1.

Metode de studiu folosite in Ecologie Sistemele ecologice sunt eterogene în spaţiu, variabile în timp şi ierarhizate, de la microcité la lot, de la ecosistem la biosferă. Procesele declanşate de interacţiunea dintre aceste sisteme sunt mai mult sau mai puţin interdependente şi se pot derula pe scări de timp şi spaţiu foarte diferite. Astfel, complexitatea fenomenului ecologic presupune utilizarea unor metode, procedee şi instrumente de cercetare tot atât de complexe şi variate. La un fenomen în care se îmbină aspectele biologice cu cele fizice, chimice, respectiv sociale şi economice nu se pot aplica decât metode de studiu interdisciplinare. Pentru orice ştiinţă, metoda de studiu desprinde din realitate legi, regularităţi, concepte, principii pentru a le introduce în teoria ştiinţei respective. În acest scop, metoda de studiu foloseşte procedee, instrumente şi modalităţi comune pentru activitatea ştiinţifică în general, dar şi procedee specifice domeniului cercetat. Având în vedere faptul că investigarea propriu-zisă a fenomenelor nu mai prezintă restricţii semnificative, reale sub raportul mijloacelor disponibile, cercetarea unui domeniu, rezultatele obţinute sunt influenţate hotărâtor de poziţia teoretică iniţială, de modul în care se abordează problematica cercetată. Modul de abordare şi metoda adoptată constituie astfel elemente teoretice esenţiale în securizarea obiectivităţii ştiinţifice a rezultatelor. În cercetarea ecologică, cu deosebire în studiile de ecologie aplicată, această caracteristică devine o cerinţă prioritară, dat fiind nevoia de a certifica relaţiile cauzale fără de care nu este posibilă justificarea demarării şi derulării proiectelor de investiţii în domeniul protecţiei mediului. Abordarea istorică Priveşte fiecare fenomen, proces ecologic ca rezultat şi, în acelaşi timp, ca pe un moment al unui îndelungat proces de evoluţie. Metoda apare odată cu percepţia darwinistă, iar utilizarea ei se face, de regulă, în completare cu metodele analitice. Abstractizarea ştiinţifică Realitatea ecologică formează obiectul de studiu şi este cunoscută prin intermediul modelelor. Ele reprezintă o formă abstractă a realităţii, păstrând doar elementele materiale şi legăturile esenţiale din lumea reală. Astfel, ecologia utilizează toată gama de modele, de la cele imitative (iconice), sub formă de imagini, filme, desene artistice, la cele de tip index (scheme), care redau legăturile esenţiale dintre componentele unui sistem sau evoluţia cantitativă a unui fenomen (grafice, diagrame etc.). Nivelul maxim de abstractizare se realizează prin modelele de tip simbol, reprezentate de concepte, legi, definiţii, teorii. În cuprinsul lucrării vom folosi toată gama de modele, ele ajutând mult la înţelegerea fenomenului cercetat şi la conturarea măsurilor practice de intervenţie pentru corectarea proceselor dereglate anterior prin activitatea omului sau prin apariţia unor fenomene distructive naturale. Abordarea sistemică În evoluţia sa, ecologia a trebuit să se alăture unor cuceriri esenţiale în lumea ştiinţei. Printre acestea se numără şi teoria generală a sistemelor formulată de Ludwig von Bertalanffy (cadrul nr. 1-5). Majoritatea conceptelor folosite de ecologie nu pot fi înţelese în afara conceptului de sistem. Cu toate acestea, conţinutul şi interpretarea sistemelor este diferit faţă de cel abordat în alte ştiinţe care se ocupă cu studiul lumii vii. Astfel, „în sistematica vegetală şi animală, system înseamnă ordonarea speciilor şi categoriilor taxonomice superioare, conform unor criterii naturale sau artificiale. În sistematica filogenetică, sistemul reflectă ordinea evoluţiei grupurilor de plante şi animale, conexiunile în timp, liniile de descendenţă în cadrul regnurilor vegetal şi animal. În ştiinţele sintetice, care reflectă organizarea materiei, inclusiv a materiei vii, noţiunea de sistem are semnificaţia de ordine în spaţiu şi în funcţionare.” Sistemul este un ansamblu de elemente identice sau diferite între care se manifestă o influenţă reciprocă în mod permanent, astfel încât formează un întreg caracterizat de structură, funcţii şi dinamică proprii. După Durand (1979), patru repere sunt esenţiale în definirea sistemului, respectiv: Interacţiunea dintre elemente (influenţa reciprocă şi permanentă); Totalitatea. Interacţiunea dintre elementele sistemului determină o sinergie care va asigura caracterul de întreg, integralitatea, astfel că sistemul va avea proprietăţi noi, proprietăţi care nu sunt caracteristice pentru nici una din componente şi care nu se pot manifesta decât în prezenţa tuturor elementelor; Organizarea rezultă din structură (relaţii spaţiale), dar şi ca urmare a funcţionării (relaţii temporale) pe baza unei încărcături informaţionale; Complexitatea, dependentă de numărul de subsisteme şi numărul de relaţii dintre acestea. Pentru a avea un sistem, elementele componente (indivizi, populaţii, ecosisteme) trebuie să fie în legătură reciprocă, în mod permanent. Aceste legături dau calitatea de sistem, ele asigurând funcţionarea sistemului. Măsurarea Metoda este utilizată pentru evidenţierea dimensiunilor cantitative ale fenomenului ecologic. Folosind diferite unităţi de măsură specifice unor mărimi cum sunt: energia, temperatura, biomasa, precum şi fenomenelor de transformare ca fotosinteza şi respiraţia, Ecologia reuşeşte să pună în valoare amploarea energiei conservate în materia vie din biosferă, precum şi mărimea antităţilor de substanţă, energie şi informaţie pe care omul le poate atrage în circuitul economic şi social. Astfel, se vor utilize etaloane ca joule, calorie, erg, lux, grad, mol, grame etc. 2. Mediul-concept si tipologie

1

Terra este singura planetă din sistemul solar şi, probabil, din uriaşul număr de planete al galaxiei Calea Lactee în care factorii fizicochimici întrunesc valori compatibile cu formele de viaţă pe care le cunoaştem noi astăzi. Interacţiunile cosmice apărute pe o anumită treaptă de evoluţie a Terrei, în urmă cu milioane de ani, se menţin şi astăzi, permiţând perpetuarea vieţii. Un rol important la apariţia vieţii l-au avut formele de materie şi energie care înconjoară sistemele vii, forme care reprezintă mediul ambiant al sistemelor respective sau, pe scurt, mediul. Acest concept reprezintă o realitate de dimensiuni infinite, care se desfăşoară din imediata vecinătate a sistemului viu, considerat până în spaţii cosmice incomensurabile. Mediul general este constituit din subansamblele de factori cu influenţă directă asupra structurii şi funcţionării sistemelor vii În mediul general, se diferenţiază subansamblele de factori care intervin direct şi semnificativ în structura şi funcţionarea sistemelor vii; ei reprezintă factori ecologici direcţi. Întregul subansamblu este definit prin noţiunea de mediu ecologic direct sau eficient. În mediul direct, se diferenţiază mediul terestru şi mediul acvatic, care se întrepătrund în numeroase situaţii. Diferenţele date de întrepătrunderea cantitativă a celor două medii le subdivid în mediu acvatic stagnant şi aerat sau mediu terestru arid şi umed. Adâncind analiza mediului în funcţie de cazurile concrete, se constată o eterogenitate şi mai mare a acestuia, impusă de variaţia unuia sau a altuia dintre factorii ecologici. Mediul, în sens larg, este reprezentat de un ansamblu de fenomene fizice obişnuite şi forţe majore ale cosmosului. Împărţirea factorilor de mediu în biotici şi abiotici nu este potrivită, având în vedere faptul că numai componentele mediului pot fi clasificate astfel. În plus, nici un factor al mediului nu poate fi exclusiv biogen sau abiogen. Fiecare factor biogen suferă influenţa factorilor abiogeni; la rândul lor, factorii abiogeni sunt uneori profund afectaţi de factorii biogeni, astfel încât delimitarea celor două categorii de factori rămâne pur relativă. Astfel, temperatura şi lumina sunt factori direcţi, abiotici. Temperatura reprezintă o formă fizică de manifestare a căldurii, iar lumina o manifestare fizică a energiei radiante a Soarelui. La suprafaţa terestră, temperatura şi lumina sunt modificate prin acţiunea fiinţelor vii. Factorii ecologici se pot clasifica în factori climatici, orografici, edafici, biotici etc. După perioada în care acţionează asupra organismelor, factorii ecologici pot fi factori statici (cosmici), factori variabili (de exemplu, factorii climatici) (vezi subcapitolul 3.3). Factorii ecologici, împreună cu organismul individual constituie o unitate funcţională. Astfel, mediul în care trăieşte un individ biologic sau, într-o accepţiune mai largă, condiţiile ecologice în care trăieşte o anumită specie, reprezintă habitatul. Acţiunea factorilor ecologici este permanent modificată prin reacţia organismelor, identificându-se pe Terra medii concrete, proprii unor organisme sau comunităţi de organisme. Actualul mediu de viaţă al Terrei se deosebeşte de cel existent înainte de apariţia vieţii. Dintre toate componentele biosferei, cele mai mari implicaţii în modificarea mediului global l-au avut plantele verzi şi omul. Procesul de fotosinteză realizat de plantele verzi a condus şi conduce la instituirea unui sistem de stocare a energiei solare care alimentează permanent şirul proceselor biogeochimice de pe planeta noastră. Prin intermediul fitosferei Pământul devine un sistem antientropic, capabil să înmagazineze energie, bilanţul său radiativ devenind negativ şi apoi echilibrat. Pentru menţinerea echilibrului său actual plantele verzi rămân tot atât de importante ca şi în perioadele anterioare. Omul acţionează asupra mediului, conştient sau inconştient, producând echilibre şi dezechilibre. În funcţie de intensitatea presiunii umane, se adaugă noi elemente create prin activitatea economică şi socială (îmbrăcăminte, locuinţe, unelte cu diverse destinaţii etc.), elemente care modifică mediul şi procesul de percepere a acestui ansamblu de către om. Mediul locuit de oameni poartă denumirea de oikumene(oikumen), nume care la vechii greci reprezenta lumea locuită; aceeaşi entitate se poate defini prin noţiunea de sit sau loc, cu un conţinut mai restrâns, atribuit peisajului modificat de om. Oikumene este spaţiul constituit dintr-un mozaic de medii naturale şi artificiale, create de către oameni. Unii ecologi, pentru a sublinia contribuţia umană la crearea mediului terestru actual şi tendinţa de amplificare a acestei acţiuni în perspectivă, folosesc noţiunile de antroposferă, noosferă∗ sau tehnosferă. Aceşti termeni sugerează posibilitatea disocierii totale a mediului natural preexistent apariţiei omului de cel actual. Ştiinţa habitatului cercetează influenţele sistemului de factori ecologici asupra morfologiei şi fiziologiei mediului, recunoscând nouă tipuri de medii: 1. mediul cosmic – cuprinde forţele fizice care provin din spaţiul cosmic. Acestea sunt radiaţia solară, radiaţiile cosmice, pulberea cosmică, forţa gravitaţională a altor corpuri cereşti ş.a.; 2. mediul geofizic – cuprinde forţele fizice dependente de alcătuirea Pământului – forţa gravitaţională, mişcarea de rotaţie a planetei, câmpul magnetic planetar, tectonica planetei, compoziţia şi structura crustei terestre; 3. mediul climatic – redă zonarea valorilor înregistrate de parametrii climatici – temperatură, insolaţie, precipitaţii, nebulozitate, viteza vântului etc. – pe suprafaţa planetei; 4. mediul orografic – cuprinde formele de relief ale suprafeţei crustei terestre şi ale substratului submarin; 5. mediul edafic – redă compoziţia şi structura solului (în limba greacă edafon = sol); 6. mediul geochimic – redă compoziţia chimică a substratului care reacţionează cu fiziologia organismului; 7. mediul biocenotic – cuprinde totalitatea fiinţelor vii, care edifică biocenozele; 8. mediul biochimic – reprezintă totalitatea produşilor metabolici eliminaţi de organisme;

