelor agricole fiind dependentă de numeroşi factori (aprovizionarea cu elemente nutritive. Totuşi. încărcarea apelor cu poluanţi sau mineralizarea ridicată sunt principalii factori care determină disponibilitatea pentru irigaţii. O calorie stocată în biomasa consumatorilor (erbivorelor) este rezultată din mai multe calorii stocate de producători (plantele verzi). este echivalentă cu 13 755 kcal primare. deşertificarea. adică 28%. oceanice. consumând furaje grosiere. ecosistemele marine. din care 1 709 kcal provin din produse animaliere. iar alţii prea puţin. fâneţe). de aproximativ 3% pe an. Spaţiul de hrană variază.13 hectare.8 persoane la un hectar. Pomparea apei din surse subterane este singura soluţie de menţinere a ecosistemelor agricole în zonele unde densitatea reţelei hidrografice este redusă – majoritatea zonelor aride. Ambele categorii suferă de malnutriţie. la nivel zonal. ca spaţiu propriu-zis de hrană. din punct de vedere calitativ. unde se manifestă o tendinţă inversă. aria minimă este de 0. respectiv de modificare a biotopului.Trăim. Cum păsările şi ovinele consumă seminţe (furaje concentrate) înseamnă că acestea sunt în competiţie cu omul. şi în funcţie de provenienţa alimentelor şi calitatea lor: la o dietă austeră. Luând în considerare şi posibilitatea modificării suprafeţei în sensul creşterii. Prima categorie furnizează. Ca o excepţie. În prezent. aceasta se obţine din circa şapte calorii primare. altfel spus 3. tehnologiile agricole şi materialul biologic. într-o lume divizată sub aspect nutriţional. în timp ce bovinele (exceptând cele îngrăşate în complexe specializate). cantităţi însemnate. o parte însemnată a pânzelor freatice importante sunt supraexploatate.62 ha. face obligatorie şi utilizarea acestora în alimentaţie. La nivel mondial. efectele asupra sănătăţii fiind asemănătoare – sensibilitate mai mare la îmbolnăviri.

pe de o parte. care asigură refacerea fertilităţii solului. Ciclurile biogeochimice din agroecosisteme. orez. Perfecţionarea agrotehnicii. 9-2). sub acţiunea apei. Crearea ecosistemelor agricole echivalează cu înlăturarea de pe o anumită suprafaţă a biocenozelor naturale. dar şi pentru extinderea spaţiului de hrană. cu siguranţă. Acest termen generic se aplicã organismelor cãrora li s-au transferat gene de la o altã specie. nesaturat al ecosistemului agricol. fără să prejudicieze structura iniţială a acestui ansamblu. pe seama cultivării a 30 de specii de plante (grâu. Acest termen generic se aplică organismelor cărora li s-au transferat gene de la o altă specie. Această restricţionare rezultă din randamentul scăzut de valorificare care conduce la eliminarea excesului în apele subterane şi ecosistemele marine. fãrã a exista o legãturã filogeneticã. Intervenţia asupra materialului biologic este un caz tipic de gestionare informaţională. Fenomenul se corelează direct cu reducerea corespunzătoare a productivităţii. 54. instituite de-a lungul unor îndelungate perioade de evoluţie şi înlocuirea lor cu biocenoze mai simple. la nivelul anului 1980.raţiilor de îngrăşăminte corelată cu cerinţele fiecărei specii cultivate. bazate în special pe utilizarea energiei fosile. impactul indirect asupra ecosistemelor. controlate fiind de factorul antropic. chiar în cadrul acestora. dirijând întreaga activitatea productivă în vederea satisfacerii nevoilor proprii. În acelaşi timp. deşi utilizarea îngrăşămintelor chimice a permis triplarea recoltei agricole la nivel mondial după 1950. Brown (2001) atrage atenţia asupra faptului că. controlate de om.) şi a creşterii a 7 specii de animale (porci. singura legătură cu ecosistemele naturale învecinate sau precedente agroecosistemelor se realizează prin populaţiile de fitofagi sau alţi dăunători care nu pot fi distruşi sub o anumită