P. 1
Ecologie

Ecologie

|Views: 8|Likes:

More info:

Published by: Pantazica Camelia Mirela on Oct 18, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/31/2014

pdf

text

original

1.

Metode de studiu folosite in Ecologie Sistemele ecologice sunt eterogene în spaţiu, variabile în timp şi ierarhizate, de la microcité la lot, de la ecosistem la biosferă. Procesele declanşate de interacţiunea dintre aceste sisteme sunt mai mult sau mai puţin interdependente şi se pot derula pe scări de timp şi spaţiu foarte diferite. Astfel, complexitatea fenomenului ecologic presupune utilizarea unor metode, procedee şi instrumente de cercetare tot atât de complexe şi variate. La un fenomen în care se îmbină aspectele biologice cu cele fizice, chimice, respectiv sociale şi economice nu se pot aplica decât metode de studiu interdisciplinare. Pentru orice ştiinţă, metoda de studiu desprinde din realitate legi, regularităţi, concepte, principii pentru a le introduce în teoria ştiinţei respective. În acest scop, metoda de studiu foloseşte procedee, instrumente şi modalităţi comune pentru activitatea ştiinţifică în general, dar şi procedee specifice domeniului cercetat. Având în vedere faptul că investigarea propriu-zisă a fenomenelor nu mai prezintă restricţii semnificative, reale sub raportul mijloacelor disponibile, cercetarea unui domeniu, rezultatele obţinute sunt influenţate hotărâtor de poziţia teoretică iniţială, de modul în care se abordează problematica cercetată. Modul de abordare şi metoda adoptată constituie astfel elemente teoretice esenţiale în securizarea obiectivităţii ştiinţifice a rezultatelor. În cercetarea ecologică, cu deosebire în studiile de ecologie aplicată, această caracteristică devine o cerinţă prioritară, dat fiind nevoia de a certifica relaţiile cauzale fără de care nu este posibilă justificarea demarării şi derulării proiectelor de investiţii în domeniul protecţiei mediului. Abordarea istorică Priveşte fiecare fenomen, proces ecologic ca rezultat şi, în acelaşi timp, ca pe un moment al unui îndelungat proces de evoluţie. Metoda apare odată cu percepţia darwinistă, iar utilizarea ei se face, de regulă, în completare cu metodele analitice. Abstractizarea ştiinţifică Realitatea ecologică formează obiectul de studiu şi este cunoscută prin intermediul modelelor. Ele reprezintă o formă abstractă a realităţii, păstrând doar elementele materiale şi legăturile esenţiale din lumea reală. Astfel, ecologia utilizează toată gama de modele, de la cele imitative (iconice), sub formă de imagini, filme, desene artistice, la cele de tip index (scheme), care redau legăturile esenţiale dintre componentele unui sistem sau evoluţia cantitativă a unui fenomen (grafice, diagrame etc.). Nivelul maxim de abstractizare se realizează prin modelele de tip simbol, reprezentate de concepte, legi, definiţii, teorii. În cuprinsul lucrării vom folosi toată gama de modele, ele ajutând mult la înţelegerea fenomenului cercetat şi la conturarea măsurilor practice de intervenţie pentru corectarea proceselor dereglate anterior prin activitatea omului sau prin apariţia unor fenomene distructive naturale. Abordarea sistemică În evoluţia sa, ecologia a trebuit să se alăture unor cuceriri esenţiale în lumea ştiinţei. Printre acestea se numără şi teoria generală a sistemelor formulată de Ludwig von Bertalanffy (cadrul nr. 1-5). Majoritatea conceptelor folosite de ecologie nu pot fi înţelese în afara conceptului de sistem. Cu toate acestea, conţinutul şi interpretarea sistemelor este diferit faţă de cel abordat în alte ştiinţe care se ocupă cu studiul lumii vii. Astfel, „în sistematica vegetală şi animală, system înseamnă ordonarea speciilor şi categoriilor taxonomice superioare, conform unor criterii naturale sau artificiale. În sistematica filogenetică, sistemul reflectă ordinea evoluţiei grupurilor de plante şi animale, conexiunile în timp, liniile de descendenţă în cadrul regnurilor vegetal şi animal. În ştiinţele sintetice, care reflectă organizarea materiei, inclusiv a materiei vii, noţiunea de sistem are semnificaţia de ordine în spaţiu şi în funcţionare.” Sistemul este un ansamblu de elemente identice sau diferite între care se manifestă o influenţă reciprocă în mod permanent, astfel încât formează un întreg caracterizat de structură, funcţii şi dinamică proprii. După Durand (1979), patru repere sunt esenţiale în definirea sistemului, respectiv: Interacţiunea dintre elemente (influenţa reciprocă şi permanentă); Totalitatea. Interacţiunea dintre elementele sistemului determină o sinergie care va asigura caracterul de întreg, integralitatea, astfel că sistemul va avea proprietăţi noi, proprietăţi care nu sunt caracteristice pentru nici una din componente şi care nu se pot manifesta decât în prezenţa tuturor elementelor; Organizarea rezultă din structură (relaţii spaţiale), dar şi ca urmare a funcţionării (relaţii temporale) pe baza unei încărcături informaţionale; Complexitatea, dependentă de numărul de subsisteme şi numărul de relaţii dintre acestea. Pentru a avea un sistem, elementele componente (indivizi, populaţii, ecosisteme) trebuie să fie în legătură reciprocă, în mod permanent. Aceste legături dau calitatea de sistem, ele asigurând funcţionarea sistemului. Măsurarea Metoda este utilizată pentru evidenţierea dimensiunilor cantitative ale fenomenului ecologic. Folosind diferite unităţi de măsură specifice unor mărimi cum sunt: energia, temperatura, biomasa, precum şi fenomenelor de transformare ca fotosinteza şi respiraţia, Ecologia reuşeşte să pună în valoare amploarea energiei conservate în materia vie din biosferă, precum şi mărimea antităţilor de substanţă, energie şi informaţie pe care omul le poate atrage în circuitul economic şi social. Astfel, se vor utilize etaloane ca joule, calorie, erg, lux, grad, mol, grame etc. 2. Mediul-concept si tipologie

1

Terra este singura planetă din sistemul solar şi, probabil, din uriaşul număr de planete al galaxiei Calea Lactee în care factorii fizicochimici întrunesc valori compatibile cu formele de viaţă pe care le cunoaştem noi astăzi. Interacţiunile cosmice apărute pe o anumită treaptă de evoluţie a Terrei, în urmă cu milioane de ani, se menţin şi astăzi, permiţând perpetuarea vieţii. Un rol important la apariţia vieţii l-au avut formele de materie şi energie care înconjoară sistemele vii, forme care reprezintă mediul ambiant al sistemelor respective sau, pe scurt, mediul. Acest concept reprezintă o realitate de dimensiuni infinite, care se desfăşoară din imediata vecinătate a sistemului viu, considerat până în spaţii cosmice incomensurabile. Mediul general este constituit din subansamblele de factori cu influenţă directă asupra structurii şi funcţionării sistemelor vii În mediul general, se diferenţiază subansamblele de factori care intervin direct şi semnificativ în structura şi funcţionarea sistemelor vii; ei reprezintă factori ecologici direcţi. Întregul subansamblu este definit prin noţiunea de mediu ecologic direct sau eficient. În mediul direct, se diferenţiază mediul terestru şi mediul acvatic, care se întrepătrund în numeroase situaţii. Diferenţele date de întrepătrunderea cantitativă a celor două medii le subdivid în mediu acvatic stagnant şi aerat sau mediu terestru arid şi umed. Adâncind analiza mediului în funcţie de cazurile concrete, se constată o eterogenitate şi mai mare a acestuia, impusă de variaţia unuia sau a altuia dintre factorii ecologici. Mediul, în sens larg, este reprezentat de un ansamblu de fenomene fizice obişnuite şi forţe majore ale cosmosului. Împărţirea factorilor de mediu în biotici şi abiotici nu este potrivită, având în vedere faptul că numai componentele mediului pot fi clasificate astfel. În plus, nici un factor al mediului nu poate fi exclusiv biogen sau abiogen. Fiecare factor biogen suferă influenţa factorilor abiogeni; la rândul lor, factorii abiogeni sunt uneori profund afectaţi de factorii biogeni, astfel încât delimitarea celor două categorii de factori rămâne pur relativă. Astfel, temperatura şi lumina sunt factori direcţi, abiotici. Temperatura reprezintă o formă fizică de manifestare a căldurii, iar lumina o manifestare fizică a energiei radiante a Soarelui. La suprafaţa terestră, temperatura şi lumina sunt modificate prin acţiunea fiinţelor vii. Factorii ecologici se pot clasifica în factori climatici, orografici, edafici, biotici etc. După perioada în care acţionează asupra organismelor, factorii ecologici pot fi factori statici (cosmici), factori variabili (de exemplu, factorii climatici) (vezi subcapitolul 3.3). Factorii ecologici, împreună cu organismul individual constituie o unitate funcţională. Astfel, mediul în care trăieşte un individ biologic sau, într-o accepţiune mai largă, condiţiile ecologice în care trăieşte o anumită specie, reprezintă habitatul. Acţiunea factorilor ecologici este permanent modificată prin reacţia organismelor, identificându-se pe Terra medii concrete, proprii unor organisme sau comunităţi de organisme. Actualul mediu de viaţă al Terrei se deosebeşte de cel existent înainte de apariţia vieţii. Dintre toate componentele biosferei, cele mai mari implicaţii în modificarea mediului global l-au avut plantele verzi şi omul. Procesul de fotosinteză realizat de plantele verzi a condus şi conduce la instituirea unui sistem de stocare a energiei solare care alimentează permanent şirul proceselor biogeochimice de pe planeta noastră. Prin intermediul fitosferei Pământul devine un sistem antientropic, capabil să înmagazineze energie, bilanţul său radiativ devenind negativ şi apoi echilibrat. Pentru menţinerea echilibrului său actual plantele verzi rămân tot atât de importante ca şi în perioadele anterioare. Omul acţionează asupra mediului, conştient sau inconştient, producând echilibre şi dezechilibre. În funcţie de intensitatea presiunii umane, se adaugă noi elemente create prin activitatea economică şi socială (îmbrăcăminte, locuinţe, unelte cu diverse destinaţii etc.), elemente care modifică mediul şi procesul de percepere a acestui ansamblu de către om. Mediul locuit de oameni poartă denumirea de oikumene(oikumen), nume care la vechii greci reprezenta lumea locuită; aceeaşi entitate se poate defini prin noţiunea de sit sau loc, cu un conţinut mai restrâns, atribuit peisajului modificat de om. Oikumene este spaţiul constituit dintr-un mozaic de medii naturale şi artificiale, create de către oameni. Unii ecologi, pentru a sublinia contribuţia umană la crearea mediului terestru actual şi tendinţa de amplificare a acestei acţiuni în perspectivă, folosesc noţiunile de antroposferă, noosferă∗ sau tehnosferă. Aceşti termeni sugerează posibilitatea disocierii totale a mediului natural preexistent apariţiei omului de cel actual. Ştiinţa habitatului cercetează influenţele sistemului de factori ecologici asupra morfologiei şi fiziologiei mediului, recunoscând nouă tipuri de medii: 1. mediul cosmic – cuprinde forţele fizice care provin din spaţiul cosmic. Acestea sunt radiaţia solară, radiaţiile cosmice, pulberea cosmică, forţa gravitaţională a altor corpuri cereşti ş.a.; 2. mediul geofizic – cuprinde forţele fizice dependente de alcătuirea Pământului – forţa gravitaţională, mişcarea de rotaţie a planetei, câmpul magnetic planetar, tectonica planetei, compoziţia şi structura crustei terestre; 3. mediul climatic – redă zonarea valorilor înregistrate de parametrii climatici – temperatură, insolaţie, precipitaţii, nebulozitate, viteza vântului etc. – pe suprafaţa planetei; 4. mediul orografic – cuprinde formele de relief ale suprafeţei crustei terestre şi ale substratului submarin; 5. mediul edafic – redă compoziţia şi structura solului (în limba greacă edafon = sol); 6. mediul geochimic – redă compoziţia chimică a substratului care reacţionează cu fiziologia organismului; 7. mediul biocenotic – cuprinde totalitatea fiinţelor vii, care edifică biocenozele; 8. mediul biochimic – reprezintă totalitatea produşilor metabolici eliminaţi de organisme;

2

9. mediul hidrologic – cuprinde factorul apă, sub diversele stări fizice ale acesteia. În mod concret, la nivelul biocenozei, mediul apare ca biotop sau ca totalitate a condiţiilor externe care fac posibilă existenţa biocenozei. 3. Principiile proceselor ecologice- unitatea viata-mediu Acest principiu exprimă obligativitatea schimburilor dintre sistemele vii şi mediul lor pentru menţinerea stării departe de echilibru. În acelaşi timp, ca urmare a influenţei reciproce, atât sistemele vii, cât şi mediul se transformă, iar particularităţile mediului se regăsesc în configuraţia sistemelor vii. Schimbul de substanţă între viaţă şi mediu este hotărâtor pentru sistemele materiei vii. Viaţa o datorăm efectului emergent al unor sisteme fizico-chimice cu un înalt grad de complexitate şi structurare, întrucât în materia vie se găsesc aceleaşi elemente ca şi în materia nevie. Totuşi, ce este viaţa? Natura şi definiţia vieţii au constituit subiectul unor dezbateri foarte complicate. Cea mai reuşită definiţie o invocă procesul de evoluţie. Soran şi Borcea (1985) trec în revistă păreri ale unor cercetători din cele mai diverse domenii: biologie, chimie, fizică, filosofie etc. Din aceste definiţii şi păreri se desprinde faptul că, pentru viaţă esenţial este metabolismul (schimbul de substanţe intern şi cu exteriorul) şi conservarea reacţiilor acestui metabolism pe baza păstrării şi transmiterii informaţiei ereditare. Din desfăşurarea metabolismului decurge autoorganizarea şi autoreglarea, care au drept corolar creşterea. O altă opinie, considerăm relevantă, este aceea conform căreia sistemele vii se caracterizează prin: autoreproducere – fără de care informaţia ar fi pierdută după fiecare generaţie; mutaţia – fără de care informaţia ar fi „neschimbătoare” şi viaţa nu ar fi putut să se diversifice şi metabolismul – fără de care sistemul ar regresa la echilibru, unde nici o schimbare nu ar fi posibilă. Respectarea acestui principiu presupune disponibilităţi pentru intrări, precum şi posibilitatea realizării „ieşirilor” de substanţă şi de energie. Informaţia din sistem va determina intensitatea si modul specific de desfăşurare a acestor procese şi va asigura, de asemenea, continuitatea lor. Particularităţile substanţei, energiei şi informaţiei sunt cele care impun, în continuare respectarea următoarelor principii. 4. Principiile proceselor ecologice- principiul parcimoniei Acest principiu trebuie respectat pentru a asiguradisponibilitatea intrărilor de substanţă. La nivel planetar, cantitatea totală din fiecare element chimic este constantă. Sistemele vii preiau continuu aceste elemente. Pentru ca rezerva să nu se epuizeze, ea trebuie recompletată. Cu alte cuvinte, sistemele vii nu pot stoca la nesfârşit substanţele provenite din intrări. La un moment dat, ele vor constitui ieşiri. Continuitatea acestui flux este la fel de necesară ca şi continuitatea fluxului energetic, întrucât substanţa este de fapt purtătorul energiei, „ambalajul” acesteia. De exemplu, atomul de carbon preluat prin fotosinteză de plantele verzi, poate avea următorul parcurs: Se înglobează într-o moleculă organică din frunze. De aici este preluat de o omidă defoliatoare, care apoi hrăneşte o pasăre insectivoră. În corpul acesteia, proteina din omidă este folosită ca sursă de energie pentru zbor. Pentru a îndeplini acest rol, ea va fi supusă oxidării biochimice în procesul de respiraţie. Ca urmare, atomul de carbon va fi eliberat în atmosferă sub formă de dioxid de carbon, devenind astfel disponibil pentru o nouă intrare. Traseul poate fi mai lung sau mai scurt, pot exista perioade de acumulare, atât în etapa organică (cochilii, cărbune, petrol etc.) sau anorganică (calcar). Prin urmare, pentru a menţine continuitatea intrărilor de substanţă, acelaşi element chimic va fi folosit de mai multe ori, fapt pentru care natura este considerată parcimonioasă, zgârcită. 5. Principiile proceselor ecologice- principiile termodinamicii Aceste principii devin caracteristice proceselor ecologice având în vedere modul în care au loc transformările energiei. Astfel, energia nu poate fi creată, ea se transformă după echivalenţe numerice precise (legea conservării sau principiul I), iar aceste transformări sunt însoţite de disiparea unei anumite cantităţi de energie sub formă de căldură (legea entropiei sau principiul al II-lea). Menţinerea stării departe de echilibru se realizează de către sistemele vii prin folosirea unei surse exterioare de energie, independentă de funcţionarea lor. Din punct de vedere energetic procesele din sistemele vii sunt ireversibile. Transferul de energie se corelează cu transferul de substanţă. „În marele laborator al vieţii, există două formaţii principale de organisme – plantele şi animalele –, familii care se deosebesc prin folosirea unor surse diferite de energie. Plantele obţin substanţele cu entropie joasă din substanţe cu entropie mai ridicată (dioxid de carbon, apă şi elemente minerale). Moleculele obţinute, ca toate moleculele organice, posedă o energie mai înaltă din punct de vedere termodinamic, decât dioxidul de carbon, apa şi elementele minerale din care au fost formate. Câştigul se datorează procesului de fotosinteză. Aici, energia solară este asimilată şi stocată în substanţă organică prin miracolul clorofilei. (...) În privinţa animalelor, fenomenul transformării începe de unde l-au lăsat plantele. Moleculele de hrană sunt oxidate în celula animală cu ajutorul oxigenului emanat tot de plante, într-un mediu lichid,

3

furnizând energia necesară pentru căldură, mişcare, percepţia informaţiei, precum şi substanţe pentru componentele materiale ale celulei.” Singurul factor care explică astfel câştigul în ecuaţia colaborării planteanimale- plante este energia solară, introdusă de plante în produsele „vegetale” prin procesul de fotosinteză. Acest câştig se va regăsi în organismul animalelor. 6. Clasificarea factorilor ecologici Componentele mediului influenţează organismele, imprimând o anumită intensitate a proceselor fiziologice (creştere, dezvoltare) şi, corelat cu aceasta, reprezentarea speciei în ecosistem. Astfel, mediul, prin constituenţii săi, devine un factor, un factor ecologic. Dat fiind faptul că asupra unui organism, la un moment dat, nu acţionează un singur factor şi că aceştia, la rândul lor, se influenţează reciproc, se impune o sistematizare şi o delimitare a sferelor de influenţă. Există astfel mai multe criterii de clasificare: a. în funcţie de condiţiile necesare pentru ca un organism să se dezvolte într-un mediu oarecare, se diferenţiază: factori materiali – substanţele necesare unui organism („materia primă”) pentru a fi prelucrate prin metabolism (de exemplu, resurse de hrană); factori condiţionali – furnizează cadrul de preluare şi prelucrare a substanţelor (umiditatea solului, temperature aerului, densitatea apei etc.); factori aleatori – situaţi în afara nevoilor imediate ale organismului şi ale mediului său (în anumite situaţii, pot deveni factori condiţionali) b. ţinând seama de interacţiunile dintre diferiţi factori ecologici, Dajos (1978) îi clasifică în: factori climatici – temperatură, lumină, pluviozitate etc.; factori neclimatici – edafici şi ai mediului acvatic; factori alimentari factori biotici – reprezentaţi de interacţiunile în şi dintre specii; factori antropici, determinaţi de activitatea omului. Pentru a releva modul în care aceşti factori ecologici acţioneazăasupra sistemelor supraindividuale (populaţii) vom prezenta, în cele ce urmează, legile de acţiune în raport cu factorii mediului, abiotic şi biotic. 7.Conţinutul biosferei ca sistem ecologic Nivelul integrator al vieţii la scară planetară este reprezentat de sistemul ecologic numit biosfera. Biosfera formează sistemul biologic planetar cel mai cuprinzător. Ea realizează, în cel mai înalt grad, idealul existenţei unui sistem atotcuprinzător care rezolvă autoîntreţinerea pe baza resurselor interne, cu excepţia energiei, de provenienţă extraterestră, energia solară. Biosfera este sistemul viu global care include în sine toate vieţuitoarele Pământului;ea constituie stratul sau învelişul viu al planetei, cuprinzând în sine, ca subsistem, şi societatea umană.Sub raport ecologic, biosfera se înfăţişează ca un gradient al tuturor ecosistemelor , de la gropile abisale, până la cele mai înalte culmi montane, de la ecuator, la poli. Rezultă faptul că, paralel cu termenul de biosferă, se foloseşte termenul ecosferă (de la gr. oikos – casă, rădăcina cuvântului ecologie).Ecosfera reprezintă sistemul global care cuprinde totalitatea ecosistemelor, respectiv ansamblul comunităţilor biotice şi cel al condiţiilor de viaţă a acestora, reprezentate de componente, mai mult sau mai puţin transformate, ale celorlalte învelişuri. In România, Botnariuc (1976) consideră că termenul ecosferă este mult mai potrivit decât cel de biosferă deoarece cuprinde în structura şi semnificaţia sa, prin prefixul „eco”, relevarea unităţii dintre totalitatea comunităţilor vii (biocenozelor) şi substratul abiotic al acestora. O astfel de precizare pune în discuţie sinonimia celor doi termeni aproximativ echivalenţi. În sens restrâns, biosfera ar trebui înţeleasă ca totalitatea vieţuitoarelor terestre şi a comunităţilor vii (biocenozelor) pe care fiinţele le formează. Ecosfera ar însemna, în sens strict, ceva mai mult decât biosfera, ea incluzând şi ambianţa sau mediul de trai al vieţuitoarelor.Biologii folosesc ambii termeni, atribuindu-le aceeaşi semnificaţie. Noi suntem de părere să fie păstraţi ambii termeni, aceştia conducând atât la îmbogăţirea vocabularului ştiinţific, cât şi la circumscrierea a două realităţi ale naturii puţin diferite. 8. Structura functionala a biosferei Diversitatea generată de dinamica generală a Globului,varietatea climatelor şi, nu în ultimul rând, activitatea umană determină diferenţieri considerabile la nivelul biosferei. Repartizarea teritorială a componentelor cu un anumit grad de omogenitate defineşte structura spaţială, în timp ce modificările care caracterizează dinamica se constituie în structura funcţională a acesteia. Sfera relaţiilor temporale care se stabilesc între componentele biosferei cuprinde o mare varietate de interacţiuni. Prin importanţa pentru fiecare specie, dar şi pentru menţinerea integrităţii sistemelor de pe niveluri ierarhice superioare se remarcă relaţiile legate de prelucrarea hranei, respectiv relaţiile trofice (gr. trophos – hrană). Multitudinea de specii care populează uscatul şi mările poate fi repartizată în patru entităţi care constituie tot atâtea compartimente fundamentale ale sistemului biosferei: producătorii primari, consumatorii primari, consumatorii secundari şi de rang superior, organisme care au funcţia de descompunere. Sunt producători primari plantele autotrofe, plantele verzi terestre, algele şi fitoplanctonul din ape, care utilizează energia solară pentru fotosinteză în care elaborează substanţele organice complexe, pornind de la substanţe anorganice simple. Să ne aducem aminte că funcţia fundamentală a fotosintezei constă în producerea moleculelor de glucoză şi de oxigen, plecând de la dioxid de carbon şi apă, astfel:

4

Calotele glaciare arctică şi antarctică înglobează o cantitate mare de apă dulce. Cl-. ceea ce reprezintă numai 0. Oxigenul atmosferic este.şi zooplanctonului în proterozoic şi cambrian. ponderea acesteia este sub 50%. brom. consumatorii terţiari (care se hrănesc cu cei precedenţi) etc. Ciclul apei Apa condiţionează circulaţia biogeochimică a tuturor elementelor. estimându-se că 95-97% din substanţa vie se transformă. 9. prin intermediul unui ciclu fizic toate învelişurile exterioare ale Pământului. restul apei fiind reprezentat pe continente sau în litosferă. iar în ocean. o evaporare anuală în jur de 400 000 km3. terestre sau marine. iar la nivelul continentelor de 65 000 km3/an. Cea mai mare pondere o are fitomasa pe uscat (circa 99% din biomasa totală). Carbonul. elementele chimice participă la realizarea structurilor. iar salpetrul prin acumularea unor resturi organice atât pe continent. bacteriile care se hrănesc cu materia organică moartă – cadavre. Dispersarea în mediu a elementelor este. Mai mult de 35 000 km3 din cei 100 000 km3 cât reprezintă precipitaţiile continentale provin din ocean şi se reîntorc în 5 . în raport cu mediul. Sunt organisme cu rol de descompunere nevertebratele. fosforul realizează concentraţii mult mai mari în substanţa vie decât în mediul înconjurător Acumularea de către organisme a unor elemente este uneori proporţională cu conţinutul lor în mediu. La altitudini > 5000 de metri sunt prezenţi vapori de apă în atmosferă. cât şi în bazine oceanice. carbonul are o viteză mai mare de circulaţie decât azotul. Sunt consumatori secundari organismele carnivore. incluzându-se fie în molecula ei (oxigenul şi hidrogenul). 1934). 10. În realitate.46 miliarde km3 (1. a două funcţii esenţiale: concentrarea (acumularea) şi dispersarea selectivă a elementelor. lichenii – cupru.8% din cantitatea totală). în mod diferit în funcţie de proprietăţile lor. Energia solară produce. a unor zăcăminte minerale. excreţii. în totalitate. De asemenea. dar pentru aceasta ele depind. cele calcifile ( Saxigrafa aizoon) acumulează şi secretă ioni de Ca2+. şi de transfer dintr-un înveliş geografic în altul prin intermediul organismelor vii. Resursele totale de apă la nivelul Terrei se estimează la 1. multe specii nu se încadrează uşor în această clasificare pe nivele trofice şi pot aparţine mai multor compartimente – consumatori primari şi secundari (specii omnivore). prin ciclul chimic. a reacţiilor chimice şi la ciclurile biogeochimice. Concentraţiile de azot. Se diferenţiază în această categorie consumatorii secundari (cei care se hrănesc cu erbivore).4 Biomasa este formată din fitomasă şi zoomasă. SO42-. acumularea selectiva a elementelor in activitatea biochimica a sistemelor vii Activitatea biochimică a sistemelor vii se manifestă. Apa realizează un ciclu complet ca urmare a impactului energiei solare. materia vie constituie biomasa estimată la 2 429 x 109 tone global. în unele medii organismele concentrează elemente rare: algele brune – iod. ciupercile. a căror concentrare de-a lungul lanţurilor trofice poate deveni periculoasă pentru consumatorii de ordin superior.1% ioni de Na+. apă care revine sub formă de precipitaţii. Guanoul provine din dejecţiile unor populaţii de păsări. după moarte. Astfel. prin realizarea. Ciclul biogeochimic al unui element reprezintă etapele de transformare. resturi vegetale etc. apa mărilor şi oceanelor totalizând 1. care conferă speciilor respective avantaje competitive. Acumularea biogeochimică realizată de organisme în diferite perioade geologice a avut ca efect formarea depozitelor sedimentare. apa trece succesiv din mediul organic în mediul anorganic. Sunt consideraţi consumatori primari animalele care se hrănesc pe seama producătorilor primari. aproape în exclusivitate.4x1018 tone). Astfel. Aceste erbivore produc şi ele materie organică prin creştere şi dezvoltare. rezultat din fotosinteză. Efectul acumulării biogeochimice actuale devine evident în cazul unor metale grele sau substanţe toxice. o funcţie dependentă de organismele mobile. fizică şi chimică. În sistemele vii. de materia organică sintetizată de plantele cu care se hrănesc. consumatori secundari şi terţiari (specii de pradă sau paraziţii erbivorelor şi carnivorelor) etc. Fosforitele s-au constituit din depunerile marine ale fito. care presupune descompunerea şi resinteza moleculei din elementele componente. Zăcămintele de petrol şi gaze naturale s-au format din materia organică transformată. în hidrocarburi. dioxid de carbon se menţin constante ca urmare a activităţii biosferei. inclusiv pentru om. Păsările migratoare transportă la mii de kilometri elementele chimice. Sub aspect cantitativ. ci şi revenirea lor în atmosferă. elemente care participă la formarea acizilor nucleici. parcurgând. bine fixat genetic. în general. respectiv toate organismele care se hrănesc pe seama altor animale vii (producători secundari). plantele halofile (Salicornia herbacea) acumulează până la 10.3 milioane km3 (2. fosforul şi sulful. proteinelor. fie în dispersia altor elemente pe care le transporta. la nivelul oceanelor. prin activitatea organismelor. azotul. iar animalele marine inferioare realizează o compoziţie chimică generală similară cu cea a mediului extern. potasiu. până la 18-20% din cenuşă.2% din totalul global).Concentrarea.3 Prin activitatea metabolică sau descompunerea cadavrelor. în general. excremente. ca un rezultat al perfecţionării selective a metabolismului de-a lungul evoluţiei. această activitate asigură nu numai absorbţia elementelor respective.001% din masa crustei terestre.3 miliarde km3 (97. lintiţa ( Lemna trisluca) – mangan. acestea vehiculează la distanţe variabile de la locul absorbţiei atomii pe care îi pun în libertate în urma proceselor de excreţie sau după moarte prin descompunerea substanţelor care le alcătuiesc. în linii mari. în gaze (Vernadski. independentă de proporţia acestora în mediul extern. biosfera împrăştie în atmosferă şi hidrosferă cantităţi importante de gaze. în timp ce resursele de apă dulce nu se ridică peste 8.6CO2 + 6H2O → C6H12O6 + 6O2 +Q dioxid de carbon + apă → glucoză + oxigen + căldură Energia necesară realizării acestei sinteze este furnizată de energia solară captată de clorofilă şi alţi pigmenţi vegetali. Cele două cicluri se întrepătrund inseparabil în biosferă şi asigură transportul apei pe arii geografice întinse. fenomenul având caracter de adaptabilitate. Acumularea atomilor în organisme este.