2

9. mediul hidrologic – cuprinde factorul apă, sub diversele stări fizice ale acesteia. În mod concret, la nivelul biocenozei, mediul apare ca biotop sau ca totalitate a condiţiilor externe care fac posibilă existenţa biocenozei. 3. Principiile proceselor ecologice- unitatea viata-mediu Acest principiu exprimă obligativitatea schimburilor dintre sistemele vii şi mediul lor pentru menţinerea stării departe de echilibru. În acelaşi timp, ca urmare a influenţei reciproce, atât sistemele vii, cât şi mediul se transformă, iar particularităţile mediului se regăsesc în configuraţia sistemelor vii. Schimbul de substanţă între viaţă şi mediu este hotărâtor pentru sistemele materiei vii. Viaţa o datorăm efectului emergent al unor sisteme fizico-chimice cu un înalt grad de complexitate şi structurare, întrucât în materia vie se găsesc aceleaşi elemente ca şi în materia nevie. Totuşi, ce este viaţa? Natura şi definiţia vieţii au constituit subiectul unor dezbateri foarte complicate. Cea mai reuşită definiţie o invocă procesul de evoluţie. Soran şi Borcea (1985) trec în revistă păreri ale unor cercetători din cele mai diverse domenii: biologie, chimie, fizică, filosofie etc. Din aceste definiţii şi păreri se desprinde faptul că, pentru viaţă esenţial este metabolismul (schimbul de substanţe intern şi cu exteriorul) şi conservarea reacţiilor acestui metabolism pe baza păstrării şi transmiterii informaţiei ereditare. Din desfăşurarea metabolismului decurge autoorganizarea şi autoreglarea, care au drept corolar creşterea. O altă opinie, considerăm relevantă, este aceea conform căreia sistemele vii se caracterizează prin: autoreproducere – fără de care informaţia ar fi pierdută după fiecare generaţie; mutaţia – fără de care informaţia ar fi „neschimbătoare” şi viaţa nu ar fi putut să se diversifice şi metabolismul – fără de care sistemul ar regresa la echilibru, unde nici o schimbare nu ar fi posibilă. Respectarea acestui principiu presupune disponibilităţi pentru intrări, precum şi posibilitatea realizării „ieşirilor” de substanţă şi de energie. Informaţia din sistem va determina intensitatea si modul specific de desfăşurare a acestor procese şi va asigura, de asemenea, continuitatea lor. Particularităţile substanţei, energiei şi informaţiei sunt cele care impun, în continuare respectarea următoarelor principii. 4. Principiile proceselor ecologice- principiul parcimoniei Acest principiu trebuie respectat pentru a asiguradisponibilitatea intrărilor de substanţă. La nivel planetar, cantitatea totală din fiecare element chimic este constantă. Sistemele vii preiau continuu aceste elemente. Pentru ca rezerva să nu se epuizeze, ea trebuie recompletată. Cu alte cuvinte, sistemele vii nu pot stoca la nesfârşit substanţele provenite din intrări. La un moment dat, ele vor constitui ieşiri. Continuitatea acestui flux este la fel de necesară ca şi continuitatea fluxului energetic, întrucât substanţa este de fapt purtătorul energiei, „ambalajul” acesteia. De exemplu, atomul de carbon preluat prin fotosinteză de plantele verzi, poate avea următorul parcurs: Se înglobează într-o moleculă organică din frunze. De aici este preluat de o omidă defoliatoare, care apoi hrăneşte o pasăre insectivoră. În corpul acesteia, proteina din omidă este folosită ca sursă de energie pentru zbor. Pentru a îndeplini acest rol, ea va fi supusă oxidării biochimice în procesul de respiraţie. Ca urmare, atomul de carbon va fi eliberat în atmosferă sub formă de dioxid de carbon, devenind astfel disponibil pentru o nouă intrare. Traseul poate fi mai lung sau mai scurt, pot exista perioade de acumulare, atât în etapa organică (cochilii, cărbune, petrol etc.) sau anorganică (calcar). Prin urmare, pentru a menţine continuitatea intrărilor de substanţă, acelaşi element chimic va fi folosit de mai multe ori, fapt pentru care natura este considerată parcimonioasă, zgârcită. 5. Principiile proceselor ecologice- principiile termodinamicii Aceste principii devin caracteristice proceselor ecologice având în vedere modul în care au loc transformările energiei. Astfel, energia nu poate fi creată, ea se transformă după echivalenţe numerice precise (legea conservării sau principiul I), iar aceste transformări sunt însoţite de disiparea unei anumite cantităţi de energie sub formă de căldură (legea entropiei sau principiul al II-lea). Menţinerea stării departe de echilibru se realizează de către sistemele vii prin folosirea unei surse exterioare de energie, independentă de funcţionarea lor. Din punct de vedere energetic procesele din sistemele vii sunt ireversibile. Transferul de energie se corelează cu transferul de substanţă. „În marele laborator al vieţii, există două formaţii principale de organisme – plantele şi animalele –, familii care se deosebesc prin folosirea unor surse diferite de energie. Plantele obţin substanţele cu entropie joasă din substanţe cu entropie mai ridicată (dioxid de carbon, apă şi elemente minerale). Moleculele obţinute, ca toate moleculele organice, posedă o energie mai înaltă din punct de vedere termodinamic, decât dioxidul de carbon, apa şi elementele minerale din care au fost formate. Câştigul se datorează procesului de fotosinteză. Aici, energia solară este asimilată şi stocată în substanţă organică prin miracolul clorofilei. (...) În privinţa animalelor, fenomenul transformării începe de unde l-au lăsat plantele. Moleculele de hrană sunt oxidate în celula animală cu ajutorul oxigenului emanat tot de plante, într-un mediu lichid,

3

furnizând energia necesară pentru căldură, mişcare, percepţia informaţiei, precum şi substanţe pentru componentele materiale ale celulei.” Singurul factor care explică astfel câştigul în ecuaţia colaborării planteanimale- plante este energia solară, introdusă de plante în produsele „vegetale” prin procesul de fotosinteză. Acest câştig se va regăsi în organismul animalelor. 6. Clasificarea factorilor ecologici Componentele mediului influenţează organismele, imprimând o anumită intensitate a proceselor fiziologice (creştere, dezvoltare) şi, corelat cu aceasta, reprezentarea speciei în ecosistem. Astfel, mediul, prin constituenţii săi, devine un factor, un factor ecologic. Dat fiind faptul că asupra unui organism, la un moment dat, nu acţionează un singur factor şi că aceştia, la rândul lor, se influenţează reciproc, se impune o sistematizare şi o delimitare a sferelor de influenţă. Există astfel mai multe criterii de clasificare: a. în funcţie de condiţiile necesare pentru ca un organism să se dezvolte într-un mediu oarecare, se diferenţiază: factori materiali – substanţele necesare unui organism („materia primă”) pentru a fi prelucrate prin metabolism (de exemplu, resurse de hrană); factori condiţionali – furnizează cadrul de preluare şi prelucrare a substanţelor (umiditatea solului, temperature aerului, densitatea apei etc.); factori aleatori – situaţi în afara nevoilor imediate ale organismului şi ale mediului său (în anumite situaţii, pot deveni factori condiţionali) b. ţinând seama de interacţiunile dintre diferiţi factori ecologici, Dajos (1978) îi clasifică în: factori climatici – temperatură, lumină, pluviozitate etc.; factori neclimatici – edafici şi ai mediului acvatic; factori alimentari factori biotici – reprezentaţi de interacţiunile în şi dintre specii; factori antropici, determinaţi de activitatea omului. Pentru a releva modul în care aceşti factori ecologici acţioneazăasupra sistemelor supraindividuale (populaţii) vom prezenta, în cele ce urmează, legile de acţiune în raport cu factorii mediului, abiotic şi biotic. 7.Conţinutul biosferei ca sistem ecologic Nivelul integrator al vieţii la scară planetară este reprezentat de sistemul ecologic numit biosfera. Biosfera formează sistemul biologic planetar cel mai cuprinzător. Ea realizează, în cel mai înalt grad, idealul existenţei unui sistem atotcuprinzător care rezolvă autoîntreţinerea pe baza resurselor interne, cu excepţia energiei, de provenienţă extraterestră, energia solară. Biosfera este sistemul viu global care include în sine toate vieţuitoarele Pământului;ea constituie stratul sau învelişul viu al planetei, cuprinzând în sine, ca subsistem, şi societatea umană.Sub raport ecologic, biosfera se înfăţişează ca un gradient al tuturor ecosistemelor , de la gropile abisale, până la cele mai înalte culmi montane, de la ecuator, la poli. Rezultă faptul că, paralel cu termenul de biosferă, se foloseşte termenul ecosferă (de la gr. oikos – casă, rădăcina cuvântului ecologie).Ecosfera reprezintă sistemul global care cuprinde totalitatea ecosistemelor, respectiv ansamblul comunităţilor biotice şi cel al condiţiilor de viaţă a acestora, reprezentate de componente, mai mult sau mai puţin transformate, ale celorlalte învelişuri. In România, Botnariuc (1976) consideră că termenul ecosferă este mult mai potrivit decât cel de biosferă deoarece cuprinde în structura şi semnificaţia sa, prin prefixul „eco”, relevarea unităţii dintre totalitatea comunităţilor vii (biocenozelor) şi substratul abiotic al acestora. O astfel de precizare pune în discuţie sinonimia celor doi termeni aproximativ echivalenţi. În sens restrâns, biosfera ar trebui înţeleasă ca totalitatea vieţuitoarelor terestre şi a comunităţilor vii (biocenozelor) pe care fiinţele le formează. Ecosfera ar însemna, în sens strict, ceva mai mult decât biosfera, ea incluzând şi ambianţa sau mediul de trai al vieţuitoarelor.Biologii folosesc ambii termeni, atribuindu-le aceeaşi semnificaţie. Noi suntem de părere să fie păstraţi ambii termeni, aceştia conducând atât la îmbogăţirea vocabularului ştiinţific, cât şi la circumscrierea a două realităţi ale naturii puţin diferite. 8. Structura functionala a biosferei Diversitatea generată de dinamica generală a Globului,varietatea climatelor şi, nu în ultimul rând, activitatea umană determină diferenţieri considerabile la nivelul biosferei. Repartizarea teritorială a componentelor cu un anumit grad de omogenitate defineşte structura spaţială, în timp ce modificările care caracterizează dinamica se constituie în structura funcţională a acesteia. Sfera relaţiilor temporale care se stabilesc între componentele biosferei cuprinde o mare varietate de interacţiuni. Prin importanţa pentru fiecare specie, dar şi pentru menţinerea integrităţii sistemelor de pe niveluri ierarhice superioare se remarcă relaţiile legate de prelucrarea hranei, respectiv relaţiile trofice (gr. trophos – hrană). Multitudinea de specii care populează uscatul şi mările poate fi repartizată în patru entităţi care constituie tot atâtea compartimente fundamentale ale sistemului biosferei: producătorii primari, consumatorii primari, consumatorii secundari şi de rang superior, organisme care au funcţia de descompunere. Sunt producători primari plantele autotrofe, plantele verzi terestre, algele şi fitoplanctonul din ape, care utilizează energia solară pentru fotosinteză în care elaborează substanţele organice complexe, pornind de la substanţe anorganice simple. Să ne aducem aminte că funcţia fundamentală a fotosintezei constă în producerea moleculelor de glucoză şi de oxigen, plecând de la dioxid de carbon şi apă, astfel:

4

Dispersarea în mediu a elementelor este.4x1018 tone). până la 18-20% din cenuşă. fosforul realizează concentraţii mult mai mari în substanţa vie decât în mediul înconjurător Acumularea de către organisme a unor elemente este uneori proporţională cu conţinutul lor în mediu. Acumularea biogeochimică realizată de organisme în diferite perioade geologice a avut ca efect formarea depozitelor sedimentare.3 Prin activitatea metabolică sau descompunerea cadavrelor. parcurgând. Astfel. incluzându-se fie în molecula ei (oxigenul şi hidrogenul). apă care revine sub formă de precipitaţii. Cele două cicluri se întrepătrund inseparabil în biosferă şi asigură transportul apei pe arii geografice întinse.şi zooplanctonului în proterozoic şi cambrian. 9. prin intermediul unui ciclu fizic toate învelişurile exterioare ale Pământului. după moarte. Zăcămintele de petrol şi gaze naturale s-au format din materia organică transformată. Mai mult de 35 000 km3 din cei 100 000 km3 cât reprezintă precipitaţiile continentale provin din ocean şi se reîntorc în 5 . iar animalele marine inferioare realizează o compoziţie chimică generală similară cu cea a mediului extern. Ciclul apei Apa condiţionează circulaţia biogeochimică a tuturor elementelor. în general. Păsările migratoare transportă la mii de kilometri elementele chimice. Sunt organisme cu rol de descompunere nevertebratele. excreţii.Concentrarea. inclusiv pentru om. în timp ce resursele de apă dulce nu se ridică peste 8. prin ciclul chimic. fenomenul având caracter de adaptabilitate. aproape în exclusivitate. carbonul are o viteză mai mare de circulaţie decât azotul. Sunt consumatori secundari organismele carnivore. această activitate asigură nu numai absorbţia elementelor respective. bine fixat genetic. acumularea selectiva a elementelor in activitatea biochimica a sistemelor vii Activitatea biochimică a sistemelor vii se manifestă. lichenii – cupru. Apa realizează un ciclu complet ca urmare a impactului energiei solare. apa mărilor şi oceanelor totalizând 1.46 miliarde km3 (1. elementele chimice participă la realizarea structurilor. iar salpetrul prin acumularea unor resturi organice atât pe continent. în mod diferit în funcţie de proprietăţile lor. în hidrocarburi. brom.3 miliarde km3 (97. dar pentru aceasta ele depind.6CO2 + 6H2O → C6H12O6 + 6O2 +Q dioxid de carbon + apă → glucoză + oxigen + căldură Energia necesară realizării acestei sinteze este furnizată de energia solară captată de clorofilă şi alţi pigmenţi vegetali. restul apei fiind reprezentat pe continente sau în litosferă. Sub aspect cantitativ. în unele medii organismele concentrează elemente rare: algele brune – iod. lintiţa ( Lemna trisluca) – mangan. ci şi revenirea lor în atmosferă. La altitudini > 5000 de metri sunt prezenţi vapori de apă în atmosferă. În realitate. în gaze (Vernadski. fie în dispersia altor elemente pe care le transporta. acestea vehiculează la distanţe variabile de la locul absorbţiei atomii pe care îi pun în libertate în urma proceselor de excreţie sau după moarte prin descompunerea substanţelor care le alcătuiesc. De asemenea.2% din totalul global). fosforul şi sulful. ceea ce reprezintă numai 0. terestre sau marine. bacteriile care se hrănesc cu materia organică moartă – cadavre. ciupercile. azotul. consumatorii terţiari (care se hrănesc cu cei precedenţi) etc. proteinelor. în linii mari. rezultat din fotosinteză. În sistemele vii. Guanoul provine din dejecţiile unor populaţii de păsări. Concentraţiile de azot. consumatori secundari şi terţiari (specii de pradă sau paraziţii erbivorelor şi carnivorelor) etc. a unor zăcăminte minerale. Astfel. SO42-. 1934). a căror concentrare de-a lungul lanţurilor trofice poate deveni periculoasă pentru consumatorii de ordin superior. excremente. multe specii nu se încadrează uşor în această clasificare pe nivele trofice şi pot aparţine mai multor compartimente – consumatori primari şi secundari (specii omnivore). o evaporare anuală în jur de 400 000 km3. Efectul acumulării biogeochimice actuale devine evident în cazul unor metale grele sau substanţe toxice. elemente care participă la formarea acizilor nucleici.8% din cantitatea totală). Calotele glaciare arctică şi antarctică înglobează o cantitate mare de apă dulce. şi de transfer dintr-un înveliş geografic în altul prin intermediul organismelor vii. Fosforitele s-au constituit din depunerile marine ale fito. plantele halofile (Salicornia herbacea) acumulează până la 10.001% din masa crustei terestre. ca un rezultat al perfecţionării selective a metabolismului de-a lungul evoluţiei. o funcţie dependentă de organismele mobile. în general.1% ioni de Na+. iar în ocean. cele calcifile ( Saxigrafa aizoon) acumulează şi secretă ioni de Ca2+. Aceste erbivore produc şi ele materie organică prin creştere şi dezvoltare. iar la nivelul continentelor de 65 000 km3/an. prin activitatea organismelor. fizică şi chimică. Cl-. ponderea acesteia este sub 50%. Energia solară produce. Carbonul. 10. a reacţiilor chimice şi la ciclurile biogeochimice. de materia organică sintetizată de plantele cu care se hrănesc. resturi vegetale etc. cât şi în bazine oceanice. Se diferenţiază în această categorie consumatorii secundari (cei care se hrănesc cu erbivore). a două funcţii esenţiale: concentrarea (acumularea) şi dispersarea selectivă a elementelor. prin realizarea. Ciclul biogeochimic al unui element reprezintă etapele de transformare. în totalitate. apa trece succesiv din mediul organic în mediul anorganic.3 milioane km3 (2. Cea mai mare pondere o are fitomasa pe uscat (circa 99% din biomasa totală). în raport cu mediul. Sunt consideraţi consumatori primari animalele care se hrănesc pe seama producătorilor primari. potasiu. Oxigenul atmosferic este. Resursele totale de apă la nivelul Terrei se estimează la 1. care presupune descompunerea şi resinteza moleculei din elementele componente. dioxid de carbon se menţin constante ca urmare a activităţii biosferei. Acumularea atomilor în organisme este. respectiv toate organismele care se hrănesc pe seama altor animale vii (producători secundari). care conferă speciilor respective avantaje competitive. materia vie constituie biomasa estimată la 2 429 x 109 tone global. independentă de proporţia acestora în mediul extern. la nivelul oceanelor.4 Biomasa este formată din fitomasă şi zoomasă. biosfera împrăştie în atmosferă şi hidrosferă cantităţi importante de gaze. estimându-se că 95-97% din substanţa vie se transformă.