limită. tehnologiile moderne au la baza consumuri energetice ridicate. Cea mai mare parte a acestei biomase. Mărimea biomasei este mai mare decât canitatea obţinută din ecosistemele naturale. Primele agroecosisteme păstrau. printr-o eliminare a soiurilor şi raselor cu productivitate nesatisfăcătoare. Tehnologiile agricole Prin abordarea sistemică a agriculturii contemporane şi prin crearea de complexe agricole. încadrându-se în ansamblul natural. o evoluţie similară nu mai este posibilă. un număr apreciabil de populaţii biologice din ecosistemele naturale pe care le înlocuiau. În continuare. ele fiind cunoscute şi sub denumirea de organisme transgenice. Simplificarea este dublată de o uniformizare permanentă a întregului sistem agricol mondial datorită. manioc etc. Ele se întindeau pe suprafeţe restrânse. omul duce la extrem simplificarea reţelei trofice. precum şi pe unii consumatori. Omul menţine în permanenţă caracterul juvenil. la care se adaugă aceea de a „manipula” însuşirile favorabile dincolo de barierele genetice interspecifice. Omul modifică informaţia genetică pentru a obţine manifestări fenotipice favorabile. Argumentaţia ostilă utilizării OMG-urilor pleacă de la considerente cum sunt: riscul potenţial pe care îl comportă în relaţia directă cu sănătatea. El determină acumularea de cantităţi semnificative de biomasă vegetală pe care o utilizează pentru nevoile sale. Caracterul nesaturat al agrobiocenozei reduce la valori extrem de mici funcţia antierozională manifestată de biocenozele naturale. O direcţie inovatoare şi controversată în acelaşi timp o reprezintă folosirea organismelor modificate genetic (OMG. pe de altă parte. este exportată în afara ecosistemelor şi consumată pe arii restrânse. Folosirea OMG in productia de alimente O directie inovatoare si controversatã în acelasi timp o reprezintã folosirea organismelor modificate genetic (OMG) (tabelul nr. Dispunerea lor spaţială era condiţionată de extinderea spaţială a biotopurilor naturale favorabile plantelor de cultură. Aproape întreaga cantitate de resurse alimentare mondiale era realizată. unde se declanşează dezechilibre ecologice. mergând până la dezechilibrarea completă a agroecosistemului. ameliorarea speciilor constituie unul din factorii motori care au permis valorificarea din ce în ce mai eficientă a biotopului agricol. cartof. ele s-au lărgit prin amenajări artificiale ale acestor biotopuri. respectiv pentru a spori eficienţa utilizării resurselor de energie şi de substanţă. prin aplicarea rezultatelor cercetării ştiinţifice explică randamentul sporit în conversia energiei solare. dar şi cu ritmul de diminuare a rezervei organice reprezentate de humus. batate. fapt ce face ca. Pe de altă parte. restrângerii speciilor cultivate şi. păsări). energie şi informaţie. Principalul avantaj care a promovat OMG-urile îl reprezintă posibilitatea de a obţine într-un timp incomparabil mai scurt calităţile dorite pentru o specie. bovine. ci chiar cantităţi apreciabile de sol. Cu timpul. potenţialul de producţie şi însuşirile de rezistenţă ale soiurilor/raselor constituie cheia de boltă pentru asigurarea continuităţii recoltelor. să fie îndepărtate din agroecosisteme nu numai anumite elemente. sunt dependente de om. fără a exista o legătură filogenetică. recoltele se ridică la maximum posibil în condiţiile unui aport optim de materie. randamentele fotosintetice şi ale asimilării fiind îmbunătăţite comparativ cu cele din natură. ele fiind cunoscute si sub denumirea de organism 38 . Materialul biologic În ecosistemele agricole. porumb. şansele noilor generaţii etc. înlăturând prin agrotehnică producătorii de biomasă neutilizabilă în dieta proprie sau a animalelor domestice. reprezentând resursele alimentare pentru om şi animalele domestice.