Nu este o materie vie pentru că nu are. scoarţă de eroziune. Solul. sunt integraţi în ciclurile materiei din biosferă. unul din elementele esenţiale pentru edificarea tipurilor de climat pe continente: există regiuni cu pluviozitate pe tot parcursul anului (1 000–2 000 mm/an). Ciclul materiei bioinerte Materia bioinertă este o materie specială – nici vie. unde se desfăşoară fotosinteza algelor – inhibată de DDT. în condiţii anaerobe. Concentraţia de DDT creşte pe niveluri trofice superioare. La o cantitate medie anuală de precipitaţii de 71 mm. agregate de sol. Antarctica. Este alcătuit din particule solide şi coloidale. astfel încât ele devin capabile să regleze fluxul de apă care le străbate. 11. alături de temperatură. Bilanţul de apă al organismelor terestre se realizează printr-un permanent echilibru dinamic între aportul şi pierderea de apă. fiinţe vii. Nu este inertă întrucât este îmbibată cu organisme vii. Materia organică tehnogenă. O serie de compuşi organici produşi de industria chimică. apă freatică etc. fie prin infiltrarea lor în sol. Cantitatea de apă infiltrată în sol care depăşeşte capacitatea sa maximă de reţinere se scurge în pânza freatică unde rămâne mult timp sau revine la suprafaţă sub formă de izvoare. până la 25% din total. gaze.). În biotopuri cu umiditate mare. prin degradarea materiei organice moarte în mâlul submarin se deosebeşte de acumulările biogeochimice din mâlul lacului. bogat în bacterii şi necromasă. Intervenţia omului în circulaţia globală a apei este directă sau indirectă. particule elementare de sol. Prin vegetaţie. Rămânând multă vreme în sol. 6 . animale etc. Acest fenomen este deosebit de periculos pentru viaţa din orizonturile superioare ale mării. ei sunt capabili să provoace transformări structurale şi funcţionale în terenurile agricole. este estimată. biosfera intervine în ciclul apei la nivelul continentelor. în agricultură. dromaderul) sau prin adaptări etologice care privesc micşorarea ritmului vital în perioada de maximă uscăciune (animalele de deşert). o trecere permanentă de apă prin atmosferă spre continente şi o revenire a acesteia prin scurgeri în oceane. mai ales pesticidele. substanţe organice moarte. amfibieni) utilizează cantităţi sporite de apă. ajungând în soluri. Antilele Mici. s-a calculat că mai mult de jumătate (404 mm) se reîntorc în atmosferă. . spre suprafaţă. păsări). orizonturi de sol. reîntorcându-se lent în mări şi oceane când rocile sunt saturate are loc. utilizarea industrială. lichide. Între cele două extreme. cât şi pentru prevenirea bolilor transmise deinsecte a condus la un impact generalizat la nivelul biosferei. până în Islanda. microorganismelor. În lacuri.6 Există mai multe tipuri de materie bioinertă: sol. Aceşti compuşi perturbă procesele ecologice atât pe plan local. . localizarea internă a organelor respiratorii (mamifere). Apa din straturile superficiale este absorbită de către rădăcinile plantelor şi este eliminată prin transpiraţie în atmosferă sau se evaporă direct din sol. El se formează prin depozitarea particulelor sedimentare în bazinul acvatic. Diverse ecosisteme reţin cantităţi mici din acestea. Folosirea insecticidului DDT. în contrast cu cele lipsite de precipitaţii sau cu o alternanţă a anotimpurilor ploios şi secetos. alcătuit din corp fizic solid. covor vegetal. În zona temperată. Proporţii însemnate de apă sunt reţinute în litieră. organismele numite hidrofile (rogozuri. Acumularea unor microelemente în urma acţiunii unor bacterii. agave). microfloră şi microfaună. fie prin intermediul curenţilor face ca acestea să ajungă la mari distanţe faţă de locul unde au fost utilizate (de exemplu. tipuri de sol. în straturile acvifere. migraţia atomilor de azot în sol prin intermediul lumbricidelor.acumularea de macro şi microelemente în materia organică Mâlul. Prin microfloră solul acţionează ca reglator al dinamicii elementelor chimice. într-o perioadă estimată la 10-12 zile. realizând următoarele funcţii biogeochimice: . organismele mezofile prezintă un metabolism adaptat alimentării moderate cu apă.mineralizarea fosforului organic prin intermediul microflorei şi a plantelor superioare. Solul este structurat pe mai multe niveluri: molecule şi ioni. solul este un subsistem al ecosistemului terestru. în acest mod. Concentraţia de apă din mediu induce la organisme modificări morfo-fiziologice specifice. prin utilizarea apei metabolice obţinute prin transformarea altor substanţe (gândacul de făină. Cantitatea apei revenită în felul acesta în atmosferă. ca întreg. reducerea cantităţii de apă din dejecţii (antilope. organismelor hipogee. cum este cazul Germaniei. defrişarea influenţează bilanţul apei în sensul accelerării sau încetinirii vitezei de reciclare. prin lanţurile trofice. pentru regiunile temperate la 3 000-7 000 t/ha. . Marea Sudului etc. înainte ca acestea să ajungă la nivelul solului. reducându-şi pierderile de apă prin îngroşarea cuticulei (frunzele de leandru) sau tegumentului (reptile. nici moartă. Covorul vegetal interceptează şi evaporă în atmosferă o parte din precipitaţiile căzute. în păduri. Acumularea apei în lacuri de baraj artificial. În perspectiva teoriei sistemice.mineralizarea azotului. Sub aspect ecologic. În biotopurile cu umiditate redusă.descompunerea necromasei datorată enzimelor produse de bacteriile din sol. solul poate fi considerat pătura superficială a scoarţei unde se dezvoltă plantele şi este mediul de viaţă al insectelor. proprietăţile biologice ale sistemelor vii. cât şi pe plan continental sau planetar. Transportul unor substanţe. irigaţiile. reprezentând evapotranspiraţia. împiedicând infiltrarea în pânzele subterane din subteran sau scurgerea rapidă prin cursurile de suprafaţă. mâl. aici ele fiind mult mai rapide. dezvoltarea la plante a unor ţesuturi acvifere (iarba surzilor. prin acumularea şi concentrarea lor în materia vie. vegetaţie. un pedosistem. insecte). Distribuţia cantităţii de precipitaţii constituie.aceasta prin apa fluviilor (25 000 km3) sau se infiltrează în straturile acvifere (10 000–15 000 km3). organismele xerofile îşi perfecţionează bilanţul hidric. DDT-ul se acumulează în mâl şi apoi migrează. Reprezintă rezultatul interacţiunii dintre roca mamă. unde se produc şi efectele secundare. o parte semnificativă (18%) revenind prin transpiraţia plantelor. fracţiunea aceasta poate ajunge.

Intensitatea iluminării suportă un ritm circadian (zi-noapte). cutremure. ceaţa. Regimul lor este extrem de variabil în timp. de joasă presiune (cicloni). înclinarea şi expoziţia pantelor. Pentru o regiune. solul uşor (nisipos) se încălzeşte mai repede decât solul argilos. Astfel.12. sau favorabile – bălţile cu stufării din Delta Dunării.Precipitaţiile constituie a doua categorie de factori climatici. suma gradelor de temperatură etc. Lumina este formată din radiaţia vizibilă. iar în apele marine. Sistemele biologice individuale echilibrează presiunea atmosferică prin presiunea interioară a corpului lor. Cantitatea de energie calorică ajunsă la suprafaţa ecosistemelor depinde de constanta solară. reprezentând mediul fizic şi chimic al unei comunităţi.Presiunea hidrostatică este dependentă a grosimea coloanei de apă. Ploaia şi ninsoarea reprezintă formele cele mai cunoscute.Presiunea atmosferică rezultă din greutatea cu care apasă aerul asupra suprafeţei terestre. Cantitatea de precipitaţii înregistrată într-o regiune se realizează din ploi determinate de circulaţia generală a atmosferei (ploi ciclonale sau frontale) şi ploi determinate de particularităţile suprafeţei active. Sub influenţa gravitaţiei au loc procese geomorfologice actuale (prăbuşiri de roci. formele de relief influenţează. Diferenţierea presiunii pe orizontală se realizează ca urmare a diferenţelor de temperatură. Diferenţele de presiune pe verticală influenţează accesibilitatea oxigenului. respectiv energia necesară pentru realizarea unui anumit nivel termic este atât alogenă (radiaţia solară). înclinarea şi expoziţia pantei etc. în special în spaţiul subaerian terestru.Orografia este dată de neuniformităţile suprafeţei terestre sau ale fundului oceanic. unghiul de incidenţă a razelor solare. sau în situaţia în care se abordează scări de timp mari. greu. Efectele sunt nefavorabile.76μ. 7 .Gravitaţia reprezintă forţa de atracţie a Pământului pentru toate corpurile din aer. presiunea hidrostatică creşte cu o atmosferă la fiecare 10. Prin însuşirile lor. biologice. care va modifica inclusiv configuraţia determinată de bilanţul radiativ. partea nevie a ecosistemului. reprezentând unul din factorii genetici ai acesteia – suprafaţa subiacentă activă. Accesibilitatea luminii depinde de poziţia geografică (latitudine. astfel: 1. apei sau solului pentru diferite intervale de timp (zi. Nivelul înregistrat de concentraţia elementelor nutritive depinde de caracteristicile stării solide (complex argilo-humic. deplasarea plăcilor – şi exogene (sculpturale) – eroziune pluvială.3 m.Aprovizionarea cu macroelemente (N. altitudine). cât şi autogenă – fenomene geotermale. fiind corelată cu variaţia temperaturii. 8. format dintr-un complex de factori ecologici prezenţi într-o anumită porţiune a suprafeţei Pământului sau a părţii lui subterane care asigură mijloacele materiale necesare biocenozei. Neuniformitatea valorilor gravitaţiei rezidă în structurile diverse care alcătuiesc scoarţa terestră. semnificând distrugere în cazul pădurilor. mai puţin concentrat în oxigen. respectiv substrat). în funcţie de poziţionarea planetei Pământ în raport cu „astrul zilei”. la temperatura de 4°C. ca regim. având în vedere faptul că pe perioade mari de timp abaterile faţă de valorile medii au amplitudini relativ scăzute (<20%). înregistrând valori foarte diferite de la o regiune la alta sau de la un moment la altul. 2. Incidenţa lui nu are caracter de regim decât în foarte puţine regiuni. la 5 500 m scade la 380 mm. Astfel. grindina. eroziune). Astfel. În apele dulci. savanele africane. a bazinelor acvatice şi chiar a atmosferei. chiciura. Originea ei este cosmică. Caracteristicile componentelor mediului fizic Biotopul constituie. în regiunea Subcarpaţilor de Curbură. 13. la care se adaugă bruma. biologică. cu influenţă determinantă asupra climei locale şi regionale. conform accepţiunii generale. Configuraţia depinde de acţiunea contradictorie a forţelor endogene (constructive) – mişcări orogenice. dar şi unul anual. 6. acceleraţia gravitaţională variază în funcţie de relief (invers proporţional cu altitudinea). lună. epirogenetice. Deasupra regiunilor cu temperaturi ridicate se formează zone depresionare. Cantitatea de căldură absorbită depinde şi de capacitatea calorică a mediului de viaţă – uscatul se încălzeşte de două ori mai mult decât apa. dar şi de latitudine (este mai mare la poli şi scade spre Ecuator). fragmentarea. transparenţa apei. Temperatura variază în funcţie de fluctuaţiile radiaţiei solare. regimul termic constituie cel mai constant parametru al mediului climatic. valorile medii fiind arareori înregistrate pentru diferite perioade analizate. pe pantele exterioare cantitatea de precipitaţii anuală delimitează o enclavă topoclimatică datorită valorilor mai mici înregistrate aici ca urmare a manifestării fenomenului de foehn (încălzirea adiabatică a aerului descendent în perioada circulaţiei vestice). nebulozitate. valoare care se va corecta în funcţie de caracteristicile mediului de viaţa. Mediul fizic trebuie considerat drept spaţiul ocupat de diversele populaţii ale speciilor alcătuitoare. grosimea şi coeficientul de transparenţă a atmosferei. K etc. alunecări de teren. fapt care determină circulaţia generală a maselor de aer. P. an). maxime absolute). 5. Variaţia presiunii se realizează. roua. aerul fiind mai rarefiat. amplitudinea termică. antropice etc.39 şi 0. Starea mediului chimic este reflectată de compoziţia chimică a solurilor. Biotopul reprezintă un sistem abiotic sau abiogen. mişcarea şi stratificarea apei. dar şi a troficităţii apei. Parametrii de analiză sunt reprezentaţi de energia reliefului. după fiecare 9.88 m.Accesibilitatea resurselor de lumină se apreciază pe baza duratei de strălucire potenţială şi efectivă a Soarelui. devenind accesibilă prin radiaţia solară.) este un parametru folosit în caracterizarea fertilităţii solului. vulcanism. în general. caracteristicile climei. eoliană. nivală. respectiv radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între 0. în timp ce deasupra regiunilor reci se formează zone de mare presiune (anticiloni). 3.Lumina constituie principala sursă de energie a vieţii. respectiv densităţii.Focul este un factor ecologic rezultat în urma supraîncălzirii terestre sau descărcărilor electrice. temperaturile extreme (minime absolute. Pentru evaluarea resurselor termice se analizează temperaturi medii ale aerului. Caracteristicile componentelor mediului chimic Prin interacţiunea dintre biocenoză şi suportul ei se formează mediul chimic. precum şi locul care ar putea fi ocupat de viaţă în ansamblu şi este analizat prin prisma caracteristicilor pe care le înregistrează următoarele componente (factori ecologici): 1. de pe suprafaţă sau din interiorul său. dacă la nivelul mării presiunea este de 760 mm Hg.Temperatura. 7. 4. respectiv de adâncimea la care ne situăm faţă de suprafaţa apei. altitudinea etc.

). curenţii de adâncime şi migraţia organismelor pe verticală etc. 4. În acest sens. Se consideră că speciile a căror frecvenţă este mai mare de 50% sunt componente constante (specii permanente). cât şi proporţia lor relativă. pe de altă parte. atât din punct de vedere cantitativ. radon). amoniac. Cu cât numărul de specii este mai mare. un indice exprimat prin frecvenţă.95%. în care oxigenul se menţine la concentraţii foarte ridicate – 20. Diversitatea maximă se realizează atunci când speciile dintr-o biocenoză sunt cât mai apropiate ca frecvenţă. Indicii de structura ai biocenozei Într-o biocenoză. cât şi din punct de vedere al influenţei pe care o exercită asupra celorlalte populaţii şi asupra biotopului. Concentraţia de oxigen depinde. Asigurarea echilibrului între intrările şi ieşirile de oxigen este un factor cheie pentru menţinerea capacităţii de autoepurare a apelor din râuri. pentru apa – mediu de viaţă – sunt date de salinitate (concentraţia de săruri solvite) şi de concentraţia de oxigen. respectiv gaze compozite (dioxid de carbon. ci o construcţie produsă de câmpul intern de forţe al biocenozei. Caracteristicile generale.7 Biocenozele au în general puţine specii cu indivizi numeroşi şi multe specii cu indivizi puţini. Termenii folosiţi pot fi numărul de indivizi sau biomasa. prin realizarea listelor de specii. De exemplu. Edificarea biocenozei este realizată de mulţimile de indivizi şi specii. constituie o posibilitate empirică de descriere a ecosistemelor. oxizi de azot etc. 15. plumb. Structura biocenotică a ecosistemului nu este o proiecţie a biotopului. creşte şi numărul speciilor. de obicei. preferenţiale (care pot trăi îndeosebi în anumite biocenoze). Rolul ecologic al azotului constă în diminuarea puterii de oxidare a aerului. Într-o biocenoză. metan. dar şi de prezenţa algelor fotosintetizante. în biocenoză sunt mai multe reţele de interacţiuni. mulţimi exprimate prin forme biotice şi grupări ecologice. cele cu frecvenţă cuprinsă între 50 şi 25% sunt specii accesorii. în Sicilia. este foarte importantă cunoaşterea speciilor. dioxidul de carbon face posibilă menţinerea unei temperaturi mai mari la suprafaţa Pământului şi atenuează amplitudinile termice diurne şi sezoniere.activitatea microorganismelor. cu o suprafaţă de 25 708 km2 s-au inventariat circa 2 600 de specii de plante. speciile respective depinzând de baza lor genetică. acest din urmă mod fiind considerat mai potrivit pentru a exprima bogăţia de indivizi a unei specii în cadrul biocenozei. Diversitatea – exprimă raportul dintre numărul speciilor şi numărul de indivizi dintr-o biocenoză. în timp ce prezenţa oxigenului permite eliberarea energiei necesare susţinerii proceselor vitale şi proceselor ecologice prin respiraţie (oxidare biochimică). Primul factor diferenţiază net biocenozele care populează apele dulci. rolul speciei în transferul substanţei şi energiei într-un ecosistem.Chimismul apei se apreciază prin numeroşi indicatori. 14. Frecvenţa speciilor exprimă secvenţa de probe în care se găseşte o specie dată faţă de totalul numărului de probe şi aduce informaţii în legătură cu densitatea.a. 3. Dacă suprafaţa ecosistemului este mai mare. Lupta pentru existenţa speciei este întemeiată pe autonomia biocenozei în raport cu biotopul.). xenon. devenind un factor ecologic şi pentru animale numai la valori foarte îndepărtate de valoarea specifică mediului neutru . respectiv salinele. Adaptarea speciilor nu serveşte la conservarea şi supravieţuirea biocenozei. kripton. Cele mai multe specii preferă diferite biotopuri. cele mai puţine sunt speciile caracteristice (adaptate strict) şi cele mai multe speciile preferenţiale. Constanţa este. număr de indivizi. iar cele cu frecvenţă sub 25% sunt specii accidentale. diversitate ecologică.Reacţia ionică sau pH-ul influenţează direct accesibilitatea elementelor minerale pentru plante. respectiv concentraţii ale elementelor chimice. hidrogen. Dominanţa speciilor încearcă să exprime rolul mai mare sau mai mic jucat de o specie în cadrul biocenozei. Modificarea pH-ului poate determina şi mobilizarea unor ioni cu efecte toxice pentru majoritatea organismelor (aluminiu. multe dintre ele formând biosisteme. diversitatea va fi mai mare acolo unde numărul speciilor va fi mai mare. Dioxidul de carbon constituie resursă de substanţă pentru plante şi factor al echilibrului termic la nivel planetar. străine (care nu aparţin biocenozei) şi ubicviste (care se găsesc în ecosisteme foarte variate). Fidelitatea exprimă intensitatea legăturilor unei specii cu biocenoza din care face parte.Compoziţia atmosferei reflectă o stare departe de echilibru. iar în Madeira 8 . Echitabilitatea exprimă modul cum este distribuită abundenţa relativă a speciilor unei biocenoze. În cazul în care comparăm două biocenoze care au echitabilitate maximă (proporţii egale între specii). neon heliu.valori care determină arsuri la nivelul ţesuturilor. Echitabilitatea ar fi ideală când toate speciile din biocenoză ar avea un număr egal de indivizi. dioxid de sulf. Caracteristica biocenozei este dată de speciile constante. Se evaluează atât concentraţia absolută a elementelor nutritive. de ritmul dizolvării din aer. Astfel. respectiv specii dominante. Analiza capacităţii de saturaţie a biotopului. lacuri şi a celor marine. se calculează o serie de indici care reflectă structura biocenozei. Speciile cu frecvenţă mare şi abundenţă numerică ridicată în biocenoză sunt considerate specii cu rol esenţial în determinarea structurii şi funcţionării biocenozei. gradul de obligativitate al relaţiilor cu aceasta. fiind la rândul său determinat geologic şi puţin influenţat ca dinamică de prezenţa sau absenţa comunităţilor vii. 2. faţă de numărul indivizilor din celelalte specii. Există astfel specii caracteristice (legate strict de o anumită biocenoză). Alte gaze sunt azotul (78%) şi gazele rare (argon. respectiv omogenitatea sau eterogenitatea unei specii pe întinderea biocenozei Abundenţa se calculează ca raport între numărul indivizilor unei specii.Ordinea biocenotica in ecosistem Biocenoza funcţionează ca un sistem autonom de populaţii. mercur ş.

pentru consumatori există o diferenţiere pe mai multe niveluri. reprezintă căile de vehiculare a materiei în ecosistem. inclusiv cele care includ omul. Metoda a fost pusă la punct de zoologul britanic Charles Elton. Înregistrând biomasa nivelurilor trofice succesive. sub aspect trofic. este imposibilă. erbivorele însumează o cantitate mai mică. iar o altă parte este transformată în cataboliţi. crescând numărul de indivizi din fiecare specie Numărul mare de specii al covorului vegetal se explică prin incapacitatea speciilor dominante de a asimila în întregime resursele mediului şi de a-l exploata până la epuizare. Exemple de lanţuri trofice • în stepă: graminee → gărgăriţe → şopârla de câmp → şoim • în păduri: frunze → omidă păroasă → ciocănitoare → uliul păsărelelor • în bălţi şi lacuri: diatomee → răcuşori → boul de apă → pasăre de baltă (gâscă. într-o biocenoză. nu toată substanţa ingerată prin hrană este convertită în biomasă proprie. în Elveţia. Căile (canalele) reţelei trofice sunt reprezentate de lanţuri trofice. prin instaurarea unui regim de protecţie. Mărimea fiecărui nivel se poate exprima nu numai prin număr de indivizi. Diversitatea ecologică a speciilor este. Cu cât sunt mai variate condiţiile de existenţă dintr-un biotop. tranzitând mai multe biotopuri. constatăm faptul că producătorii au cantitatea cea mai mare de biomasă. Astfel de informaţii sunt necesare pentru stabilirea limitelor. a biomaselor şi energetică. plantele verzi. apoi animalele mici – posedă un potenţial de înmulţire mai ridicat comparativ cu animalele mari. raţă) → uliul de baltă • în mări: diatomee → crustacee → rechin Nici omul este străin de lanţurile trofice. sau materie organică moartă (detritus) → detritivore specializate pe diferite secvenţe biochimice → substanţă anorganică.(796 km2) s-au identificat numai 499 de specii de plante. un organism dintr-o anumită specie. piramida inversă de biotop reflectă mobilitatea crescută a organismelor de pe niveluri trofice superioare. care se deplasează pentru procurarea hranei pe suprafeţe mai mari. precum şi faptul că un animal mare consumă mai multe animale mici. În biotopurile cu condiţii ecologice extreme predomină forme puternic specializate. structura trofică poate fi reprezentată astfel: plantă autotrofă (P) → animal erbivor (CI)→ animale carnivor de ordinul I (CII) → animal carnivor de ordinul II (CIII) (fig. rezultând astfel trei tipuri de piramide: numerică. 16. respectiv dimensiunilor minime necesare pentru menţinerea condiţiilor favorabile pentru o specie. Realizarea piramidei trofice are la bază observaţia că există o diferenţiere între organisme pe baza regimului de hrană. în zona adâncă a lacului Neuchatel a fost identificată o singură specie. pentru ilustrarea interdependenţei dintre relaţiile spaţiale şi cele trofice. în ordinea în care sunt mâncate unele de altele. Dacă aşezăm diferitele populaţii într-o linie. II. Totalitatea organismelor similare din punctul de vedere al hranei şi prin poziţia lor faţă de producătorii primari (acelaşi număr de intermediari) constituie un nivel trofic. Piramida energetică reflectă pierderile energetice la fiecare nivel. respectiv faptul că populaţiile constituie un fel de verigi ale unui lanţ. De exemplu. deoarece nivelurile inferioare servesc drept hrană nivelurilor superioare şi. în ansamblul lor. se poate realiza o altă schematizare. Thiemann (1956) a enunţat principiile biocenotice Principiile biocenotice I. corespunzând randamentului de transfer a energiei la fiecare nivel (10%).Nisele ecologice si coevolutii 9 . cauza constituind-o condiţiile de biotop uniforme şi nefavorabile altor specii. Circulaţia în sens invers. Luând în considerare categoriile trofice menţionate anterior. Astfel. într-un lanţ trofic. 17. la intervale egale şi pe abscisă numărul de indivizi) a fiecărui nivel trofic. aşa s-a cum arătat. pe nivelul trofic al fitofagelor. o parte din hrană nu este digerată. situat pe un nivel trofic oarecare. Este logică această micşorare a biomasei. pentru ca la consumatorii de ordinul trei (carnivorele de ordinul doi) să fie cantitatea cea mai mică de biomasă. constatăm că hrana circulă în biocenoze numai de la stânga la dreapta. de la dreapta la stânga. alteori pe cel al zoofagelor. Abaterea de la condiţiile de existenţă dintr-un biotop conduce la scăderea numărului de specii. Pe baza acestei conexiuni. În fapt.Piramida eltoniana Reprezintă o modalitatea ştiinţifică de ilustrare a diferenţierii funcţionale. într-un sistem de axe rectangulare (pe ordonată notând nivele trofice. cu atât va fi mai mare şi numărul de specii în biocenoza care îi aparţine. Ne dăm seama de existenţa lor dacă luăm în considerare un fapt obişnuit: un organism este mâncat de un alt organism. Forma caracteristică rezultă din scăderea numărului de indivizi de la un nivel la altul. Organismele de pe nivelurile trofice inferioare nu au posibilitatea de a captura şi consuma organisme de pe niveluri trofice superioare. pornesc de la o bază vie. un singur nivel trofic. Toate lanţurile trofice. Uneori poate fi situat. Explicaţia constă în faptul că nivelurile inferioare – plantele. Oferă o imagine sintetică a relaţiilor trofice care se realizează între populaţiile dintr-o biocenoză. după hrana consumată. se hrăneşte cu un organism situat pe un nivel trofic precedent. Dacă producătorii primari constituie. ci şi prin biomasa sau energia înglobată în aceasta. acesta de un alt organism şi aşa mai departe. o funcţie de relaţie între numărul de indivizi şi numărul de specii din ecosistem. aşa cum am menţionat. Astfel. 5-4). Piramida trofică rezultă din reprezentarea. În aceeaşi ordine de idei.

Ordinea biocenotică se realizează prin existenţa unor sisteme de relaţii de tipul: plante – animale fitofage. slab definită spaţial. un lac este adesea intuitiv considerat un ecosistem având contururi destul de evidente prin linia ţărmului. Cele 20 de specii de colibri se interconectează cu 45 de specii de plante. Mulţimea condiţiilor ecologice. simbioze cu ciuperci inferioare – lămâi. Apariţia unor condiţii ecologice limitate. În anumite cazuri. Pe rădăcinile plantelor se dezvoltă o bogată microfloră. Indiferent de conţinutul care s-a atribuit noţiunii de ecoton. În literatura de specialitate astfel de zone sunt desemnate prin termenul de ecoton. relaţiile sale cu comunitatea de specii în care se află. În diferite zone ale globului. la nivelul ecosistemului. cu opţiuni pentru mai multe specii apropiate (dar care diferă între ele prin anumite particularităţi) vor menţine echilibrul speciilor. În acest context. constituie factori ecologici dependenţi de comunitatea de specii. cerbul european – cerbul Wapiti (Canada). leandru. care se hrănesc din mai multe biotopuri.Limitele ecosistemului În practică. Astfel. fără însă să schimbe între ele gene. coevoluţia. Astfel. cu toate că aparţin unor biocenoze amplasate diferit din punct de vedere geografic. Încă din 1897. linia ţărmului este în continuă schimbare datorită fluctuaţiilor de nivel. în ecosistemele naturale nu există nişe libere Sub aspect geografic. relaţiile interne din biocenoză. care constituie limita de demarcaţie faţă de ecosistemele terestre învecinate. se admite existenţa unor zone de discontinuitate între două ecosisteme învecinate. 18. transformarea solului. sisteme patogene. Smochinul. uşor de remarcat din configuraţia biotopului. cui serveşte drept hrană. face ca speciile mai bine adaptate noilor condiţii să tindă să înlocuiască speciile convieţuitoare. plante cu flori – animale polenizatoare. Practic. concurenţă interspecifică. fiindcă nu sunt capabile să digere lignina. Dar. în timp ce nişa ecologică arată „profesia” acesteia. iar în mediile puţin adânci există o zonă de tranziţie. Atinge punctul culminant în situaţia în care dezvoltarea unor plante este legată strict de prezenţa unei anumite specii de polenizatori. Animale – microorganisme. Astfel. Acţiunea lor interdependentă generează. caracterizarea structurii unui ecosistem sub raport funcţional nu se poate rezuma la structura determinată de relaţiile de hrană. În diferite aparate şi sisteme ale organismului animal se dezvoltă bacterii şi ciuperci care concură în metabolism. Dimensiunile nişei pot fi largi sau înguste. între mediul acvatic şi mediul terestru. câmpul ei de activitate. Coevolutia Plante – animale fitofage. plante – microorganisme. sugerând faptul că în zonele de ecoton apar nu numai specii din comunităţile învecinate. În ansamblul lor. pentru că identificarea limitelor între unităţile ecologice nu este uşor de făcut. s-a observat că păşunatul selectiv în pădurile mixte are efecte favorabile aspra diversităţii covorului vegetal.Desigur. apare uneori nevoia de a identifica limitele ecosistemului. gorunul (Europa) – stejarul roşu (America de Nord) îndeplinesc funcţii similare. Nişa ecologică reprezintă funcţia unei specii. relaţia pradă – prădător. De exemplu. sisteme gazdă – parazit. zone care sunt percepute de observator drept zone de tranziţie. mai puţin adaptate. bogat reprezentată în hrana lor. Termitele sunt dependente de ciuperci. Un efect similar are şi invazia rozătoarelor. Coevoluţia redă dependenţa reciprocă a proceselor evolutive ale speciilor. Plante – polenizatori. zonă de frontieră. De exemplu. multe specii de plante formează micorize. ca un subsistem aparte al ecosistemului. care acoperă şi alte formulări: interfaţă. două specii nu pot exista într-o nişă decât segregate ecologic. Clements defineşte ecotonul ca zonă de frontieră între două asociaţii sau două comunităţi vegetale. pot să apară nişe echivalente. fie că este vorba de cercetările ecologice sau pentru necesităţi de gestiune. Odum (1971) consideră că habitatul unei specii corespunde cu „adresa” ei. pasărea colibri este adaptată la polenizarea plantelor din pădurea tropicală. Acţiunea acestora se manifestă pe trei planuri: păşunat. astfel că Johnson (1910) introduce termenul de nişă ecologică. Conform legii lui Gause. în egală măsură. orhidee etc. specii care sunt ecologic conectate între ele. furnicile attide din Brazilia cultivă ciuperci şi se hrănesc cu hidraţii de carbon furnizaţi de acestea prin degradarea celulozei. distrugerea seminţelor. se pot desprinde următoarele concluzii: 10 . în special cele trofice. De exemplu. Odum revine asupra problematicii de delimitare. limitele sunt de natură fizică. unde au loc procese de schimb şi relaţii de competiţie între populaţiile din biocenozele vecine. suprapăşunatul mamiferelor sălbatice nu conduce la distrugerea covorului vegetal. cu posibilităţi de satisfacere. care contribuie la eliberarea covorului vegetal de resturi şi la germinarea seminţelor unor specii vegetale. fiecare specie îndeplineşte un anumit rol prin interacţiunea cu elementele (abiotice şi biotice) ecosistemului. respectiv particularităţile identificate în astfel de spaţii. în realitate. Mai târziu. în biocenozele amplasate diferit. respectiv factori biotici. a mai multor sau cel puţin a două specii. în 1971. zonă de contact etc. cum şi cu cine (pe seama cui) se hrăneşte. Mijloacele prin care se poate face acest lucru nu sunt unanim acceptate. Primele includ păsările răpitoare. bordură. Acestea au rolul de a disponibiliza substanţele minerale necesare plantelor. în timp ce a doua categorie îşi procură hrana numai dintr-un singur biotop. animale – microorganisme. Plante – microorganisme. yucca sunt plante polenizate numai de o singură specie de insecte. dar şi specii caracteristice. Compoziţia şi biomasa covorului vegetal sunt supuse presiunii continue din partea fitofagelor. Practic.