Marea Sudului etc.mineralizarea fosforului organic prin intermediul microflorei şi a plantelor superioare. Solul. dromaderul) sau prin adaptări etologice care privesc micşorarea ritmului vital în perioada de maximă uscăciune (animalele de deşert). La o cantitate medie anuală de precipitaţii de 71 mm. Ciclul materiei bioinerte Materia bioinertă este o materie specială – nici vie. într-o perioadă estimată la 10-12 zile. până la 25% din total. un pedosistem. organismele xerofile îşi perfecţionează bilanţul hidric.aceasta prin apa fluviilor (25 000 km3) sau se infiltrează în straturile acvifere (10 000–15 000 km3). dezvoltarea la plante a unor ţesuturi acvifere (iarba surzilor. înainte ca acestea să ajungă la nivelul solului. prin utilizarea apei metabolice obţinute prin transformarea altor substanţe (gândacul de făină. prin lanţurile trofice. sunt integraţi în ciclurile materiei din biosferă. organismele mezofile prezintă un metabolism adaptat alimentării moderate cu apă. insecte). gaze. reducerea cantităţii de apă din dejecţii (antilope. El se formează prin depozitarea particulelor sedimentare în bazinul acvatic. nici moartă. localizarea internă a organelor respiratorii (mamifere). Cantitatea de apă infiltrată în sol care depăşeşte capacitatea sa maximă de reţinere se scurge în pânza freatică unde rămâne mult timp sau revine la suprafaţă sub formă de izvoare. O serie de compuşi organici produşi de industria chimică. organismele numite hidrofile (rogozuri. ajungând în soluri. Aceşti compuşi perturbă procesele ecologice atât pe plan local. Solul este structurat pe mai multe niveluri: molecule şi ioni. prin degradarea materiei organice moarte în mâlul submarin se deosebeşte de acumulările biogeochimice din mâlul lacului. substanţe organice moarte. utilizarea industrială. este estimată. Între cele două extreme. realizând următoarele funcţii biogeochimice: . În biotopurile cu umiditate redusă. În lacuri.descompunerea necromasei datorată enzimelor produse de bacteriile din sol. mai ales pesticidele. agregate de sol. covor vegetal. vegetaţie. agave).6 Există mai multe tipuri de materie bioinertă: sol. în acest mod. Sub aspect ecologic. amfibieni) utilizează cantităţi sporite de apă. mâl. solul este un subsistem al ecosistemului terestru.). În biotopuri cu umiditate mare. tipuri de sol. Nu este o materie vie pentru că nu are. Antilele Mici. Intervenţia omului în circulaţia globală a apei este directă sau indirectă. Antarctica. în agricultură. în condiţii anaerobe. DDT-ul se acumulează în mâl şi apoi migrează. particule elementare de sol. în straturile acvifere. biosfera intervine în ciclul apei la nivelul continentelor. până în Islanda. organismelor hipogee.acumularea de macro şi microelemente în materia organică Mâlul. alături de temperatură. cât şi pe plan continental sau planetar. În perspectiva teoriei sistemice. microfloră şi microfaună. orizonturi de sol. În zona temperată. . Folosirea insecticidului DDT. astfel încât ele devin capabile să regleze fluxul de apă care le străbate. ca întreg. defrişarea influenţează bilanţul apei în sensul accelerării sau încetinirii vitezei de reciclare. aici ele fiind mult mai rapide. reîntorcându-se lent în mări şi oceane când rocile sunt saturate are loc. ei sunt capabili să provoace transformări structurale şi funcţionale în terenurile agricole. împiedicând infiltrarea în pânzele subterane din subteran sau scurgerea rapidă prin cursurile de suprafaţă. Prin microfloră solul acţionează ca reglator al dinamicii elementelor chimice. 6 . în păduri. Concentraţia de apă din mediu induce la organisme modificări morfo-fiziologice specifice. o trecere permanentă de apă prin atmosferă spre continente şi o revenire a acesteia prin scurgeri în oceane. . Covorul vegetal interceptează şi evaporă în atmosferă o parte din precipitaţiile căzute. o parte semnificativă (18%) revenind prin transpiraţia plantelor. fie prin intermediul curenţilor face ca acestea să ajungă la mari distanţe faţă de locul unde au fost utilizate (de exemplu. Acumularea apei în lacuri de baraj artificial. Bilanţul de apă al organismelor terestre se realizează printr-un permanent echilibru dinamic între aportul şi pierderea de apă. în contrast cu cele lipsite de precipitaţii sau cu o alternanţă a anotimpurilor ploios şi secetos. Rămânând multă vreme în sol. Proporţii însemnate de apă sunt reţinute în litieră. scoarţă de eroziune. solul poate fi considerat pătura superficială a scoarţei unde se dezvoltă plantele şi este mediul de viaţă al insectelor. cum este cazul Germaniei. 11. pentru regiunile temperate la 3 000-7 000 t/ha. microorganismelor. unul din elementele esenţiale pentru edificarea tipurilor de climat pe continente: există regiuni cu pluviozitate pe tot parcursul anului (1 000–2 000 mm/an). Transportul unor substanţe. Materia organică tehnogenă. Cantitatea apei revenită în felul acesta în atmosferă. s-a calculat că mai mult de jumătate (404 mm) se reîntorc în atmosferă. Prin vegetaţie. Nu este inertă întrucât este îmbibată cu organisme vii. Acumularea unor microelemente în urma acţiunii unor bacterii. unde se desfăşoară fotosinteza algelor – inhibată de DDT. fie prin infiltrarea lor în sol. Este alcătuit din particule solide şi coloidale. lichide. alcătuit din corp fizic solid. Distribuţia cantităţii de precipitaţii constituie. irigaţiile. fiinţe vii. păsări). cât şi pentru prevenirea bolilor transmise deinsecte a condus la un impact generalizat la nivelul biosferei. animale etc. reducându-şi pierderile de apă prin îngroşarea cuticulei (frunzele de leandru) sau tegumentului (reptile. Apa din straturile superficiale este absorbită de către rădăcinile plantelor şi este eliminată prin transpiraţie în atmosferă sau se evaporă direct din sol. unde se produc şi efectele secundare. . migraţia atomilor de azot în sol prin intermediul lumbricidelor. spre suprafaţă. bogat în bacterii şi necromasă. Diverse ecosisteme reţin cantităţi mici din acestea. fracţiunea aceasta poate ajunge. Reprezintă rezultatul interacţiunii dintre roca mamă. reprezentând evapotranspiraţia. Concentraţia de DDT creşte pe niveluri trofice superioare. apă freatică etc. proprietăţile biologice ale sistemelor vii. Acest fenomen este deosebit de periculos pentru viaţa din orizonturile superioare ale mării.mineralizarea azotului. prin acumularea şi concentrarea lor în materia vie.

Nivelul înregistrat de concentraţia elementelor nutritive depinde de caracteristicile stării solide (complex argilo-humic. Diferenţierea presiunii pe orizontală se realizează ca urmare a diferenţelor de temperatură.39 şi 0. 7. suma gradelor de temperatură etc. nivală. biologice. Cantitatea de precipitaţii înregistrată într-o regiune se realizează din ploi determinate de circulaţia generală a atmosferei (ploi ciclonale sau frontale) şi ploi determinate de particularităţile suprafeţei active. Prin însuşirile lor. Intensitatea iluminării suportă un ritm circadian (zi-noapte).) este un parametru folosit în caracterizarea fertilităţii solului. având în vedere faptul că pe perioade mari de timp abaterile faţă de valorile medii au amplitudini relativ scăzute (<20%). altitudinea etc. la care se adaugă bruma. Starea mediului chimic este reflectată de compoziţia chimică a solurilor. 13. presiunea hidrostatică creşte cu o atmosferă la fiecare 10.Aprovizionarea cu macroelemente (N. K etc. savanele africane. reprezentând unul din factorii genetici ai acesteia – suprafaţa subiacentă activă. înregistrând valori foarte diferite de la o regiune la alta sau de la un moment la altul. chiciura. sau în situaţia în care se abordează scări de timp mari. respectiv de adâncimea la care ne situăm faţă de suprafaţa apei. valorile medii fiind arareori înregistrate pentru diferite perioade analizate. Astfel. grosimea şi coeficientul de transparenţă a atmosferei. formele de relief influenţează.Orografia este dată de neuniformităţile suprafeţei terestre sau ale fundului oceanic.Focul este un factor ecologic rezultat în urma supraîncălzirii terestre sau descărcărilor electrice. de joasă presiune (cicloni).Accesibilitatea resurselor de lumină se apreciază pe baza duratei de strălucire potenţială şi efectivă a Soarelui. regimul termic constituie cel mai constant parametru al mediului climatic. lună. eoliană. la temperatura de 4°C.Presiunea atmosferică rezultă din greutatea cu care apasă aerul asupra suprafeţei terestre. vulcanism. antropice etc. respectiv radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între 0. roua. Pentru o regiune. mai puţin concentrat în oxigen. Parametrii de analiză sunt reprezentaţi de energia reliefului. Configuraţia depinde de acţiunea contradictorie a forţelor endogene (constructive) – mişcări orogenice. epirogenetice. Cantitatea de căldură absorbită depinde şi de capacitatea calorică a mediului de viaţă – uscatul se încălzeşte de două ori mai mult decât apa. Sub influenţa gravitaţiei au loc procese geomorfologice actuale (prăbuşiri de roci. de pe suprafaţă sau din interiorul său. Astfel. fapt care determină circulaţia generală a maselor de aer. 6. maxime absolute). temperaturile extreme (minime absolute. în regiunea Subcarpaţilor de Curbură.3 m. după fiecare 9. dar şi a troficităţii apei. 2. grindina. Variaţia presiunii se realizează. dacă la nivelul mării presiunea este de 760 mm Hg. Biotopul reprezintă un sistem abiotic sau abiogen. amplitudinea termică. partea nevie a ecosistemului. respectiv substrat). iar în apele marine. respectiv densităţii. respectiv energia necesară pentru realizarea unui anumit nivel termic este atât alogenă (radiaţia solară). în special în spaţiul subaerian terestru. P. în funcţie de poziţionarea planetei Pământ în raport cu „astrul zilei”. 3.Temperatura. apei sau solului pentru diferite intervale de timp (zi. valoare care se va corecta în funcţie de caracteristicile mediului de viaţa. Cantitatea de energie calorică ajunsă la suprafaţa ecosistemelor depinde de constanta solară. înclinarea şi expoziţia pantei etc.88 m. altitudine). Neuniformitatea valorilor gravitaţiei rezidă în structurile diverse care alcătuiesc scoarţa terestră.Lumina constituie principala sursă de energie a vieţii. Originea ei este cosmică. Lumina este formată din radiaţia vizibilă. mişcarea şi stratificarea apei. Pentru evaluarea resurselor termice se analizează temperaturi medii ale aerului. alunecări de teren.12. Accesibilitatea luminii depinde de poziţia geografică (latitudine. Temperatura variază în funcţie de fluctuaţiile radiaţiei solare. nebulozitate. biologică. care va modifica inclusiv configuraţia determinată de bilanţul radiativ. Caracteristicile componentelor mediului chimic Prin interacţiunea dintre biocenoză şi suportul ei se formează mediul chimic. Deasupra regiunilor cu temperaturi ridicate se formează zone depresionare. reprezentând mediul fizic şi chimic al unei comunităţi. 4. cât şi autogenă – fenomene geotermale. 8. format dintr-un complex de factori ecologici prezenţi într-o anumită porţiune a suprafeţei Pământului sau a părţii lui subterane care asigură mijloacele materiale necesare biocenozei. a bazinelor acvatice şi chiar a atmosferei. ceaţa.76μ. Incidenţa lui nu are caracter de regim decât în foarte puţine regiuni. pe pantele exterioare cantitatea de precipitaţii anuală delimitează o enclavă topoclimatică datorită valorilor mai mici înregistrate aici ca urmare a manifestării fenomenului de foehn (încălzirea adiabatică a aerului descendent în perioada circulaţiei vestice). Ploaia şi ninsoarea reprezintă formele cele mai cunoscute. cutremure.Presiunea hidrostatică este dependentă a grosimea coloanei de apă. devenind accesibilă prin radiaţia solară. 7 . acceleraţia gravitaţională variază în funcţie de relief (invers proporţional cu altitudinea). dar şi de latitudine (este mai mare la poli şi scade spre Ecuator). Caracteristicile componentelor mediului fizic Biotopul constituie. conform accepţiunii generale.Gravitaţia reprezintă forţa de atracţie a Pământului pentru toate corpurile din aer. deplasarea plăcilor – şi exogene (sculpturale) – eroziune pluvială. astfel: 1. În apele dulci.Precipitaţiile constituie a doua categorie de factori climatici. caracteristicile climei. aerul fiind mai rarefiat. Regimul lor este extrem de variabil în timp. dar şi unul anual. Mediul fizic trebuie considerat drept spaţiul ocupat de diversele populaţii ale speciilor alcătuitoare. fiind corelată cu variaţia temperaturii. înclinarea şi expoziţia pantelor. eroziune). unghiul de incidenţă a razelor solare. an). transparenţa apei. Efectele sunt nefavorabile. sau favorabile – bălţile cu stufării din Delta Dunării. în timp ce deasupra regiunilor reci se formează zone de mare presiune (anticiloni). cu influenţă determinantă asupra climei locale şi regionale. în general. la 5 500 m scade la 380 mm. Astfel. 5. ca regim. Diferenţele de presiune pe verticală influenţează accesibilitatea oxigenului. greu. semnificând distrugere în cazul pădurilor. precum şi locul care ar putea fi ocupat de viaţă în ansamblu şi este analizat prin prisma caracteristicilor pe care le înregistrează următoarele componente (factori ecologici): 1. fragmentarea. Sistemele biologice individuale echilibrează presiunea atmosferică prin presiunea interioară a corpului lor. solul uşor (nisipos) se încălzeşte mai repede decât solul argilos.