impactul indirect asupra ecosistemelor. cu care se asociazã frecvent. trophos – hranã). Alte metale grele. siderurgie. Impactul de mediu este similar cu cel al SO2. Ti s. pãtrunzând cu usurintã în plante datoritã similitudinii cu molecule de dioxid de carbon. fãrã participarea microorganismelor. Pb. mai ales în organismele rezistente. si asupra sãnãtãtii umane. astfel cã speciile putin tolerante îsi scad efectivele sau chiar dispar. stocarea hidrocarburilor. organomercurice (folosite ca insecticide). în acelasi timp. poluarea apei poate îmbrãca mai multe forme: organicã. sunt cadmiul.V. Principalul impact ecologic îl constituie scãderea concentratiei de oxigen dizolvat. Cd. prin combustia benzinei cu plumb (a cãrei cifrã octanicã este îmbunãtãtitã prin adãugarea tetraetilului de plumb. putând induce diferite tipuri de cancer.. cu mare putere de volatilizare. Are impact asupra vegetatiei. bacterii). în special a celor neferoase. .metale grele – sunt eliminate în procesele industriale de prelucrare a metalelor. iar abundenta de “hranã” favorizeazã dezvoltarea 39 . în special a combustibililor fosili cu un continut ridicat de sulf (cãrbuni inferiori. Poluarea chimicã sau toxicã.pulberile pot fi sedimentabile (praf) sau în suspensie (funingine. neutralizarea lor fiind de naturã chimicã sau fizicã.oxizii de azot (NOx) – provin în proportie de 70% din transporturile auto. mai ales la copii. Principalul effect ecologic nu se datoreazã toxicitãtii sale ci este rezultatul acumulãrii lui în atmosferã. în cele de incinerare a deseurilor menajere si. componentã naturalã a aerului este. si implicit omul.) – provin din arderea incompletã a combustibililor lichizi. fum) si rezultã din cele mai variate activitãti.) sau neutre. iar diminuarea efectului va trebui sã porneascã de la sursele de poluare. Sunt toxici în sine pentru organismul uman. metalele grele (Cd. sau prin interactiunea cu ceilalti poluanti atmosferici. 56. putând transfera poluantii în ecosistemele terestre sau chiar omului. Este un oxidant foarte puternic (folosit si în epurarea avansatã a apei) care distruge rapid tesuturile vii. Principalul avantaj care a promovat OMG-urile îl reprezintã posibilitatea de a obtine într-un timp incomparabil mai scurt calitãtile dorite pentru o specie. cu efecte nocive asupra sãnãtãtii omului. zincul etc. Hg. respectiv azot si fosfor. de la industrie (producerea cimentului..transgenice.dioxidul de carbon (CO2). Zn. îndeosebi când deversãrile se fac în ape stagnante. petrol greu). . 55.dioxidul de sulf (SO2) – rezultã din procese de ardere. afectând cu precãdere cãile respiratorii. Astfel de substante au în general toxicitate ridicatã. în interactiune cu alti poluanti. În functie de natura lor chimicã pot fi toxice (dacã sunt încãrcate cu Pb. Plumbul actioneazã cu precãdere asupra sistemului nervos reducând capacitatea de concentrare.). În cazuri grave. în ecosistem mentinându-se numai formele de viatã anaerobe (în general. este determinatã de deversarea de substante organice în general de sintezã (inexistente în naturã) si anorganice în stare solvitã (dizolvate). În aceastã categorie sunt cuprinse substantele organoclorurate. Cumularea lui în organism este cunoscutã sub denumirea de saturnism. . sansele noilor generatii etc. Este toxic prin capacitatea sa de a bloca hemoglobina si astfel oxigenarea organismului. si asupra sintezei de hemoglobinã.compusii organici volatili (C. productia si utilizarea unor compusi organici de sintezã.ozonul – se formeazã prin mecanism fotochimic în prezenta gazelor de esapament. la care se adaugã aceea de a „manipula” însusirile favorabile dincolo de barierele genetice interspecifice. Efectul toxic apare datoritã imposibilitãtii “utilizãrii” acestor compusi. dar în acest caz sporeste toxicitatea altor poluanti atmosferici (în special a dioxidului de sulf).fortificat consumatori Argumentatia ostilã utilizãrii OMG-urilor pleacã de la considerente cum sunt: riscul potential pe care îl comportã în relatia directã cu sãnãtatea. Un alt aspect important în acest caz îl reprezintã substantele care nu “ucid” imediat dar care. Poluarea aerului nu este altceva decât acumularea componentelor astfel încât sunt depãsiti parametrii fizici sau chimici la care majoritatea formelor de viatã. s-au adaptat.a. ceatã toxicã. arderea combustibililor etc.monoxidul de carbon (CO) rezultã din arderile incomplete în motoarele autovehiculelor (mai ales cele care folosesc benzinã) si a combustibililor fosili. . Acumularea poate genera “ploi acide” si. “pompat” în atmosferã de efortul omului de a-si procura energia prin arderea combustibililor. se poate ajunge la eliminarea totalã a oxigenului. ca agent antidetonant). fizicã. de asemenea. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de eutrofizare (euris – larg. mercurul. . Poluarea organicã este consideratã cea pe care o determinã deversarea de substante organice fermentescibile. autovehiculelor etc. Tipuri de poluare a apelor În functie de predominanta unui anumit tip de poluant si de natura proceselor pe care le declanseazã.O. respectiv de la reducerea emisiilor. O formã particularã a acestui tip de poluare este cea rezultatã în urma cresterii concentratiei de substante nutritive. se pot acumula. . biologicã. adicã substante care pot fi descompuse de microorganismele din apã în conditii de aerobiozã (în prezenta oxigenului) sau anaerobiozã (absenta oxigenului).Poluanti atmosferici si efectele lor Prin efecte si cantitate cei mai periculosi poluanti atmosferici sunt considerati: . la concentratii relativ mici distrugând organismele vii si o persistentã îndelungatã.) pânã la simpla deplasare a pietonilor. chimicã. Cu. . Hg etc.