în agricultură. de-a lungul apelor curgătoare există un compartiment fluvial subteran. De exemplu. în ecotonul teren cultivat (cereale) – pajişti. Volumul energiei implicate în acest proces. ecotonul se identifică pe orizontală. în care: B – stocul de biomasă pe un nivel trofic oarecare în momentul t0. pădurile de mangrove. Acest rol de filtru chimic şi biologic a fost studiat cu deosebire în cazul pădurilor riverane. iar limitele spaţiale variază şi ele. În acelaşi timp. Comunitatea biotică a ecotonului reuneşte specii din ambele ecosisteme (biomuri). Ecotonul poate să fie identificat şi pe verticală. poate fi considerată şi drept substanţa organică (biomasa) din cuprinsul unui ecosistem care se acumulează într-o unitate de timp şi spaţiu. cu numeroase nişe ecologice neocupate din ecosistemul agricol. urină. Tipul ecosistemelor care se învecinează influenţează intensitatea şi sensul fluxurilor dintre cele două entităţi. deoarece nivelul factorilor ecologici nu atinge întotdeauna valoarea optimă. Aceasta se explică prin aceea că o parte din hrană a fost utilizată pentru desfăşurarea proceselor fiziologice ale organismului. o cantitate de energie care reprezintă producţia de energie. În piscicultură. cât şi pentru productivitatea secundară se face o diferenţiere între valorile brute şi valorile nete. ecotonul este mai larg în sol decât pe suprafaţa acestuia. transpiraţie. Atât pentru productivitatea primară. definirea lui având la bază modificarea structurii fitocenozei. Cuantumul de creştere a stocului de biomasă la unitatea de suprafaţă în unitatea de timp reprezintă productivitatea biologică. apa. de exemplu. În moleculele organice proprii unui organism sau unei biocenoze este stocată. productia biologică este sporul de biomasă realizat de un sistem biologic (individ. deoarece fauna solului migrează pe orizontală numai după ce se extind şi locurile în care se găsesc condiţii favorabile pentru dezvoltarea animalelor edafice. 20. Astfel. ΔB – sporul de biomasă obţinut după Δt Q – cantitate de hrană acceptată de la nivelul inferior. iar producţia secundară – cocenii de porumb. În cazul ecosistemelor terestre. Astfel.ecotonul nu este o entitate fizică izolată. producţia principală este constituită din boabele de porumb. valoarea brută semnifică cantitate de substanţă organică obţinută prin fotosinteză. Noţiunea de producţie biologică s-a folosit iniţial în agricultură şi piscicultură.ecotonul poate influenţa fluxul de materie sau de organisme între entităţile ecologice adiacente. populaţie sau biocenoză) într-un anumit interval de timp. Această zonă hiporeică. . Rata productivităţii unui nivel trofic redă eficienţa în raport cu nivelul trofic anterior. iar valoarea netă este dată de cantitatea rămasă după ce o parte s-a consumat în procesele de respiraţie. Astfel. semnificaţia fiind diferită de înţelesul pe care îl reprezintă în studiul ecologic. El face parte dintr-un peisaj astfel că formează zone de tranziţie între ecosisteme învecinate. O altă observaţie interesantă este faptul că. Totodată. este o zonă de tensiune ecologică şi cu o stabilitate redusă. formată dintr-un amestec de pietriş. dat fiind biocenoza „incompletă”. se folosesc sintagmele de producţie principală (de exemplu. fluxul schimbului de specii este îndreptat dinspre pajişti spre terenul cultivat cu cereale. Plantele autotrofe realizează producţia biologică primară. La porumb.categoriile si relstiile dintre ele Producţia de biomasă reprezintă una din cele mai grandioase transformări din natură. Într-o unitate de timp. La nivel regional. care reprezintă de fapt recolta. În sens ecologic. iar productivitatea netă rezultă prin scăderea din aceasta a materialelor neasimilabile şi cataboliţilor sub formă de fecale. Dacă ne referim la rata din punctul de vedere al substanţei se obţine formula: B + Q > B+ ΔΒ. la grâu) şi producţie secundară (paiele de grâu). cum sunt. întrucât ele au permis supravieţuirea unor specii relicte. Astfel.Categorii ecologice specifice ecosistemelor acvatice Se diferenţiază în funcţie de caracteristicile mediului de viaţă. El este caracterizat de o dinamică proprie şi are proprietăţi specifice. dioxid de carbon etc. producţia de boabe. prădătorii (o forţă externă) pot îndepărta un cuantum de substanţă organică. de la bacterii la nevertebrate. Pentru consumatori.. deci ale unui ecoton. prin producţie biologică se înţelege numai cantitatea pescuită pe un anumit teritoriu. dar şi al substanţelor antrenate în circulaţie biogeochimică depăşesc cu mult fluxurile intermediate prin activitatea economică. în interstiţiile sale.Productivitatea ecologica. nisip şi argilă ocupă toată câmpia fluvială şi adăposteşte. Astfel.un ecoton nu este o zonă statică de contact între două comunităţi. există situaţii în care aceste zone au devenit protejate. cu grosimi care variază în limite largi. în ecosisteme de ape stătătoare ( ecosisteme lentice) şi curgătoare (ecosisteme lotice). sporul de greutate individual reprezintă productivitatea brută. în cazul producătorilor. având un ansamblu de caracteristici definite în mod unic prin scările de timp şi de spaţiu şi prin forţa de interacţiune între sistemele ecologice adiacente. de data aceasta între două biomuri. zona de silvostepă sau Sahelul sunt considerate având caracterul unei zone de tranziţie. în Sahel variaţii relativ mici în volumul şi repartiţia precipitaţiilor (în sensul scăderii cantităţii lor) conduc la scăderea nivelul resurselor de apă sub limitele de toleranţă pentru speciile caracteristice savanei. o întreagă lume vie. iar consumatorii o producţie biologică secundară. 19. Ecosisteme lentice 11 . .

papură. apare rogozul. Între cele două straturi nu există schimb de ape. Printre dunele de nisip s-au identificat circa 120 de specii de plante arenicole ca varza de nisip. vidră. şalău.). lipsit de oxigen şi. stuful şi papura. grupa consumatorilor incluzând zooplanctonul. precum şi alge brune şi roşii. ridichea de nisip. roua cerului). bizam. algele verzi. care este într-o relativă izolare faţă de ecosistemele învecinate.). brădiş etc. nuferi etc. cât şi cele submerse ca sârmuliţa apei. Lacul Structura biotopului şi structura funcţională sunt bine individualizate. Aici este prezent muşchiul de turbă ( Sphagnum) şi alte specii vegetale (bumbăcăriţă. ciuma apei. Balta Are o adâncime mai mică (3-5 m). Costineşti. mezotrofe şi eutrofe). cu vegetaţie caracteristică bălţilor şi mlaştini oligotrofe care se întâlnesc în regiunile cu climat rece şi umed. în zona litorală. bogate în iod. Năvodari „eşuează” în cantităţi mari alge verzi cu talul lăţit şi marginile ondulate. În cadrul acesteia se deosebesc următoarele categorii: Pelagos Această subunitate a ecosistemului acvatice este formată din organismele aflate în masa apei. plancton – format din organisme de dimensiuni mici. vegetale (fitoplancton – alge verzi. consumatorii se regăsesc în special în rândul vertebratelor care formează nectonul. caracudă. În structura fitoplanctonului intră algele albastre. peşti obişnuiţi (hamsii. încărcat cu hidrogen sulfurat. rechini. foci. lanţurile detritivore şi organismele cu rol de descompunere se situează mai ales la nivelul bentosului. sturioni (nisetru. granite. mlaştină şi baltă. ştiucă. evoluţie. Astfel. păsări şi mamifere (guzgan. suport pentru alge microscopice. în zonele cu şisturi cristaline. care au posibilitatea să se opună curenţilor. implicit. plătică. scaiul vânăt. până în 1984. bacterii şi ciuperci care populează pelicula de apă la locul de contact dintre mediul acvatic şi cel aerian. oxigenat. lintiţa. necton – asociaţie formată din diferite specii de animale. nisip etc. Pe plaja de la Mamaia. categoriile identificate fiind utilizate şi pentru cercetarea celorlalte tipuri de ecosisteme acvatice. de formele aerobe de viaţă. Bentosul ocupă tot fundul bălţilor şi este reprezentat de organisme consumatoare de mâl sau carnivore. fiind dependente de substratul mai mult sau mai puţin stabil şi de accesibilitatea luminii (rogoz. în afara relaţiilor trofice. păstrugă) denumiţi de Herodot „peşti fără oase”. lucerna de nisip. în general vertebrate (şalău. nufărul alb şi galben. sedimentare sau în zonele montane unde substanţele provin parţial din mineralizarea materiei organice animale şi vegetale. cârcelul. dimensiunea determină împărţirea în ecosisteme de lac. Balta este populată de crap.) La nivelul României se diferenţiază două categorii: mlaştini eutrofe. Caracteristice sunt următoarele subunităţi: neuston – populaţii de alge microscopice. Marea Neagră Se caracterizează prin existenţa a două straturi de apă: a) la suprafaţă. categoriile menţionate se diferenţiază astfel: producătorii sunt reprezentaţi de fitoplancton. Plantele (fitobentosul) sunt prezente. algele silicoase. rogoz.17%) şi mai uşor. la rândul lor. Din punct de vedere trofic. guvizi). ştiucă. plutniţa. Tulpinile macrofitelor sunt. dar şi de diferite specii de broaşte. bacterii. pe baza distribuţiei spaţiale a organismelor şi a comportării lor în masa de apă. furtunar ş. Bentos Este formaţiunea care reuneşte organismele de pe fundul bazinului lacustru. denumite popular sălăţica de mare. cegă. În zona malurilor. pelin de nisip. gresii. lin. stratul superficial (mai uşor) plutind deasupra celui de adâncime (mai greu). pipirigul.Sunt de mai multe tipuri în funcţie de dimensiuni. biban. morun. biban etc. cu precădere. Structura spaţială este determinată de distribuţia temperaturii. nurcă etc. În zona de litoral cuibăresc specii de pescăruş argintiu. trestie. iar a zooplanctonului populaţii de rotifere. buzdugan. chiră de mare. compoziţia chimică a apei. Producătorii sunt reprezentaţi de algele planctonice. în care se situează cea mai mare parte a biocenozei şi b) un strat de adâncime (peste 180-200 m). delfini şi. stavrizi. luminii şi oxigenului în raport cu adâncimea Biocenoza este structurată. mai sărat (salinitate – 21-22%) şi mai greu. protozoare. Interconectarea acestor categorii în condiţiile modificării structurii spaţiale datorită variaţiilor climatice permite o economie proprie a lacului. un strat relativ mai dulce ( cu salinitate de 16. castravetele de mare etc Ecosisteme lotice Se diferenţiază în funcţie de particularităţile reliefului străbătut în pâraie şi râuri: a. iar compoziţia chimică a apei le diferenţiază în funcţie de salinitate (de apă dulce şi de apă sărată) şi aprovizionarea cu substanţe nutritive (oligotrofe. albastre) sau animale (zooplancton) care nu înoată activ în apă (sunt purtate de curenţi). animale inferioare care formează perifitonul. sau de la suprafaţa acestora şi care sunt „alimentate” de resturile organice rezultate din activitatea celorlalte categorii de organisme.a. De munte 12 . limba broaştei. să înoate activ. Zoobentosul este format din totalitatea organismelor animale din mâl. pe întreaga întindere şi adâncime a lacului. iar în larg sunt răspândite plante cu frunze plutitoare ca broscariţa.

manifestând diferite adaptări morfologice pentru a evita antrenarea de curenţii puternici. temperatura apei coborâtă. cât şi solvite (100-200 mg/l). copepode pentru zooplancton. crustacee mici. molanul ş. În sectoarele cu viteză redusă. nisip. înfigându-se în substrat. in tarile aflate in curs de dezvoltare. Transparenţa apelor este mare (anulându-se însă în perioadele de torenţialitate – ploi puternice. cleanul. ceea ce afectează puternic viaţa peştilor şi determină trecerea în stare solvită a unor elemente toxice (metale grele. determinat de compuşii sulfuroşi eliminaţi în timpul descompunerii anaerobe la care este supusă materia organică din solul lipsit de oxigen. Pantele au înclinaţii mai mici. în perimetrul mangrovelor aerul este încărcat cu un miros greu. Deşi numărul speciilor de arbori cunoscute sub denumirea generică de mangrove este mic. crap. Dat fiind faptul că solurile sunt în general saturate cu apă. boarţă. ca si intreg continutul de plumb din aer. Dacă mangrovele sunt defrişate şi solurile drenate. acoperind substratul între limita medie şi maximă din timpul fluxului. dar şi o concentraţie de săruri care depăşeşte 1 250-1500 mg/l. În apă sunt prezente atât substanţe în suspensie.În albia puţin adâncă şi îngustă a râurilor şi pâraielor substratul este neuniform format din bolovănişuri.mangrove. Structura pădurilor de mangrove este influenţată de o combinaţie de factori geomorfologici. variabilă de la anotimp la anotimp. aluminiu). nisip. Între acestea menţionăm: presiunea osmotică ridicată pentru a putea absorbi apa dintrun sol salin. Planctonul este mult mai diversificat decât în zona colinară. care şi-au dezvoltat adaptări speciale pentru a supravieţui într-un mediu cu substrat instabil. caracteristice dealurilor subcarpatice. mâl) formând comunitatea biocenotică bentală. Natura migratorie a populaţiilor piscicole şi variaţia sezonieră în input-ul de substanţă organică şi în productivitate primară determină legături extrem de complexe între ţărmurile acoperite de mangrove şi fauna piscicolă din estuare. Variaţia termică mai largă în cursul anului. rădăcini adventive cu rol de ancorare. PH-ul apelor poate coborî până la 2-3. alături de care se întâlnesc zglăvocul. 22. nisip. Pantele mari. doua treimi din cantitatea de monoxid de carbon si. 21. Productivitatea ecosistemului este influenţată de salinitate şi accesibilitatea macroelementelor. lipanul. cladocere) prezente aici au cerinţe mari faţă de oxigen. de la anotimp la anotimp favorizează prezenţa planctonului. molanul etc b. De zone deluroase Malurile sunt mai joase. viviparitatea – seminţele germinează în fructele nedesprinse de pe ramuri şi apoi plantula cade ca o săgeată. Podişului Getic etc. pietrişuri. Solurile sunt cenuşii. inundat periodic pe diferite durate de cel puţin şase ori pe zi. topirea zăpezilor). clean. Transilvaniei. rădăcini aeriene (pneumatofori) cu creştere verticală pe a asigura oxigenarea la nivelul rădăcinilor. formată dintr-un număr mic de populaţii – diatomee. gasteropode) se fixează de elementele substratului (pietre. Debitele sunt relativ mici. cu drenaj slab. uneori discontinue. determinând o viteză de scurgere mai mică. Productivitatea secundară a populaţiilor de peşti din estuare este influenţată de prezenţa mangrovelor pe trei căi: depozitarea substanţelor nutritive şi a energiei. cu acumulări de mâl şi nisip. c. ştiucă etc. În apă apar şi plante superioare submerse. de aici provenind aproape jumatate din oxizii de azot produsi prin activitatile umane. asociaţiile pe care acestea le formează se caracterizează printr-o diversitate foarte ridicată. alge verzi şi albastre pentru fitoplancton şi rotifere. cu viteză de scurgere şi eroziune foarte reduse. controlului fluxului de energie prin sporirea resurselor de hrană şi transferul energiei şi hranei peste limitele ecosistemelor. Delta Dunarii Pădurile de mangrove (mangrovele) sunt asociaţii de arbori şi arbuşti care tivesc litoralurile marine şi ale estuarelor din zona tropicală. viermi sârmă. bogate în materii organice şi slab sau deloc aerate. fiind mărginită de bolovănişuri. Nectonul este reprezentat de populaţii de peşti cum sunt mreana de râu. alge) şi animalele (rotifere. iar concentraţia de săruri dizolvate este scăzută. Nectonul este şi el bine reprezentat (mreană. algele şi numerose specii de nevertebrate (insecte. Plantele (muşchi. Apa solului este în general salină. Programe de control al poluarii aerului in centrele urbane Folosirea automobilelor cauzeaza mai multa poluare decat oricare activitate umana. Avicennia (mangrove negre) Sonneratia etc. Funcţia mangrovelor de sursă de habitat şi hrană pentru ichtiofauna estuarelor este una dintre cele mai populare. ca o componentă biocenotică permanentă. 13 . De câmpie Cursul inferior al râurilor se caracterizează prin albii foarte largi. climatici şi ecologici care determină diferenţierea distribuţiei de-a lungul litoralului. determină o viteză de scurgere mare apei şi formarea de cascade. reprezentativ este păstrăvul. in tarile industrializate. Elementul edificator principal îl constituie arbori aparţinând la genurile Rhizophora (mangorve roşii).). cladocere. aproximativ jumatate din hidrocarburi. albia este mai largă şi adâncă.a. pietriş. larve. Dintre vertebrate. care este transportată în apele litorale adiacente şi aprovizionează astfel zonele comerciale de pescuit. Litiera produsă reprezintă o sursă potenţială de substanţă organică şi elemente nutritive. Ecosisteme mixte. şi alte specii halofile. Podişului Sucevei. comparabilă cubiodiversitatea pădurilor tropicale. oxidarea acestor compuşi duce la formarea de soluri acide şi la scurgeri acide în cursurile de apă.

Degradarea stratului de ozon Substanţe numite CFC-uri (clorofluorocarbonuri) au fost utilizate în spray-uri pentru expulzarea conţinutului. ceea ce a cauzat o scadere a continutului de plumb in sange cu 37%. În concentraţii mari este dăunător. iar pH-ul real e variabil de la o regiune la alta. Ploile acide Sub termenul de "ploi acide" sau "precipitatii acide" se includ toate tipurile de precipitatii . sau a radiaţiilor UV).Chiar in orasele in care predomina transportul cu bicicleta. asupra carbunelui ieftin folosit pentru incalzirea locuintelor si pentru gatit. HNO3. Ploile acide duc la distrugerea suprafetelor date cu lac si vopsea. pH-ul slab acid al apei de ploaie se datoreste faptului ca substantele naturale din atmosfera. determina toxicitatea apei potabile in urma dizolvarii in apa a Pb din conducte si scade transparenta apei. ca agent de răcire al frigiderelor şi congelatoarelor. termocentralele sunt sursa a doua treimi din cantitatea de dioxid de sulf eliberata in aer si o treime pana la jumatate din toti ceilalti poluanti.In majoritatea tarilor industrializate. intre anii 1976 si 1980. întinzându-se de la 15 la 50 km. utilizaţi pentru presurizarea substanţelor lichide în butelii metalice (spray-uri).U. Aceste particule intra in reactie cu vaporii de apa. Cea mai mare cantitate de oxizi se intalneste in orase. impreuna cu ploaia sau 14 .6-5. în special la Polul Sud. ca solvenţi industriali etc. pH-ul ideal al apei de ploaie e 5. În stratul de ozon are loc o transformare continuă între diferitele forme de oxigen. asa cum e CO2. Apoi. adica de zece ori mai multe decat in anul 1950. numarul automobilelor se afla in crestere rapida. Degradarea stratului de ozon s-a atribuit unor cauze:  naturale (o specie de nori existentă la poli. HNO2 si H2SO3. ozonul este eliberat în aer ca un agent poluant. agravand puternic problemele legate de poluare. O alta varianta este “oxigenarea” combustibilului prin adaugarea de alcool. participa in reactie cu apa de ploaie: CO2+H2O H2CO3. SO2 si NOx se transforma in acizii H2SO4. în urma unor procese industriale sau a gazelor de eşapament. mai ales din spectrul UV.7. 23. Acest strat filtrează aproximativ două treimi din razele ultraviolete emise de Soare. afectând plantele şi provocând afecţiuni respiratorii. care intervin cu ponderea cea mai mare. care este egal cu 5. toate programele de control al poluarii se concentreaza in primul rand asupra automobilelor si termocentralelor. ar fi dăunătoare vieţii de pe planetă. ceata. ce contin sulf si azot. numarul automobilelor se va dubla in urmatorii 40 de ani. iar in unele tari in curs de dezvoltare. Pământul este înconjurat de un strat de ozon situat la o altitudine foarte mare. care filtrează majoritatea radiaţiilor ultraviolete dăunătoare ale soarelui. Intrand in reactie cu vaporii de apa. sau pentru stingerea incendiilor. Marirea acestui numar se va manifesta cel mai intens intens in tarile aflate in curs de dezvoltare. zapada. Principalii vinovaţi sunt freonii (CFC – clorofluoro-carbonaţi-). Ploaia acida se formeaza in rezultatul reactiilor din atmosfera cu substante. In prezent se afla in folosinta peste 500 de milioane de automobile in uz particular si comercial. este vorba de „aer ozonat” şi nu de ozon pur. Unele tari promoveaza intens folosirea combustibililor alternativi care ard mai curat decat cei pe baza de titei. De aceea. Dupa ce afost luata aceasta masura S. Energia necesară derulării acestor reacţii provine de la radiaţiile Soarelui.6. 24. Acolo unde benzina cu plumb era inca larg folosita. „Stratul de ozon” este situat în stratosferă. În straturile inferioare ale atmosferei. Ozonul este însă şi un gaz care ajută vieţii.Aceste gaze au ajuns în stratul superior al atmosferei şi au deteriorat stratul de ozon al Pământului. ajungand la un miliard.  antropice. mai ales in zonele urbane. consumul de benzina cu plumb a scazut cu mai mult de jumatate. Absorbind energie.ploaie. Cu exceptia oraselor in care mersul pe jos si cu bicicleta sunt principalele forme de transport. sau altfel spus. transformandu-le in amestecuri acide. cea mai eficienta strategie a fost cea de interzicere a adaugarii acestui metal la combustibil sau scaderea drastica a cantitatii adaugate. stratul de ozon împiedică ca razele UV să ajungă la suprafaţa Pământului şi să producă daune.A. Pentru prima data termenul a fost introdus de Angus Smith. la prepararea maselor plastice expandate. Dacă toate razele ar ajunge pe Pământ. Aceasta depinde de compozitia gazului. fiind însă cel mai concentrat la 20 – 25 km. lapovita. pe suprafaţa cărora se descompune ozonul. Printre aceste alternative se numara amestecuri cu volatilitate redusa – si continut redus de benzen si alte componente toxice. cu ace foarte fine de gheaţă. unde cererea de autyomobile va creste probabil la sfarsitul secolului cu 200%. pierderea lumii vii a bazinelor acvatice. orice program menit sa reduca gradul de poluare trebuie sa fie indreptat in principal impotriva emisiei de gaze de asapament. Formarea in cantitati mari a oxizilor se formeaza in urma arderii petrolului si carbunelui.Iar conform prognozelor recente. duce la scaderea fertilitatii solului. la coroziunea podurilor si monumentelor arhitecturale. având un număr mai mare de molecule de ozon în compoziţie decât aerul obişnuit (care conţine mai ales azot şi oxigen). ce scad pH-ul apei de ploaie. eliminandu-se in urma activitatii umane SO2 si NOx se transforma in atmosfera in particule acide. Practic. ale caror pH e mai mic decat pH-ul apei naturale.

Cd. acid carbonic si acid azotic.5 mor bacteriile bentonice. apa pentru irigaţii este pompată din subteran mai reped decât poate natura să refacă rezervele. Modificările climatice. Niderlanda. Hg.daca nu chiar maine . La acestea se adaugă poluarea aerului din interiorul clădirilor (unde omul îşi petrece aproape 80% din timp) şi la locul de muncă (unde concentraţiile substanţelor toxice pot determina apariţia de afecţiuni acute şi cronice). Poluanţii ajunşi în atmosferă se diferenţiază prin proprietăţile lor fizice (stare de agregare) şi chimice fiind mai mult sau mai puţini predispuşi de a fi neutralizaţi. Sursele de provenienţă a poluanţilor atmosferici sunt extrem de variate. Se construiesc mari rezervoare de apa pentru stingerea incendiilor.Germana catre sf. deşi trăim pe “Planeta albastră”.20 ha). urbanizarea. o disponibilitate destul de redusă a acestora. In Moldova a inceput sa repartizeze loturi pentru vile si nu oriunde. Ploaia acida are o actiune negativa asupra bazinelor acvatice: duce la marirea aciditatii pana la asa nivel. o mare 15 . Cele mai dese ploi acide au loc in SUA. prin poluare. astfel ca. manifestându-se mai ales în apropierea surselor de poluare. Sunt afectate părţile nordice şi centrale ale Chinei.apa Un inventar sumar al resurselor de apă evidenţiază. Australia. întrucât numărul puţurilor de extragere a apei a crescut exponenţial. Apoi. insectele. Si toate acestea au loc ziua in amiaza mare. La pH de 6 mor crevetele. La pH de 4. Dincolo de degradarea lor calitativă. în ciuda unei aparente abundenţe. NV şi S Indiei. "Ploile acide" au fost depistate pentru prima data in R. în măsura în care acumularea poluanţilor va lua proporţii. resursele de apă suportă şi o accentuată epuizare cantitativă.zapada. ca la nelumea: in locurile distribuite se inalta peste noapte palate cu 2-3 etaje si un buncar. poluarea atmosferică a rămas un fenomen exclusiv local. importandu-l din China si Japonia. în oraşe.5 mor pestii. anilor 70 (mai mult de o treime din cele 7. carbon si azot in atmosfera. Sivicultorii incearca sa reintroduca ulmul in Europa Occidentala. extinderea irigaţiilor. benzina sau petrolul. 25. in timp ce bietul taran umbla ani intregi pe drumuri dupa o scandura sau o caldare de mortar.5 milioane hectare de padure ale tarii au fost distruse). Moartea lor duce la acumularea reziduurilor organice la fundul bazinelor acvatice. în cea mai mare proporţie. 26. existând de altfel numeroase clasificări în acest sens. direct sau indirect. Germania. tarile fostei Iugoslavii. delta Niprului … Si nici una in Moldova. la pH de 5. Infestarea mediului inconjurator datorita CO2 furnizat de industrie si de parcul auto se afla la originea pierderilor ireparabile cauzate padurii de "ploile acide". In URSS avem deja 8 rezervatii biosferice: Berezeni (Bielorusia). Impactul antropic prin supraexploatarea resurselor. Aproape langa fiecare sat din Moldova creste imediat. sunt numai câţiva din factorii care conduc spre epuizare. Aciditatea mare a apei duce la descompunerea Al. de altfel deloc de neglijat. a prejudicia resursele biologice şi ecosistemele. dispersaţi sau depuşi pe suprafaţa terestră. Industria chimică şi petrochimică sunt responsabile de numeroase emisii ale celor mai toxici poluanţi. cad la pamant. Prelucrarea metalelor şi a rocilor antrenează în aer pulberi. Slovacia. amfibiile. se trage gaz natural. Cand se ard combustibili fosili. aerosoli de metale grele etc. Cand ploua sau ninge. se modernizeaza parcul tehnic aerian.ne vom pomeni ca intreaga republica va deveni un oras gigant. Din substantele organice depuse la fundul bazinului acvatic are loc eliberarea metalelor toxice. de substanţe ori de energie având o acţiune nocivă de natură a pune în pericol sănătatea umană. care pot rezulta în procesul producţiei sau constituie produse finite. a deteriora bunurile materiale şi a aduce atingere ori a vătăma valorile de agrement şi utilizările legitime ale mediului. Ulterior. unde ar putea sa stea la dos pe timp de ploaie sau sa pastreze o sapa. efectele se vor resimţi la scară regională. Repetec (Asia Centrala). iar omul isi construieste o coliba. cum sunt carbunele. Pb. se emit oxizi de sulf. legate de distribuirea resurselor de apă. in inima padurii. incat este nimicita flora si fauna. Cehia. dispare planctonul.2. Acesti oxizi se combina cu umezeala din aer si formeaza acid sulfuric. fie că acestea furnizează energia calorică necesară în procese industriale sau pentru încălzirea încăperilor sau pentru obţinerea lucrului mechanic necesar deplasării autovehiculelor. Până la începutul anilor ’70. În timpul ultimelor decenii.07 fata de 3. La noi in Moldova. E lucru stiut ca Moldova are cel mai mare jos nivel de impadurire: la un locuitor revine 0. Elvetia. ci pe mica mosie a codrilor.3 ha media pe tara (in Canada sau Finlanda . de procesele de combustie. Baikal . Practic numai apele continentale (subterane şi de suprafaţă) pot fi luate în considerare în evaluarea disponibilităţilor. continentală sau globală. alte tari ale lumii. Astfel. Odata cu castelele de peste noapte sunt construite drumuri pavate. acesti acizi ajung pe pamant sub forma a ceea ce numim ploaie acida. ceea ce duce la scăderea continuă a nivelului pânzelor freatice. aceasta poate deveni un factor restrictiv. Efecte cumulative ale poluarii aerului la scara locala Poluarea aerului este definită ca fiind “introducerea în atmosferă de către om. intr-o buna zi . din cauza încălzirii şi a automobilelor şi în apropierea unor unităţi industriale.F. Adăugând la acestea disparităţile regionale. Plantele acvatice cresc foarte bine in apa cu pH de 7-9. Referindu-ne la sursele antropice acestea sunt reprezentate. Pe intreg cuprinsul URSS impartirea parcelelor nu se face pe terenurile arabile si irigabile. epuizarea acviferelor s-a răspândit de la cazuri izolate la suprafeţe întinse. este instalata lumina electrica. In Germania de Vest s-a trecut la utilizarea benzinei cu continut redus de plumb si la limitarea emisiunilor nocive ale tuturor vehiculelor.

deservind mii de utilizatori într-o regiune de obicei fragilă. Turismul. decât în proporţie foarte mică. pe măsură ce tot mai multe ţări avansează tehnologic. fără să conţină elemente intenţionale. peste 400 de miliarde de barili s-au consumat şi rezervele estimate sunt în jur de 900 miliarde de barili. fiind un consumator de spaţiu şi resurse turistice. Situaţia cea mai critică o înregistrează petrolul. Industria şi consumul menajer afectează resursele de apă nu atât în plan cantitativ. în ciuda eforturilor. În acelaşi timp. pentru a iriga 4. în prima jumătate a anilor ’70 se declanşează criza energetică prin creşterea explozivă a preţului petrolului. de investigare a noi zăcăminte. este puternic dispersată. cu un grad ridicat de concentrare. fiind asociat chiar cu ideea de neocolonialism. paralel cu o continuitate a creşterii consumului. cum este cazul României). Europa Occidentală deşi deţine numai 1. şoseaua transfăgărăşană a distrus valea glaciară Bâlea. De asemenea. în detrimentul factorului natural. 27. Cea mai gravă formă de supraexploatare a resurselor turistice o constituie amenajarea turistică necorespunzătoare. conflicte sociale. O categorie aparte de resurse. Astfel. pe termen lung contribuie la progresul politicilor şi măsurilor de conservare a energiei. care se situează pe locul al doilea în rândul importatorilor. Cifrele însă nu reflectă acutizarea problemei. transformă potecile în ravene şi albii torenţiale. chiar şi în lipsa altor amenajări. pentru acest acvifer. 28. reprezintă peste 90%. peisajul cu stâlpi care invadează versanţii şi platoul Bucegilor. resursele naturale suportă presiunea unei circulaţii turistice mai intense care contribuie la degradarea lor. Petrolul. Astfel se explică structura surselor de energie utilizate. în mare parte. la înlăturarea risipei şi ineficienţei energetice. Aceasta se manifestă fie prin neconcordanţa calitativă dintre resurse şi dotări (de exemplu. Orientul Apropiat. dar a căror importanţă este în continuă creştere. precum şi a progreselor tehnologice în exploatare.combustibilii fosili Progresul omenirii este asigurat de posibilitatea creşterii consumului energetic. Am subliniat rolul agriculturii în epuizarea acestei resurse.2 milioane hectare de teren agricol (cu circa un milion mai puţin decât în 1978). fiind. Turismul contemporan implică şi un impact asupra valorilor culturale prin declinul tradiţiei.8%. puţine pot fi valorificate în procesele productive. impactul manifestându-se ca o modificare a mediului de viaţă pentru organismele acvatice. şi cea mai mare importatoare. florei şi faunei sau a altor obiective turistice pe care le poate deteriora parţial sau total. pot fi semnalate şi cazuri în care amenajarea are la bază motivaţii economice fără a fi corelate cu capacitatea de suport a ecosistemelor naturale. la circa 325 miliarde m³. 51. Orientul Mijlociu şi Apropiat este. deşi abundentă. Astfel. Crearea de căi de acces care pot suporta circulaţie turistică ridicată. Anual se preiau din acesta 12 miliarde m³ de apă. Deşi motivaţia investiţiei este legată de sistemul politic care a permis manifestarea şi înfăptuirea dorinţelor individuale la o asemenea scară. în 1996.parte din vestul S. participă implicit la degradarea şi poluarea mediului înconjurător şi a potenţialului turistic. aducând mii de turişti care. Astfel. Impactul antropic prin supraexploatarea resurselor. o constituie resursele turistice sau potenţialul turistic. Astfel.7% din rezervă. dotarea la un nivel inferior de suport a unor zone turistice care dispun de resurse excepţionale. Peninsula Arabică. Astfel. Acestea solicită concentrarea energiei. şi deosebirile în nivelul de dezvoltare economică. cărbunele şi gazele naturale sunt principalii furnizori de energie pentru societatea actuală. creşterea criminalităţii. telefericul reprezintă o altă modalitate de intensificare a circulaţiei turistice. cât în plan calitativ. rezervele pentru acestea înregistrează o continuă scădere. cea mai importantă zonă de exploatare.U. de intensivizarea transferului de energie. Un exemplu elocvent de epuizare îl reprezintă formaţiunea geologică Oglala – unul din cele mai mari acvifere (pânze freatice) ale lumii. Această diferenţiere spaţială induce numeroase tensiuni. distrugerea dotărilor şi monumentelor de artă. contribuie la consumul acestora cu 16. la nivel global. fenomen cunoscut sub denumirea de “Primul Şoc Petrolier”. ducând la o gravă mutilare a peisajului. Excesul de amenajare conduce la degradarea mediului ambiant şi la scăderea atracţiei zonei prin supradimensionarea factorului antropic. în schimb.2% din exportul mondial de petrol. materialism. fie prin concepţia greşită de valorificare a unor zone. întrucât ea este pe de o parte cel mai mare consumator de apă (peste 52% din consumul total). Practic. În aceeaşi ordine de idei. iar tendinţa este în continuare crescătoare. ca orice activitate umană. aglomerări etc. iar pe de altă parte apa folosită nu se reîntoarce direct. întrucât ea reflectă. Generarea deseurilor 16 . de altfel.A. mai mult de jumătate din consum s-a realizat în ultimele două decenii. generată de sezonalitatea activităţii turistice determină perturbarea proceselor naturale şi degradarea peisajelor. la perturbarea ecosistemelor. Resursele de petrol ridică şi numeroase probleme de ordin geopolitic. Deşi energia se prezintă sub multiple forme. prin sufocarea acestuia.. din ce în ce mai ample. fie prin nerespectarea corelaţiei logice cantitative dintre resurse şi dotări. care a fost iniţial declarată rezervaţie geologică şi biogeografică. iar energia de diferite tipuri. puncte şi obiective turistice. în circuitul hidrologic. Deşi pe termen scurt efectele economice sunt nefavorabile. Africa de Nord. pe pantele mari. Pe aceeaşi scară de mărime se înscrie şi America de Nord. Deficitul total a ajuns. Din figurile 5 şi 6 se observă repartiţia diferenţiată din punct de vedere geografic a principalelor rezerve şi a marilor consumatori. în care combustibilii fosili. Supraaglomerarea. realizând. fie prin presiunea directă a turiştilor asupra peisajului.. poate conduce la deteriorarea peisajului.