Edificarea biocenozei este realizată de mulţimile de indivizi şi specii. Cele mai multe specii preferă diferite biotopuri. 3. Alte gaze sunt azotul (78%) şi gazele rare (argon. în care oxigenul se menţine la concentraţii foarte ridicate – 20. De exemplu. gradul de obligativitate al relaţiilor cu aceasta. 15.). speciile respective depinzând de baza lor genetică. diversitatea va fi mai mare acolo unde numărul speciilor va fi mai mare. ci o construcţie produsă de câmpul intern de forţe al biocenozei. Concentraţia de oxigen depinde. dioxid de sulf. Dominanţa speciilor încearcă să exprime rolul mai mare sau mai mic jucat de o specie în cadrul biocenozei. În cazul în care comparăm două biocenoze care au echitabilitate maximă (proporţii egale între specii). respectiv omogenitatea sau eterogenitatea unei specii pe întinderea biocenozei Abundenţa se calculează ca raport între numărul indivizilor unei specii. Există astfel specii caracteristice (legate strict de o anumită biocenoză). în timp ce prezenţa oxigenului permite eliberarea energiei necesare susţinerii proceselor vitale şi proceselor ecologice prin respiraţie (oxidare biochimică). respectiv salinele. în Sicilia.a. Structura biocenotică a ecosistemului nu este o proiecţie a biotopului. 4. Caracteristicile generale. este foarte importantă cunoaşterea speciilor. lacuri şi a celor marine. Analiza capacităţii de saturaţie a biotopului. atât din punct de vedere cantitativ. amoniac. Constanţa este. 2. kripton. prin realizarea listelor de specii. Lupta pentru existenţa speciei este întemeiată pe autonomia biocenozei în raport cu biotopul. în biocenoză sunt mai multe reţele de interacţiuni. Se evaluează atât concentraţia absolută a elementelor nutritive.95%. mercur ş. de ritmul dizolvării din aer. iar în Madeira 8 .). rolul speciei în transferul substanţei şi energiei într-un ecosistem. se calculează o serie de indici care reflectă structura biocenozei. Dioxidul de carbon constituie resursă de substanţă pentru plante şi factor al echilibrului termic la nivel planetar. Indicii de structura ai biocenozei Într-o biocenoză. Adaptarea speciilor nu serveşte la conservarea şi supravieţuirea biocenozei. iar cele cu frecvenţă sub 25% sunt specii accidentale.Ordinea biocenotica in ecosistem Biocenoza funcţionează ca un sistem autonom de populaţii. respectiv specii dominante. străine (care nu aparţin biocenozei) şi ubicviste (care se găsesc în ecosisteme foarte variate). cu o suprafaţă de 25 708 km2 s-au inventariat circa 2 600 de specii de plante. Echitabilitatea ar fi ideală când toate speciile din biocenoză ar avea un număr egal de indivizi. număr de indivizi. faţă de numărul indivizilor din celelalte specii. de obicei. Termenii folosiţi pot fi numărul de indivizi sau biomasa. neon heliu. radon). cele mai puţine sunt speciile caracteristice (adaptate strict) şi cele mai multe speciile preferenţiale. Într-o biocenoză.Chimismul apei se apreciază prin numeroşi indicatori. respectiv gaze compozite (dioxid de carbon. Fidelitatea exprimă intensitatea legăturilor unei specii cu biocenoza din care face parte. cele cu frecvenţă cuprinsă între 50 şi 25% sunt specii accesorii. cât şi din punct de vedere al influenţei pe care o exercită asupra celorlalte populaţii şi asupra biotopului.valori care determină arsuri la nivelul ţesuturilor. pentru apa – mediu de viaţă – sunt date de salinitate (concentraţia de săruri solvite) şi de concentraţia de oxigen.activitatea microorganismelor. constituie o posibilitate empirică de descriere a ecosistemelor. dar şi de prezenţa algelor fotosintetizante. pe de altă parte. mulţimi exprimate prin forme biotice şi grupări ecologice. devenind un factor ecologic şi pentru animale numai la valori foarte îndepărtate de valoarea specifică mediului neutru . cât şi proporţia lor relativă. Dacă suprafaţa ecosistemului este mai mare. Echitabilitatea exprimă modul cum este distribuită abundenţa relativă a speciilor unei biocenoze. plumb.Compoziţia atmosferei reflectă o stare departe de echilibru. fiind la rândul său determinat geologic şi puţin influenţat ca dinamică de prezenţa sau absenţa comunităţilor vii. Primul factor diferenţiază net biocenozele care populează apele dulci. un indice exprimat prin frecvenţă. respectiv concentraţii ale elementelor chimice.7 Biocenozele au în general puţine specii cu indivizi numeroşi şi multe specii cu indivizi puţini.Reacţia ionică sau pH-ul influenţează direct accesibilitatea elementelor minerale pentru plante. acest din urmă mod fiind considerat mai potrivit pentru a exprima bogăţia de indivizi a unei specii în cadrul biocenozei. dioxidul de carbon face posibilă menţinerea unei temperaturi mai mari la suprafaţa Pământului şi atenuează amplitudinile termice diurne şi sezoniere. oxizi de azot etc. Rolul ecologic al azotului constă în diminuarea puterii de oxidare a aerului. Asigurarea echilibrului între intrările şi ieşirile de oxigen este un factor cheie pentru menţinerea capacităţii de autoepurare a apelor din râuri. diversitate ecologică. multe dintre ele formând biosisteme. Astfel. Frecvenţa speciilor exprimă secvenţa de probe în care se găseşte o specie dată faţă de totalul numărului de probe şi aduce informaţii în legătură cu densitatea. curenţii de adâncime şi migraţia organismelor pe verticală etc. Diversitatea maximă se realizează atunci când speciile dintr-o biocenoză sunt cât mai apropiate ca frecvenţă. hidrogen. Caracteristica biocenozei este dată de speciile constante. preferenţiale (care pot trăi îndeosebi în anumite biocenoze). Diversitatea – exprimă raportul dintre numărul speciilor şi numărul de indivizi dintr-o biocenoză. creşte şi numărul speciilor. În acest sens. 14. Cu cât numărul de specii este mai mare. Se consideră că speciile a căror frecvenţă este mai mare de 50% sunt componente constante (specii permanente). metan. xenon. Modificarea pH-ului poate determina şi mobilizarea unor ioni cu efecte toxice pentru majoritatea organismelor (aluminiu. Speciile cu frecvenţă mare şi abundenţă numerică ridicată în biocenoză sunt considerate specii cu rol esenţial în determinarea structurii şi funcţionării biocenozei.

II. 17. în ansamblul lor. Realizarea piramidei trofice are la bază observaţia că există o diferenţiere între organisme pe baza regimului de hrană. Dacă producătorii primari constituie. Cu cât sunt mai variate condiţiile de existenţă dintr-un biotop. rezultând astfel trei tipuri de piramide: numerică. Căile (canalele) reţelei trofice sunt reprezentate de lanţuri trofice. acesta de un alt organism şi aşa mai departe. a biomaselor şi energetică. raţă) → uliul de baltă • în mări: diatomee → crustacee → rechin Nici omul este străin de lanţurile trofice. piramida inversă de biotop reflectă mobilitatea crescută a organismelor de pe niveluri trofice superioare. De exemplu. constatăm faptul că producătorii au cantitatea cea mai mare de biomasă. după hrana consumată. Oferă o imagine sintetică a relaţiilor trofice care se realizează între populaţiile dintr-o biocenoză. nu toată substanţa ingerată prin hrană este convertită în biomasă proprie. pentru ca la consumatorii de ordinul trei (carnivorele de ordinul doi) să fie cantitatea cea mai mică de biomasă. În fapt. prin instaurarea unui regim de protecţie. Înregistrând biomasa nivelurilor trofice succesive. Astfel de informaţii sunt necesare pentru stabilirea limitelor. situat pe un nivel trofic oarecare. un organism dintr-o anumită specie. Luând în considerare categoriile trofice menţionate anterior. Exemple de lanţuri trofice • în stepă: graminee → gărgăriţe → şopârla de câmp → şoim • în păduri: frunze → omidă păroasă → ciocănitoare → uliul păsărelelor • în bălţi şi lacuri: diatomee → răcuşori → boul de apă → pasăre de baltă (gâscă. sub aspect trofic. constatăm că hrana circulă în biocenoze numai de la stânga la dreapta. 16. care se deplasează pentru procurarea hranei pe suprafeţe mai mari. o funcţie de relaţie între numărul de indivizi şi numărul de specii din ecosistem. precum şi faptul că un animal mare consumă mai multe animale mici. pornesc de la o bază vie. sau materie organică moartă (detritus) → detritivore specializate pe diferite secvenţe biochimice → substanţă anorganică. plantele verzi. cauza constituind-o condiţiile de biotop uniforme şi nefavorabile altor specii. Organismele de pe nivelurile trofice inferioare nu au posibilitatea de a captura şi consuma organisme de pe niveluri trofice superioare. într-o biocenoză. Forma caracteristică rezultă din scăderea numărului de indivizi de la un nivel la altul. la intervale egale şi pe abscisă numărul de indivizi) a fiecărui nivel trofic. 5-4).(796 km2) s-au identificat numai 499 de specii de plante. Ne dăm seama de existenţa lor dacă luăm în considerare un fapt obişnuit: un organism este mâncat de un alt organism. respectiv faptul că populaţiile constituie un fel de verigi ale unui lanţ. erbivorele însumează o cantitate mai mică. în ordinea în care sunt mâncate unele de altele. aşa s-a cum arătat. Abaterea de la condiţiile de existenţă dintr-un biotop conduce la scăderea numărului de specii. iar o altă parte este transformată în cataboliţi. inclusiv cele care includ omul. respectiv dimensiunilor minime necesare pentru menţinerea condiţiilor favorabile pentru o specie. în Elveţia. Circulaţia în sens invers. o parte din hrană nu este digerată. Astfel. Piramida trofică rezultă din reprezentarea. în zona adâncă a lacului Neuchatel a fost identificată o singură specie. se poate realiza o altă schematizare. deoarece nivelurile inferioare servesc drept hrană nivelurilor superioare şi.Piramida eltoniana Reprezintă o modalitatea ştiinţifică de ilustrare a diferenţierii funcţionale. Explicaţia constă în faptul că nivelurile inferioare – plantele. Pe baza acestei conexiuni. se hrăneşte cu un organism situat pe un nivel trofic precedent. Totalitatea organismelor similare din punctul de vedere al hranei şi prin poziţia lor faţă de producătorii primari (acelaşi număr de intermediari) constituie un nivel trofic. într-un lanţ trofic. structura trofică poate fi reprezentată astfel: plantă autotrofă (P) → animal erbivor (CI)→ animale carnivor de ordinul I (CII) → animal carnivor de ordinul II (CIII) (fig. Mărimea fiecărui nivel se poate exprima nu numai prin număr de indivizi. tranzitând mai multe biotopuri. Metoda a fost pusă la punct de zoologul britanic Charles Elton. Piramida energetică reflectă pierderile energetice la fiecare nivel. Uneori poate fi situat. ci şi prin biomasa sau energia înglobată în aceasta. corespunzând randamentului de transfer a energiei la fiecare nivel (10%). În biotopurile cu condiţii ecologice extreme predomină forme puternic specializate. alteori pe cel al zoofagelor. de la dreapta la stânga. Diversitatea ecologică a speciilor este. aşa cum am menţionat. pe nivelul trofic al fitofagelor. apoi animalele mici – posedă un potenţial de înmulţire mai ridicat comparativ cu animalele mari. reprezintă căile de vehiculare a materiei în ecosistem. pentru consumatori există o diferenţiere pe mai multe niveluri. În aceeaşi ordine de idei. într-un sistem de axe rectangulare (pe ordonată notând nivele trofice. cu atât va fi mai mare şi numărul de specii în biocenoza care îi aparţine. este imposibilă. Thiemann (1956) a enunţat principiile biocenotice Principiile biocenotice I. crescând numărul de indivizi din fiecare specie Numărul mare de specii al covorului vegetal se explică prin incapacitatea speciilor dominante de a asimila în întregime resursele mediului şi de a-l exploata până la epuizare. Este logică această micşorare a biomasei. Toate lanţurile trofice. pentru ilustrarea interdependenţei dintre relaţiile spaţiale şi cele trofice. un singur nivel trofic.Nisele ecologice si coevolutii 9 . Dacă aşezăm diferitele populaţii într-o linie. Astfel.