cu implicatii complexe în ecosistemele acvatice. Dar. dupã moarte. poluantul este reprezentat de particulele solide. dincolo de această perspectivă globală. ar putea deveni efectivă în anii 2025. întrucât reprezintã contaminarea apei cu bacterii patogene pentru om si/sau animale.A au fost impuse zile fara automobile. Germania. temperaturã). care poate influenta direct speciile de plante si animale (inducând o anumitã selectie a lor) sau indirect. Variabilele presiunii antropuce asupra resurselor naturale-factorul demographic În ecuaţia resurselor pot fi identificate numeroase variabile care influenţează nivelul presiunii exercitate de umanitate asupra fondului de resurse din mediu. Acestea scad simtitor transparenta apei si.zile fara automobile. Tari ca Olanda. . care devin. dacă nu un motiv de îngrijorare.Incepand cu anul 2000 in L. intensitatea luminii pe baza cãreia algele reoxigeneazã apa prin procesul de fotosintezã. sunt putin rezistente în afara gazdei la actiunea factorilor de mediu externi (aer. Poluarea fizicã îmbracã. dinamica populaţiei. preţul exploatării. Particulele solide afecteazã si direct fauna macroscopicã.. multe dintre ele au forme de închistare foarte rezistente. • factori economici – evoluţia cererii. Belgia. douã forme: poluarea cu materii în suspensie si sedimentabile si poluarea termicã. prin modificarea concentratiei de oxigen dizolvat. la nivel de 7 miliarde şi jumătate. prin care parcurg etapele dintre infectii. Următoarea dublare. Cu toate acestea. .Impactul antropic prin supra exploatarea resurselor-solul 40 . În 1975 pragul de 4 miliarde a fost depăşit. poluanti organici. implicit. conducând la efectele mentionate mai sus. în principal. În primul caz. pe de o parte. astfel fiind imbunatatite serviciile de tranzit iar numarul accidentelor a scazut . de agrement. geologici etc. rata de creştere anuală şi timpul de dublare în ani. si chiar garaje speciale . În general.. Danemarca. Impactul ecologic este agravat de toxicitatea substantelor care sunt prezente în aceste particule. iar după ipoteza de bază a Naţiunilor Unite. insolubile. Poluarea biologicã se apreciazã mai ales în raport cu utilizãrile menajere (apã potabilã).celule de circulatie – intr-un oras suedez in 1970 zona de centru a fost impartita in 5 sectoare triunghiulare pentru a reduce circulatia automobilelor si a incuraja folosirea mijloacelor de transport in comun. Acestea constituie un pericol potential în apele de loisir.). de industrie alimentarã. zootehnice. al XIX-lea). aceste organisme fiind adaptate unui mod de viatã parazit.algelor planctonice (unele dintre acestea chiar toxice). iar pe de altã parte intensificãrii activitãtii microorganismelor aerobe.controlul tehnic si intretinerea automobilelor. lacuri. care în functie de dimensiunea lor rãmân în suspensie sau se sedimenteazã. • factori tehnologici. Într-adevăr. consumatoare de oxigen. este esenţial să sesizăm disparităţile regionale pe care le disimulează.Masuri de control al transportului in centrele urbane . sunt foarte diferite în funcţie de regiunile considerate 59. blocând cãile respiratorii. fizico-geografici. adică depăşirea pragului de 8 miliarde de locuitori. servicii de inchiriere. litorale si mai putin în apa potabilã (supusã unor tratamente fizice si chimice sau preluatã din perimetrul unor zone de protectie). Acesteareprezintă. masura menita sa scada concentratia de ozon si de CO2 din aer.interdictii de parcare – asemenea interdictii micsoreaza numarul de masini care pot parca in anumite zone dar nu au nici un effect asupra numarului de masini care le traverseaza. scãderii solubilitãtii oxigenului odatã cu cresterea temperaturii. locuri speciale de parcare. adică o dublare în aproximativ 130 de ani. . dar viteza de creştere a efectivelor umane este actualmente la maximum. De cele mai multe ori este vorba de o crestere a temperaturii apei. cel puţin un motiv de reflexie. Au trebuit mai mult de 2 milioane de ani pentru ca populaţia umană să atingă un miliard de indivizi (începutul sec. Automobilele particulare nu puteau trece dintr-un sector in altul. Factorul demografic S-a observat o încetinire a ratei natalităţii.controlul riguros al vehiculelor si intretinerea regulate a acestora asigura respectarea normelor de emisie de poluanti si aduc astfel un aport important la eforturile de diminuare a poluarii 58. au extins reteaua de drumuri rezervate biciclistilor. nivelul educaţional etc.in unele orase intr-o zi este interzise circulatia pentru automobilele cu numar de inregistrare fara sot iar in ziua urmatoare sunt interzise cele nu numere cu sot.Astfel circulatia a fost rarita si poluarea redusa intr-o zona in care intra zilnic 1 mil de oameni.salariatii lucreaza acasapastrand legatura cu biroul prin telefon si computer .telenaveta.este cea mai raspandita forma de transport din lume iar autoritatile incearca sa incurajeze folosirea ei. transportului etc. 57. efectivele. În 1930 s-a atins pragul de 2 miliarde.restrictiile de acces – in 1977 in Buenos Aires a fost interzisa circulatia automobilelor particulare in zona de centru a orasului in zilele de lucru intre orele 10:00 si 19:0.ciclismul. luminã solarã. • factori naturali – climatici. Poluarea termicã este o altã formã gravã. stabilizarea efectivelor nu se va produce înainte de jumătatea secolului 21. Aceasta se datoreazã. adică o dublare în 45 de ani. care ţin de posibilităţile tehnice deexploatare şi verificare a diferitelor tipuri de resurse. printre care menţionăm: • factori de ordin demografic (numărul de locuitori.