Se constata destul de multe preocupari privind imnpactul potential al unui management neadecvat al deseurilor asupra sanatatii umane si asupra ecosistemelor(contaminarea apelor si solului. nocive. de la modul de organizare. sol. armonia rareori au fost atribute ale acestui raport. descrierea. calculatoare electronice etc. calitatea aerului . organisme). Este vorba de raportul de forţe dintre natură şi societate. Sau. direct proporţionale cu acestea. O scurtă privire în istorie. 30. noi.Aceasta ridica importante intrebari asupra capacitatii facilitatilor existente pentru tratamentul final si al depozitarii. • deşeurile minerale lichide. desurile sunt generate de diferite surse: -menajere propriu-zise din activitatea gospodareasca a omului. dar şi a factorilor de decizie nenumărate dovezi ale unui raport de forţe dezechilibrat. Ecologia – continut si obiect de studiu Realitatea ultimelor decenii a adus în atenţia publicului larg. obiectele de folosinţă îndelungată (aparate frigorifice. s-au conturat şi au luat apoi o amploare din ce în ce mai mare preocupările legate de mediul înconjurător. de altfel urme ale civilizaţie moderne. precum si locul si conditii sociale de acceptare a noilor facilitati (de ex:NIMBY pentru controlul depozitelor si instalatiilor de incinerare) Dat fiind faptul ca in orase se desfasoara multiple activitati. a felului cum convieţuiesc plantele şi animalele. Inventarierea.şi interspecifice şi relaţiile cu mediul de viaţă anorganic. pentru a pune premisele unei relaţii armonioase cu natura. abordarea fenomenelor şi proceselor trebuie să fie holistă. Clasificarea deseurilor În funcţie de provenienţa lor. gudroane. suportul informaţional acumulat în diverse alte domenii.etc in special sub forma de hartie si cartoane sanitare. În acest context. nivelul veniturilor individuale fiind. În sens general. precum cele provenind de la băile de decupare şi tratament la suprafaţă a metalelor. -din constructii sub forma de moloz si alte detritusuri minerale. ziare.In conditiile unor realizari in recircularea deseurilor. Impactul ecologic este generat atât de spaţiul ocupat şi de necesitatea supravegherii. NORMALE SAU SALBATICE.). analiza problemelor s-a dovedit insuficientă. din locuinta sa sau din meseriile pe care le exercita in aceasta si care pot fi lichide sau solidfe. ecologia este ştiinţa gospodăriei din natură. dintre sistemele alcătuite de plante şi animale. să cuprindă întregul ansamblu. De exemplu. Deşeurile nucleare provin din laboratoarele de cercetare. cenuşile rezultate în urma incinerării deşeurilor. cât şi de riscul contaminării mediului (apă. peisajul). Cuprind deşeurile rezultate din activitatea zilnică de întreţinere (resturi alimentare. cuprinzând relaţiile intra. din producerea de energie nucleară. arderii combustibililor solizi etc. • deşeuri minerale solide. televizoare. anumite 17 . cu sau fără ştiinţa noastră ieşim învingători din lupta cu natura sau cel puţin din numeroase bătălii. în funcţie de timpul de înjumătăţire al izotopilor radioactivi pe care-i conţin. Se caracterizează prin nivele de activitate deosebite care se menţin diferite perioade. cât de inversarea raportului. solvenţi. energiei şi informaţiei în care se angajează materia vie organizată sub formă de sisteme. Volumul deşeurilor menajere depinde de nivelele de consum. scoli. structurare şi funcţionare la transformările generate de procesele ireversibile specifice acesteia. Examinând însă noile dovezi. -STRADALE URBANE. sărurile de călire cianurică. deşeuri industriale sunt cele generate de procedeele de fabricaţie şi pot fi încadrate în trei mari categorii: • deşeuri organice. -comerciale in special ambalaje mari.) şi alte materiale diverse. aflat într-o stare fără precedent. spitalicesti. REZULTAT AL UNOR deversari sau depozitari necontrolate . Cu alte cuvinte. în cea mai mare proporţie. Fiinţele vii trăiesc în dependenţă reciprocă. ambalaje etc. precum deşeurile de hidrocarburi. astfel încât cunoaşterea umană să acopere toată complexitatea naturii. totusi. Vieţuirea unor organisme în asociaţii permanente nu este întâmplătoare. -din administratie. prese. oamenii. recipienţi etc. modelele de comportament promovate prin religie sunt numai câteva din elementele care ne conving de neputinţa omului în faţa forţelor naturii. explozive sau radioactive. aer. Luând în considerare sensul etimologic . valorile culturale. ecologia are ca obiect de studiu relaţiile de interacţiune dintre materia vie şi mediu. deşeurile se împart în următoarele categorii: deşeuri menajere. cantitatea de deseuri solide trimise spre depozitare pe teren este in crestere. medicale şi. De-a lungul timpului. -speciale. în acelaşi timp. ecologia îşi propune să pună în evidenţă mecanismele intime ale vieţii pe Terra. rezultă un raport om-natură supraunitar. Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul relatiilor de interacţiune din biosferă. ale proceselor naturale de transformare ale substanţei. mai concret. caroserii. percepţia fiecărui om. edituri. utilizarea terenului. Faptul că situaţia actuală nu are precedent este explicat nu atât de dezechilibru. corespunzand unei tendinte generale si in generarea deseurilor. valorificând. Ecologia este domeniul ştiinţific care dispune de instrumentarul specific şi nu numai pentru a răspunde acestor cerinţe. în general. Pentru a găsi soluţii. Tot în această grupă sunt cuprinse materialele reziduale rezultate în procesul de depoluare a apei şi aerului.) deşeuri legate de folosirea automobilelor (pneuri. 29. precum nisipurile de topitorie. echilibrul. -industriale de orice gen.

pentru a fi posibilă evidenţierea cât mai corectă a relaţionărilor. ecologia umană ş. pulberile din atmosferă. În următoarele decenii. La baza subdivizării pot fi şi domeniile de viaţă. ceea ce reprezintă esenţa ecologiei generale sau a ecologiei teoretice. ecologia a fost trecută în rândul ştiinţelor prioritare. naturale sau antropice. Multiplicarea cantitativă şi calitativă a fenomenului ecologic a făcut ca în cadrul ecologiei să se diferenţieze mai multe subdomenii: ecologia vegetală. aceasta se manifestă ca o dereglare în mai multe planuri: degradare fizică (compactare. de abordare a realităţii economice. Ecologia spaţială are în vedere localizarea ecosistemelor şi modul cum relaţiile spaţiale. ecologia ecosistemelor. o altă delimitare se realizează în funcţie de domeniul de aplicabilitate al rezultatelor cercetării. sociale şi chiar politice.a. ecologie globală şi pe diferite niveluri: ecosisteme. care factori influenţează echilibrul ecologic şi cum poate fi atrasă entropia joasă din diferite regiuni ale Terrei sau din lumina şi căldura Soarelui. infiltrarea apelor cu diferite încărcături poluante duce la reţinerea acestora pe profilul de sol. distrugerea structurii). ecologia forestieră.insecte nu pot trăi fără nectarul florilor. De asemenea. ecologia agricolă. degradare chimică (poluarea cu metale grele. Ecologia ecosistemelor sau a comunităţilor are ca obiect de cercetare elemente care nu mai sunt exclusiv biologice. amenajarea sau exploatarea ecosistemelor şi a resurselor regenerabile ale biosferei. ecologia dezvoltă şi pune în practică cunoştinţele teoretice de la care ar trebui puse. sociale şi politice generate de expansiunea omului în biosferă. latinul vicus (cartierul unui oraş. Ca ştiinţă aplicată. prin latura sa negativă (afectarea proceselor naturale de obţinere a hranei. care are în vedere studierea raporturilor de convieţuire ale indivizilor în cadrul populaţiilor şi a raporturilor dintre populaţii în cadrul biocenozei. un rol din ce în ce mai important. din rădăcina indo-europeană weik. cu un pronunţat rol practic. care desemenează o unitate socială superioară „casei” şefului de familie. ca ştiinţă a interacţiunilor din şi dintre sistemele supraindividuale. Prin activitatea sa economică. Extinderea obiectului de studiu al ecologiei asupra întregului mediu biotic al antroposferei duce la înglobarea în domeniul său şi a unor domenii extrabiologice. termenul de „ecologie” derivă. El va pune „la treabă” multe plante şi animale pentru a-i completa forţa şi pentru a-i procura hrana. de asemenea. ekistica (ecologia aşezărilor umane) . acasă). limita inferioară – de nivelul organismului individual. devine un partener permanent în procesele de adoptare a deciziilor economice. Poluarea solului Poluarea solului constă în orice acţiune care produce dereglarea funcţionării normale a acestuia. limnologia. de productivitate etc. gospodărirea resurselor naturale etc. plantele care produc asemenea substanţe nu se pot reproduce fără ajutorul insectelor respective. burg) şi grecul oikos (habitat. ca studiu al particularităţilor interacţiunilor viaţă-mediu. În ecologie se subliniază şi un punct de vedere mezoecologic. Limita superioară a domeniului de studiu al ecologiei este reprezentată de biosferă. 31. precipitaţiile acide ajung la suprafaţa solului. omul pătrunde în procesele complexe din ecosisteme. De aceea. a existenţei societăţii). are puternice legături cu activitatea omului. în special. ecologie acvatică. Din punct de vedere al nivelului abordat din organizarea sistemică a viului. Ecologia. apoi rezolvate. ecologie agricolă. punând accentul pe creşterea gradului de cunoaştere din domeniu pe diferite direcţii: ecologie terestră. ecologia scoate în evidenţă relaţiile viaţă-mediu. ţinându-se seama de interacţiunea lor cu condiţiile mediului abiotic. Solul se constituie adesea şi în “staţia” finală a poluanţilor emişi iniţial în alte medii. se individualizează: Ecologia teoretică. în general. preluând o parte din materie pentru interesele sale şi ale societăţii. Ecologia populaţiilor abordează problema dinamicii şi interacţiunii acestora la nivelul plantelor. modificarea pH-ului şi degradare biologică (poluarea cu germeni de boli). ecopedologia. fiind integrate şi ciclurile materiei. variabilitatea în profil teritorial se exprimă la nivelul interacţiunilor specifice sistemelor supraindividuale. biospeologia. Ca atare „ecologie” a fost construit pe baza a două cuvinte greceşti: oikos şi logos (logia = discurs). Astfel. ecologia animală. ecologia proceselor de degradare. Construit precum termenul de „economie”. ea este chemată să joace. O dată cu apariţia fenomenelor de poluare şi degradare a mediului. 18 . un sistem complex a cărui poluare trebuie înţeleasă dincolo de limitele impurificării. şi cu activitatea economică. rezultând: oceanografia. biomuri. care studiază caracteristicile ecologice ale unei specii. Fenomenul ecologic. ca părţi ale biosferei – ecosistemului. populaţional sau biocenotic. Astfel. În acest sens. se diferenţiază: Autoecologia. Solul este. cele mai multe din problemele legate de ocrotirea. animalelor şi microorganismelor. în activitatea sa economică omul va trebui să ştie ceea ce se petrece în lumea plantelor şi a animalelor. În sfârşit. Activitatea de cercetare-dezvoltare în ecologie se circumscrie în jurul a mai multe direcţii. ecologie spaţială sau a peisajului etc. Ecologia aplicată prin care sunt investigate diverse procese rezultate din interacţiunea omului cu sistemele ecologice sau sunt aplicate rezultatele cercetărilor teoretice în vederea creşterii armoniei activităţilor umane în relaţiile cu mediul înconjurător: reconstrucţie ecologică. în funcţie de natura mediului. limnologie. prin contribuţia sa la dezvoltarea unui nou mod de gândire. peisaje. conducând la interpretarea sistemică a proceselor ecologice. precum şi diferenţierea scărilor de abordare în funcţie de procesele studiate. în parte. fluxurile energetice şi transmiterea informaţiilor. Această rădăcină a dat sanscritul vecah (casă). biosferă. evidenţiind adaptările sale la acţiunea factorilor de mediu fizici şi biotici şi Sinecologia. reprezentate de: ecologia populaţiilor. bogat în substanţe zaharoase. Sub aspect sintetic. În fapt. sistemul general al biosferei devine un sistem deschis spre spaţiul interplanetar. ca suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare din cadrul diferitelor ecosisteme. pe de altă parte. ecologia comunităţilor.

definitie. clasificare Definitie: Hazardul este un eveniment amenintator ai reprezinta probabilitatea de aparitie. cutremurele etc.tropicala. pentru bunurile produse de acesta si pentru mediul inconjurator. distrugerea recoltelor si lanurilor. Ele pot declansa si alte hazarde ca: alunecari de teren si chiar incendii.variabilitatea organismelor vii din ecosistemele terestre si acvatice si din cadrul complexurilor ecologice din care acestea fac parte.efectele acestor hazarde depasesc capacitatea societatii de a reactiona eficient prin folosirea surselor locale. v.Ex:v. dar pot aparea aproape oriunde.Fauna Terrei cuprinde 1. Clasificare alunecarilor de teren depind de felul in care se misca si natura materialului miscat. Componente: Fauna= Totalitatea speciilor de animale dintr-un grup taxonomic. deşeuri menajere şi industriale). Flora=totalitatea plantelor din biosfera. ridicarea nivelului Oceanului Planetar.produc pagube importante. proprietarilor. întrucât nu se pot reproduce condiţiile şi istoria milenară a formării sale. Hazarde locale si punctuale . Dezastre(catastrofe) . raniri de persoane ce necesita interventia formatiunilor de protectie civila. Hazrde naturale: 1. se poate forma un tsunami care sa inunde coastele inconjuratoare.ex. marina. diversitatea cuprinde variabilitatea din cadrul speciilor. Inundatiile sunt o amenintare majora. hazardele pot fi: Hazarde globale sistemice . Chiar daca de obicei dureaza cateva secunde. valuri cauzate de furtuna.care sunt generate de diferite activitati umane. Vegetatia=totalitatea asociatiilor de plante existente intr-un ecosistem situat intr-o anumita zona climatica etc. irigaţiile. proprietati si locuinte. Prin semnificaţia sa în ilustrarea caracterului linear al transferului de materii. Alunecarile de teren . Cutremurele .sunt cele mai intalnite de-a lungul limitelor placii tectonice. In functie de durata de manifestare hazardele sunt: rapide . distribuite si grupate dupa anumite conditii naturale:factori pedologici si climatici.afecteaza suprafete intinse pe continenete(ciclonii.definire. Astfel de fenomene includ caderea pietrelor si avalanse. Alunecarile de teren cauzeaza pagube imense pentru sosele. O inundatie poate fi cauzata de precipitatii intense si prelungite. care de obicei nu erau scufundate. tendinta de incalzire a climei.) In functie de marimea efectelor. acest tip de poluare s-a extins odată cu creşterea volumului deşeurilor. Deşeurile sunt materiale care nu au nici o utilitate. termenul este folosit uzual pentru a desemna corpuri solide. Focul cauzat de tevile de gaze si de caderea liniilor de curent este o cauza primara de pagube in cutremurele moderne. v. Ele pot declansa alte hazarde ca: cutremure.subacvatica 33.care sunt de doua tipuri: endogene(generate de energia provenita din interiorul planetei) si exogene. a unui fenomen potential daunator pentru om. lacurilor sau coastele oceanelor. Un hazard este considerat dezastru daca sunt cel putin zece pierderi de vieti omenesti sau 50 depersoane ranite si pierderi materiale de peste un milion de dolari. Inundatiile . 32. Hazarde. În acest cadru general. tevilor de apa si gaze.Sursele de poluare directe sunt reprezentate de depozitarea diferitelor materiale (steril. Totusi.5 mil specii. cauzand pierderea vietilor omenesti. Cutremurele sunt frecvent asociate cu activitatea vulcanica. scufundand regiuni de pamant.sunt fenomene naturale majore in multe regiuni ale lumii. ploi torentiale sau inghetarea apei subsolice 19 .sunt volume de apa ce trec peste albiile raurilor. se disting doua mari categorii de hazarde: hazarde naturale . Hazarde cu efecte severe . etc. Biodiversitatea.seceta. tornadele. dintr-o zona geografica naturala. 3. etc.cutremurele. intr-o anumita perioada. Hazarde globale cu efecte regionale . legate în special de practica agricolă (modul de efectuare al lucrărilor mecanice. ele pot produce soluri bogate unde recoltele se pot reface. prabusirea barajelor. lente . montana. 2. desertificare si eroziunea solurilor. pesticidele etc. Iniţial un atribut al marilor aglomerări urbane. între specii si între/în cadrul ecosisteme/lor. solul. dintr-o era sau perioada geologica. eroziunea. hazardele se diferentiaza in: Hazarde cu efecte reduse . viiturile etc. necesită o perioadă lungă pentru refacere iar aceasta nu va fi integrală. liniilor de curent electric si comunicatii si soselelor. hazarde antropogene . fiind necesare interventii si ajutoare pe plan national si international.ex.produc pagube mici ce pot fi remediate prin forte locale.alpina. precum şi de o serie de activităţi care afectează proprietăţile fizice. ele pot cauza pagube pe arii extinse cladirilor. contaminarea apei potabile.) Spre deosebire de alte resurse naturale. odată distrus. componente Biodiversitate . structura specifica a populatiiolor vegetale. Cand cutremurele se declanseaza intr-un ocean sau lac mare.Se distinge flora continentala. dintr-un teritoriu administrativ. semnificaţia cuprinde practic întreaga gamă de substanţe care constituie poluanţi de orice fel (concepţia anglo-saxonă) Cu toate acestea. In functie de geneza. se remarcă poluarea solului prin depozitarea deşeurilor. substanţe vâscoase ori lichide concentrate care nu sunt emanate în aer sau nu se scurg în ape. In functie de suprafata afectata.

Relatia ecologiei cu alte stiinte Fenomenul ecologic se remarcă prin complexitatea dată de diversitatea elementelor participante. pe de alta. 34. „ecologizarea” ştiinţelor trebuie să înceapă chiar cu biologia. Vulcanii . Geosistemele se bazează pe interacţiunea elementelor geomorfologice. Ecologia a dus la reconsiderarea interacţiunilor biotice din biosferă (nivel trofic. Ele se gasesc in limitele placii tectonice. Ecologia a adus cu sine. Analiza geosistemică în abordarea problemelor ecologice. familie. Faptul că identificăm productivitatea biologică cu măsura calităţii peisajului dovedeşte. „metaştiinţă” sau „punte între ştiinţe” pe care le-a dobândit în decursul timpului. teză care nu este identică cu cea a nivelurilor de structurare din interiorul organismelor (celulă. spre deosebire de ecosistem. Geosistemele (cum ar fi Podişul Moldovei sau Podişul Basarabiei) cuprind mai multe ecosisteme: terenurile agricole. Nu putem exterioriza rezultatele cercetării fenomenului ecologic fără a face apel la matematică. Rezultă faptul că măsura calităţii peisajului sau geosistemului nu poate fi precizată decât prin productivitatea biologică. biochimia. ecologia studiază bazele naturale ale spaţiului vital al omului în dimensiunile relevante acestuia. În tratarea interdisciplinară a realităţii. ca o dimensiune a încărcăturii acestuia cu resurse de viaţă.). Este vorba. ceea ce justifică atributul de „acoperişul ştiinţelor”. Geosistemul. Ecologie–Geografie Apropierile dintre geografie şi ecologie ajung la zone de intersecţie foarte largi. pe de o parte şi de interacţiunile posibile dintre acestea. cutremurele. cunoaşterea structurii geosistemului sub raport geoecologic. cauzate de falii cand un cutremur se produce. climă etc. incendiile si alte hazarde pot fi provocate de eruptiile vulcanice. ca o expresie a favorabilităţii mediului pentru viaţă. include şi aşezările omeneşti. Organismele constituie componentele de vârf ale structurii geosistemului. Acesta se constituie într-un izvor al structurii interne generatoare a parametrilor geografici care determină calitatea geosistemului ca mediu de viaţă şi ca măsură a capacităţii sale ecogeografice. Geografia şi ecologia se întâlnesc în zona definirii ecosistemului. ecologia a devenit o modalitate de gândire. apă. sa inunde coastele si sa ia intregi comunitati cu ele cand se retrag. Valurile de pietre. Totusi. tsunami-urile pot exista si in interiorul lacurilor si raurilor mari. ţesut.. mlaştinile etc.4. gaze si alte materiale. Ele pot duce vasele mari din apropierea tarmului foarte departe pe ocean. accentuând procesele geomorfologice (Roşu. Pentru geografi. nevoile cibernetice care dirijează funcţionalitatea geosistemului se confundă cu nevoile de viaţă. Ecologia impune biologiei o privire sistemică şi necesitatea ca relaţiile dintre vieţuitoare să fie descifrate şi înţelese sub această formă sistemică Ecologie-alte ştiinţe Rezultatele unor ştiinţe cum sunt chimia. agricole. Ecologie-Biologie După unii autori. la o viziune mai completă a relaţiilor dintre organisme şi mediul lor de viaţă la care se „adaptează” şi pe care îl adaptează. pentru cunoaşterea lui este necesară integrarea informaţiilor furnizate de mai multe domenii ştiinţifice. de o ştiinţă enciclopedică. climatice şi hidrologice cu lumea vie. statistică. altii incet. nori arzatori (nori ce se misca foarte repede si ce contin gaze fierbinti si cenusa fina) si o mare cantitate de cenusa. numit landşaft. în acelaşi timp. pe când ecosistemul este un sistem funcţional. s-a pus accentul pe potenţialul său energetic. restricţiile impuse de 20 . într-adevăr. inundatiile. geochimia.sunt cratere pe suprafata pamantului prin care erupe magma. teza nivelurilor de organizare a vieţii (individ. Mai mult. producătoare de viaţă. ponderea principală revine când Geografiei. vegetaţie. Vulcanii explozivi prezinta multe potentiale amenintari incluzand gazele toxice. zootehnice et Ecologie-ştiinţă enciclopedică Legătura Ecologiei cu alte ştiinţe este ceva mai mult decât o întrepătrundere de graniţă. când Ecologiei. reprezintă o expresie. 5. Unii vulcanii erup exploziv. de asemenea. ordin etc. informatică. Asupra raporturilor sale cu noţiunile de peisaj şi geosistem persistă unele confuzii. Prin urmare. aparat. lanţ trofic). cum ar fi Insulele Hawaii. dar devastatoare pentru coaste. Ele sunt imperceptibile in interiorul oceanelor. prin prisma Geografie – Ecologie. o concretizare a calităţii geosistemului. mediu geografic. populaţie. botanica etc. precum şi stabilirea de măsuri pentru optimizarea şi gospodărirea raţională a ecosistemelor ocupă un loc principal în pregătirea economiştilor. ca o sinteză a reprezentărilor concrete ale intercondiţionărilor dintre componentele naturii (relief. economie politică.). În definirea geosistemului. eruptii vulcanice sau alunecari de teren. printre altele. să fie utile pentru ecologie în explicarea proceselor de interacţiune dintre plante şi animale. Ele sunt cauzate de orice fenomen care cauzeaza marirea inaltimii si volumului apei. La rândul ei. cum ar fi cutremure. productivitatea biologică a geosistemului capătă atributul măsurii calitative a acestuia Cerinţele ecologice ale timpurilor noastre au inclus în terminologia de specialitate şi noţiunea generică de mediu. În geografia clasică s-a încetăţenit noţiunea de peisaj. gen. Ca urmare. luncile.Unitatea de studiu a geografiei este peisajul geografic. alunecarile de teren. naturale şi sociale. valurile piroclastice (fragmente de roca fierbinte si cenusa). Mediul. Tsunami-urile . Pusă astfel problema. pot.sunt definite ca valuri oceanice cu inaltimi foarte mari care calatoresc pe distante mari. pădurile de stejar. biocenoză). Geosistemul are caracter spaţial. care în elaborarea tezelor sale prelucrează informaţii din domeniile ştiinţelor fundamentale. sistem) şi nici cu cele adoptate în sistematică (specie. în înţelesul său geografic. dar exista si pe „locurile fierbintiâ€� ale Pamantului. o filosofie vie a contemporaneităţii. care se identifică cu calitatea funcţională a acestuia. 1987). precum şi la ştiinţele tehnice. acest concept se cuprinde în cadrul mai larg al geosistemelor.

respectiv sistemelor izolate. în care toate mărimile macroscopice rămân neschimbate şi se realizează continuu procese de eliminare de substanţe şi de energie. În acest context. familie sau al sistemului elementelor chimice (Mendeleev). deşi substanţa şi energia pătrund şi ies permanent şi sunt caracterizate de procese ireversibile. care posedă organizare şi integralitate şi care realizează permanent schimburi cu mediul sunt elemente fundamentale care l-au motivat pe Ludwig von Bertalanffy să formuleze şi să dezvolte iniţial teoria sistemelor deschise şi. cât şi de substanţă. astfel că. fiind nu numai recunoscute. Bertalanffy identifică o nouă categorie – sistemele deschise. sistemele în care este organizată viaţa sunt sisteme deschise. aflate departe de echilibru. pe de o parte. care nu puteau să reprezintă corespunzător sistemele vii. gen. fiind deci prea îngustă. independente. teoria generală a sistemelor. Ecologia se individualizează ca o ştiinţă integratoare. geologie. ca stare ideală. apoi. ca sistem planetar. dar caracterizate printr-o stare independentă de timp (echilibru dinamic) susţinută de raportul unitar dintre intrări şi ieşiri. Rezultă astfel o abordare ştiinţifică fără echivalent în ansamblul disciplinelor academice recunoscute în prezent. iar sistemul nu este capabil de travaliu. deşi nu există un corespondent în natură pentru un sistem care să nu fie în permanent schimb de energie cu mediul său. respectiv sistemelor vii care. dar tind spre realizarea acesteia. evită alunecarea spre starea de echilibru. şi anume: . principiile termodinamicii. conform principiului al doilea al termodinamicii (sisteme închise) şi . fapt pentru care rămân la parametri relativ constanţi. identificând trei categorii. morfologie etc. Cercetarea ecologică se constituie într-un demers ştiinţific capabil să integreze informaţii de origini diverse într-o concepţie dinamică şi sistemică a naturii. .). biosfera în ansamblul său şi rela ia dintre om. ecosisteme) pot efectua un travaliu. fluent. societate şi biosferă. fiind astfel informaţii sectoriale. prin fluxul permanent de substanţă şi energie care le traversează. Prigogine (1955) nuanţează noţiunea de echilibru. aparatul statistic al termodinamicii s-a dovedit a fi cel mai potrivit. Deosebirea esenţială faţă de echilibrul sistemelor închise este continuitatea proceselor de transformare din sistemele deschise. Astfel. Caracteristicile noilor categorii de sisteme sunt următoarele: Sistemele închise realizează cu mediul extern numai schimburi de energie. procesul sau „fragmentul” de realitate pe care îl abordează în studiul lor (hidrologie. Din punct de vedere al cercetării ecologice însă. pedologie. Analiza utilizării acestui demers ca metodă de studiu cu aplicabilitate generală a determinat numeroase diferenţieri în poziţiile celor care sau aplecat asupra dezvoltării şi aplicării metodei în diverse domenii. Sisteme vii. elementele. Însăşi noţiunea de sistem a fost subiectul a numeroase controverse în ceea ce priveşte definiţiile atribuite. 35. cu restricţia impusă de existenţa influenţei reciproce şi permanente dintre elemente. Sistemele deschise realizează cu mediul extern atât schimburi de energie.legile naturii. fapt care influenţează şi economia lor energetică. respectiv pentru a se îndrepta către starea de echilibru. „dar pentru oscilaţia de la starea de echilibru au nevoie de un permanent torent de energie şi substanţă. geografie. fără a fi însă total independente de acestea. organismele fiind entităţi intrinsec active. Prin analogie cu criteriile acestei clasificări.Caracteristicile sistemelor deschise la 21 . Sistemele vii sunt considerate astfel sisteme deschise. respectiv o stare independentă de timp. Ecologia va adăuga şi rezultatele investigaţiilor referitoare la interacţiunile dintre sectoare. al cărei obiect de studiu devin mediul înconjurător. biologie. Faptul că organismul viu nu este un conglomerat de elemente individuale. a „unei noi metode de gândire”. caracteristică a sistemelor lipsite de viaţă. serveşte demersului ştiinţific din acest domeniu. Fenomenele vieţii trebuie tratate dinamic. Cu toate acestea. chiar dacă nu poate explica caracterul sistemic al altor unităţi utilizate în cercetarea „actorilor” implicaţi.Aproape de echilibru. Cu alte cuvinte. Aceste informaţii ne sunt furnizate de discipline conturate în raport cu fenomenul. ci şi acceptate. definiţia iniţială din teoria generală a sistemelor. tind spre o stare de echilibru caracterizată printr-o cantitate minimă de energie liberă şi prin maximum de entropie şi sunt sediul unor procese reversibile. care se află într-o stare de echilibru dinamic.Echilibru. fiind un sistem de un anumit tip. lăsate de seama lor. De exemplu. în timp ce sistemele deschise (organisme. studiile empirice iau în considerare şi noţiunea de sistem izolat.” În termodinamica proceselor ireversibile. Prin urmare. obiectul de studiu al acesteia erau sistemele închise. În contextul actual al manifestării pe scări spaţiale şi temporale din ce în ce mai extinse a dezechilibrelor şi a efectelor economice şi sociale ale acestora. sistemele închise (lipsite de viaţă) nu au nevoie de energie pentru a-şi menţine starea de echilibru. de lucru. concepţia promovată de ecologie va deveni un reper valoros în ordonarea informaţiilor şi alegerea noilor direcţii de aprofundare în sensul armonizării activităţii umane cu mediul înconjurător. sisteme deschise Lumea vie a fost domeniul în raport cu care s-a resimţit nevoia unei noi abordări. stare caracteristică sistemelor deschise. cu foarte multe elemente. obiectele cu care operează ecologia şi pe care le priveşte ca fiind sisteme sunt diferite de cele folosite de biologie. reprezentând o stare în care sistemele încă nu au atins starea de echilibru. gândirea sistemică. având în vedere.Departe de echilibru. Asamblarea tuturor acestor informaţii nu este însă suficientă. iar pe de altă parte fundamentarea statistică a fenomenelor şi proceselor. entităţile biologice. faptul că recunoştea sistemele complexe. pentru a fi posibilă aplicarea acestei noi perspective asupra vieţii şi nu numai. conform căreia sistemul este un complex de elemente aflate în interacţiune nu poate explica caracterul sistemic al unităţilor utilizate în biologie – specie. aflat pe ultimul nivel ierarhic al organizării geosistemului Terra. Prin urmare.