cum şi cu cine (pe seama cui) se hrăneşte. dar şi specii caracteristice. unde au loc procese de schimb şi relaţii de competiţie între populaţiile din biocenozele vecine. respectiv particularităţile identificate în astfel de spaţii. De exemplu. Acţiunea acestora se manifestă pe trei planuri: păşunat. relaţiile interne din biocenoză. pot să apară nişe echivalente. iar în mediile puţin adânci există o zonă de tranziţie. sisteme patogene. bordură. Apariţia unor condiţii ecologice limitate. Dar. se pot desprinde următoarele concluzii: 10 .Limitele ecosistemului În practică. Plante – microorganisme. Coevolutia Plante – animale fitofage. câmpul ei de activitate. În anumite cazuri. specii care sunt ecologic conectate între ele. Astfel. Dimensiunile nişei pot fi largi sau înguste. În ansamblul lor. De exemplu. fiindcă nu sunt capabile să digere lignina. fie că este vorba de cercetările ecologice sau pentru necesităţi de gestiune. respectiv factori biotici. apare uneori nevoia de a identifica limitele ecosistemului. Nişa ecologică reprezintă funcţia unei specii. Mijloacele prin care se poate face acest lucru nu sunt unanim acceptate. două specii nu pot exista într-o nişă decât segregate ecologic. Practic. Astfel. gorunul (Europa) – stejarul roşu (America de Nord) îndeplinesc funcţii similare. cu opţiuni pentru mai multe specii apropiate (dar care diferă între ele prin anumite particularităţi) vor menţine echilibrul speciilor. Un efect similar are şi invazia rozătoarelor. zonă de contact etc. cu posibilităţi de satisfacere. multe specii de plante formează micorize. Clements defineşte ecotonul ca zonă de frontieră între două asociaţii sau două comunităţi vegetale. care acoperă şi alte formulări: interfaţă. bogat reprezentată în hrana lor. s-a observat că păşunatul selectiv în pădurile mixte are efecte favorabile aspra diversităţii covorului vegetal. Mai târziu. în timp ce nişa ecologică arată „profesia” acesteia. se admite existenţa unor zone de discontinuitate între două ecosisteme învecinate. Conform legii lui Gause. un lac este adesea intuitiv considerat un ecosistem având contururi destul de evidente prin linia ţărmului. În diferite zone ale globului. transformarea solului. Acestea au rolul de a disponibiliza substanţele minerale necesare plantelor. cerbul european – cerbul Wapiti (Canada). Coevoluţia redă dependenţa reciprocă a proceselor evolutive ale speciilor. care constituie limita de demarcaţie faţă de ecosistemele terestre învecinate. Smochinul. Termitele sunt dependente de ciuperci. distrugerea seminţelor. De exemplu. sisteme gazdă – parazit. care contribuie la eliberarea covorului vegetal de resturi şi la germinarea seminţelor unor specii vegetale. în special cele trofice. a mai multor sau cel puţin a două specii. în egală măsură. zone care sunt percepute de observator drept zone de tranziţie. plante cu flori – animale polenizatoare. pentru că identificarea limitelor între unităţile ecologice nu este uşor de făcut. mai puţin adaptate. astfel că Johnson (1910) introduce termenul de nişă ecologică. Cele 20 de specii de colibri se interconectează cu 45 de specii de plante. la nivelul ecosistemului. furnicile attide din Brazilia cultivă ciuperci şi se hrănesc cu hidraţii de carbon furnizaţi de acestea prin degradarea celulozei. Încă din 1897. între mediul acvatic şi mediul terestru. Ordinea biocenotică se realizează prin existenţa unor sisteme de relaţii de tipul: plante – animale fitofage. În diferite aparate şi sisteme ale organismului animal se dezvoltă bacterii şi ciuperci care concură în metabolism. fiecare specie îndeplineşte un anumit rol prin interacţiunea cu elementele (abiotice şi biotice) ecosistemului. leandru. în realitate.Desigur. coevoluţia. în timp ce a doua categorie îşi procură hrana numai dintr-un singur biotop. Animale – microorganisme. Mulţimea condiţiilor ecologice. Atinge punctul culminant în situaţia în care dezvoltarea unor plante este legată strict de prezenţa unei anumite specii de polenizatori. În acest context. pasărea colibri este adaptată la polenizarea plantelor din pădurea tropicală. fără însă să schimbe între ele gene. În literatura de specialitate astfel de zone sunt desemnate prin termenul de ecoton. linia ţărmului este în continuă schimbare datorită fluctuaţiilor de nivel. Odum (1971) consideră că habitatul unei specii corespunde cu „adresa” ei. yucca sunt plante polenizate numai de o singură specie de insecte. Plante – polenizatori. suprapăşunatul mamiferelor sălbatice nu conduce la distrugerea covorului vegetal. în ecosistemele naturale nu există nişe libere Sub aspect geografic. slab definită spaţial. limitele sunt de natură fizică. face ca speciile mai bine adaptate noilor condiţii să tindă să înlocuiască speciile convieţuitoare. orhidee etc. Indiferent de conţinutul care s-a atribuit noţiunii de ecoton. Astfel. uşor de remarcat din configuraţia biotopului. Odum revine asupra problematicii de delimitare. Acţiunea lor interdependentă generează. constituie factori ecologici dependenţi de comunitatea de specii. concurenţă interspecifică. 18. relaţiile sale cu comunitatea de specii în care se află. simbioze cu ciuperci inferioare – lămâi. în biocenozele amplasate diferit. Pe rădăcinile plantelor se dezvoltă o bogată microfloră. cu toate că aparţin unor biocenoze amplasate diferit din punct de vedere geografic. relaţia pradă – prădător. animale – microorganisme. zonă de frontieră. Primele includ păsările răpitoare. în 1971. Compoziţia şi biomasa covorului vegetal sunt supuse presiunii continue din partea fitofagelor. sugerând faptul că în zonele de ecoton apar nu numai specii din comunităţile învecinate. plante – microorganisme. care se hrănesc din mai multe biotopuri. cui serveşte drept hrană. Practic. ca un subsistem aparte al ecosistemului. caracterizarea structurii unui ecosistem sub raport funcţional nu se poate rezuma la structura determinată de relaţiile de hrană.

deoarece fauna solului migrează pe orizontală numai după ce se extind şi locurile în care se găsesc condiţii favorabile pentru dezvoltarea animalelor edafice.ecotonul poate influenţa fluxul de materie sau de organisme între entităţile ecologice adiacente. sporul de greutate individual reprezintă productivitatea brută. există situaţii în care aceste zone au devenit protejate. poate fi considerată şi drept substanţa organică (biomasa) din cuprinsul unui ecosistem care se acumulează într-o unitate de timp şi spaţiu. nisip şi argilă ocupă toată câmpia fluvială şi adăposteşte. zona de silvostepă sau Sahelul sunt considerate având caracterul unei zone de tranziţie. în interstiţiile sale. 20.Productivitatea ecologica. semnificaţia fiind diferită de înţelesul pe care îl reprezintă în studiul ecologic. producţia principală este constituită din boabele de porumb. Noţiunea de producţie biologică s-a folosit iniţial în agricultură şi piscicultură. 19. O altă observaţie interesantă este faptul că. Volumul energiei implicate în acest proces. întrucât ele au permis supravieţuirea unor specii relicte. El este caracterizat de o dinamică proprie şi are proprietăţi specifice. productia biologică este sporul de biomasă realizat de un sistem biologic (individ. Totodată. Atât pentru productivitatea primară. Pentru consumatori. Într-o unitate de timp. definirea lui având la bază modificarea structurii fitocenozei. iar consumatorii o producţie biologică secundară. Astfel. în agricultură. Astfel.un ecoton nu este o zonă statică de contact între două comunităţi. Comunitatea biotică a ecotonului reuneşte specii din ambele ecosisteme (biomuri).categoriile si relstiile dintre ele Producţia de biomasă reprezintă una din cele mai grandioase transformări din natură. Dacă ne referim la rata din punctul de vedere al substanţei se obţine formula: B + Q > B+ ΔΒ. De exemplu. Această zonă hiporeică. Astfel. este o zonă de tensiune ecologică şi cu o stabilitate redusă. În piscicultură.ecotonul nu este o entitate fizică izolată. dioxid de carbon etc. apa. ecotonul se identifică pe orizontală. producţia de boabe. Astfel. . o întreagă lume vie. Plantele autotrofe realizează producţia biologică primară. prin producţie biologică se înţelege numai cantitatea pescuită pe un anumit teritoriu. cu numeroase nişe ecologice neocupate din ecosistemul agricol. Rata productivităţii unui nivel trofic redă eficienţa în raport cu nivelul trofic anterior. Ecosisteme lentice 11 .. Ecotonul poate să fie identificat şi pe verticală. de data aceasta între două biomuri. cu grosimi care variază în limite largi. iar limitele spaţiale variază şi ele. cât şi pentru productivitatea secundară se face o diferenţiere între valorile brute şi valorile nete. de exemplu. La nivel regional. În sens ecologic. urină. în care: B – stocul de biomasă pe un nivel trofic oarecare în momentul t0. Aceasta se explică prin aceea că o parte din hrană a fost utilizată pentru desfăşurarea proceselor fiziologice ale organismului. de la bacterii la nevertebrate. formată dintr-un amestec de pietriş. dar şi al substanţelor antrenate în circulaţie biogeochimică depăşesc cu mult fluxurile intermediate prin activitatea economică. iar valoarea netă este dată de cantitatea rămasă după ce o parte s-a consumat în procesele de respiraţie. deoarece nivelul factorilor ecologici nu atinge întotdeauna valoarea optimă. o cantitate de energie care reprezintă producţia de energie. Cuantumul de creştere a stocului de biomasă la unitatea de suprafaţă în unitatea de timp reprezintă productivitatea biologică. Astfel. în ecotonul teren cultivat (cereale) – pajişti. având un ansamblu de caracteristici definite în mod unic prin scările de timp şi de spaţiu şi prin forţa de interacţiune între sistemele ecologice adiacente. fluxul schimbului de specii este îndreptat dinspre pajişti spre terenul cultivat cu cereale. prădătorii (o forţă externă) pot îndepărta un cuantum de substanţă organică. La porumb. de-a lungul apelor curgătoare există un compartiment fluvial subteran. cum sunt. în cazul producătorilor. valoarea brută semnifică cantitate de substanţă organică obţinută prin fotosinteză. El face parte dintr-un peisaj astfel că formează zone de tranziţie între ecosisteme învecinate. Acest rol de filtru chimic şi biologic a fost studiat cu deosebire în cazul pădurilor riverane. iar producţia secundară – cocenii de porumb. ecotonul este mai larg în sol decât pe suprafaţa acestuia. În moleculele organice proprii unui organism sau unei biocenoze este stocată. în Sahel variaţii relativ mici în volumul şi repartiţia precipitaţiilor (în sensul scăderii cantităţii lor) conduc la scăderea nivelul resurselor de apă sub limitele de toleranţă pentru speciile caracteristice savanei. În cazul ecosistemelor terestre. care reprezintă de fapt recolta. la grâu) şi producţie secundară (paiele de grâu). dat fiind biocenoza „incompletă”.Categorii ecologice specifice ecosistemelor acvatice Se diferenţiază în funcţie de caracteristicile mediului de viaţă. iar productivitatea netă rezultă prin scăderea din aceasta a materialelor neasimilabile şi cataboliţilor sub formă de fecale. Tipul ecosistemelor care se învecinează influenţează intensitatea şi sensul fluxurilor dintre cele două entităţi. în ecosisteme de ape stătătoare ( ecosisteme lentice) şi curgătoare (ecosisteme lotice). . transpiraţie. populaţie sau biocenoză) într-un anumit interval de timp. pădurile de mangrove. În acelaşi timp. se folosesc sintagmele de producţie principală (de exemplu. deci ale unui ecoton. ΔB – sporul de biomasă obţinut după Δt Q – cantitate de hrană acceptată de la nivelul inferior.