de cresterea cererii de produse alimentare. de altfel nu întotdeauna avantajoase. Degradarea biodiversitatii prin modificarea si distrugerea habitatelor Distrugerea si fragmentarea habitatelor sunt considerate cele mai importante cauze ale erodãrii biodiversitãtii. s-a restrâns suprafata agricolã în Europa. în America Centralã si de Nord cu 0. În acelasi timp. întrucât factorii care limitau creşterea populaţiilor nu mai acţionează cu aceeaşi intensitate în noile condiţii. Astfel. prin efectele poluãrii asupra conditiilor de viatã ale speciilor. Astfel. Lucrãrile de asanare a zonelor umede pentru a atrage noi terenuri în circuitul agricol au devenit o practicã curentã începând cu secolul al XIX-lea.1991. Zambila de apă. pãsãrile prãdãtoare constituie ultima verigã a acestor lanturi. acestea pot genera probleme pe termen lung sau chiar permanent. codalbul.7%. circa 12 milioane de kmp (respectiv 20% din pãduri). 41 . cormoranul mic. într-un an. De asemenea. Dupã acest prag. Louisiana şi Texas cheltuiesc anual 11 milioane dolari în încercarea de a limita creşterea ei. fenomenul se intensificã. altele sunt cultivate o datã la doi ani. Plantele exotice formează adesea monoculturi înlocuind speciile indigene. Aceastã dinamicã nu evidentiazã si variatiile calitative. Perioada marilor descoperiri geografice a reprezentat şi începutul unor transformări ireversibile în ecosistemele din noile teritorii. din 1700 si pânã în 1980 au dispãrut. În SUA. de exemplu. precum si ponderea relativã reprezentatã de fiecare a cunoscut variatii semnificative odatã cu intensificarea presiunii prin cresterea populatiei.). presiunea demograficã si caracteristicile naturale ale solului sunt factori care actioneazã în favoarea agriculturii extensive. a căutat să-şi aducă speciile familiare. în mare mãsurã. iar cele de pe acelaşi nivel nu reuşesc să le concureze. fiind al doilea factor după distrugerea şi modificarea habitatelor. Ori de câte ori omul a stabilit noi aşezări la mare depărtare de cele de provenienţă. cum sunt pelicanul cret. Efectivele unor specii cum sunt vulturul negru. introduse) au în multe cazuri comportament invaziv. Deoarece populaţiile speciilor exotice se regenerează. lopãtarul sunt amenintate datoritã restrângerii suprafetelor cu stufãrisuri si ape de micã adâncime. zãganul. gaia albã. unele soluri permit obtinerea de douã recolte. Alte specii. respectiv terenurile arabile. iar în Federatia Rusã cu 1%. Astfel. întrucât mlastinile sunt ecosisteme de mare productivitate si diversitate. prin reducerea celei forestiere. în perioada 1989. furnizoare de hrană şi alte bunuri. dar şi a altora care s-au adaptat să trăiască în apropierea omului (şobolani. Poluarea cu substante chimice de sintezã cu toxicitate ridicatã si (sau) cu predispozitie de concentrare în verigile superioare ale lanturilor trofice a afectat numeroase specii. Reducerea suprafetelor împãdurite a devenit un fenomen mondial.9%) si Africa (5. conducând chiar la distrugerea lor. cu un rol fundamental în mentinerea echilibrului biologic natural (regularizarea cursurilor de apã. Agricultura extensivã reprezintã cel mai important factor de presiune sub raport spatial. Aici. Suprafata acestora.Supraexploatarea solului este legatã.8%. soldate adesea cu dispariţia speciilor indigene (autohtone). El se manifestã în raport cu cele mai importante tipuri de ecosisteme. în medie cu 1. gãinusa albastrã de baltã a dispãrut din Sicilia si Sardinia din cauza desecãrii mlastinilor. întrucât ponderea arabilului a crescut pe seama pãsunilor. pãsunile si plantatiile viti-pomicole. iar pe ansamblu. acvila de stepã. soimul cãlãtor au scãzut alarmant datoritã intoxicãrii cu pesticide organo-mercurice sau organo-clorurate. În acelasi interval. solurile lateritice). pisici etc. întinse suprafete fiind defrisate pentru extractia lui. şoareci. acestea suportã si presiunea comertului cu lemn tropical. mai accentuat în America de Sud (12. Pe ansamblul planetei. Astfel. fânetelor. Acestea au fost considerate întotdeauna ca victorii hotãrâtoare ale omului asupra naturii.). 