Aplicând această concepţie în ecologie. caracterizată de minimum de energie liberă şi maximum de entropie (energie legată). este un sistem alcătuit din indivizii aceleaşi specii. într-un ecosistem agricol. Omul. ca expresie a naturii relaţiilor dintre componentele unui întreg sistemic. compartimentare.. Toate fiinţele vii au nevoie de substanţe nutritive. energetice. În studiul ecologic. Conceptul teoretico-metodologic. a condiţionării reciproce. În acest context. populaţia şi biocenoza. spaţii în care au loc necunoscute „tranzacţii” şi fluxuri de energie. întreaga realitate este alcătuită din sisteme. iar sistemele tind spre starea de echilibru. ca (. În sens metodologic. inclusiv cu paraziţii patogeni. Sistemele deschise. esenţială este interacţiunea trofică. stratificare ierarhică. dar nu schimbă consecinţele principiilor termodinamice.” Reprezentarea interacţiunilor intersistemice se face. Practic. habitatul şi biotopul. organismului unei plante etc. lanţul de sisteme în care intră materia vie împreună cu materia nevie cuprinde. notate cu (+) sau (-).sistemic -polifunctional Bertalanffy (1949) propune teoria generală a sistemelor . legea entropiei reflectă faptul că rezultatele utile pentru sistem. Un component important al sistemelor în care intră substanţa vie este reprezentat de partea nevie.. „Recunoaşterea calităţii. nu este decât expresia vocaţiei de integraţie a componentelor sau. S-au putut identifica sisteme izolate. limitative.Legile de actiune ale factorilor ecologici Componentele mediului influenţează organismele. obiectele de studiu (lacul. Legea conservării materiei stabileşte faptul că toate procesele care au loc într-un sistem sunt procese de transformare. Aceasta a însemnat nu numai o modificare a modului în care vedem lumea. prin constituenţii săi. nu este posibil să reprezentăm un sistem „ontic” decât schematic.din punct de vedere sistemic. imprimând o anumită intensitate a proceselor fiziologice (creştere. într-un limbaj geosistemic. sistemul se caracterizează prin eterogenitate. Prin urmare. în sensul că pot evita degradarea entropică a propriei structuri. mai cu seamă. respectiv apariţia de noi componente. De exemplu. respectiv legea conservării (principiul I) şi legea entropiei (principiul al II-lea). cibernetice etc.) a factorilor importanţi. localitatea sa. care permite interacţiunea acestora. Prin urmare. comportamentul uman. De exemplu. complexitatea structurilor obiectelor şi prin aceasta să se surprindă dinamismul şi evoluţia.. În felul acesta se evidenţiază structura. dezvoltare) şi. substanţe minerale).particularizează net în raport cu cele închise. la metagalaxie. în interdependenţa lor. o plantaţie. peisajul de munte etc. Ele sunt rezultatul cercetărilor efectuate de chimistului german Justus von Liebig elemente nutritive asupra productivităţii plantelor.) legea atracţiei universale şi tot atât de inexorabilă ”. Primele referiri la influenţa acestora asupra organismelor datează chiar înainte de apariţia ecologiei ca ştiinţă. hrană. animale şi microorganisme – formează conţinutul unui sistem mai cuprinzător – biocenoza. de pe Terra şi din Cosmos. Unii autori dau o accepţie ontologică conceptului de sistem. Noţiunea de lege de sistem oferă o cale de rezolvare pentru problema „reducţionismului”. de obicei. care joacă rolul principal de reglare. reprezentarea speciei în ecosistem. Conform acesteia. cartierul. căldură. cercuri etc. Caracteristicile oferite de observaţie şi experiment suntconcretizările reprezentărilor sistemice. conduce la o altă trăsătură esenţială a metodologiei sistemice. Abordarea sistemică este mai degrabă o metodologie care concepe obiectele în mişcare. În ecosistemele antropizate. fenomenele. devine un factor. informaţionale. iar tipul de schematizare depinde de scopul „analizei de sistem”. interacţionează cu plantele şi animalele din locuinţa. Împreună acestea alcătuiesc legea de sistem caracteristică.) – plante.) ci. În urma acestora. de la nucleul atomic. Totalitatea populaţiilor cuprinse în acelaşi biotop (formând o pădure. Integrarea oricărui ansamblu unitar ca fenomen universal. un factor ecologic. în limitele evoluţiei mediului în care se încadrează şi pe fondul materialului care-l alcătuieşte. substanţă şi informaţie. ecosistemul forestier. agresive). Astfel. anumite obiceiuri devin mai importante. care constă dintr-un proces dialectic indispensabil şi esenţial. în ordinea complexităţii lor. de a o cerceta. studiul ecologic va avea în vedere atât comportamentul materiei vii. cu săgeţi care unesc punctele reprezentative. închise. mediul. o schimbare a modului de a o cunoaşte. integrarea şi integraţia. după cum influenţele sunt pozitive (favorizante) sau negative (defavorizante. printr-o figurare (puncte. fie el de tipul peisajului. În sens ecologic. dar şi funcţionalitatea subsistemelor. 36. dar şi emergenţă. corelat cu aceasta. oxigen. singura cale metodologică de a răspunde cerinţelor complexităţii este calea sistemico-cibernetică. care conduc la clasarea sau „tipologia” abstractă (generală) a sistemelor. toate aceste elemente constituie conceptul de mediu. formarea solului sau a stratului de ozon. nimic nefiind creat sau pierdut. sistemul reprezintă un model al unei realităţi. Legea minimului 22 . 37. ieşite din transformările specifice sistemelor sunt întotdeauna mai mici decât intrările atrase. cât şi condiţionările multiple ale plantelor şi animalelor din partea mediului neviu. deschise. sistemele vii au un comportament aparte în raport cu legea considerată de Georgescu-Roegen „ tot atât de independentă. adăpost. ecosistemul şi biosfera Populaţia. o pajişte etc. evoluţie. localizaţi într-un spaţiu având caracteristici relativ uniforme (biotop). ca noţiune ecologică. Organismul viu este un sistem ca şi ecosistemul. în 1862 este enunţată legea minimului. În existenţa ecosistemelor naturale. măsurile agrotehnice şi punerea lor în practică se subsumează factorilor de normare cultural-socială. cât mai precis. dar numai în condiţiile menţinerii intrărilor energetice (lumină. se pune problema ca în abordarea sistemică să se reflecte.

În ocean. Limitele fizice 23 . Din litosferă. în 1911. Astfel.” Acest înveliş.Productivitatea plantelor (populaţiilor) este condiţionată de substanţele minerale (factorii ecologici) aflate în sol în cantitatea cea mai mică faţă de necesităţile plantei (populatiilor). Nu intră în acest grup rocile biogene (petrol. înveliş geografic sau biogenosferă (conţinutul lor este identic) constituie un complex ecologic planetar sau un sistem ecologic unitar al Terrei – pe scurt – ecosistem planetar*. până la peste 4 000 m adâncime. în primul rând. ideea concretizării liniare a efectului factorilor minimi. E. Limitele spatiale Pe uscat. unde insectele zburătoare nu mai sunt reprezentate. desigur. fauna cavernicolă este reprezentată pe biotopuri speciale. cu deosebire. şi mai puţin pentru factorii condiţionali. De exemplu. densitate etc. de factorul ecologic care se va situa cel mai departe faţă de nevoile speciei respective. folosite şi astăzi. respectiv poziţia de maximum relativ. caracteristica geologiei istorice a Terrei se menţine şi astăzi. fie terestră (roci. Mitscherlich corectează. Legea toleranţei Fiecare specie prezintă limite de toleranţă în raport cu toţi factorii ecologici. hidrosfera şi litosfera emersă. gaze) care provin din organisme. Realizarea unor modele pentru aprecierea reacţiilor posibile ale sistemelor ecologice în raport cu eventuale modificări ale configuraţiei factorilor ecologici a evidenţiat faptul că modelele bazate pe legea minimului sunt potrivite. elaborând legea acţiunii factorilor de creştere. La înălţimi mai mari sunt transportaţi numai sporii polenici sau de ciuperci. Definită mult timp ca înveliş geografic care cuprinde totalitatea vieţuitoarelor.Biosfera. sensul legii poate fi extrapolat (termenii din paranteze) la toţi factorii ecologici. cărbune. Graţie acţiunii plantelor. până la 5 km. Astfel. Legea factorilor de creştere Creşterea factorilor nutritivi nu se traduce prin sporuri proporţionale ale recoltei. respectiv carenţă. se poate vorbi doar de conexiunea aer-apăscoarţă. prin folosirea îngrăşămintelor minerale. el coboară până la 4 000-5 000 m adâncime. dar care aparţin „regnului mineral”. până unde această iradiere nu mai permite existenţa vieţii. Mediul a fost cel care a diferenţiat şi creat viaţa. în sensul generalizării. interdependenţa.A. de tranziţie între domeniul subteran şi sol. „Biosfera este stratul exterior al Globului unde a luat naştere viaţa şi unde se găseşte actualmente multitudinea de organisme diferite care populează straturile inferioare ale atmosferei. Haeckel a conceput ecologia ca o ştiinţă care fundamentează tocmai relaţiile care se stabilesc în cadrul biosferei. grosimea spaţiului vital nu este mai mare de 20-25 km. Viaţa s-a adăugat mai târziu. Ea rezultă din interacţiunea substanţelor biotice şi a substanţelor abiotice ale Pământului.componenta a mediului Între viaţă şi mediul natural. optim ecologic şi exces 38. justifică această extrapolare. pentru studierea factorilor care reprezintă resurse (materiali). ci prin creşteri tot mai mici. Până la apariţia vieţii. creşterea concentraţiei de elemente nutritive peste nevoile plantei. născându-se schimbări şi la nivelul acestor elemente prin transferul substanţei şi energiei de la unul la altul. E. La schimbările mediului vieţuitoarele „se supun” prin adaptare. de către Shelford a legii toleranţei. pentru om. biosfera pune în rezervă şi redistribuie energia provenită din spaţiul cosmic. frontiera superioară a biosferei este situată la circa 3 000-4 000 m. aer). până la maximum posibil în condiţiile concrete. Viaţa furnizează o seamă de resurse de însemnătate capitală pentru însăşi vieţuitoarele care le produc şi. în formaţiunile carstice. O altă extrapolare se poate face luând în considerare şi variaţia pozitivă a factorului în raport cu nevoile plantei. reprezentând forma cea mai cuprinzătoare de interdependenţă dintre natura vie şi natura anorganică din care rezultă unitatea ei indestructibilă şi permanentă. până când un alt element ajunge în situaţia de minimum relativ Plecându-se de la această lege s-au formulat principiile fertilizării raţionale. fie că îl numim biosferă. biosfera încheind structurarea învelişurilor geografice. – va fi influenţată. Popularea planetei este condiţionată de intensitatea iradierii solare. În aer. în concepţia actuală. Caracteristica principală a acestor resurse constă în faptul că ele se refac continuu. care pot ajunge sub formă de ploi de polen. între acestea diferenţiindu-se domenii de favorabilitate. Deşi a fost formulată pentru a descrie o realitate caracteristică funcţionării organismelor vegetale. Extinderea spaţială a vieţii se bazează pe energia depozitată în moleculele organice ale vieţuitoarelor. În biosferă se realizează schimbul reciproc de substanţă şi energie între elementele care o compun. Limita inferioară teoretică a biosferei poate fi considerată până acolo unde pătrund capilarele acvifere. Un pas important. pe baze experimentale. Creşterea proporţiei acestui element duce la creşterea producţiei. Studiile ulterioare. se găsesc bacterii anaerobe. materializate în enunţarea unor noi legi referitoare la modul cum reacţionează organismele la modificarea intensităţii sau concentraţiei factorilor ecologici. apă. în 1909. învelişul vieţii. recunoscându-se astfel modul de influenţă al fiecărui factor ecologic asupra speciilor. abundenţă. biosfera cuprinde partea ei superioară. biosfera este constituită nu numai din substanţă organică. este făcut o dată cu enunţarea. dezvoltarea unei populaţii – apreciată prin frecvenţă. În structurile petroliere. dar şi din materia anorganică de provenienţă fie cosmică (energia solară). Astfel.

la astfel de temperaturi dispar algele. se elimină în atmosferă o cantitate de CO2 echivalentă cu 2% din actualul fond de schimb al carbonului pe Terra.2-0. lemnului etc. În unele lacuri din Canada şi S. corespunzând unei biomase de 61 g/m3.3% din totalul uşor accesibil. Încărcarea apelor cu hidrocarburi în exces din unele zone ale Terrei (lacurile bituminoase. În sectorul Kamceatka – insulele Nipone. deci într-o formă mai puţin accesibilă.). La adâncimi de 200-290 m. Analiza biotopurilor extreme confirmă existenţa vieţii în condiţii aparent nefavorabile. care aveau. microfauna fiind bogată în specii chiar la temperaturi de -57°C. înregistrate în Europa Centrală. ca urmare a poluării. în momentul de faţă. în Marea Moartă etc. acest mediu fiind populat în special de alge şi bacterii. un efectiv de 1.În condiţii extreme (de exemplu.. ale cărui urmări în viitor vor produce dereglări majore. din care 32 miliarde tone (aproximativ 30%) se reîntorc relativ repede în atmosferă datorită respiraţiei aceloraşi organisme. având repercusiuni care duc la dezechilibre. Acest echilibru multimilenar este astăzi în pericol de a fi tulburat prin arderea în cantităţi tot mai mari a cărbunelui. poluarea cu oxizi de sulf a pădurii influenţează procesul biotic. 24 . favorabile proceselor de reducere şi de descompunere anaerobă. În Dry Valley (Valea Uscată) din deşertul pietros Ross (Antarctica) viaţa este posibilă numai sub gheaţă. extinzând limitele spaţiale. pH-ul apei prezintă o reacţie puternic acidă. iar solurile sunt sărate şi acide. prin consumarea combustibililor fosili.U. covorul vegetal este sărac în specii şi indivizi. această biomasă este consumată de flamingi (Phoenicopterus minor). în calota glaciară din părţile centrale ale Antarcticii supravieţuiesc bacterii. Prin acţiunile sale. Pe grohotişurile din aceeaşi vale sunt prezente algele albastre. în 1973. punerea în circulaţie a întregului fond de rezervă a carbonului accesibil vieţii necesită între 300 şi 500 de ani. care elimină anual în atmosferă circa 73 miliarde tone Dioxidul de carbon circulat prin organismele vegetale şi animale reprezintă circa 0. în special al fagului. Variaţiile climatice. lipsind curenţii verticali. Ionii de aluminiu din sol sunt mobilizaţi de ploile acide.75% cantitatea de CO2 consumată anual în fotosinteză de vegetaţie. din platoul răsăritean al Podişului Anatoliei (Turcia). concentraţia de carbonat de sodiu atinge 3. a petrolului. iar în fisurile stâncilor îşi fac apariţia lichenii Concentraţiile ridicate ale unor compuşi cu sulf. Ciclul biogeochimic al Carbonului C si Oxigenului O Circulaţia carbonului este strâns legată de activitatea energetică a biosferei. dacă la temperaturi de 20-40°C mai sunt prezente biocenoze cu variate specii animale. în timp ce în lacul Nakuru (Kenia). carbonatului de sodiu condiţionează formarea aşa-ziselor biotopuri extreme. Ajungând la concentraţii ridicate. Biotopuri similare au fost depistate şi în fosele abisale din vecinătatea insulei Vancouver (Canada). s-a observat faptul că animalele şi-au dezvoltat o anumită rezistenţă la erupţiile de dioxid de sulf. În zonele cu vulcani submarini activi. cu un pH de 10. a dioxidului de carbon. Astfel. de pe fundul mărilor şi în apele interioare unde circulaţia verticală a apei este redusă. 39. acumulări mari există în Golful Bremenhaven din Marea Nordului şi Napoli din Marea Mediterană. În Lacul Van. în parcul Yellowstone. Ciclul biogeochimic al carbonului relevă faptul că cea mai mare parte (95%) din acest element se află depozitat în litosferă. insulele Galapagos etc. Efecte negative sunt înregistrate şi în zonele cu concentraţii mari de carbonat de sodiu.A.U.5 g/l. Biotopuri caracterizate de concentraţii ridicate ale hidrogenului sulfurat sunt prezente în zone de mare adâncime.) duc la înregistrarea unor aspecte anormale. Ricklefs (1974) apreciază că. fizice şi chimice ale biosferei la nivelul întregului geosistem. iar contaminarea antropică a extins prezenţa dioxidului de sulf. rămânând numai bacteriile. Astfel. în apele cu temperaturi mai mari de 90°C din gheizerul Uriaşul Alb. ajunge la saturaţie. Moartea pădurii cauzată de ploi acide este rezultatul schimbării întregului sistem de factori fizico-chimici din mediu. ciclul oxigenului se întrepătrunde strâns cu cel al carbonului şi hidrogenului. împrăştierea fumarolelor contaminează flora şi fauna. în unele chott-uri din Africa. băltoacele de petrol din zona de extracţie a platformelor din Golful Campeche – Mexic. Cea mai mare contribuţie la reîntoarcerea dioxidului de carbon în atmosferă o au celelalte categorii de organisme. cenuşa vulcanică influenţează mediul de viaţă al nevertebratelor. omul a amorsat un proces de acumulare a dioxidului de carbon în atmosferă. în statul Wyoming (S.70-1. în zona deşertică Sahariană şi sub 150 m în Marea Neagră. În condiţii naturale cel mai întâlnit este hidrogenul sulfurat. care induc caracterul extrem în numeroase biotopuri. reducerea lui chimică la compuşii organici constituind modul principal de înmagazinare şi transfer ale energiei de către sistemele vii. se găsesc comunităţi biotice formate din bacterii termofile.5 biomasa este reprezentată prin algele albastre ( Spirulina platensis) care ajung la 150-200 g/l. astfel. De exemplu. determinând o floră şi o faună foarte sărace. la circa 1 m sub banchiza de gheaţă în strâmtoarea McMurda (Antarctica). au favorizat apariţia unei flore specifice în etajul foioaselor. Producătorii primari consumă anual aproximativ 105 miliarde tone de dioxid de carbon. Astfel. afectând rădăcina plantei.A. provenit natural mai ales din erupţiile vulcanice. ceea ce depăşeşte cu 1. temperaturi ridicate). Din ecuaţia generală a fotosintezei şi a respiraţiei rezultă faptul că împlinirea ciclului biogeochimic al carbonului este intercondiţionată de desfăşurarea sincronică a ciclului biogeochimic al oxigenului şi al apei Rezerva de oxigen molecular s-a constituit prin procese de suprafaţă. existenţa vieţii a condus la formarea de biotopuri speciale. sub formă de carbonat de calciu şi alţi carbonaţi. cu perioade îndelungate de secetă. fiind prezentă prin alge şi protozoare. suprapunându-se acestei poluări. Compuşii sulfului au o largă răspândire.50 x 106 indivizi. ciuperci. Procesul de fotosinteză. Un calcul simplu demonstrează faptul că în actualul echilibru al ecosferei. constând în fotodisocierea chimică a apei sub acţiunea razelor ultraviolete şi prin fotosinteza realizată de către plantele verzi. numărul speciilor şi al indivizilor se reduce la temperaturi de 80-90°C. Erupţiile la suprafaţa terestră.

fosforul intră în alcătuirea compuşilor macroenergetici (ATP .1%) şi masa fosforului (0. Azotul poate părăsi ciclul ecosistemelor terestre fiind transportat de râuri în ocean (30 milioane tone /an). (1978). acestea din urmă reprezentând peste 40 milioane tone/an şi rezultând din fixarea azotului atmosferic. 25 . condiţionând desfăşurarea transferurilor de energie şi informaţie în sistemele vii. Reducerea cantităţii de oxigen în atmosferă în urma defrişării. azotat de amoniu. ar permite supravieţuirea omului cel mult un mileniu şi jumătate.Contribuţia fotosintezei actuale la îmbogăţirea atmosferei terestre. iar apoi în proteine ale plantelor superioare. La nivelul ecosistemelor acvatice stagnante şi a celor oceanice sau marine. Cea mai mare parte este însă acumulată în sedimentele profunde. trebuie să fie în jur de 2. ceea ce nu compensează pierderile. utilizarea unor cantităţi mari de îngrăşăminte fosfatice. Australia. 40. compuşii fosforului sunt transferaţi animalelor consumatoare şi descompunătorilor. Aceste proteine constituie baza alimentaţiei azotate a numeroşi consumatori. Prin intermediul păsărilor marine (guano) fosforul revine parţial.5 x 106 tone de oxigen. Compuşii organici ai microorganismelor sunt fie înglobaţi în lanţurile trofice ale ecosistemului. ca rezultat al unor acţiuni umane dezechilibrante. Prin descompunere şi spălare de către ape. covorul vegetal generează doar 40% din oxigenul consumat aici. rocile cedează fosfor biocenozelor din ecosistemele terestre. exportul de azot fiind compensat de către om prin îngrăşămintele naturale (gunoi de grajd. În virtutea legii minimului. localizate cu precădere în Africa de Nord şi centrală. care degajă anual. Reciclarea biogeochimică a oxigenului durează. infiltrarea acestuia în straturile acvifere şi eutrofizarea apelor continentale relevă perturbările provocate de dezechilibrul în circuitul azotului şi în ciclul biogeochimic al celorlalte elemente. Absorbit de către plante. la eliminarea organismelor aerobe. estimate la 1010 tone de rocă fosforică (cu 4% H2O5). ceea ce contribuie la o creştere cu peste 50% a ratei globale de fixare. fondul de rezervă se află în litosferă. o parte este preluat de planctonul marin.7 x 1011 tone de oxigen. Sub acţiunea descărcărilor electrice sau a radiaţiilor ultraviolete are loc. de animale fosilizate. sunt antrenaţi la sol. biomasa acesteia nu poate depăşi proporţia de fosfor disponibilă la nivel global. cum sunt animalele. Prin intermediul lanţurilor trofice. în care se utilizează şi se înscrie în circuit fondul uriaş de rezervă (circa 79% din atmosferă) b) ciclul mic. India. sunt transferate în biosferă sub formă de substanţă organică cantităţi considerabile de azot. chiar 20 milioane tone) iau anual drumul oceanelor. odată cu ploaia. China. ulterior. plantele heterotrofe. restul provenind din ţările şi oceanele învecinate.0 kg/ha/an. eliminate anual. prin activitatea metabolică a unor alge albastre (Cyanophyta). în cazul fosforului. hidrogen şi azot. în care circulaţia azotului se desfăşoară între organisme şi sol. Rusia. fără participarea fondului de rezervă. Rezervele exploatate de fosfor. Pe de altă parte. de obicei sub formă de azotaţi. Spre deosebire de oxigen.5 milioane tone de fosfor (după Hutchinson. guano) sau minerale (sulfat de amoniu. restrângerea vegetaţiei naturale. Fenomenul de fixare biologică are loc cu amploare mai redusă (10 milioane tone/an) şi în mediul acvatic sau pe soluri umede. Acţiunea omului. intrând în lanţul prădătorilor. Actinomyces pentru Alnus) sau de pe frunze (Mycobacterium rubiaceum la Rubiaceae).5 şi 16. Fitofiziologii împart ciclul biogeochimic al azotului în două secţiuni: a) ciclul mare.. pornind de la N2 şi O2. 2 500 de ani.U.adenozintrifosfat) şi a acizilor nucleici.Ciclul biogeochimic al Azotului N si al Fosorului Circuitul azotului este mult mai complex decât al celorlalte elemente biogene analizate până acum.). Comparaţia dintre masa biosferei (0. în S. folosirea detergenţilor conduce la scurgerea fosforului spre oceane. deci aproximativ de 24 de ori mai mult decât întreaga masă de oxigen existentă în atmosfera terestră în perioada biogenezei. Vietnam şi Mongolia dau siguranţa că epuizarea nu va avea loc imediat. microorganismele şi chiar omul. revenind în circuit prin intermediul păsărilor (guano) şi mamiferelor sau prin denitrificare pe uscat. Se estimează că 3. prin favorizarea proceselor de eroziune. o cantitate de 55. al căror fond de rezervă se află în atmosferă sau în hidrosferă. În contact cu rădăcinile plantelor.15%) din scoarţa terestră sugerează dependenţa directă a biosferei de cantitatea disponibilă de fosfor pe Pământ.A. 1997). Cantitatea de azot astfel ajunsă la sol poate varia între 0. În concentraţii diferite sunt dispersate pe toată suprafaţa uscatului . prin fotosinteză. apreciate la 44 milioane tone/an (Barbault.) şi a celor simbionte prezente în nodozităţile de pe rădăcini (Rhisobium pentru Leguminosae. azotul mineralizat. Efectele creşterii necontrolate a cantităţii de azot. fiind estimată la nivel global la milioane t/an. aproximativ. în timp ce numai 10 000 tone se reîntorc pe continente sub formă de guano şi 60 000 tone ca urmare a pescuitului. Societatea agricolă intervine în circuitul azotului din ecosistemele de cultură. fosforul apare ca factor limitativ al biosferei. fie mineralizaţi rapid după moartea acestora. Brazilia. Fosforul ajuns în oceane alimentează fitoplanctonul de pe platformele continentale şi lanţurile trofice pe care le susţine acesta. Defrişarea pădurilor tropicale constituie un serios motiv de nelinişte. acest ciclu este influenţat de rezerva uriaşă de azot liber din atmosferă. aici. procesele de eutrofizare determinate de afluenţa sporită de compuşi organici sau nutritivi (azot şi fosfor) provoacă dezechilibre care pot conduce la consumul integral al oxigenului dizolvat şi. este absorbit şi transformat în aminoacizi. având în vedere faptul că acestea reprezintă principalul producător de oxigen. formarea de oxizi de azot care. îngrăşăminte complexe etc. Principalele rezerve de fosfor sunt reprezentate prin roci de tipul apatitelor şi depozitelor de guano. Clostridium etc. Prin acţiunea organismelor fixatoare de azot din sol ( Azotobacter. ţinând seama de cantitatea de dioxid de carbon fixată în biomasa vegetală rezultată.

Randamentul realizat în conversia energiei solare de către ecosisteme atinge. ceea ce înseamnă la latitudinile medii un impact de 9-10 miliarde kcal/ha/an. biom etc. fiind utilizată în realizarea circulaţiei biogeochimice a elementelor. În ecosistemele aflate în stare de climax. Activitatea sistemelor vii este integral susţinută de fluxul de energie solară care se revarsă asupra Pământului. productivitate care are o distribuţie neuniformă Mările adânci şi terenurile aride au o bază productivă slabă. doar 9% din energia solară convertită şi stocată de plante. ecosistem. de 0. mările mărginaşe. fie absorbită sub formă de căldură. modificând acţiunea altor factori ecologici. Energia termică contribuie direct la desfăşurarea proceselor fiziologice cum sunt: fotosinteza. 0. recifelor coraligene au o productivitate de până la 10-30 x 106 cal/m2/an (tabelul nr. a întregii biosfere.3% la nivelul ecosistemelor terestre şi 0. Din cantitatea de energie solară incidentă. concomitent cu „transformarea energiei libere inclusă în structuri organice ordonate. astfel încât cantitatea de energie fixată se eliberează. iar producţia anuală de energie atinge doar 0. 1 x 106 cal/m2/an).15-0. transpiraţia. doar 12% din radiaţia luminoasă fotosintetic activă sau de 4-5% din radiaţia solară incidentă (Lieth.7 x 1011 tone de materie organică. elementele nutritive constituie principalii factori ai biotopului de care depinde productivitatea într-un ecosistem. Zonele climatice au impus răspândirea speciilor în funcţie de cerinţele lor faţă de temperatură. erbivorele utilizează în jur de 10%.41. Deşi randamentul fotosintezei pe terenurile agricole este de peste 10 ori mai mare decât eficienţa globală a biosferei. Această energie se repartizează inegal.06% în deşert. Se apreciază drept capacitate maximă pentru productivitatea primară într-un ecosistem nivelul de 30-40 x 106 cal/m2/an. este convertită şi stocată în compuşi organici. valoare totuşi redusă. habitat. determinând o creştere a stocului energetic o dată cu creşterea biomasei din ecosistem. uneori mai mică de 0.75 x 1017 W). ca urmare a concentrării factorilor limitativi ai procesului de fotosinteză. apa. determinându-le intensitatea. în medie. În medie. pădurile de pe solurile uscate şi culturile extensive au o productivitate de 0. fie transmisă. lacurile adânci.6 x 1020 kcal. apare pregnant faptul că fotosinteza constituie cel mai grandios proces de transformare energetică de pe Terra. iar carnivorele de ordinul I doar 10% din energia conţinută de erbivorele consumate. Chiar şi în cazul unor animale domestice.5-4. organizate pe mai multe niveluri: populaţie. ceea ce echivalează cu de 20 de ori consumul mondial actual de combustibili fosili. câmpurile cu culturi intensive tropicale (banane. chiar în condiţii optime de cultură şi zile favorabile de vară.2% în păduri. creşterea şi dezvoltarea. preeriile). Captarea de energie solară de către plantele terestre şi acvatice permite sinteza anuală a aproximativ 1. deltelor. Dacă se ia în considerare faptul că producţia anuală totală a industriilor chimică. a fost estimată a fi sintetizată. numai 0. Procesele de fixare a energiei le depăşesc pe cele de degradare. bilanţul energetic este pozitiv. înierbate sau cele agricole.2 x 1010 tone de materie organică.13% în tundră. 1/3 fiind reflectată în spaţiul cosmic. 26 . 2/3 străbate atmosfera. se stabileşte un echilibru între activitatea producătorilor şi a consumatorilor. astfel că circulaţia energiei prin biosferă are un evident caracter aciclic Randamentul transferului energetic de la un nivel trofic inferior la altul superior este admis în jurul valorii de 10%. pădurile scunde.18% la nivelul întregii biosfere. 0. Pădurile şi pajiştile mezofile. În cadrul ecosistemelor tinere ale biosferei. Din energia acumulată de plantele consumate. Din cantitatea totală. 1972).5 x 1021 jouli. Ele formează sisteme complexe. 70% absorbită de vegetaţie şi 13% transmisă de ea în sol. din zonele neîmpădurite.5825 x 1018 kcal. respectiv de la un nivel trofic la alt nivel se realizează. este condiţionată de intrarea energetică permanentă din exterior. la nivel global.9 x 1018 kcal (tabelul nr. în ale cărei legături chimice este stocată o energie de circa 2.12% la nivelul ecosistemelor oceanice şi între 0. determinând aceeaşi zonalitate latitudinală şi altitudinală a biosferei.1 x 106 cal/m2/an. echivalentă cu o cantitate de energie fixată de 686. la nivelul biosferei o cantitate de 155. 4-2). Pentru o vegetaţie densă din zona temperată 17% din radiaţia solară este reflectată. biocenoză. Formaţiunile ierboase (stepele. eficacitatea fotosintezei frapează prin valorile şi mai reduse de 1. dar şi indirect. la rândul său este de peste 10 ori mai mică decât randamentul care poate fi obţinut în laborator Transferul de energie de la un organism la altul. iar pe întinsul oceanelor 3. metalurgică şi minieră este de ordinul a 9 x 1010 tone. trestie de zahăr). Suprafeţele cu vegetaţie absorb energie în proporţie mai mare decât cele fără vegetaţie.9 Astfel. biotop.0 x 106 cal/m2/an (în medie. respiraţia.66% în culturi şi în pajişti. 0. funcţionarea ecosistemelor şi. iar energia stocată disponibilă este destinată altor componente ale biosferei. în toate cazurile. lacurile puţin adânci şi ogoarele cu culturi permanente au o productivitate de 4-12 x 106 cal/m2/an. Pădurile ecuatoriale.4-2). temperatura. organismele nu există în mod izolat. Cantitatea interceptată într-un an este de ordinul a 5 x 1020 kcal (1. adică.Circuitul energiei in biosfera În condiţii naturale. prin ameliorarea raselor s-au obţinut randamente de conversie de până la 15-25%. raportată la energia solară anuală. formaţiunile aluviale din zona estuarelor.5 x 106 cal/m2/an. Anual. Lumina. fără a mai putea fi utilizată de către sistemele vii”. Din fracţiunea de energie radiantă incidentă pe plante mare parte este fie reflectată de frunze. de care acestea depind.4 x 1020 kcal. pe continente 1.8 O parte din energia fixată de producătorii primari este consumată prin respiraţie. citată anterior. la forme joase de energie care se răspândeşte în mediu ca energie legată. astfel că numai 1% din ea este efectiv stocată în biomasa vegetală.