). mai sărat (salinitate – 21-22%) şi mai greu. sau de la suprafaţa acestora şi care sunt „alimentate” de resturile organice rezultate din activitatea celorlalte categorii de organisme. în care se situează cea mai mare parte a biocenozei şi b) un strat de adâncime (peste 180-200 m). Năvodari „eşuează” în cantităţi mari alge verzi cu talul lăţit şi marginile ondulate. Producătorii sunt reprezentaţi de algele planctonice. lanţurile detritivore şi organismele cu rol de descompunere se situează mai ales la nivelul bentosului. grupa consumatorilor incluzând zooplanctonul. fiind dependente de substratul mai mult sau mai puţin stabil şi de accesibilitatea luminii (rogoz. rogoz. ridichea de nisip. În zona malurilor. în zona litorală. delfini şi. iar a zooplanctonului populaţii de rotifere. mlaştină şi baltă. bacterii. Tulpinile macrofitelor sunt. bacterii şi ciuperci care populează pelicula de apă la locul de contact dintre mediul acvatic şi cel aerian. granite. iar în larg sunt răspândite plante cu frunze plutitoare ca broscariţa. Printre dunele de nisip s-au identificat circa 120 de specii de plante arenicole ca varza de nisip. consumatorii se regăsesc în special în rândul vertebratelor care formează nectonul.). Costineşti. şalău. animale inferioare care formează perifitonul. care au posibilitatea să se opună curenţilor. scaiul vânăt. rechini. În zona de litoral cuibăresc specii de pescăruş argintiu. precum şi alge brune şi roşii. oxigenat. În cadrul acesteia se deosebesc următoarele categorii: Pelagos Această subunitate a ecosistemului acvatice este formată din organismele aflate în masa apei. furtunar ş. pelin de nisip.Sunt de mai multe tipuri în funcţie de dimensiuni. stavrizi. Marea Neagră Se caracterizează prin existenţa a două straturi de apă: a) la suprafaţă. stratul superficial (mai uşor) plutind deasupra celui de adâncime (mai greu). mezotrofe şi eutrofe). păsări şi mamifere (guzgan. protozoare. ştiucă. necton – asociaţie formată din diferite specii de animale. nuferi etc. Interconectarea acestor categorii în condiţiile modificării structurii spaţiale datorită variaţiilor climatice permite o economie proprie a lacului. papură. Structura spaţială este determinată de distribuţia temperaturii. să înoate activ. sturioni (nisetru. Balta este populată de crap. care este într-o relativă izolare faţă de ecosistemele învecinate. cât şi cele submerse ca sârmuliţa apei. cu precădere. algele verzi. morun.) La nivelul României se diferenţiază două categorii: mlaştini eutrofe. nisip etc. apare rogozul. buzdugan. lintiţa. caracudă. algele silicoase. În structura fitoplanctonului intră algele albastre. dimensiunea determină împărţirea în ecosisteme de lac. bizam. vegetale (fitoplancton – alge verzi. bogate în iod. Caracteristice sunt următoarele subunităţi: neuston – populaţii de alge microscopice. Între cele două straturi nu există schimb de ape. implicit. Din punct de vedere trofic.17%) şi mai uşor.a. brădiş etc. trestie. categoriile identificate fiind utilizate şi pentru cercetarea celorlalte tipuri de ecosisteme acvatice. Bentos Este formaţiunea care reuneşte organismele de pe fundul bazinului lacustru. chiră de mare. luminii şi oxigenului în raport cu adâncimea Biocenoza este structurată. păstrugă) denumiţi de Herodot „peşti fără oase”. lucerna de nisip. ciuma apei. biban. compoziţia chimică a apei. plătică. pe întreaga întindere şi adâncime a lacului. roua cerului). cu vegetaţie caracteristică bălţilor şi mlaştini oligotrofe care se întâlnesc în regiunile cu climat rece şi umed. plutniţa. Lacul Structura biotopului şi structura funcţională sunt bine individualizate. limba broaştei. nurcă etc. Balta Are o adâncime mai mică (3-5 m). la rândul lor. în afara relaţiilor trofice. pe baza distribuţiei spaţiale a organismelor şi a comportării lor în masa de apă. castravetele de mare etc Ecosisteme lotice Se diferenţiază în funcţie de particularităţile reliefului străbătut în pâraie şi râuri: a. lin. Aici este prezent muşchiul de turbă ( Sphagnum) şi alte specii vegetale (bumbăcăriţă. albastre) sau animale (zooplancton) care nu înoată activ în apă (sunt purtate de curenţi). stuful şi papura. foci. categoriile menţionate se diferenţiază astfel: producătorii sunt reprezentaţi de fitoplancton. în zonele cu şisturi cristaline. suport pentru alge microscopice. biban etc. vidră. iar compoziţia chimică a apei le diferenţiază în funcţie de salinitate (de apă dulce şi de apă sărată) şi aprovizionarea cu substanţe nutritive (oligotrofe. peşti obişnuiţi (hamsii. sedimentare sau în zonele montane unde substanţele provin parţial din mineralizarea materiei organice animale şi vegetale. lipsit de oxigen şi. gresii. denumite popular sălăţica de mare. de formele aerobe de viaţă. încărcat cu hidrogen sulfurat. Plantele (fitobentosul) sunt prezente. până în 1984. Astfel. plancton – format din organisme de dimensiuni mici. guvizi). De munte 12 . Bentosul ocupă tot fundul bălţilor şi este reprezentat de organisme consumatoare de mâl sau carnivore. nufărul alb şi galben. în general vertebrate (şalău. cegă. cârcelul. un strat relativ mai dulce ( cu salinitate de 16. ştiucă. pipirigul. Pe plaja de la Mamaia. Zoobentosul este format din totalitatea organismelor animale din mâl. dar şi de diferite specii de broaşte. evoluţie.