61. iar altele îsi pierd potentialul productiv dupã 4-5 ani (cum sunt. Efecte globale (modificãrile climatice) si regionale (ploi acide) conduc la schimbãri în structura biocenoticã. acestea reprezentând primul pas sau transferul voluntar.7%). Poluarea afecteazã habitatele. înlocuind vegetaţia naturală. În plan ecologic însã este mai degrabã vorba de insuccese. a invadat numeroase ecosisteme acvatice în SUA.0%). ea produce pagube însemnate şi în Africa. Mai mult. fânetele. concomitent. fertilitatea naturalã influenteazã semnificativ productia agricolã. speciile de pe nivelurile trofice inferioare nu au adaptări care să permită evitarea noului prădător/parazit. are loc şi un transfer involuntar al speciilor simbionte sau parazite.8%. Oceania (9. spatiul de hranã al planetei cuprinde terenurile agricole. pe seama pãdurilor tropicale. plantă acvatică originară în America de Sud. Aceasta se manifestã direct prin reducerea suprafetei ocupate de ecosistemele naturale. în favoarea terenurilor cultivate. În majoritatea cazurilor. 60. care concentreazã o mare diversitate de organisme – pãdurile si zonele umede. cunoscute ca fiind ecosistemele cu cea mai mare biodiversitate. Statele Florida. Degradarea biodiversitatii prin transferul de specii Contribuie puternic la diminuarea biodiversităţii. sau indirect. ceea ce le expune la influenta nefastã a pesticidelor sau altor otrãvuri folosite în momelile din capcanele pentru vulpi si lupi. “alimentarea” solurilor si apelor litorale etc. se consideră că 42% din speciile de pe „lista roşie” au ajuns aici ca urmare a prezenţei speciilor exotice. terenul agricol a crescut cu un ritm mediu de 1. cu deosebire în tãrile în curs de dezvoltare din zonele calde. de exemplu. acvila de câmp. Speciile alohtone (exotice. iar scara de timp pe care actioneazã anuleazã posibilitãtile adaptative ale majoritãtii speciilor.

prin impactul asupra puietului de peşte. a hidrantelor. dezvoltarea luxuriantă în apele lacului Victoria împiedică funcţionarea instalaţiilor de tratare a apei. Supraexploatarea îmbracă diverse forme şi este motivată de satisfacerea uneia sau alteia dintre nevoile din ce în ce mai sofisticate pe care creşterea gradului de civilizaţie le-a generat. în 1950. ele constituie surse de materii prime pentru numeroase ramuri ale industriei uşoare (medicamente. “costul refacerii” nu este suportat pentru nici unul din produsele obţinute. Acvacultura – contribuie la răspândirea speciilor exotice de peşti. Schimbarea climatica poate fi indicate prin inregistrari geologice pe termen lung. răspândirea filoxerei în Europa prin introducerea viţelor americane). iar reînnoirea depinde. Ca urmare. astfel că în 1998 au ajuns în Los Angeles. Containerele asigură un adăpost temporar. masa totală a populaţiei era de 900 milioane tone. lemnul este încă considerat unul din cele mai valoroase materiale de construcţie.Schimbari climatice. numeroase resurse ale biosferei devenind epuizabile sau epuizate. modalităţi agreate sau tradiţionale de petrecere a timpului liber sau de găsire a unei companii “exotice”. veniturile substanţiale care se pot obţine din capturarea speciilor protejate să motiveze populaţia săracă pentru a încălca reglementările şi a continua prigoana acestora. susţinută de liberalizarea comerţului. dar. în multe cazuri şi pe cele ale mecanismelor care asigură existenţa acestora. În Marea Neagră. Principalele căi de transfer sunt reprezentate în prezent de: Transportul containerizat – a permis transferul speciilor nu numai în zonele portuare. devenind de multe ori invazive. 