Coordonarea proceselor fundamentale. Astfel s-a întâmplat în perioadele care au precedat episoadele de extincţie. Procesul se desfăşoară la toate nivelurile de organizare a vieţii. astfel încât s-a organizat în sisteme aflate departe de echilibru. astfel. constituind o premisă pentru schimbări majore. indiferent de nivelul de organizare sau complexitatea sistemelor pe care le alcătuieşte. reproducerea sistemelor. Suportul material care permite realizarea acestor funcţii informaţionale este materialul genetic. Informaţia stocată depinde de nevoile suprasistemului. necesare transmiterii informaţiei. poate duce la dispariţia unor specii şi. de transmiterea informaţiei. Situaţia este caracteristică viruşilor şi viroizilor. În sens larg. printr-o reglare complexă de tip feed-back. modificarea mediului. Unitatea naturală fundamentală a biosferei realizează o corespondenţă între biotop şi biocenoze. dar odată ajunse în celulele gazdă vor determina schimbarea reacţiilor în conformitate cu informaţiile stocate în propriile lanţuri de acid nucleic. omul poate să conserve sau să dezechilibreze producătorii primari ai biosferei. iar întreaga lui existenţă se bazează pe mecanisme biologice. considerate cele mai simple forme de viaţă. Sau determinate de interacţiunea cu sistemele vii. cuprinzând diferite intervale de timp. 27 . comunicarea serveşte autoreglării. fiind o reacţie la schimbarea externă. elasticitate informaţională. care domină celelalte specii. Omul însuşi este viaţă. prin modificarea parametrilor sistemului în raport cu schimbările intervenite în mediul extern sau intern – autoreglarea. a originii ei au concentrat dintotdeauna un interes deosebit şi au condus la apariţia a numeroase ipoteze. şi o precizare mai exactă a graniţelor dintre viu şi neviu. structura. Acestea nu pot fi numite organisme pentru că nu au metabolism propriu. fizice). Mărirea consumurilor energetice peste posibilităţile de fixare ale producătorilor determină prăbuşirea ecosistemului. Având în vedere această comuniune.Scurgerea energiei „se face în flux continuu prin biocenoza al cărei stoc energetic rămâne vreme îndelungată constant. dar şi în legătură cu limitele spaţiotemporale în care se încadrează spectacolul vieţii. colmatarea albiilor. în momentul diminuării. în mod natural. Mecanismul informational Realitatea umană este o realitate a vieţii. respectiv de perioada de reproducere. Nivelul inferior de manifestare a vieţii este un fragment de acid nucleic. viaţa a găsit soluţii într-un univers entropic. El se transformă ca urmare a unor procese independente de viaţă – eroziunea. la valori caracteristice. mecanismul informaţional al vieţii este esenţial pentru însăşi existenţa ei. În situaţia în care variaţia externă. Timpul uman este. nu a constituit o barieră în extinderea vieţii în cele mai neaşteptate locuri. la oscilarea stocului de energie care. Prin stocarea şi transmiterea informaţiei. care a devenit din ce în ce mai favorabil desfăşurării proceselor specifice de la diferite niveluri. Deşi nu este considerat un organism. subordonate ierarhic. Astfel. Simpla existenţă a speciei umane este indisolubil legată de producătorii primari ai biosferei. totodată. În departajarea realizată. prin replicarea integrală a suportului informaţional. la adaptarea şi diversificarea formelor de viaţă. Timpul de reacţie depinde de nivelul de organizare. Elasticitatea informaţională rezultă din capacitatea nelimitată de diversificare a informaţiei. Acest comportament dovedeşte rolul informaţiei genetice în viaţa oricărei celule. de instalarea şi evoluţia unui nou ecosistem. de comunicarea dintre componentele sistemului astfel încât comportamentul. respectiv energie liberă. asigurarea stabilităţii. în formula în care a definit-o Wiener. totodată. începând cu nivelul intracelular. incomparabil mai scurt decât timpul biologic al reacţiei. de asemenea. Cu alte cuvinte. dizolvarea sărurilor din substrat etc.” În vârful piramidei trofice a întregii biosfere se situează specia umană. soldate cu numeroase pierderi. în mare măsură. componenţa lor să se modifice în vederea evitării influenţelor generate de factori externi sau interni. entitatea care dispune de acest element va fi capabilă de metabolism. la manifestarea unor disfuncţionalităţi. Mecanismul informaţional se manifestă astfel: coordonarea proceselor fundamentale (chimice. Depinde. posibilitatea stocării şi transmiterii informaţiei explică nu numai existenţa vieţii. Cunoaşterea ştiinţifică a vieţii a permis. trebuie să-şi modifice structura. reacţiile astfel încât să nu fie distruse. respectiv acidul dezoxiribonucleic (ADN) şi acidul ribonucleic (ARN). dar şi de nevoile proprii. contribuind. Prin activitatea sa permanentă. Adaptarea se manifestă la toate nivelurile de organizare a vieţii. respectiv formelor în care substanţa sau energia erau disponibile. La aceste schimbări sistemele vii trebuie să se adapteze. fiind legată de însăşi noţiunea de informaţie. Diversitatea mediilor. se realizează mai repede decât transmiterea informaţiei apare o defazare care poate determina chiar distrugerea sistemului sau eliminarea unora din componentele sale. comunicarea explică întregul mecanism informaţional – de la coordonarea proceselor. 42. Mediul – condiţii şi resurse – nu este însă constant. singurii capabili să genereze un surplus de materie organică. Aşadar. Sistemele vii tind să se autoreproducă. care permite schimbări interne necesare pentru a valorifica noi resurse în noi condiţii – adaptare. dar şi comportamentul ei atât de „potrivit” în raport cu limitele fizice şi chimice ale mediului. creând un mediu unic. preocupările legate de definirea vieţii. urmată. Componentele mecanismului informaţional sunt de natură să demonstreze faptul că strategia supravieţuirii este o strategie informaţională.

strat mineral. sunt unităţi de bază ale naturii. Lacul este considerat un organism de ordin superior (supraorganism). a integralităţii care se manifestă într-un lac.” Microcosmosul a fost o noţiune introdusă de entomologul american Forbes (1887). ecosistemul este alcătuit din două componente: biotop şi biocenoză. care să întrunească într-o „teorie unitară” cunoştinţele despre originea vieţii şi dinamica structurii sau arhitectura ecosistemelor naturale contemporane Originea şi evoluţia conceptului de ecosistem sunt importante a fi cunoscute pentru dezvoltarea viitoare a cercetării ecologice. Termen formulat de Mobius (1866). ecosistemul este un sistem complex. ca urmare a timpului de reacţie mult mai scurt şi mult mai puţin dependent de timpul de reproducere. investite în procesul învăţării. 28 . justificând dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi o societate informaţională. de asemenea. al dezvoltării abilităţilor mintale. cât în ceea ce priveşte posibilităţile teoretice. biocenoză – subsistem biologic. Aceste efecte sunt determinate şi de caracteristicile chimice şi fizice ale mediului şi. de la întregul univers până la atom. Ecosistemul. respectiv partea nevie (abiotică) sau cadrul natural cu condiţiile sale fizice şi chimice. Ele formează o categorie din mulţimea sistemelor universului. Parcurgând istoria conceptului de ecosistem. din punct de vedere ecologic. După o concepţie tradiţionalistă. aflate în interacţiune. valorificarea stocului informaţional acumulat depind de modalităţile cele mai eficiente de gestionare a acestei resurse. plantele şi animalele sunt reunite într-un totunitar cu biotopul sub acţiunea unor forţe materiale şi energii alerealităţii fizico-chimice. care a urmărit evidenţierea caracterului unitar. în asociere cu care se formează un sistem. Pe lângă păstrarea structurii morfo-fiziologice în cele mai variate condiţii. Totuşi. Prelungind această analiză la nivelul omului. subliniindu-se faptul că deşi relaţia pradă-prădător este expresia unui conflict. Condiţia este să schimbăm „centrul de comandă”. iniţial numai organisme vii.Noţiunea de ecosistem aparţine botanistului englez A. astfel că înmulţirea prădătorilor nu va determina dispariţia prăzii. Unitatea de viaţă este o altă noţiune formulată în cercetările ecologice ale lacurilor (limnologie) de către Thiemann (1925). prin care înţelege. ale cărui organe (biocenoza şi biotopul) interacţionează într-un schimb reciproc strâns. Studiul ecosistemelor necesită o abordare interdisciplinară. Biogeocenoza a fost un termen propus în anii ’40 de Sukachev pentru a desemna complexul interactiv de organisme şi de mediu al acestora. Biogeocenoza este definită drept o „combinaţie pe o anumită zonă a suprafeţei pământului caracterizată de fenomene naturale omogene (atmosferă. Deşi obiectul care ne interesează mai mult poate fi organismul. 43. ea va conduce la o „ comunitate de interese” între aceştia. care impune o ajustare între rata de distrugere şi rata de reproducere a fiecărei specii. Mecanismele descrise implică sisteme independente de om. totuşi când încercăm să pătrundem în esenţa lucrurilor. societăţii. are o structură unitară. respectiv partea vie (biotică). Altfel spus. nu atât fizic. ele pot fi interpretate foarte uşor şi din perspectivă umană. alcătuit din: biotop – subsistem primar anorganic. umiditate). O altă idee prin care Forbes concluzionează observaţiile sale este recunoaşterea „puterii benefice a selectiei naturale”. o densitate de specii şi un circuit de substanţe în interiorulsistemului (schimbul dintre partea biotică şi abiotică) reprezintă un sistem ecologic sau ecosistem. de alte animale şi plante care populează aceeaşi zonă.Tansley (1935). vegetaţie. încărcătura informaţională devine şi mai importantă. nu putem separa organismul de mediul său. Singurul factor care a frânat acest avânt este reprezentat de faptul că reproducerea informaţiei individuale nu este posibilă. Aceste ecosisteme sunt de cele mai variate feluri şi dimensiuni. Unitatea care include toate organismele (comunitatea) de pe un teritoriu dat şi care interacţionează cu mediul fizic în aşa fel încât curentul de energie creează o anumită structură trofică. voluntare.” Ecosistemele naturale s-au constituit treptat şi după o anumită distanţă în timp faţă de apariţia primelor vieţuitoare. Rezultă astfel sisteme care. care influenţează parţial proprietăţile şi numărul de specii care se dezvoltă acolo.G. mai mult morfologică decât funcţională.Explorarea graniţelor biosferei este încă un proces nefinalizat.Conceptul de ecosistem Conceptul de ecosistem a fost introdus în ştiinţă după ce ecologia se constituise în ramură de sine stătătoare a biologiei. Se pune accentul pe relaţiile trofice. Aşadar. ca orice sistem. adăugând ulterior faptul că prin comunitatea vie se înţelege „ansamblul tuturor efectelor de pe un teritoriu. care prezintă propriile tipuri specifice de interacţiuni între aceste componente. animale şi viaţă microscopică. de la o generaţie la alta se transmite numai informaţia genetică.Microorganismele. formată din populaţiile diferitelor specii. observăm modul în care disciplinele ştiinţifice interacţionează sau intră în competiţie sub influenţa instituţiilor şi societăţilor ştiinţifice Precursorii conceptului de ecosistem Biocenoza. Beneficiile cunoaşterii vin însă numai în urma unor eforturi individuale. Ecosistemul este un complex de organisme şi factori fizici care formează ceea ce numim mediul biomului. ale biosferei. Continuarea diversificării informaţiei. precum şi un anumit tip de schimb de formă şi energie între ele şi cu alte fenomene naturale care reprezintă o unitate dialectică interncontradictorie fiind în continuă mişcare şi dezvoltare. Ideea de ecosistem este respinsă pentru a scoate în evidenţă unitatea care rezultă din interacţiunea între complexele biologice şi geologice. capacitatea omului de a gestiona informaţia a înlăturat orice competiţie. facem cunoştinţă cu personalităţi ştiinţifice.

sub aspect structural şi funcţional. ca acumulator şi captator de atomi şi energie solară. Valoarea energetica a biomasei Biomasa reprezintă cantitatea de substanţă organică prezentă la un moment dat în ecosistem. inclusiv cele care includ omul. Căile (canalele) reţelei trofice sunt reprezentate de lanţuri trofice. reprezintă căile de vehiculare a materiei în ecosistem. încă nemineralizate. Rezultatul funcţiei energetice şi al funcţiei de circulaţie a materiei este producţia. diverse componente. 44. 29 . un organism dintr-o anumită specie. Astfel. cu prioritate. sporul de biomasă de un kilogram la o plantă verde nu este echivalent cu o cantitate similară la mamifere. care utilizează constructiv. într-un lanţ trofic. Organismele de pe nivelurile trofice inferioare nu au posibilitatea de a captura şi consuma organisme de pe niveluri trofice superioare Nici omul este străin de lanţurile trofice. lipsit de „vecini”. care dau variaţia de entropie (ΔH) produsă prin combustia izobară a biomasei respective. structura trofică poate fi reprezentată astfel: plantă autotrofă (P) → animal erbivor (CI)→ animale carnivor de ordinul I (CII) → animal carnivor de ordinul II (CIII) sau materie organică moartă (detritus) → detritivore specializate pe diferite secvenţe biochimice → substanţă anorganică. sunt diferite. de către alţi indivizi din specii diferite. precipitaţii şidin antrenarea unor substanţe chimice. după criterii morfologice şi taxonomice. sub raport dinamic şi structural. elementele biotopului şi biocenozei Structura reflectă alcătuirea internă a unui sistem. Omogenitatea relativă a părţii abiotice este însoţită de o anumită omogenitate din punct de vedere botanic şi zoologic. prin dispoziţia lor spaţială şi prin legăturile şi interacţiunile lor reciproce. Reţelele trofice nu sunt sisteme izolate. al ciclului biogeochimic local. în ordinea în care sunt mâncate unele de altele. Faptul că prin reacţiile metabolice oxidative este mobilizată energia chimică din alimente permite ca valoarea energetică a acestora să fie determinată prin măsurători calorimetrice. în principiu. deşi mediul de viaţă nu este un spaţiu pustiu. oxigen şi materie antrenată de ape. În fapt. Astfel. Dacă aşezăm diferitele populaţii într-o linie. configuraţia reţelei trofice putând fi reprezentată. circulaţia energiei chimice înseamnă consumarea (prădarea. la plante şi animale se înregistrează intrări şi ieşiri de substanţe diferite. Biomasa se realizează în cadrul unui proces complex de producţie biologică. alteori pe cel al zoofagelor. Împreună. În limbajul comun. Toate lanţurile trofice. Aceste componente se organizează. acesta de un alt organism şi aşa mai departe. respectiv faptul că populaţiile constituie un fel de verigi ale unui lanţ. Acest sistem – ecosistemul – constituie unitatea de lucru a biosferei . Circulaţia în sens invers. În procesul producţiei biologice. Luând în considerare categoriile trofice menţionate anterior. independent de particularităţile locale. Prin deplasarea consumatorilor în mai multe ecosisteme se realizează conexiuni trofice interbiocenotice. conservarea structurii sale este o premisă pentru stabilitatea ecosistemului. Ne dăm seama de existenţa lor dacă luăm în considerare un fapt obişnuit: un organism este mâncat de un alt organism. Aceasta se compune din masa tuturor organismelor vii (standing crop).Reteaua trofica Oferă o imagine sintetică a relaţiilor trofice care se realizează între populaţiile dintr-o biocenoză. din punct de vedere structural. caracterizată prin natura şi însuşirile elementelor componente. împreună cu universalitatea macromoleculară a tuturor organismelor face ca diferitele lanţuri trofice dintr-un ecosistem să fie interconectate într-o reţea trofică prin care circulă energie chimică. după hrana consumată. situat pe un nivel trofic oarecare. respectiv productivitatea biologică a ecosistemelor. exprimarea energetică a biomaselor realizate prin producţie pentru a se putea compara diferitele populaţii din acest punct de vedere. Din această cauză s-a convenit a se utiliza. constatăm că hrana circulă în biocenoze numai de la stânga la dreapta. Stabilitatea reţelei trofice. la care se adaugă necromasa. ecosistemul este relativ stabil. ca şi între substanţele organice fundamentale. Adesea. deoarece lanţurile depăşesc limita ecosistemelor. printr-un model comportamental. Fiecare biocenoză posedă trăsături trofice particulare. ca subsisteme sau sunt rezultatul unei delimitări spaţiale fără ca aceasta să se suprapună unei individualităţi integraţioniste. Uneori poate fi situat. întrucât prin lanţurile trofice se realizează reglarea populaţiilor din cadrul biocenozelor. parazitarea) unor indivizi dintr-o specie. respectiv alinierea lor în raport cu demarcaţia dintre organic şi anorganic. la rândul lor. bogate energetic şi substanţe anorganice.Aceste două componente nu sunt separate fizic în natură. Reţeaua trofică este condiţionată de organizarea fluxului de materie în ecosistem. Aşa cum am văzut. un sistem deschis. pornesc de la o bază vie. captat de la Soare sau introdus pe alte căi în interiorul unităţii. se hrăneşte cu un organism situat pe un nivel trofic precedent. corelat cu criteriile folosite în delimitarea lor. respectiv resturile moarte ale organismelor. intrările fiind constituite din energia solară. această disociere este înţeleasă drept viaţă şi mediu de viaţă. plantele verzi. Biocenoza are funcţie de reglator al metabolismului atomilor elementelor chimice în biotop. care permite o privire generală asupra stărilor şi transformărilor tuturor biomaselor care participă la metabolismul substanţei şi energiei. 45. pe nivelul trofic al fitofagelor. sărace sub acest raport. în timp ce cea mai mare parte din ieşiri este reprezentată de căldură. curentul de energie. În spaţiul ecosistemului sunt grupate. de la dreapta la stânga. o arhitectură unică. Ambele biomase includ şi substanţe organice. Din punct de vedere termodinamic. studiul ecologic se concentrează pe două componente delimitate pe criterii artificiale. Ecosistemul reprezintă o unitate funcţională a biosferei în cercetarea căreia se identifică. dioxid de carbon. cele două componente formează. Universalitatea biologică de reacţii care concentrează energia. conform piramidei inverse de biotop. Dar proporţiile între cele două categorii. este imposibilă.

comparativ cu animalele carnivore. Astfel. este cuprinsă între 60 şi 80% (chitina din structura scheletului extern este greu digerabilă). constituie raportul dintre energia ingerată şi energia disponibilă. cât şi animală. Variaţia componentelor eficienţei ecologice evidenţiază perfecţionarea posibilităţilor de utilizare spre vârful piramidei trofice. disponibilităţile energetice devin din ce în ce mai mici. pe baza cunoaşterii compoziţiei ei. randamentul de asimilare a energiei (hranei) şi de randamentul producţiei nete. un nivel trofic.40%. ajungând la 80% pentru animalele granivore. probleme de ordin tehnic. la producători. la animale. Eficienţa ecologică evidenţiază randamentul transferului de energie de la un nivel trofic la altul. ΔHgl reprezintă căldura de combustie izobară a câte un gram de proteine. variaţia de entropie prin combustia biomasei este: ΔH = fprot(ΔHprot) + flip(ΔHlip) + fgl(ΔHgl) În relaţia de mai sus. pentru producători. ΔHlip = 39. fgl fracţiunile din aceste substanţe în unitatea de biomasă uscată. reprezintă raportul dintre energia asimilată şi energia ingerată. dar şi de nivelul trofic pe care se situează consumatorul. rezultă o formulă simplă cu ajutorul căreia se poate calcula valoarea energetică a unei biomase oarecare.004. care devine: ΔH = fprot(ΔHprot) + flip(ΔHlip) + (1 – fprot – flip)(ΔHgl) Mediindu-se valorile obţinute pentru proteine. unul din coeficienţi putând fi eliminat din formula variaţiei de entropie. flip.. la animalele xilofage (care se hrănesc cu lemn) este de 15%. 47. Abundenţa hranei pentru cei din prima categorie şi necesitatea deplasării şi a prestării de efort suplimentar pentru procurarea hranei în cazul celor dintr-a doua explică aceste valori. respectiv glucide. eficienţa sporeşte pe măsură ce înaintăm în lanţul trofic.). Determinarea acestor valori poate ridica. râs. unde gazele de fermentaţie care se formează în stomac au o valoare energetică importantă.01 (eficienţa asimilării).Variaţia de entropie depinde de proporţiile de proteine. la prădătorii de talie medie. pentru consumatori este raportul dintre producţia de biomasă şi cantitate de energie asimilată.Eficienta ecologica Un alt parametru important pentru caracterizarea ecosistemului sub aspectul productivităţii îl reprezintă eficienţa ecologică. este clar faptul că. pentru întreţinerea şi reînnoirea organismului (metabolismul bazal). Astfel. cantitatea hranei asimilate se deduce din relaţia alimente ingerate – dejecţii. 46. ΔHgl = 17. Deoarece un prădător poate fi consumat. La animalele fitofage şi zoofage are valori mai ridicate decât la plante. pe măsură ce are loc o îmbunătăţire în calitatea hranei. locomoţie). ΔHprot. ca şi pentru diferitele activităţi (de exemplu. în sensul concentrării energiei libere. Energia care rezultă în organismul prădător. este raportul dintre producţia primară brută (PPB) şi energia absorbită (Ea). având în vedere hrana (energia) pe care a avut-o la dispoziţie o populaţie. reprezintă raportul dintre energia solară absorbită (Ea) şi energia solară incidentă. dependentă de trei componente: sursa de energie. pentru a deveni componentă a materiei vii va fi supusă unui proces de ordonare care va implica şi stocarea unei anumite cantităţi de energie. randamentul de exploatare (valorificare a resurselor de energie (hrană). Formula menţionată mai sus are meritul de a releva diferenţele energetice între biomasa vegetală şi biomasa animală. eficienţa ecologică este dată de raportul dintre producţia populaţiei de pe nivelul trofic „n” şi producţia a populaţiei de pe nivelul inferior („n-1”). Valoarea acesteia depinde foarte mult de calitatea hranei. 30 . lipide. atât vegetală.2 kj/g Introducând aceste valori în relaţia precedentă. la rândul său. Acest indicator înregistrează valori mai ridicate la consumatorii fitofagi. unde valoare medie este de 0. serveşte.1 kj/g. lipide şi glucide provenite din diferite tipuri de biomasă. în măsura avansării într-un lanţ trofic. respectiv 40-85% (eficienţa producţiei nete). unde valorile variază între 0. ajungând în jur de 90% la carnivorele tipice (lup.85. aşa încât numai o parte relativ mică este stocată în propria biomasă a prădătorului. Notând cu fprot. iar valoarea maximă de 0. Pentru consumatori. existente în biomasa respectivă. în special la insectivore. leopard etc. Eficienţa asimilării. la cele care se hrănesc cu frunze şi lăstari tineri . de către un prădător de ordin superior. având în vedere faptul că sursa lor de energie este mult mai concentrată şi de aceeaşi formă (energie chimică). Variaţia celor trei componente se prezintă astfel: Eficienţa valorificării. în mod estimativ: ΔHprot = 23. prin utilizarea biomasei prăzii. în ecosistemele terestre.5. Energia dejecţiilor este uneori mai dificil de cuantificat decât energia hranei asimilate. adică schimbarea produsă prin trecerea biomasei producătorilor primari în biomasa consumatorilor. Suma fracţiunilor celor trei componente este 100%.1 kj/g. pentru consumatori. Astfel. se consideră. Sursa de energie a plantelor o reprezintă energia radiantă solară pe care acestea o stochează în combinaţii organice sub formă de energie chimică. luate în stare deshidratată. leu.Fluxul de energie in ecosistem Substanţa minerală. lipide. Pe aceleaşi considerente. mai ales în cazul erbivorelor rumegătoare. astfel că: fprot + flip + fgl = 1. mai eficientă a disponibilităţilor de hrană. unde valoarea medie este de 0. ΔHlip. diversitatea mai mare a speciilor pe un anumit nivel trofic permite o valorificare mai completă.4 şi 0. în mare parte. în anumite situaţii. Eficienţa producţiei nete este dată pentru producători de raportul dintre producţia primară netă (PPN) şi producţia primară brută (PPB). Pentru producţia primară eficienta ecologică constă în raportul dintre energia consumată pentru fotosinteză şi energia primită. Mărimea eficienţei depinde de structura nivelurilor trofice. glucide.

O parte din producţia brută se pierde prin respiraţie. Menţinerea stării de echilibru dinamic reprezintă stabilitatea sistemului. respectiv prin categoriile trofice menţionate. echilibrul se menţine atât între efectivele populaţiilor. în descrierea căreia se au în vedere numeroase mărimi a căror cunoaştere devine importantă în acţiunile de reconstrucţie ecologică şi de stabilire a căilor de exploatare raţională a resurselor. energie pe care o absorb la nivelul clorofilei.amplitudinea. ceea ce la nivelul ecosistemului conduce la diferenţierea funcţiilor pentru fiecare populaţie. mimetism). plecând de la valorile cunoscute ale biomasei. La nivelul biocenotic. raportul dintre niveluri fiind de 1/10. de reproducere a populaţiilor biologice. echilibrul ecologic este cu adevărat o stare care se menţine prin interacţiuni complexe. plecând de la energia conţinută de un organism. . un raport unitar între intrări şi ieşiri.persistenţa. Jorgensen (1997) a introdus acest termen pentru a înlocui termenul de entropie. a căror decelare a suscitat un interes deosebit în planul dezbaterilor teoretice şi a observaţiilor empirice. 31 .inerţia sau capacitatea de a rezista perturbărilor. transferul energiei în biocenoză este diferit de transferul substanţei. Menţinerea echilibrului necesită autoreglare. urmată de crearea interdependenţei şi de organizarea într-un sistem cibernetic cu autoreglare. Dincolo de acest simbolism profan. cât şi între acestea şi condiţiile şi resursele mediului de viaţă. mărimile prin care se caracterizează stabilitatea sunt reprezentate de: . 48. are loc o pierdere de energie. Principalele mecanisme de autoreglare sunt mecanisme de prevenire (feed-before) şi mecanisme de corectare (feed-back) care se bazează pe relaţii diverse. din care se scade materia consumată prin respiraţie.Energia chimică trece de la un organism la altul o dată cu hrana constituită din substanţe organice. Noţiunea de echilibru ecologic a fost printre primele care a depăşit sfera ştiinţifică a studiilor teoretice. echilibrul ecologic exprimă un echilibru dinamic. în sensul că. Mărimea ei exprimă necesarul iniţial de energie solară pentru a obţine o anumită cantitate de biomasă. respectiv măsura îndepărtării reversibile de starea iniţială de echilibru. astfel. ţinând cont de randamentul transferului de energie. hrană (trofice) şi biochimice (autotoxicitate). va reprezenta pradă pentru bacterii. biocenoză etc. valori care corespund capacităţii de suport a mediului. practic nelimitat. Energia înglobată corespunde la ceea ce este real utilizat din producţia netă vegetală. Fluxul energiei prin ecosistem.Echilibrul ecologic Menţinerea structurii şi funcţiilor ecosistemelor într-un mediu permanent schimbător. dat fiind nivelul evolutiv al speciilor. Fracţiunea asimilată corespunde producţiei secundare şi ea reprezintă fluxul de energie care traversează nivelul trofic al erbivorelor. Soluţiile. În plus. sunt reprezentate de reciclare şi controlul creşterii. Cealaltă parte a productivităţii primare. plecând de la energia solară. Noţiunea de emergie a fost introdusă de Odum (1983) şi măsoară. Rezultă că aceeaşi cuantă de lumină nu poate străbate de două ori un organism. devenind un concept emblematic al armoniei din mediul înconjurător. asupra căruia persistă încă numeroase controverse. Cantitatea de energie eliminată prin respiraţie raportată la producţia brută creşte de la nivelul producătorilor primari spre cel al consumatorilor de rang mai înalt. populaţie. absorb cantitatea de energie constitutivă a hranei. Din punct de vedere al schimburilor de substanţă şi energie. cum sunt relaţiile de: reproducere. autoprotecţie (ascundere. nivel trofic. Rezultă faptul că energia are un traiect. Energia stocată în substanţa organică nu mai poate fi reconvertită în energie radiantă. dar şi cu resurse finite se poate explica ca rezultat al unor mecanisme de autoreglare (autocontrol) şi se materializează prin echilibrul ecologic. Cantitatea de energie care traversează ecosistemul poate fi apreciată şi prin calcularea unor mărimi cum sunt: emergia şi exergia. emergia reprezintă cantitatea de energie din biomasa consumatorilor secundari. întreaga cantitate utilizată la realizarea acesteia. dat fiind caracterul finit al resurselor sau spaţiului şi al potenţialului. care nu este utilizată. Populaţiile se menţin la valori optime ale efectivelor. b) O parte a producţiei primare nete serveşte ca aliment animalelor erbivore (consumatori primari) care. populaţie. c) Pentru cel de-al treilea nivel – nivelul trofic al carnivorelor de ordinul I (consumatori secundari) – fluxul de energie este reprezentat de biomasa totală a producţiei secundare a erbivorelor. ingerând-o.9 Astfel. . . în acest context. proprietatea ecosistemelor de a se îndrepta şi evolua spre o stare particulară pornind de la o varietate de situaţii.stabilitatea traiectoriei. la dispoziţia celui de-al doilea nivel trofic rămânând producţia netă.). Eficienţa utilizării energiei (hranei) disponibile creşte de la nivelul producătorilor primari spre cel al consumatorilor de ranguri mai înalte. capacitatea de supravieţuire în timp a ecosistemului. la care se adaugă cantitatea de energie din biomasa consumatorilor primari şi apoi energia din plantele cu care sau hrănit fitofagele.constanţă sau lipsa perturbaţiilor. . cunoaşterea mecanismelor care asigură această stare permite previziunea unor reacţii ale ecosistemului la perturbări de natură antropică. Controlul parametrilor se realizează la fiecare nivel al ierarhiei sistemice (individ. însoţit de pierderi entropice Transferul de energie de-a lungul diferitelor lanţuri trofice decurge astfel: a) Producătorii primari captează energia de la radiaţiile solare. răspândire. Exergia măsoară cantitatea de energie sub formă de căldură. se caracterizează prin următoarelor legităţi: Producţia netă scade de la nivelul producătorilor la cel al consumatorilor. homocromie. la fiecare nivel trofic. De exemplu.

stepă etc. Următoarea treaptă de diversificare este dată de caracteristicile mediului fluid în care se găsesc comunităţile de organism. Din punct de vedere al provenienţei energiei necesare pentru întreţinerea structurilor şi funcţiilor. principalele căi prin care circulă energia şi.Oceanul planetar .Ecosisteme naturale dependente atat de energia solara. substanţa. dulci şi sărate II. caracteristicile biotopului. ecosisteme minore Sunt fie ecosisteme naturale. În continuare. Ponderea relativă a unor categorii funcţionale de organisme permite identificarea unor ecosisteme autotrofe (în care predomină activitatea producătorilor – pădure. de altfel. Varietatea modalităţilor în care se pot asocia componentele spaţiului geografic generează o diversitate uriaşă de medii de viaţă particularizate apoi sub influenţa biocenozelor care le ocupă. cat si de alte surse de energie : -estuarele din platforma continentala a oceanelor -padurile ecuatoriale si tropicale pluviale III. De asemenea. Aceste ecosisteme s-au constituit în urma unei evoluţii îndelungate.a. Legăturile generate de hrană constituie. particularităţile biotopului realizează o primă diferenţiere prin poziţia pe verticală faţă de o linie imaginară care este substratul sau cota 0. Ipotezele diferă în ceea ce priveşte modul de explicare a corelaţiei dintre complexitatea. lipsite de producători primari. cât şi de alte surse de energie.apele interiore. Ţinând seama de curentul de energie necesar pentru subzistenţă.ecosisteme forestiere (plantaţii) IV. Ecosisteme dependente de energia solară şi de energia subvenţionată de om: . în funcţie de circumstanţe.tundrele . funcţii care afectează direct sau indirect activităţile umane. În continuare.) şi heterotrofe (dominate de consumatori – peşteri). Odum (1971) a sintetizat principalele tipuri de ecosisteme de pe Terra I. a atmosferei şi a biodiversităţii. ceea ce le asigură utilizarea cu o eficienţă maximă a energiei solare şi a fondului de substanţe minerale. Ecosisteme dependente numai de energia solară: . părerile sunt unanime şi asupra relaţiilor trofice ca principal garant al echilibrului.Functii ecologice ale padurii Ecosistemul de pădure se remarcă nu numai prin gradul ridicat de stabilitate şi organizare complexă care-l transformă într-o carte deschisă în cercetarea funcţionării unui ecosistem. în tratarea factorilor care determină stabilitatea.păşunile alpine . pe baza selectării. terenurilor şi solurilor.Clasificarea ecosistemelor Varietatea ridicată a condiţiilor de mediu a generat un răspuns similar în organizarea sistemelor vii.Având în vedere importanţa stabilităţii pentru menţinerea funcţiilor ecologice ale ecosistemelor. 49. Diferenţierea ecosistemelor poate fi determinată de condiţiile genetice. au o structură complexă reflectată în marea lor diversitate. fie constituite de om. ecosistemele care alcătuiesc ecosfera se pot împărţi în trei mari categorii: ecosisteme majore Reprezintă toate ecosistemele naturale racordate la sursa de energie solară prin intermediul plantelor verzi (producători primari). Pădurea se constituie într-un factor de protecţie a mediului înconjurător şi de mentinere a echilibrului ecologic prin exercitarea funcţiilor de protecţie a apelor. se consideră că în funcţie de influenţa omului ecosistemele pot fi naturale modificate sau amenajate. ecosistemele mixte Sunt acelea a căror existenţă depinde de folosirea unui curent de energie provenit din două sau mai multe surse distincte.agroecosisteme (ecosisteme agricole) . În acest context. 32 . determinând o mare diversitate a ecosistemelor în tendinţa de extindere continuă a spaţiului de viaţă şi de valorificare eficientă a resurselor. precum şi de nivelul de negentropie sau entropie generat. Ecosisteme subvenţionate de resurse de energie în formă concentrată şi dependente de energia solară prin alimentaţie : . implicit. a diferitelor strategii de valorificare a potenţialităţii mediului. diferenţierea merge pe căi specifice pentru fiecare din cele două categorii. dar sunt convergente în ceea ce priveşte rolul pe care îl joacă fluxul de energie. evoluţia în timp. în special cele dependente de energia solară.acvacultură . structura biocenotică ş. particularităţile economiei energetice. diversitatea ecosistemului şi stabilitatea lui. elemente dimensionale.pădurile din diverse zone climatice . rezultând ecosisteme supraterane şi ecosisteme subterane. dar şi prin raporturile care s-au stabilit în decursul timpului între aceasta şi activitatea omului. Se face astfel diferenţa între ecosistemele acvatice şi ecosistemele terestre.aşezări umane nelor Ecosistemele naturale actuale. 50. s-au înaintat multiple ipoteze privind factorii de care depinde această stare.