42 . prin schimbarea formelor de relief pe termen mediu si prin schimbarea vegetatiei pe termen scrut. La începutul anilor 90’. va contribui în continuare la transferul de specii. sunt exploatate ecosistemele naturale.definire. dar şi accesul ambarcaţiunilor. dar şi a paraziţilor acestora. Istoria exploatării speciilor este o istorie a involuţiei. Cum am distrus natura Albinele ucigaşe din SUA erau specii hibride scăpate dintr-un experiment realizat în Brazilia. mecanism. în care se încerca combinarea productivităţii ridicate a albinelor africane cu calitatea mierii produse de albinele europene. Relaţia omului cu speciile din floră şi faună a depăşit de mult timp limitele satisfacerii nevoilor existenţiale. de capacitatea lor de a contracara un anumit nivel al presiunii umane. Astfel. Aceleaşi caracteristici sunt valabile şi pentru speciile silvice şi dendrologice. Practic. În acelaşi timp. la asigurarea resurselor alimentare. o dată cu aceasta. Meduzele exotice din Marea Neagra au venit pe această cale. în care omul nu intervine pentru a contracara efectele acţiunii lui. terenuri agricole. în care etapele sunt marcate de extincţia totală sau parţială a speciilor. Contextul economic face ca. fiind preferate de insecte şi reptile. a sărăcirii permanente a zestrei genetice. De altfel. deoarece containerele sunt livrate. astfel că degradarea biodiversităţii specifice va conduce la scăderi şi pentru următoarea componentă – biodiversitatea ecologică. stau mult timp înainte de a fi încărcate/descărcate şi sunt dificil de examinat. În acest context. cantitate comparabilă cu masa de peşte capturată la nivel global într-un an. fără a fi deschise decât la destinaţie.). de stabilitatea ecosistemelor. În plus. Iată numai câteva din motivaţiile care conduc la sporirea presiunii antropice asupra ecosistemelor naturale. ele reprezintă şi vectorii pentru răspândirea unor agenţi fitopatogeni şi a insectelor dăunătoare (de exemplu. dar mai ales pescuitul contribuie încă. vânătoarea şi pescuitul fiind acum limitate de reglementări restrictive. efectele fiind mai puţin evidente. Apa de balast – navele comerciale neîncărcate sunt stabilizate prin umplerea calelor cu apă de mare sau apă dulce şi. Agricultura – speciile de plante cultivate se răspândesc în ecosistemele naturale. ci chiar în locaţiile interioare. iar medicamentele “verzi” şi-au dovedit eficienţa în tratarea a numeroase afecţiuni. dar individualizate ca urmare a izolării geografice. aceasta înseamnă dispariţia sau ameninţarea cu extincţia a mii de specii de plante şi animale. recolte etc. aducându-le în pragul dispariţiei. textile din piele etc. Degradarea biodiversitatii prin supraexploatare Supraexploatarea speciilor afectează mai mult de o treime din acestea. contributii ale sectoarelor economice Definitie=Variatia lenta a caracteristicilor climatice intr-o perioada data de timp ai intr-n loc dat. În fapt. aşa cum se întâmplă în cazul ecosistemelor agricole. cosmetice. Amplificarea comerţului internaţional. multe specii de peşti autohtoni au înregistrat un puternic declin al populaţiilor. Caracterul invaziv s-a manifesta în 1987 şi 1989. sunt transportate specii şi animale acvatice. în totalitate. Această capacitate este de multe ori supraevaluată sau ignorată. 63. capacitatea speciilor de a suporta presiunea acestora a scăzut chiar mai mult. La aceasta s-a adăugat necesitatea eliminării concurenţei pe care o reprezentau pentru păşuni. Deşi putem spune că epoca marilor masacre a trecut. Lumea plantelor nu este exceptată.Astfel. răspândindu-se apoi pe mari suprafeţe. Roiurile s-au deplasat spre nord cu 400–500 km/an. Vânătoarea. Traficul aerian – asigură multor specii o modalitate rapidă de răspândire. la mijlocul anilor ‘80 a fost introdusă accidental o specie de meduză (Mnemiopsis leidyi) provenită din oceanul Atlantic. în numeroase cazuri. confecţii. iar modalităţile de transport s-au diversificat. într-o proporţie semnificativă. cu atât mai mult cu cât comerţul cu specii sălbatice a luat o amploare deosebită în ultimele decenii. 62. ne putem aştepta la atenuarea diferenţelor dintre ecosisteme echivalente. Transferul de specii nu aparţine însă trecutului.

Alti indicatori care evidentiaza schimbarile climatice sunt topirea accelerata a ghetarilor in timpul verii si o crestere cu 10-20 cm a nivelului marii in secolul al XX-lea. Informatiile se combinba intr-o estimare a riscului conform relatiei R=P*G Unde: R=riscul aparitiei unui eveniment neprevazut P=probabilitatea G=gravitatea pericolului Riscul poate fi depasit daca profitul depaseste daunele R=P*(D-B) R=riscul P=probabilitatea D=efecte daunatoare B=efecte profitabile Un mod normal de evaluare a riscului este acela de a lua principalele trasaturi(probabilitatea si gravitatea) si de a le reprezenta grafic Estimarile pot avea rezultate diferite in functie de profesie sex si tipul locului de munca . efectele lor asupra vietii cotidiene pot deveni extrem de grave. Evaluarea riscurilor ecoloigice In evaluarea unui risc ar trebui sa existe o corelatie intre riscul perceput si riscul evaluat. datorita schimbarii conditiilor meteorologice. Uraganele vor creste in intensitate ( Alfred Russel Wallace in 1900 ). Schimbari climatice. Uragane de o mai lunga durata si de o intensitate mai ridicata. intensificarea frecventei aparitiei evenimentelor meteorologice extreme si modificarea modelelor precipitatiilor la scara globala.consecinte Desi aceste fenomene pot parea nesemnificative la prima vedere. ducand la inundatii si secete. care este probabilitatea pentru acest lucru si cat de grave sunt consecintele in aces caz. HFC-uri. Efectele sunt vizibile.Procesul de evaluare consta in a gasi ce anume poate sa mearga prost. agricultura si turismul.0. Australia se va desertifica. Tendinta de incalzire continua. cotribuie la schimbarile climatice prin faptul ca toate utilizeaza tehnologii care schimba compozitia atmosferica prin emisia de gaze cu effect de sera care depasesc limitele admise si care provoaca efectul de sera. 64. Mai putine rezerve de ape in numeroase regiuni ale Pamantului. PFC-uri si SF6). • • • • • • • • • • • • • • • • • • 43 . pot aparea modificari ale ecosistemelor locale. Rezervele de hrana se vor diminua. Bolile tropicale vor fi mai numeroase. Dioxidul de carbon va accidula Oceanul Planetar. de asemenea. Mai putine ploi in numeroase regiuni ale Globului. CH4. N2O. Ierni mai scurte. Mai putine nopti racoroase. Ca rezultat al schimbarii climatice. Mai multe "valuri" de caldura. Mai putina zapada. Nivelul marii va incepe sa creasca Calota glaciara va incepe sa se topeasca rapid (James Hanson). tot mai multe specii vor disparea. Conditii meteo mai greu de prezis.Schimbarile climatice sunt cauzate in mod direct sau indirect de activitatile umane care determina schimbarea compozitiei atmosferei globale si care se adauga la variabilitatea naturala a climei observate pe o perioada de timp comparabila. mai ales prin cresterea temperaturii medii globale cu 0. Se considera ca schimbarile climatice vor determina o continuare a cresterii nivelului marii care va pune in pericol zonele de coasta de pe glob prin eroziune si inundatii.2 grade C de la momentul cand a inceput sa fie monitorizata (anul 1860). 65. si chiar ciclurile globale ale apei pot fi tulburate.6 +/. Ele vor determina. Industria. energia. Mai mult. Majoritatea comunitatii stiintifice a lumii este de acord ca pot fi deja observate schimbari climatice determinate de activitatile antropice ce produc emisii de GHG (gazele cu efect de sera prevazute de Protocolul de la Kyoto sunt: CO2. Futuni puternice in Marea Nordului si sudul Oceanului Planetar. Toate sectoarele economice.

Tehnicile de indentificare se impart in 3 categorii: Cat1-Metode comparative -metoda listei de verificare a procesului -metoda reviziei de siguranta -metoda rangului relativ -analiza preliminare ale riscului Cat2-Metode fundamentale -studiul de risc al functionarii(HAZOP) -analiza WHAT IF -modul de defectare si analiza efectului (FMEA) Cat3. Identificarea si analiza riscului pentru accindente majore Procesul de evaluare a riscului este unul probabilistic.-Metodile diagramelor logice -analiza arborelui de eroare -analiza arborelui de evenimente -analiza cauzei efect -analiza erorii umane Obiectivele principale ale identificarii sunt: -cuantificarea si evaluare riscului -posibilitatea de prevenire si anticipare a modului de producere a acshidentelor si de transformare a lor in acshidente majore -ordonarea dupa prioritati a riscurilor. 66. care permite alocarea optima a resurselor pentru control si gestionari 44 .Atentia publicului ramane rareori concentrata pe o anumita problema chiar daca aceasta este una permanenta sau de importanta cruciala.