prin prisma consecinţelor devastatoare ale diminuării suprafeţei împădurite în bazinele hidrografice. Regularizarea regimului râurilor Se realizează prin micşorarea volumului de apă scurs la suprafaţa solului. de cele mai multe ori. Absenţa pădurii relevă importanţa acestui efect moderator asupra agenţilor fizici de modelare actuală a reliefului. sau se scurge pe trunchiurile copacilor ajungând treptat la nivelul solului. este necesar ca cel puţin 50% din suprafaţa bazinului hidrografic care aprovizionează un lac de acumulare să fie acoperită cu pădure.a. respectiv la evitarea colmatării albiilor sau lacurilor de acumulare. ci şi în zonele învecinate. Această influenţă asigură debitul constant al izvoarelor. În cel din urmă caz. de unde se evaporă cu uşurinţă. rolul pădurii este semnificativ. oxigenul necesar la aceeaşi scară. calciu şi scăderea conţinutului în ioni de amoniu Aceste efecte justifică asocierea pădurii cu garanţia aprovizionării cu apă. dar şi din ecosistemele învecinate sau. nu trebuie uitat faptul că aceiaşi poluanţi pot distruge pădurea. fiind cunoscut faptul că molidişurile constituie principalul regulator al formării debitelor de apă ale râurilor. De exemplu. creşterea frecvenţei calmului atmosferic şi viteze mai mici ale vântului. circulaţiei maselor de aer şi proceselor de evaporare. Acesta este determinat de influenţa exercitată asupra radiaţiei solare. Deşi. creşterea umezelii relative a aerului. căilor de transport etc. plante erbacee) angajate în procesul fotosintezei. Podişul Central Moldovenesc etc. pe o distanţă de 500-1 000 m. Topoclima pădurii se diferenţiază prin moderarea extremelor de temperatură. că un hectar de pădure poate reţine. la reducerea volumul de sedimente. elemente radioactive – reţinuţi mecanic sau absorbiţi de frunziş. Aceste influenţe favorabile se resimt nu numai în interior. cât şi de factorii staţionari. asigurând stabilitatea mecanică. Volumul informaţional semnificativ care organizează ecosistemul forestier determină ca acesta să joace un rol important în menţinerea echilibrului la o scară mai mare – regională. Se semnalează. în schimb. 1 450 m3 de apă (echivalentul a 145 mm de precipitaţii). dioxid de sulf. mai nou. ruperi de baraje. reducerea debitelor maxime ale viiturilor. Îmbunătăţirea calităţii apei Este rezultatul îmbogăţirii acesteia în ioni de hidrocarbonat. Subcarpaţii Sudici. torenţialitate ş. Pădurea reuneşte pe o suprafaţă relativ restrânsă un volum important de biomasă vegetală (arbori. Mai mult. multe vitale. ceea ce are o importanţă deosebită pentru comunităţile umane. diminuarea temperaturilor în cursul verii este mai mare pentru pădurile de foioase (unde prin evapotranspiraţie se consumă mai multă căldură). pădurea a îndeplinit şi îndeplineşte o serie de funcţii. contribuind. ca factor genetic al climei. oxigenului. toleranţa speciilor vegetale fiind limitată. o parte din apă este reţinută de frunziş. Defrişarea pădurilor de pe coastele repezi din zonele colinare.Sub aspect economic şi ecologic. pentru înfiinţarea de islazuri comunale (Legea din 1920) a condus la suprafeţe întinse degradate prin eroziune şi procese torenţiale în Vrancea. Astfel. favorabili sănătăţii. dar şi pentru culturile agricole. în acest sens. bioacumularea. care sunt afectate de fenomenele hidrologice extreme (inundaţii. arbuşti. Se apreciază. Valea Lotrului. terenurilor agricole. datorită evapotranspiraţiei scăzute (ca o adaptare la regimul hidric deficitar) nu se resimte efectul de „răcoare”. o diminuare a încărcăturii microbiene. în special cele urbane.6 Protecţia atmosferei şi funcţiile climatice Reprezintă un alt aspect al rolului jucat de pădure în menţinerea echilibrului ecologic. la nivelul solului. Acestea concură la manifestarea efectelor pozitive pe următoarele direcţii: Formarea rezervelor de apă Rezervele de apă sunt aprovizionate constant prin infiltrare. prezenţa perdelelor de protecţie aduce importante sporuri de producţie. 33 . Întrucât modifică semnificativ suprafaţa activă. Valea Arieşului. Aerul pădurii este.). băltiri. cu până la 90% faţă de atmosfera urbană. Din păcate. de asemenea. ea asigură consumul de dioxid de carbon rezultat din „metabolismul” propriu. De altfel. eliberând. mai cu seamă cele tropicale. Această funcţie justifică denumirea de „plămân verde”. Porozitatea ridicată a acestuia permite absorbţia unui volum important de apă. ecosistemele forestiere. în primii 50 cm. mai bogat în ioni negativi. pentru a îndeplini asemenea funcţii. evitarea alunecărilor de teren. fiind unele din cele mai importante producătoare de oxigen la nivel planetar. stratul de muşchi de la suprafaţa solului acţionează ca un adevărat reglator. Efectul „purificator” se manifestă pentru un spectru mai larg al poluanţilor atmosferici – pulberi sedimentabile. dar şi a siguranţei construcţiilor. prezenţa ecosistemului de pădure induce un topoclimat specific. repartizarea mai uniformă a precipitaţiilor şi creşterea cantităţii acestora. intensitate scăzută a radiaţiei solare. datorat poluării. Pădurea participă activ şi la conservarea formelor de relief prin diminuarea eroziunii de suprafaţă şi de adâncime. fixarea solurilor nisipoase şi asanarea terenurilor cu umiditate în exces. aici pădurea joacă un rol hotărâtor şi în însuşi procesul de solificare. carbonului etc. reţinerea apei în profilul de sol. în acelaşi timp. Se realizează datorită influenţei exercitate asupra circuitului hidrologic de interacţiunea dintre biotop şi biocenoză. cu atât mai mult cu cât litiera cedează lent apa. datorată prezenţei fitoncidelor. 1 m de muşchi putând reţine 5 litri de apă. în acelaşi timp. prin influenţa pe care o exercită asupra climei. Astfel. Protecţia terenurilor şi a solurilor Este o funcţie deosebit de importantă în regiunile cu relief frământat şi în regiunile cu soluri nisipoase. Acţiunea moderatoare asupra scurgerilor superficiale reduce eroziunea solului. Manifestarea acestor particularităţi depinde de caracteristicile covorului vegetal. Astfel. adevărata dimensiune a acestui efect este apreciată. circuitelor apei. scăderea vitezei de scurgere. în pădurile mediteraneene. Interceptarea apei pluviale nu se realizează în totalitate la suprafaţa solului.

Funcţia de recreare Ocupă. Deşi este format din stuf. pădurea devine un refugiu pentru citadinul modern care. limba broaştei. larve.). Sulina şi Sf. măcrişul-de-apă etc. el prezintă asociaţii de organisme constituindu-se într-un adevărat ecosistem care şi-a „creat” suportul ecologic. brădiş. cormoran pitic. cosac. Consumatorii micro. aflate şi ele într-o permanentă interacţiune unele cu altele. pentru cunoaşterea legităţilor care coordonează procesele din natură. mai ales cele cu substrat nisipos. unii autori (Muja. ştiucă. capacitatea de muncă a oamenilor. vânat etc. Funcţiile de protecţie sunt importante în actualul context economico-social în care exploatarea intensivă a condus la manifestarea consecinţelor deosebit de grave ale diminuării suprafeţelor acoperite de pădure. Diversitatea mare a condiţiilor de mediu. dau naştere. stânjeneii. inariţă. Aceste terenuri. prin fluctuaţiile sale.În aceeaşi ordine de idei trebuie menţionat faptul că vegetaţia forestieră. săgeata apei. deşi depinde în mare măsură de o serie de facilităţi ale vieţii urbane. precum şi de biban. Tot aici se întâlnesc zăloagele. c) Terenurile mlăştinoase Servesc în timpul viiturilor la reproducerea peştilor de baltă. 1994) consideră acest rol o funcţie socială.). În acest context. Din perspectivă istorică însă.şi macroscopici sunt mai mult sau mai puţin. Functia recreativă reprezintă însuşirea pădurii de a proteja şi fortifica sănătatea. la o formaţiune specifică şi anume zonele de plaur. somn. de a asigura un nivel superior al stării psihice umane. 51. alcătuite din specii de rogoz prin acumularea şi turbificarea materialului organic mort. Prin influenţa exercitată asupra climatului şi calităţii aerului pădurea permite realizarea unui cadru ambiental optim pentru sănătatea umană. De aici decurge şi rolul pădurii pentru cercetarea ştiinţifică.Delta Dunarii Reprezintă o asociere complexă de ecosisteme interconectate. culminând cu pădurile tropicale. pipirigul. În afara acestora. comuni cu cei din ecosistemele acvatice descrise anterior. pentru identificarea posibilităţilor de protecţie ale unor specii aflate pe cale de dispariţie. protecţia poate fi înţeleasă şi în sensul îngreunării atacurilor cotropitorilor. întrepătrunderea şi suprapunerea acestora nu permit o delimitare strictă a ecosistemelor. De asemenea. respectiv tufe de sălcii în care predomină zălogul sau salcia cenuşie. astfel încât să permită supravieţuirea speciei în condiţiile alternanţei dintre uscat şi apă. ciuma apei). ştiucă. cu timpul. ecosistem în stare de climax. otrăţel) şi în marginile mlăştinoase (ciulini. rogozul. fiind invers proporţională cu acestea. moluştele. legat intim de natură.9 Protecţia fondului genetic Decurge din însăşi existenţa pădurii. contribuie la modificări substanţiale ale biotopurilor cu o periodicitate mai mult sau mai puţin constantă. pădurea apare mai degrabă ca un important furnizor de materii prime şi alimente (material lemnos. Diversitatea biologică cea mai ridicată se înregistrează în pădure. formează cel mai întins biotop al deltei actuale. în rândul funcţiilor pădurii. Terenurile inundabile Se acoperă cu apă în timpul viiturilor. peştişoară. iar pe durata apelor mici sunt uscate. egretă mică etc. Printre plantele însoţitoare se numără papura. şalău. fiind intercalate între bălţile permanente şi terenurile inundabile. transformându-se în adevărate colonii de păsări pentru speciile: ţigănuş. diminuează intensitatea sunetului cu până la 10 decibeli. Adăugând la aceasta efectul asupra psihicului uman. în care numeroase populaţii trăiesc într-o stabilitate relativă. Multe terenuri mlăştinoase sunt acoperite cu stufărişuri permanente. ca orice fiinţă vie. cosor. somn. rămâne. cu frunze plutitoare (nuferi) sau plutitoare (lintiţă. Practic. acoperite de pământ aluvionar şi resturi organice. şalău. de a reface forţele. sturioni) compun clasa consumatorilor. stârc galben. prin mediul ambiant deosebit de favorabil pe care îl creează. fructe. Prezenţa lor depinde de durata şi intensitatea inundaţiilor de primăvară. a căror limită spre uscat o constituie o centură de papură şi rogozuri. Prin urmare. la acest orizont de timp. atâta timp cât uscăciunea nu este excesivă. e) Grindurile 34 . canale şi gârle. Importanţa lor este dată de condiţiile prielnice pe care le asigură pentru cuibărit. Apropierea de mlaştini a unora permite extinderea biocenozelor acestora. b) Apele stagnante Permit dezvoltarea macrofitelor sub suprafaţa apei (broscariţă.dependente de regimul hidrologic al Dunării care. asigurată de mecanismul complex de autoreglare a ecosistemului forestier. Regiunile întinse de stufărişuri. în timp ce un zooplancton variat şi numeroase specii de vertebrate (crap. stuf etc. săgeata apei. se individualizează următoarele categorii: a) Apele curgătoare Sunt reprezentat de cele trei braţe ale Dunării (Chilia. sunt importante pentru reproducerea faunei piscicole (mai ales a ciprinidelor). ca şi cele mlăştinoase. un loc aparte prin influenţa directă asupra activităţii şi sănătăţii umane. Fitoplanctonul reprezintă clasa producătorilor. insectele se asociază tulpinilor plantelor sau populează zona bentală. babuşcă). mai cunoscute fiind cele de popândaci. iar pe cele cu substrat nisipos s-au format asociaţii vegetale caracteristice. stârc-de-noapte. Cu toate acestea. Gheorghe). perdelele forestiere plantate de-a lungul drumurilor au un rol important pentru combaterea poluării sonore. Consumatorii sunt bine reprezentaţi de peşti din familia Cyprinidelor (crap. în special pădurea de răşinoase.

atât a speciilor vegetale. „Site Ramsar” şi componentă a Patrimoniului Natural Mondial (UNESCO). mecanizării lucrărilor. uşor accesibili pentru plante (de exemplu. ceea ce dă naştere oikumenei Treptat. Agricultura zilelor noastre se realizează pe baze ştiinţifice prin utilizarea soiurilor şi raselor ameliorate genetic. se lasă terenul să se „odihnească” sub formă de pârloagă (terenul nu se mai cultiva). este necesar un consum de energie ridicat din partea oamenilor (lucrări de întreţinere a culturilor). furajelor concentrate. sitarul de pădure. Astfel. marginii bălţilor şi lacurilor. într-o arhitectură specifică. Toate acestea au constituit fundamentul transformării întregului complex de ecosisteme într-o arie protejată recunoscută internaţional prin categoriile de „Rezervaţie a Biosferei”. păduri cu aspect luxuriant. se creează condiţii relativ uniforme de sol. Sistemele de agricultură au evoluat. În evoluţia ecosistemelor agricole se individualizează mai multe etape. irigaţiilor. respectiv de conservare a biodiversităţii. pe arealul asolamentului. deosebit de dăunătoare pentru culturile agricole. aceste modificări sau generalizat. viţă sălbatică. s-au făcut numeroase „simplificări”. liane (curpen. delimitările fiind stabilite printro planificare în cadrul unui management care integrează componentele ecologice şi economice. măceş. corn. lup (mai ales iarna). sânger. iederă. baza trofică uniformă asigurând aceleaşi caractere nivelurilor trofice superioare. spurcaciul. deşi anual îşi modifică poziţia relativă. Într-o primă fază. Ca metodă de întreţinere. 52. în anii favorabili. unde scăderea fertilităţii solului se produce mai lent. alături de numeroasele specii de sălcii ( Salix) şi plopi (Populus). iniţial. în care se menţin relaţiile caracteristice dintre specii. iepurii şi coropişniţele. se produce o continuă ploaie de organisme moarte spre fundul platformei continentale. În regiunile mai depărtate de litoral. cu precădere. dracilă. omul îşi restructurează şi mediul de viaţă. de dimensiuni relativ mici şi având condiţii uniforme. subarbuşti. capabil de autoreglare şi caracterizat de stabilitate. volbură mare) şi plante parazite (vâsc) edifică. întrucât componentele biocenozei sunt constante. hamei. important prin funcţiile sale de filtru biologic. hrana preferată a morunului şi nisetrului. în condiţii economice şi sociale tot mai avantajoase. cu funcţionalitate proprie. refăceau rezerva de elemente nutritive a solului. Se acumulează astfel compuşi minerali solubili. mistreţ. Ulterior. cu efecte poluante şi asupra celorlalte specii. Pădurile Letea şi Caraorman sunt fitocenoze foarte interesante şi rare în flora Europei şi arată. pădurilor. diferite specii de păsări. afectând planeta Pământ. Gradul de omogenitate este ridicat. fapt pentru care s-au folosit mijloace chimice în combaterea lor. cultivarea terenului devine continuă. selectarea speciilor şi a soiurilor au făcut posibilă creşterea populaţiei umane prin asigurarea cu hrană. Unitatea elementară în ecosistemele agricole este considerată sola (parcela). Unităţile administrative care agregă mai multe asolamente 35 . comasate pe un spaţiu relativ mic. fertilizarea fiind realizată prin utilizarea resturilor de plante şi a dejecţiilor de animale care asigurau regenerarea humusului. având o salinitate variabilă. pesticidelor etc. În încercarea de a reda o imagine cât mai sintetică. al cărei element edificator este planta de cultură. Ierarhic superior solei este asolamentul în care se încadrează sola prin rotaţie. pe mai multe nivele ierarhice. pentru extinderea terenurilor de păşunat. Delta Dunării constituie un ansamblu complex de ecosisteme. a îngrăşămintelor chimice. folosirea animalelor în activităţile agricole. călin). animalele. o variaţie multiplă a diverselor fenotipuri de plante caracteristice stepelor aride. mur. Ulterior. biocenoza dintr-un asolament este suma biocenozelor din solele componente. cătină roşie. nitraţi). vulturul codalb. se pot dezvolta lăcustele migratoare. Ecosistemele agricole au tendinţa de a evolua spre starea de climax – maximă ordine structurală şi funcţională posibilă într-un ecosistem dat prin reţeaua sa de interacţiune. Pentru a împiedica această tendinţă. prin dejecţiile lor. şarpele de apă. formarea ecosistemelor agricole s-a realizat prin defrişări sau incendieri ale pădurilor. caracteristici sunt şoarecii cu botul ascuţit. când s-a trecut la agricultura tradiţională şi industrială. alelopatic. Astfel. arbuştii (cătină albă. staţiune temporară a unor păsări. cât şi a celor animale. Structura spaţială este determinată de om pe baza necesităţilor de producţie. bufniţa mare. Dintre consumatori. loc de reproducere a numeroase specii de peşti. în primul rând relaţiile trofice şi cele de tip biochimic. se trece la o nouă agricultură care se bazează pe un tip aparte de ecosistem. Pe acest teren se instalau buruienile şi erau folosite ca păşuni. Structură şi funcţii Ecosistemul agricol constituie o unitate funcţională a biosferei. Caraorman) care concentrează o diversitate ecologică ridicată. dar în acelaşi timp relevantă. Acestea permit obţinerea de producţii ridicate în sisteme intensive de cultivare a plantelor şi de creştere a animalelor pentru satisfacerea necesităţilor de hrană a unei populaţii în continuă creştere. Ecosistemul agricol Impactul agriculturii primitive asupra biosferei nu a produs dezechilibre decât în unele părţi ale Globului.Constituie suportul ecologic al pădurilor de sălcii şi plopi (Letea. creată şi controlată de om în vederea obţinerii unei producţii ridicate şi de calitate superioară. Cu toate acestea. Datorită surplusului de energie oferit de agricultură. În stufării şi tufărişurile dinspre mare. alimentând bancurile de scoici. iar sezonul rece face inaccesibile majoritatea posibilelor surse de hrană. astfel încât densitatea a putut ajunge până la 50 loc/km2. La un moment dat. nisipurilor umede. Perfecţionarea tehnologică şi introducerea uneltelor cu mii de ani în urmă. lemn câinesc. Acesta reprezintă momentul desprinderii omului de sub incidenţa ciclurilor naturale şi dobândirea unei autonomii limitate faţă de ecosisteme. în timp. Această zonă este populată cu puieţi din familia sturionilor. vipera. în zonele temperate. pe care omul înfiinţează biocenoza. care-şi vor petrece aici mare parte din viaţă. f) Zona mării Este reprezentată de mediul marin în care se simte influenţa apelor Dunării. reprezentată de o suprafaţă delimitată administrativ.

o singură specie. tăieri. este necesară aplicarea lucrărilor specifice (tăieri. de producţie a substanţei organice). Lucrările mecanice. macroelemente) în ciclurile biogeochimice. ecosistemele agricole fiind vulnerabile la variaţii relativ mici ale factorilor ecologici. dar mai ales dezechilibre generate de lipsa mecanismelor de autoreglare a efectivelor populaţiilor. implicit. prin viteza de creştere. ecosistemul agricol integrează 4 subsisteme: biocenoza agricolă. accelerarea vitezei de circulaţie a elementelor chimice (în special. folosirea soiurilor rezistente etc. Se poate realiza şi o asociere cu sectorul zootehnic. amendamente pentru corectarea reacţiei solului. cât şi la consumatori. dăunători. fiind astfel edificate circuite complete ale substanţei şi energiei. Este o biocenoză simplă. fiind vulnerabilă la accidentele climatice. Echilibrul dinamic. Autoreglarea se realizează atât prin acţiunea plantelor cultivate. sisteme de susţinere. irigaţii etc. suprafaţă foliară. rămânând multe nişe ecologice neocupate. Interacţiunea acestor sisteme manifestată prin procese biologice de ambianţă fizico-climatică şi socio-economice desemnează ecosistemul agricol drept un sistemic bioeconomic. menţinerea unui anumit nivel al populaţiilor de insecte defoliatoare nu se realizează prin activitatea consumatorilor de gradul al II-lea. tratamente fitosanitare. Rolul lor în funcţionarea ecosistemului este preluat de activitatea omului (de exemplu.). ci prin tratamente cu insecticide. rezultat din uniformitatea ridicată a biocenozei şi biotopului. ecosistemul agricol se individualizează prin: productivitate biologică ridicată. împreună cu toate organismele vii existente în spaţiul de cultură (microorganisme. biotopul. subsistemul agrofitotehnic şi subsistemul socio-economic Biotopul agricol Este definit prin factorii climatici. Transformările realizate de om la nivelul componentelor sistemului induce însă manifestări deosebite ale acestor însuşiri. Însuşirile sistemelor biologice se transmit şi ecosistemelor agricole. cât şi omul care aplică măsuri chimice sau mecanice pentru evitarea îmburuienării sau stabileşte epoca de semănat astfel încât plantele de cultură să acopere prin frunze solul înainte de răsărirea buruienilor. răsucitul frunzelor în timpul arşiţei de vară). în timp ce altele sunt modificate în favoarea omului. În ansamblu. Pentru a evita dezechilibrul generat de competiţia dintre plantele de cultură şi buruieni intervin atât plantele.) Programul. La plantele din ecosistemele agricole se menţin programe specifice (de exemplu. Este mult mai redusă. fiecare din aceste acţiuni având repercusiuni asupra favorabilităţii momentane a solului pentru o specie dată şi influenţând tipul şi intensitatea noilor intervenţii. Biocenoza agricolă Este formată din plantele de cultură. Eterogenitatea. buruieni etc.). Subsistemul agrofitotehnic Cuprinde lucrările prin intermediul cărora omul îşi exercită controlul permanent în ecosistem: tratamente. uniformitatea biocenozei şi. În plan funcţional. mijloace de susţinere etc. Integralitatea din ecosistemele agricole este mult afectată pentru că biocenozele au fost simplificate. deoarece pe solă se cultivă. eliminarea periodică a unei proporţii importante de biomasă. Astfel. a biomasei produse. Pentru a îmbunătăţi aceste condiţii şi pentru a le adapta la cerinţele speciei de cultură se modifică uneori cel natural prin terasări. tipul de îngrăşăminte folosite. prezenţa de substanţe chimice de sinteză mai mult sau mai puţin biodegradabile (pesticide. ecosistemul agricol reprezintă o unitate funcţională creată de om pentru a controla procesele de producţie de biomasă. în care controlul structural şi funcţional se realizează prin management agricol. arături de mare adâncime (desfundări). Efectul direct este cel de diminuare a stabilităţii. rotaţia culturilor modifică însuşirile solului.). edafici şi orografici care induc o anumită intensitate a proceselor fiziologice.pot fi considerate un nivel superior de integrare. Numărul redus al conexiunilor interne. praşile. randament fotosintetic ridicat prin creşterea indicelui suprafeţei foliare (raportul dintre suprafaţa foliară şi suprafaţa de teren cultivată). În acest context. fertilizare etc. uniformitatea accentuându-se în cazul monoculturii. determinate de preluarea activităţii nişelor ecologice neocupate de către acţiuni consumatoare de energie. îngrăşăminte chimice etc. de regulă. recoltare. pesticide. atât la plantele de superioare.) introduse în ecosistem pentru menţinerea echilibrului acestuia.urmărindu-se creşterea recoltei. Aceste măsuri vizează sporirea biomasei utile (recolta plantei de cultură). creându-se o independenţă relativă faţă de restricţiile ecologice specifice ecosistemelor naturale. praşile. determină rolul preponderent al omului în realizarea acestei însuşiri esenţiale pentru menţinerea ecosistemului 36 . irigaţii. menţinerea într-un stadiu tânăr (în care sunt predominante procesele de fixare a energiei. consumuri energetice ridicate. mai puţin stabilă. Subsistemul socio-economic Reprezintă totalitatea mijloacelor de mecanizare şi a materialelor de producţie (îngrăşăminte. nu realizarea unui echilibru între diferitele populaţii. conform caracterului istoric. cretizare etc. cât şi ca rezultat al intervenţiei antropice.

ca spaţiu propriu-zis de hrană. reprezentând spaţiul de hrană. bazată pe alimente de provenienţă vegetală. tehnologiile agricole şi materialul biologic. este echivalentă cu 13 755 kcal primare. resursele de apă pentru irigaţii. Prezenţa în alimentaţie a unor aminoacizi esenţiali. ecosistemele marine. Debitul apelor de suprafaţă depinde de regimul climatic şi de gradul de împădurire al bazinelor hidrografice.1 miliarde în 2000) rezultă un spaţiu de hrană de 0. Apele folosite pentru irigaţii pot proveni din două categorii de surse: de suprafaţă (lacuri. Variabilele care caracterizează această componentă sunt: suprafaţa disponibilă de a fi cultivată (terenuri agricole – arabil. degradarea chimică şi antropizarea (utilizarea terenului în alte scopuri decât cel agricol – urbanizare. La nivel mondial. la nivel zonal. aceasta se obţine din circa şapte calorii primare. în timp ce bovinele (exceptând cele îngrăşate în complexe specializate). într-o lume divizată sub aspect nutriţional. din care 1 709 kcal provin din produse animaliere. în timp ce la o dietă bogată. Mai mult. Oferta alimentară a omenirii se bazează pe două componente fundamentale: ecosistemele naturale şi ecosistemele agricole. din ecosistemele agricole. Astfel. Prima categorie furnizează. adică la 0. altfel spus 3. efectele asupra sănătăţii fiind asemănătoare – sensibilitate mai mare la îmbolnăviri. ca şi cei subnutriţi şi subponderali se confruntă cu probleme medicale similare. Ca o excepţie. în condiţiile în care suprafeţele actuale se vor menţine constante.26 hectare/locuitor. şi în funcţie de provenienţa alimentelor şi calitatea lor: la o dietă austeră. în parte prelucrate industrial. iar. există numeroşi factori naturali şi antropici care diminuează suprafaţa productivă: eroziunea solului. În prezent. oceanice. o reprezintă continentul african. dar creşterea intensităţii exploatării înseamnă depăşirea capacităţii de refacere a biomasei prin mecanismele naturale. o raţie alimentară normală trebuie să includă şi furaje concentrate. râuri) şi subterane. Luând în considerare şi posibilitatea modificării suprafeţei în sensul creşterii. Această valoare acoperă însă diferenţieri mari între continente şi ţări. Ambele categorii suferă de malnutriţie. Fertilitatea solurilor condiţionează direct productivitatea ecosistemelor agricole fiind dependentă de numeroşi factori (aprovizionarea cu elemente nutritive. Dacă luăm în calcul numai suprafaţa arabilă. Ţinând seama de dublarea populaţiei în perspectiva anului 2100. ale apelor interioare). Importanţa irigaţiilor este susţinută de câteva date statistice relevante.53. de aproximativ 3% pe an.13 hectare.). consumând furaje grosiere. cu rol productiv (de exemplu. norma de teren arabil se va reduce la mai puţin de jumătate. industrializare. cantităţi însemnate. pH.12 Din suprafaţa uscatului de 14. Aceasta a permis crearea unor surplusuri imense de hrană cu implicaţii profunde în organizarea. acvaculturile).Securitatea alimentara si problemele globale Consumul de alimente asigură între 1 764-3 535 kcal/zi/locuitor. unde se manifestă o tendinţă inversă. persistă încă deficienţe în satisfacerea nevoilor elementare. Ambele surse pot deveni limitative pentru practicarea agriculturii.09 ha. păşuni. nu creează această situaţie. speranţă de viaţă redusă şi productivitate diminuată. sub suprafaţa pe care o reprezintă în prezent în China. pe durata mai multor decenii indicele de creştere a populaţiei a fost. Spaţiul de hrană variază. suprafaţa agricolă este de 4.62 ha. încărcarea apelor cu poluanţi sau mineralizarea ridicată sunt principalii factori care determină disponibilitatea pentru irigaţii. deşertificarea. o parte însemnată a pânzelor freatice importante sunt supraexploatate. fără proteine animale şi fără grăsimi. turism etc. trebuie menţionat faptul că aceasta nu are întotdeauna efecte pozitive. în care unii oameni mănâncă prea mult. în timp ce indicii producţiei alimentare s-au situat sub 2% pe an. Cum păsările şi ovinele consumă seminţe (furaje concentrate) înseamnă că acestea sunt în competiţie cu omul. Asigurarea necesarului de hrană pentru populaţie reprezintă una din variabilele cheie ale ecuaţiei populaţie în creştere .) Resursele de apă pentru irigaţii Folosirea irigaţiilor a însemnat una din primele acţiuni de control a factorilor ecologici de către om.Trăim. indicele producţiei alimentare l-a devansat pe cel al creşterii populaţiei. În acest caz. respectiv de modificare a biotopului.8 miliarde hectare. proprietăţi aerohidrice etc. Astfel.resurse limitate. în medie. Totuşi. la care se adaugă ecosistemele parţial amenajate. O calorie stocată în biomasa consumatorilor (erbivorelor) este rezultată din mai multe calorii stocate de producători (plantele verzi). cu produse vegetale şi animale. în prezent. cum este şi nevoia alimentară. încă direct. aceasta reprezintă doar 10% din total. Pentru menţinerea potenţialului productiv pe termen lung este necesară o gestionare atentă prin stabilirea 37 . în special de proteine animale (de exemplu. ierarhizarea şi dezvoltarea societăţii. din punct de vedere calitativ. fertilitatea solurilor.8 persoane la un hectar. Rezultă faptul că cea mai mare parte din creşterea viitoare a ofertei mondiale de hrană trebuie să provină de pe terenurile cultivabile. extrăgându-se un volum mai mare de apă decât cel care se reîntoarce prin infiltrare. Raportând terenul productiv la numărul de locuitori (6. aria minimă este de 0. printre altele. iar alţii prea puţin. fâneţe).1 miliarde hectare. o raţie alimentară de circa 3 501 kcal/zi. aria minimă este de 0. face obligatorie şi utilizarea acestora în alimentaţie. Pomparea apei din surse subterane este singura soluţie de menţinere a ecosistemelor agricole în zonele unde densitatea reţelei hidrografice este redusă – majoritatea zonelor aride. Este o ironie faptul că cei care sunt „suprahrăniţi” şi supraponderali. Deşi societatea modernă a condus la o diversificare şi la o amplificare fără precedent a nevoilor umane. care se găsesc numai în produsele de origine animală. adică 28%.Acestea pot fi luate din produsele vegetale şi animale consumate.

care asigură refacerea fertilităţii solului. dar şi pentru extinderea spaţiului de hrană. prin aplicarea rezultatelor cercetării ştiinţifice explică randamentul sporit în conversia energiei solare. Crearea ecosistemelor agricole echivalează cu înlăturarea de pe o anumită suprafaţă a biocenozelor naturale. În continuare. Acest termen generic se aplică organismelor cărora li s-au transferat gene de la o altă specie. o evoluţie similară nu mai este posibilă. În acelaşi timp. potenţialul de producţie şi însuşirile de rezistenţă ale soiurilor/raselor constituie cheia de boltă pentru asigurarea continuităţii recoltelor. printr-o eliminare a soiurilor şi raselor cu productivitate nesatisfăcătoare. Acest termen generic se aplicã organismelor cãrora li s-au transferat gene de la o altã specie. Brown (2001) atrage atenţia asupra faptului că. Ciclurile biogeochimice din agroecosisteme. Simplificarea este dublată de o uniformizare permanentă a întregului sistem agricol mondial datorită. Intervenţia asupra materialului biologic este un caz tipic de gestionare informaţională. Pe de altă parte. Principalul avantaj care a promovat OMG-urile îl reprezintă posibilitatea de a obţine într-un timp incomparabil mai scurt calităţile dorite pentru o specie. omul duce la extrem simplificarea reţelei trofice. Cea mai mare parte a acestei biomase. Primele agroecosisteme păstrau. sub acţiunea apei. Tehnologiile agricole Prin abordarea sistemică a agriculturii contemporane şi prin crearea de complexe agricole. controlate de om. şansele noilor generaţii etc. să fie îndepărtate din agroecosisteme nu numai anumite elemente. cu siguranţă. impactul indirect asupra ecosistemelor. dar şi cu ritmul de diminuare a rezervei organice reprezentate de humus. un număr apreciabil de populaţii biologice din ecosistemele naturale pe care le înlocuiau. mergând până la dezechilibrarea completă a agroecosistemului. este exportată în afara ecosistemelor şi consumată pe arii restrânse. încadrându-se în ansamblul natural. pe de o parte. fără a exista o legătură filogenetică. Aproape întreaga cantitate de resurse alimentare mondiale era realizată. deşi utilizarea îngrăşămintelor chimice a permis triplarea recoltei agricole la nivel mondial după 1950. 54. Folosirea OMG in productia de alimente O directie inovatoare si controversatã în acelasi timp o reprezintã folosirea organismelor modificate genetic (OMG) (tabelul nr. restrângerii speciilor cultivate şi. fãrã a exista o legãturã filogeneticã. fapt ce face ca. pe seama cultivării a 30 de specii de plante (grâu. pe de altă parte. singura legătură cu ecosistemele naturale învecinate sau precedente agroecosistemelor se realizează prin populaţiile de fitofagi sau alţi dăunători care nu pot fi distruşi sub o anumită limită. Ele se întindeau pe suprafeţe restrânse. păsări). chiar în cadrul acestora. bazate în special pe utilizarea energiei fosile. Fenomenul se corelează direct cu reducerea corespunzătoare a productivităţii. ameliorarea speciilor constituie unul din factorii motori care au permis valorificarea din ce în ce mai eficientă a biotopului agricol. Omul modifică informaţia genetică pentru a obţine manifestări fenotipice favorabile. nesaturat al ecosistemului agricol.) şi a creşterii a 7 specii de animale (porci. precum şi pe unii consumatori. Dispunerea lor spaţială era condiţionată de extinderea spaţială a biotopurilor naturale favorabile plantelor de cultură. sunt dependente de om. Mărimea biomasei este mai mare decât canitatea obţinută din ecosistemele naturale. la care se adaugă aceea de a „manipula” însuşirile favorabile dincolo de barierele genetice interspecifice. unde se declanşează dezechilibre ecologice. cartof. bovine. înlăturând prin agrotehnică producătorii de biomasă neutilizabilă în dieta proprie sau a animalelor domestice. Omul menţine în permanenţă caracterul juvenil. respectiv pentru a spori eficienţa utilizării resurselor de energie şi de substanţă. Cu timpul. reprezentând resursele alimentare pentru om şi animalele domestice. controlate fiind de factorul antropic. orez. ci chiar cantităţi apreciabile de sol. Materialul biologic În ecosistemele agricole.raţiilor de îngrăşăminte corelată cu cerinţele fiecărei specii cultivate. batate. dirijând întreaga activitatea productivă în vederea satisfacerii nevoilor proprii. Perfecţionarea agrotehnicii. El determină acumularea de cantităţi semnificative de biomasă vegetală pe care o utilizează pentru nevoile sale. tehnologiile moderne au la baza consumuri energetice ridicate. Argumentaţia ostilă utilizării OMG-urilor pleacă de la considerente cum sunt: riscul potenţial pe care îl comportă în relaţia directă cu sănătatea. ele s-au lărgit prin amenajări artificiale ale acestor biotopuri. O direcţie inovatoare şi controversată în acelaşi timp o reprezintă folosirea organismelor modificate genetic (OMG. energie şi informaţie. ele fiind cunoscute si sub denumirea de organism 38 . Caracterul nesaturat al agrobiocenozei reduce la valori extrem de mici funcţia antierozională manifestată de biocenozele naturale. manioc etc. fără să prejudicieze structura iniţială a acestui ansamblu. la nivelul anului 1980. randamentele fotosintetice şi ale asimilării fiind îmbunătăţite comparativ cu cele din natură. porumb. 9-2). recoltele se ridică la maximum posibil în condiţiile unui aport optim de materie. ele fiind cunoscute şi sub denumirea de organisme transgenice. instituite de-a lungul unor îndelungate perioade de evoluţie şi înlocuirea lor cu biocenoze mai simple. Această restricţionare rezultă din randamentul scăzut de valorificare care conduce la eliminarea excesului în apele subterane şi ecosistemele marine.

cu mare putere de volatilizare. în special a combustibililor fosili cu un continut ridicat de sulf (cãrbuni inferiori. autovehiculelor etc. si asupra sãnãtãtii umane. siderurgie. în special a celor neferoase. respectiv azot si fosfor. Hg etc. 56. metalele grele (Cd. Poluarea chimicã sau toxicã. afectând cu precãdere cãile respiratorii.monoxidul de carbon (CO) rezultã din arderile incomplete în motoarele autovehiculelor (mai ales cele care folosesc benzinã) si a combustibililor fosili. în ecosistem mentinându-se numai formele de viatã anaerobe (în general. mai ales la copii. biologicã. Un alt aspect important în acest caz îl reprezintã substantele care nu “ucid” imediat dar care.pulberile pot fi sedimentabile (praf) sau în suspensie (funingine.Poluanti atmosferici si efectele lor Prin efecte si cantitate cei mai periculosi poluanti atmosferici sunt considerati: . Poluarea aerului nu este altceva decât acumularea componentelor astfel încât sunt depãsiti parametrii fizici sau chimici la care majoritatea formelor de viatã. . fizicã. arderea combustibililor etc. putând transfera poluantii în ecosistemele terestre sau chiar omului. stocarea hidrocarburilor. prin combustia benzinei cu plumb (a cãrei cifrã octanicã este îmbunãtãtitã prin adãugarea tetraetilului de plumb. Cumularea lui în organism este cunoscutã sub denumirea de saturnism.. iar diminuarea efectului va trebui sã porneascã de la sursele de poluare. Cu. În functie de natura lor chimicã pot fi toxice (dacã sunt încãrcate cu Pb. pãtrunzând cu usurintã în plante datoritã similitudinii cu molecule de dioxid de carbon.dioxidul de sulf (SO2) – rezultã din procese de ardere. în cele de incinerare a deseurilor menajere si. petrol greu).) – provin din arderea incompletã a combustibililor lichizi. productia si utilizarea unor compusi organici de sintezã. în interactiune cu alti poluanti.a. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de eutrofizare (euris – larg. trophos – hranã). Principalul impact ecologic îl constituie scãderea concentratiei de oxigen dizolvat. . În aceastã categorie sunt cuprinse substantele organoclorurate. Principalul avantaj care a promovat OMG-urile îl reprezintã posibilitatea de a obtine într-un timp incomparabil mai scurt calitãtile dorite pentru o specie. cu efecte nocive asupra sãnãtãtii omului. iar abundenta de “hranã” favorizeazã dezvoltarea 39 . ceatã toxicã. Alte metale grele. componentã naturalã a aerului este. În cazuri grave. sunt cadmiul. adicã substante care pot fi descompuse de microorganismele din apã în conditii de aerobiozã (în prezenta oxigenului) sau anaerobiozã (absenta oxigenului).ozonul – se formeazã prin mecanism fotochimic în prezenta gazelor de esapament. Acumularea poate genera “ploi acide” si.transgenice. respectiv de la reducerea emisiilor. “pompat” în atmosferã de efortul omului de a-si procura energia prin arderea combustibililor. se pot acumula. ca agent antidetonant). Plumbul actioneazã cu precãdere asupra sistemului nervos reducând capacitatea de concentrare.V. mai ales în organismele rezistente. astfel cã speciile putin tolerante îsi scad efectivele sau chiar dispar. O formã particularã a acestui tip de poluare este cea rezultatã în urma cresterii concentratiei de substante nutritive. Efectul toxic apare datoritã imposibilitãtii “utilizãrii” acestor compusi.compusii organici volatili (C. îndeosebi când deversãrile se fac în ape stagnante. este determinatã de deversarea de substante organice în general de sintezã (inexistente în naturã) si anorganice în stare solvitã (dizolvate). sau prin interactiunea cu ceilalti poluanti atmosferici.fortificat consumatori Argumentatia ostilã utilizãrii OMG-urilor pleacã de la considerente cum sunt: riscul potential pe care îl comportã în relatia directã cu sãnãtatea.oxizii de azot (NOx) – provin în proportie de 70% din transporturile auto. de asemenea. sansele noilor generatii etc. la concentratii relativ mici distrugând organismele vii si o persistentã îndelungatã. si implicit omul. . în acelasi timp. Ti s.O. Este toxic prin capacitatea sa de a bloca hemoglobina si astfel oxigenarea organismului. Hg.. si asupra sintezei de hemoglobinã. dar în acest caz sporeste toxicitatea altor poluanti atmosferici (în special a dioxidului de sulf).). fum) si rezultã din cele mai variate activitãti. Tipuri de poluare a apelor În functie de predominanta unui anumit tip de poluant si de natura proceselor pe care le declanseazã. Sunt toxici în sine pentru organismul uman. se poate ajunge la eliminarea totalã a oxigenului. impactul indirect asupra ecosistemelor.metale grele – sunt eliminate în procesele industriale de prelucrare a metalelor. cu care se asociazã frecvent. zincul etc. chimicã. mercurul. Zn.) sau neutre. . Pb. de la industrie (producerea cimentului. . Principalul effect ecologic nu se datoreazã toxicitãtii sale ci este rezultatul acumulãrii lui în atmosferã. organomercurice (folosite ca insecticide). Cd. neutralizarea lor fiind de naturã chimicã sau fizicã. la care se adaugã aceea de a „manipula” însusirile favorabile dincolo de barierele genetice interspecifice. bacterii). poluarea apei poate îmbrãca mai multe forme: organicã. fãrã participarea microorganismelor. s-au adaptat.) pânã la simpla deplasare a pietonilor. . putând induce diferite tipuri de cancer. Poluarea organicã este consideratã cea pe care o determinã deversarea de substante organice fermentescibile. Este un oxidant foarte puternic (folosit si în epurarea avansatã a apei) care distruge rapid tesuturile vii.dioxidul de carbon (CO2). Impactul de mediu este similar cu cel al SO2. Are impact asupra vegetatiei. 55. . Astfel de substante au în general toxicitate ridicatã.

interdictii de parcare – asemenea interdictii micsoreaza numarul de masini care pot parca in anumite zone dar nu au nici un effect asupra numarului de masini care le traverseaza.restrictiile de acces – in 1977 in Buenos Aires a fost interzisa circulatia automobilelor particulare in zona de centru a orasului in zilele de lucru intre orele 10:00 si 19:0.salariatii lucreaza acasapastrand legatura cu biroul prin telefon si computer . al XIX-lea). Variabilele presiunii antropuce asupra resurselor naturale-factorul demographic În ecuaţia resurselor pot fi identificate numeroase variabile care influenţează nivelul presiunii exercitate de umanitate asupra fondului de resurse din mediu. Poluarea fizicã îmbracã. Într-adevăr. Au trebuit mai mult de 2 milioane de ani pentru ca populaţia umană să atingă un miliard de indivizi (începutul sec. Particulele solide afecteazã si direct fauna macroscopicã. locuri speciale de parcare. întrucât reprezintã contaminarea apei cu bacterii patogene pentru om si/sau animale. pe de o parte. care devin. cu implicatii complexe în ecosistemele acvatice. nivelul educaţional etc. • factori naturali – climatici. implicit. astfel fiind imbunatatite serviciile de tranzit iar numarul accidentelor a scazut . conducând la efectele mentionate mai sus.Astfel circulatia a fost rarita si poluarea redusa intr-o zona in care intra zilnic 1 mil de oameni. transportului etc.controlul riguros al vehiculelor si intretinerea regulate a acestora asigura respectarea normelor de emisie de poluanti si aduc astfel un aport important la eforturile de diminuare a poluarii 58. În general. la nivel de 7 miliarde şi jumătate. Belgia. • factori tehnologici.este cea mai raspandita forma de transport din lume iar autoritatile incearca sa incurajeze folosirea ei. dar viteza de creştere a efectivelor umane este actualmente la maximum. aceste organisme fiind adaptate unui mod de viatã parazit.in unele orase intr-o zi este interzise circulatia pentru automobilele cu numar de inregistrare fara sot iar in ziua urmatoare sunt interzise cele nu numere cu sot.zile fara automobile. rata de creştere anuală şi timpul de dublare în ani. Germania. Tari ca Olanda. Următoarea dublare. dincolo de această perspectivă globală.A au fost impuse zile fara automobile. Poluarea biologicã se apreciazã mai ales în raport cu utilizãrile menajere (apã potabilã).Incepand cu anul 2000 in L.Impactul antropic prin supra exploatarea resurselor-solul 40 . Danemarca. prin care parcurg etapele dintre infectii. geologici etc. . servicii de inchiriere. de agrement. 57. Acesteareprezintă. care poate influenta direct speciile de plante si animale (inducând o anumitã selectie a lor) sau indirect. În 1930 s-a atins pragul de 2 miliarde. poluantul este reprezentat de particulele solide. au extins reteaua de drumuri rezervate biciclistilor.algelor planctonice (unele dintre acestea chiar toxice). Poluarea termicã este o altã formã gravã. dupã moarte. masura menita sa scada concentratia de ozon si de CO2 din aer.telenaveta. si chiar garaje speciale . sunt putin rezistente în afara gazdei la actiunea factorilor de mediu externi (aer.. iar după ipoteza de bază a Naţiunilor Unite. luminã solarã. dinamica populaţiei. Acestea constituie un pericol potential în apele de loisir. intensitatea luminii pe baza cãreia algele reoxigeneazã apa prin procesul de fotosintezã. sunt foarte diferite în funcţie de regiunile considerate 59. douã forme: poluarea cu materii în suspensie si sedimentabile si poluarea termicã. este esenţial să sesizăm disparităţile regionale pe care le disimulează. lacuri. cel puţin un motiv de reflexie..). care ţin de posibilităţile tehnice deexploatare şi verificare a diferitelor tipuri de resurse. temperaturã). prin modificarea concentratiei de oxigen dizolvat. adică depăşirea pragului de 8 miliarde de locuitori. . Automobilele particulare nu puteau trece dintr-un sector in altul.Masuri de control al transportului in centrele urbane . consumatoare de oxigen. adică o dublare în aproximativ 130 de ani. În 1975 pragul de 4 miliarde a fost depăşit. multe dintre ele au forme de închistare foarte rezistente. zootehnice. efectivele. .celule de circulatie – intr-un oras suedez in 1970 zona de centru a fost impartita in 5 sectoare triunghiulare pentru a reduce circulatia automobilelor si a incuraja folosirea mijloacelor de transport in comun. insolubile.controlul tehnic si intretinerea automobilelor. Acestea scad simtitor transparenta apei si.ciclismul. scãderii solubilitãtii oxigenului odatã cu cresterea temperaturii. poluanti organici. În primul caz. adică o dublare în 45 de ani. în principal. Impactul ecologic este agravat de toxicitatea substantelor care sunt prezente în aceste particule. • factori economici – evoluţia cererii. stabilizarea efectivelor nu se va produce înainte de jumătatea secolului 21. preţul exploatării. De cele mai multe ori este vorba de o crestere a temperaturii apei. Dar. Factorul demografic S-a observat o încetinire a ratei natalităţii. blocând cãile respiratorii. care în functie de dimensiunea lor rãmân în suspensie sau se sedimenteazã. de industrie alimentarã. Aceasta se datoreazã. iar pe de altã parte intensificãrii activitãtii microorganismelor aerobe. printre care menţionăm: • factori de ordin demografic (numărul de locuitori. dacă nu un motiv de îngrijorare. ar putea deveni efectivă în anii 2025. fizico-geografici. litorale si mai putin în apa potabilã (supusã unor tratamente fizice si chimice sau preluatã din perimetrul unor zone de protectie). Cu toate acestea.

Poluarea cu substante chimice de sintezã cu toxicitate ridicatã si (sau) cu predispozitie de concentrare în verigile superioare ale lanturilor trofice a afectat numeroase specii. iar scara de timp pe care actioneazã anuleazã posibilitãtile adaptative ale majoritãtii speciilor. prin reducerea celei forestiere. În acelasi timp. circa 12 milioane de kmp (respectiv 20% din pãduri). mai accentuat în America de Sud (12.0%). cu deosebire în tãrile în curs de dezvoltare din zonele calde. dar şi a altora care s-au adaptat să trăiască în apropierea omului (şobolani. Plantele exotice formează adesea monoculturi înlocuind speciile indigene. a invadat numeroase ecosisteme acvatice în SUA. Efectivele unor specii cum sunt vulturul negru. Acestea au fost considerate întotdeauna ca victorii hotãrâtoare ale omului asupra naturii. în favoarea terenurilor cultivate. Dupã acest prag. ea produce pagube însemnate şi în Africa. Aceasta se manifestã direct prin reducerea suprafetei ocupate de ecosistemele naturale. de cresterea cererii de produse alimentare. Suprafata acestora.8%.7%. gaia albã. plantă acvatică originară în America de Sud. concomitent. fertilitatea naturalã influenteazã semnificativ productia agricolã. precum si ponderea relativã reprezentatã de fiecare a cunoscut variatii semnificative odatã cu intensificarea presiunii prin cresterea populatiei. pãsãrile prãdãtoare constituie ultima verigã a acestor lanturi.Supraexploatarea solului este legatã. 61. Aceastã dinamicã nu evidentiazã si variatiile calitative. Astfel. acestea suportã si presiunea comertului cu lemn tropical. de exemplu. Degradarea biodiversitatii prin modificarea si distrugerea habitatelor Distrugerea si fragmentarea habitatelor sunt considerate cele mai importante cauze ale erodãrii biodiversitãtii. cormoranul mic. în America Centralã si de Nord cu 0. terenul agricol a crescut cu un ritm mediu de 1.7%). Degradarea biodiversitatii prin transferul de specii Contribuie puternic la diminuarea biodiversităţii. lopãtarul sunt amenintate datoritã restrângerii suprafetelor cu stufãrisuri si ape de micã adâncime. acvila de stepã. s-a restrâns suprafata agricolã în Europa. altele sunt cultivate o datã la doi ani. Astfel. În majoritatea cazurilor. Louisiana şi Texas cheltuiesc anual 11 milioane dolari în încercarea de a limita creşterea ei. Alte specii. şoareci.9%) si Africa (5. gãinusa albastrã de baltã a dispãrut din Sicilia si Sardinia din cauza desecãrii mlastinilor. Efecte globale (modificãrile climatice) si regionale (ploi acide) conduc la schimbãri în structura biocenoticã. acvila de câmp. Lucrãrile de asanare a zonelor umede pentru a atrage noi terenuri în circuitul agricol au devenit o practicã curentã începând cu secolul al XIX-lea. acestea pot genera probleme pe termen lung sau chiar permanent. Agricultura extensivã reprezintã cel mai important factor de presiune sub raport spatial. în medie cu 1. cum sunt pelicanul cret. Ori de câte ori omul a stabilit noi aşezări la mare depărtare de cele de provenienţă. “alimentarea” solurilor si apelor litorale etc. conducând chiar la distrugerea lor. Zambila de apă. înlocuind vegetaţia naturală. întrucât factorii care limitau creşterea populaţiilor nu mai acţionează cu aceeaşi intensitate în noile condiţii. iar cele de pe acelaşi nivel nu reuşesc să le concureze. pisici etc. El se manifestã în raport cu cele mai importante tipuri de ecosisteme.8%. a căutat să-şi aducă speciile familiare. soimul cãlãtor au scãzut alarmant datoritã intoxicãrii cu pesticide organo-mercurice sau organo-clorurate. pãsunile si plantatiile viti-pomicole. sau indirect. Reducerea suprafetelor împãdurite a devenit un fenomen mondial. furnizoare de hrană şi alte bunuri. întinse suprafete fiind defrisate pentru extractia lui. care concentreazã o mare diversitate de organisme – pãdurile si zonele umede. 41 . Deoarece populaţiile speciilor exotice se regenerează. solurile lateritice). iar pe ansamblu. 60. are loc şi un transfer involuntar al speciilor simbionte sau parazite. fiind al doilea factor după distrugerea şi modificarea habitatelor. De asemenea. Astfel. speciile de pe nivelurile trofice inferioare nu au adaptări care să permită evitarea noului prădător/parazit. Aici. Pe ansamblul planetei. fânetele. Oceania (9.1991. În SUA. întrucât mlastinile sunt ecosisteme de mare productivitate si diversitate. respectiv terenurile arabile. prin efectele poluãrii asupra conditiilor de viatã ale speciilor. zãganul. din 1700 si pânã în 1980 au dispãrut. codalbul. în perioada 1989. Poluarea afecteazã habitatele. fânetelor. se consideră că 42% din speciile de pe „lista roşie” au ajuns aici ca urmare a prezenţei speciilor exotice.).). Speciile alohtone (exotice. fenomenul se intensificã. într-un an. în mare mãsurã. cu un rol fundamental în mentinerea echilibrului biologic natural (regularizarea cursurilor de apã. Statele Florida. În acelasi interval. întrucât ponderea arabilului a crescut pe seama pãsunilor. iar altele îsi pierd potentialul productiv dupã 4-5 ani (cum sunt. de exemplu. cunoscute ca fiind ecosistemele cu cea mai mare biodiversitate. unele soluri permit obtinerea de douã recolte. soldate adesea cu dispariţia speciilor indigene (autohtone). pe seama pãdurilor tropicale. presiunea demograficã si caracteristicile naturale ale solului sunt factori care actioneazã în favoarea agriculturii extensive. ceea ce le expune la influenta nefastã a pesticidelor sau altor otrãvuri folosite în momelile din capcanele pentru vulpi si lupi. acestea reprezentând primul pas sau transferul voluntar. de altfel nu întotdeauna avantajoase. Perioada marilor descoperiri geografice a reprezentat şi începutul unor transformări ireversibile în ecosistemele din noile teritorii. spatiul de hranã al planetei cuprinde terenurile agricole. Astfel. În plan ecologic însã este mai degrabã vorba de insuccese. iar în Federatia Rusã cu 1%. introduse) au în multe cazuri comportament invaziv. Mai mult.

prin schimbarea formelor de relief pe termen mediu si prin schimbarea vegetatiei pe termen scrut. Vânătoarea. mecanism. Astfel.definire. La aceasta s-a adăugat necesitatea eliminării concurenţei pe care o reprezentau pentru păşuni. Schimbarea climatica poate fi indicate prin inregistrari geologice pe termen lung. Această capacitate este de multe ori supraevaluată sau ignorată. în multe cazuri şi pe cele ale mecanismelor care asigură existenţa acestora. sunt exploatate ecosistemele naturale. recolte etc. Acvacultura – contribuie la răspândirea speciilor exotice de peşti. va contribui în continuare la transferul de specii. În acelaşi timp. în care etapele sunt marcate de extincţia totală sau parţială a speciilor. Containerele asigură un adăpost temporar. De altfel. ci chiar în locaţiile interioare. La începutul anilor 90’. fără a fi deschise decât la destinaţie. stau mult timp înainte de a fi încărcate/descărcate şi sunt dificil de examinat. Iată numai câteva din motivaţiile care conduc la sporirea presiunii antropice asupra ecosistemelor naturale. dar şi accesul ambarcaţiunilor. Cum am distrus natura Albinele ucigaşe din SUA erau specii hibride scăpate dintr-un experiment realizat în Brazilia. astfel că degradarea biodiversităţii specifice va conduce la scăderi şi pentru următoarea componentă – biodiversitatea ecologică. Istoria exploatării speciilor este o istorie a involuţiei. Deşi putem spune că epoca marilor masacre a trecut. la mijlocul anilor ‘80 a fost introdusă accidental o specie de meduză (Mnemiopsis leidyi) provenită din oceanul Atlantic. dar. În acest context. în care omul nu intervine pentru a contracara efectele acţiunii lui. dar individualizate ca urmare a izolării geografice. în 1950. Meduzele exotice din Marea Neagra au venit pe această cale. Roiurile s-au deplasat spre nord cu 400–500 km/an. textile din piele etc. efectele fiind mai puţin evidente. masa totală a populaţiei era de 900 milioane tone. iar modalităţile de transport s-au diversificat. ele reprezintă şi vectorii pentru răspândirea unor agenţi fitopatogeni şi a insectelor dăunătoare (de exemplu. cantitate comparabilă cu masa de peşte capturată la nivel global într-un an. aşa cum se întâmplă în cazul ecosistemelor agricole. astfel că în 1998 au ajuns în Los Angeles. Traficul aerian – asigură multor specii o modalitate rapidă de răspândire.Schimbari climatice. ne putem aştepta la atenuarea diferenţelor dintre ecosisteme echivalente. aceasta înseamnă dispariţia sau ameninţarea cu extincţia a mii de specii de plante şi animale. cu atât mai mult cu cât comerţul cu specii sălbatice a luat o amploare deosebită în ultimele decenii. în care se încerca combinarea productivităţii ridicate a albinelor africane cu calitatea mierii produse de albinele europene. de stabilitatea ecosistemelor. 62. în totalitate. În Marea Neagră.Astfel. răspândindu-se apoi pe mari suprafeţe. Contextul economic face ca. iar reînnoirea depinde. 63. fiind preferate de insecte şi reptile. Agricultura – speciile de plante cultivate se răspândesc în ecosistemele naturale. vânătoarea şi pescuitul fiind acum limitate de reglementări restrictive. Caracterul invaziv s-a manifesta în 1987 şi 1989. Transferul de specii nu aparţine însă trecutului. de capacitatea lor de a contracara un anumit nivel al presiunii umane. susţinută de liberalizarea comerţului. sunt transportate specii şi animale acvatice. într-o proporţie semnificativă. deoarece containerele sunt livrate. capacitatea speciilor de a suporta presiunea acestora a scăzut chiar mai mult.). Principalele căi de transfer sunt reprezentate în prezent de: Transportul containerizat – a permis transferul speciilor nu numai în zonele portuare. la asigurarea resurselor alimentare. dar şi a paraziţilor acestora. răspândirea filoxerei în Europa prin introducerea viţelor americane). modalităţi agreate sau tradiţionale de petrecere a timpului liber sau de găsire a unei companii “exotice”. Practic. multe specii de peşti autohtoni au înregistrat un puternic declin al populaţiilor. o dată cu aceasta. Lumea plantelor nu este exceptată. în numeroase cazuri. devenind de multe ori invazive. 42 . confecţii. Degradarea biodiversitatii prin supraexploatare Supraexploatarea speciilor afectează mai mult de o treime din acestea. contributii ale sectoarelor economice Definitie=Variatia lenta a caracteristicilor climatice intr-o perioada data de timp ai intr-n loc dat. cosmetice. “costul refacerii” nu este suportat pentru nici unul din produsele obţinute. Amplificarea comerţului internaţional. Supraexploatarea îmbracă diverse forme şi este motivată de satisfacerea uneia sau alteia dintre nevoile din ce în ce mai sofisticate pe care creşterea gradului de civilizaţie le-a generat. iar medicamentele “verzi” şi-au dovedit eficienţa în tratarea a numeroase afecţiuni. prin impactul asupra puietului de peşte. Ca urmare. terenuri agricole. Aceleaşi caracteristici sunt valabile şi pentru speciile silvice şi dendrologice. aducându-le în pragul dispariţiei. În fapt. Relaţia omului cu speciile din floră şi faună a depăşit de mult timp limitele satisfacerii nevoilor existenţiale. a sărăcirii permanente a zestrei genetice. a hidrantelor. dar mai ales pescuitul contribuie încă. În plus. veniturile substanţiale care se pot obţine din capturarea speciilor protejate să motiveze populaţia săracă pentru a încălca reglementările şi a continua prigoana acestora. dezvoltarea luxuriantă în apele lacului Victoria împiedică funcţionarea instalaţiilor de tratare a apei. numeroase resurse ale biosferei devenind epuizabile sau epuizate. Apa de balast – navele comerciale neîncărcate sunt stabilizate prin umplerea calelor cu apă de mare sau apă dulce şi. ele constituie surse de materii prime pentru numeroase ramuri ale industriei uşoare (medicamente. lemnul este încă considerat unul din cele mai valoroase materiale de construcţie.

64. Toate sectoarele economice.2 grade C de la momentul cand a inceput sa fie monitorizata (anul 1860). energia. intensificarea frecventei aparitiei evenimentelor meteorologice extreme si modificarea modelelor precipitatiilor la scara globala.6 +/. Schimbari climatice. Tendinta de incalzire continua. Mai putine nopti racoroase. ducand la inundatii si secete. Nivelul marii va incepe sa creasca Calota glaciara va incepe sa se topeasca rapid (James Hanson). Rezervele de hrana se vor diminua. Uragane de o mai lunga durata si de o intensitate mai ridicata. • • • • • • • • • • • • • • • • • • 43 . datorita schimbarii conditiilor meteorologice. 65.0.consecinte Desi aceste fenomene pot parea nesemnificative la prima vedere. care este probabilitatea pentru acest lucru si cat de grave sunt consecintele in aces caz. Mai putina zapada. Industria. Australia se va desertifica. Ca rezultat al schimbarii climatice.Procesul de evaluare consta in a gasi ce anume poate sa mearga prost. cotribuie la schimbarile climatice prin faptul ca toate utilizeaza tehnologii care schimba compozitia atmosferica prin emisia de gaze cu effect de sera care depasesc limitele admise si care provoaca efectul de sera. Conditii meteo mai greu de prezis. Ele vor determina.Schimbarile climatice sunt cauzate in mod direct sau indirect de activitatile umane care determina schimbarea compozitiei atmosferei globale si care se adauga la variabilitatea naturala a climei observate pe o perioada de timp comparabila. agricultura si turismul. Futuni puternice in Marea Nordului si sudul Oceanului Planetar. Evaluarea riscurilor ecoloigice In evaluarea unui risc ar trebui sa existe o corelatie intre riscul perceput si riscul evaluat. Mai multe "valuri" de caldura. HFC-uri. Ierni mai scurte. Majoritatea comunitatii stiintifice a lumii este de acord ca pot fi deja observate schimbari climatice determinate de activitatile antropice ce produc emisii de GHG (gazele cu efect de sera prevazute de Protocolul de la Kyoto sunt: CO2. efectele lor asupra vietii cotidiene pot deveni extrem de grave. Bolile tropicale vor fi mai numeroase. Dioxidul de carbon va accidula Oceanul Planetar. si chiar ciclurile globale ale apei pot fi tulburate. Mai mult. Alti indicatori care evidentiaza schimbarile climatice sunt topirea accelerata a ghetarilor in timpul verii si o crestere cu 10-20 cm a nivelului marii in secolul al XX-lea. Se considera ca schimbarile climatice vor determina o continuare a cresterii nivelului marii care va pune in pericol zonele de coasta de pe glob prin eroziune si inundatii. Efectele sunt vizibile. tot mai multe specii vor disparea. N2O. Mai putine ploi in numeroase regiuni ale Globului. pot aparea modificari ale ecosistemelor locale. Uraganele vor creste in intensitate ( Alfred Russel Wallace in 1900 ). PFC-uri si SF6). Mai putine rezerve de ape in numeroase regiuni ale Pamantului. CH4. mai ales prin cresterea temperaturii medii globale cu 0. de asemenea. Informatiile se combinba intr-o estimare a riscului conform relatiei R=P*G Unde: R=riscul aparitiei unui eveniment neprevazut P=probabilitatea G=gravitatea pericolului Riscul poate fi depasit daca profitul depaseste daunele R=P*(D-B) R=riscul P=probabilitatea D=efecte daunatoare B=efecte profitabile Un mod normal de evaluare a riscului este acela de a lua principalele trasaturi(probabilitatea si gravitatea) si de a le reprezenta grafic Estimarile pot avea rezultate diferite in functie de profesie sex si tipul locului de munca .

Identificarea si analiza riscului pentru accindente majore Procesul de evaluare a riscului este unul probabilistic.Atentia publicului ramane rareori concentrata pe o anumita problema chiar daca aceasta este una permanenta sau de importanta cruciala. 66. Tehnicile de indentificare se impart in 3 categorii: Cat1-Metode comparative -metoda listei de verificare a procesului -metoda reviziei de siguranta -metoda rangului relativ -analiza preliminare ale riscului Cat2-Metode fundamentale -studiul de risc al functionarii(HAZOP) -analiza WHAT IF -modul de defectare si analiza efectului (FMEA) Cat3. care permite alocarea optima a resurselor pentru control si gestionari 44 .-Metodile diagramelor logice -analiza arborelui de eroare -analiza arborelui de evenimente -analiza cauzei efect -analiza erorii umane Obiectivele principale ale identificarii sunt: -cuantificarea si evaluare riscului -posibilitatea de prevenire si anticipare a modului de producere a acshidentelor si de transformare a lor in acshidente majore -ordonarea dupa prioritati a riscurilor.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->