variabilă de la anotimp la anotimp.). Funcţia mangrovelor de sursă de habitat şi hrană pentru ichtiofauna estuarelor este una dintre cele mai populare. ca o componentă biocenotică permanentă. Podişului Sucevei. crap. În apă sunt prezente atât substanţe în suspensie. molanul etc b. În sectoarele cu viteză redusă. bogate în materii organice şi slab sau deloc aerate. 21. şi alte specii halofile. cât şi solvite (100-200 mg/l). nisip. viermi sârmă. ca si intreg continutul de plumb din aer. dar şi o concentraţie de săruri care depăşeşte 1 250-1500 mg/l.În albia puţin adâncă şi îngustă a râurilor şi pâraielor substratul este neuniform format din bolovănişuri. de aici provenind aproape jumatate din oxizii de azot produsi prin activitatile umane. nisip. Delta Dunarii Pădurile de mangrove (mangrovele) sunt asociaţii de arbori şi arbuşti care tivesc litoralurile marine şi ale estuarelor din zona tropicală. Solurile sunt cenuşii. lipanul. algele şi numerose specii de nevertebrate (insecte. asociaţiile pe care acestea le formează se caracterizează printr-o diversitate foarte ridicată. Deşi numărul speciilor de arbori cunoscute sub denumirea generică de mangrove este mic. determină o viteză de scurgere mare apei şi formarea de cascade. determinând o viteză de scurgere mai mică. cleanul. Dintre vertebrate. Nectonul este reprezentat de populaţii de peşti cum sunt mreana de râu. viviparitatea – seminţele germinează în fructele nedesprinse de pe ramuri şi apoi plantula cade ca o săgeată. care este transportată în apele litorale adiacente şi aprovizionează astfel zonele comerciale de pescuit. albia este mai largă şi adâncă. PH-ul apelor poate coborî până la 2-3. 13 . rădăcini adventive cu rol de ancorare. Transilvaniei. mâl) formând comunitatea biocenotică bentală.a. De câmpie Cursul inferior al râurilor se caracterizează prin albii foarte largi. Dat fiind faptul că solurile sunt în general saturate cu apă. Avicennia (mangrove negre) Sonneratia etc. caracteristice dealurilor subcarpatice. gasteropode) se fixează de elementele substratului (pietre. larve. aluminiu). uneori discontinue. crustacee mici. acoperind substratul între limita medie şi maximă din timpul fluxului. Productivitatea ecosistemului este influenţată de salinitate şi accesibilitatea macroelementelor. în perimetrul mangrovelor aerul este încărcat cu un miros greu. alge) şi animalele (rotifere. reprezentativ este păstrăvul. controlului fluxului de energie prin sporirea resurselor de hrană şi transferul energiei şi hranei peste limitele ecosistemelor. Între acestea menţionăm: presiunea osmotică ridicată pentru a putea absorbi apa dintrun sol salin. ştiucă etc. cladocere. Litiera produsă reprezintă o sursă potenţială de substanţă organică şi elemente nutritive. aproximativ jumatate din hidrocarburi. in tarile aflate in curs de dezvoltare. Programe de control al poluarii aerului in centrele urbane Folosirea automobilelor cauzeaza mai multa poluare decat oricare activitate umana. Plantele (muşchi. fiind mărginită de bolovănişuri. De zone deluroase Malurile sunt mai joase. de la anotimp la anotimp favorizează prezenţa planctonului. ceea ce afectează puternic viaţa peştilor şi determină trecerea în stare solvită a unor elemente toxice (metale grele. cu viteză de scurgere şi eroziune foarte reduse. cu acumulări de mâl şi nisip. Variaţia termică mai largă în cursul anului. temperatura apei coborâtă. cladocere) prezente aici au cerinţe mari faţă de oxigen. c. care şi-au dezvoltat adaptări speciale pentru a supravieţui într-un mediu cu substrat instabil. Transparenţa apelor este mare (anulându-se însă în perioadele de torenţialitate – ploi puternice. manifestând diferite adaptări morfologice pentru a evita antrenarea de curenţii puternici. clean. Apa solului este în general salină. Debitele sunt relativ mici. oxidarea acestor compuşi duce la formarea de soluri acide şi la scurgeri acide în cursurile de apă. Natura migratorie a populaţiilor piscicole şi variaţia sezonieră în input-ul de substanţă organică şi în productivitate primară determină legături extrem de complexe între ţărmurile acoperite de mangrove şi fauna piscicolă din estuare. Productivitatea secundară a populaţiilor de peşti din estuare este influenţată de prezenţa mangrovelor pe trei căi: depozitarea substanţelor nutritive şi a energiei. topirea zăpezilor). alge verzi şi albastre pentru fitoplancton şi rotifere. alături de care se întâlnesc zglăvocul. Structura pădurilor de mangrove este influenţată de o combinaţie de factori geomorfologici. determinat de compuşii sulfuroşi eliminaţi în timpul descompunerii anaerobe la care este supusă materia organică din solul lipsit de oxigen. Nectonul este şi el bine reprezentat (mreană. Elementul edificator principal îl constituie arbori aparţinând la genurile Rhizophora (mangorve roşii). Dacă mangrovele sunt defrişate şi solurile drenate. doua treimi din cantitatea de monoxid de carbon si. molanul ş. Planctonul este mult mai diversificat decât în zona colinară. iar concentraţia de săruri dizolvate este scăzută. climatici şi ecologici care determină diferenţierea distribuţiei de-a lungul litoralului. pietriş.mangrove. Ecosisteme mixte. formată dintr-un număr mic de populaţii – diatomee. comparabilă cubiodiversitatea pădurilor tropicale. În apă apar şi plante superioare submerse. in tarile industrializate. înfigându-se în substrat. 22. Podişului Getic etc. boarţă. copepode pentru zooplancton. Pantele au înclinaţii mai mici. pietrişuri. inundat periodic pe diferite durate de cel puţin şase ori pe zi. Pantele mari. rădăcini aeriene (pneumatofori) cu creştere verticală pe a asigura oxigenarea la nivelul rădăcinilor. nisip. cu drenaj slab.

toate programele de control al poluarii se concentreaza in primul rand asupra automobilelor si termocentralelor.U. cea mai eficienta strategie a fost cea de interzicere a adaugarii acestui metal la combustibil sau scaderea drastica a cantitatii adaugate. O alta varianta este “oxigenarea” combustibilului prin adaugarea de alcool. pierderea lumii vii a bazinelor acvatice. termocentralele sunt sursa a doua treimi din cantitatea de dioxid de sulf eliberata in aer si o treime pana la jumatate din toti ceilalti poluanti. Practic.Chiar in orasele in care predomina transportul cu bicicleta. Acest strat filtrează aproximativ două treimi din razele ultraviolete emise de Soare.In majoritatea tarilor industrializate. sau pentru stingerea incendiilor. asupra carbunelui ieftin folosit pentru incalzirea locuintelor si pentru gatit. 24. Formarea in cantitati mari a oxizilor se formeaza in urma arderii petrolului si carbunelui. în urma unor procese industriale sau a gazelor de eşapament. pe suprafaţa cărora se descompune ozonul. impreuna cu ploaia sau 14 . SO2 si NOx se transforma in acizii H2SO4. care este egal cu 5. ceea ce a cauzat o scadere a continutului de plumb in sange cu 37%. Ploaia acida se formeaza in rezultatul reactiilor din atmosfera cu substante. numarul automobilelor se va dubla in urmatorii 40 de ani. eliminandu-se in urma activitatii umane SO2 si NOx se transforma in atmosfera in particule acide. afectând plantele şi provocând afecţiuni respiratorii. Aceasta depinde de compozitia gazului.Iar conform prognozelor recente. În concentraţii mari este dăunător. adica de zece ori mai multe decat in anul 1950. Printre aceste alternative se numara amestecuri cu volatilitate redusa – si continut redus de benzen si alte componente toxice. „Stratul de ozon” este situat în stratosferă. participa in reactie cu apa de ploaie: CO2+H2O H2CO3. ozonul este eliberat în aer ca un agent poluant. pH-ul ideal al apei de ploaie e 5. mai ales in zonele urbane. Absorbind energie. Ploile acide duc la distrugerea suprafetelor date cu lac si vopsea. Degradarea stratului de ozon s-a atribuit unor cauze:  naturale (o specie de nori existentă la poli.  antropice. orice program menit sa reduca gradul de poluare trebuie sa fie indreptat in principal impotriva emisiei de gaze de asapament.ploaie. fiind însă cel mai concentrat la 20 – 25 km. Degradarea stratului de ozon Substanţe numite CFC-uri (clorofluorocarbonuri) au fost utilizate în spray-uri pentru expulzarea conţinutului. asa cum e CO2. Acolo unde benzina cu plumb era inca larg folosita. Cu exceptia oraselor in care mersul pe jos si cu bicicleta sunt principalele forme de transport. iar in unele tari in curs de dezvoltare. Apoi. Pământul este înconjurat de un strat de ozon situat la o altitudine foarte mare. care intervin cu ponderea cea mai mare. Dacă toate razele ar ajunge pe Pământ. ce contin sulf si azot. Ploile acide Sub termenul de "ploi acide" sau "precipitatii acide" se includ toate tipurile de precipitatii . agravand puternic problemele legate de poluare. ajungand la un miliard. numarul automobilelor se afla in crestere rapida. Intrand in reactie cu vaporii de apa. Ozonul este însă şi un gaz care ajută vieţii. unde cererea de autyomobile va creste probabil la sfarsitul secolului cu 200%. intre anii 1976 si 1980. având un număr mai mare de molecule de ozon în compoziţie decât aerul obişnuit (care conţine mai ales azot şi oxigen). In prezent se afla in folosinta peste 500 de milioane de automobile in uz particular si comercial. ca agent de răcire al frigiderelor şi congelatoarelor. lapovita. transformandu-le in amestecuri acide. ale caror pH e mai mic decat pH-ul apei naturale. sau a radiaţiilor UV).Aceste gaze au ajuns în stratul superior al atmosferei şi au deteriorat stratul de ozon al Pământului. Energia necesară derulării acestor reacţii provine de la radiaţiile Soarelui. mai ales din spectrul UV. în special la Polul Sud. ceata. Dupa ce afost luata aceasta masura S. 23. la prepararea maselor plastice expandate. Cea mai mare cantitate de oxizi se intalneste in orase. la coroziunea podurilor si monumentelor arhitecturale. HNO2 si H2SO3. ce scad pH-ul apei de ploaie. zapada. utilizaţi pentru presurizarea substanţelor lichide în butelii metalice (spray-uri). HNO3.A. ar fi dăunătoare vieţii de pe planetă. Principalii vinovaţi sunt freonii (CFC – clorofluoro-carbonaţi-). De aceea. În stratul de ozon are loc o transformare continuă între diferitele forme de oxigen. este vorba de „aer ozonat” şi nu de ozon pur. iar pH-ul real e variabil de la o regiune la alta. determina toxicitatea apei potabile in urma dizolvarii in apa a Pb din conducte si scade transparenta apei. Pentru prima data termenul a fost introdus de Angus Smith.6. care filtrează majoritatea radiaţiilor ultraviolete dăunătoare ale soarelui.6-5. întinzându-se de la 15 la 50 km. duce la scaderea fertilitatii solului. Aceste particule intra in reactie cu vaporii de apa. Marirea acestui numar se va manifesta cel mai intens intens in tarile aflate in curs de dezvoltare. cu ace foarte fine de gheaţă. sau altfel spus.7. consumul de benzina cu plumb a scazut cu mai mult de jumatate. Unele tari promoveaza intens folosirea combustibililor alternativi care ard mai curat decat cei pe baza de titei. stratul de ozon împiedică ca razele UV să ajungă la suprafaţa Pământului şi să producă daune. ca solvenţi industriali etc. pH-ul slab acid al apei de ploaie se datoreste faptului ca substantele naturale din atmosfera. În straturile inferioare ale atmosferei.

este instalata lumina electrica. în oraşe. amfibiile. existând de altfel numeroase clasificări în acest sens. Industria chimică şi petrochimică sunt responsabile de numeroase emisii ale celor mai toxici poluanţi. in timp ce bietul taran umbla ani intregi pe drumuri dupa o scandura sau o caldare de mortar. 26. Sivicultorii incearca sa reintroduca ulmul in Europa Occidentala. Se construiesc mari rezervoare de apa pentru stingerea incendiilor. efectele se vor resimţi la scară regională. Cand se ard combustibili fosili. Repetec (Asia Centrala). Moartea lor duce la acumularea reziduurilor organice la fundul bazinelor acvatice. direct sau indirect. intr-o buna zi .07 fata de 3. epuizarea acviferelor s-a răspândit de la cazuri izolate la suprafeţe întinse. 25. Slovacia. Infestarea mediului inconjurator datorita CO2 furnizat de industrie si de parcul auto se afla la originea pierderilor ireparabile cauzate padurii de "ploile acide". Modificările climatice. Ploaia acida are o actiune negativa asupra bazinelor acvatice: duce la marirea aciditatii pana la asa nivel. Baikal . Poluanţii ajunşi în atmosferă se diferenţiază prin proprietăţile lor fizice (stare de agregare) şi chimice fiind mai mult sau mai puţini predispuşi de a fi neutralizaţi. La acestea se adaugă poluarea aerului din interiorul clădirilor (unde omul îşi petrece aproape 80% din timp) şi la locul de muncă (unde concentraţiile substanţelor toxice pot determina apariţia de afecţiuni acute şi cronice). o mare 15 . Sursele de provenienţă a poluanţilor atmosferici sunt extrem de variate.ne vom pomeni ca intreaga republica va deveni un oras gigant. Elvetia. aceasta poate deveni un factor restrictiv. importandu-l din China si Japonia. Dincolo de degradarea lor calitativă.5 mor bacteriile bentonice. în măsura în care acumularea poluanţilor va lua proporţii. cad la pamant. o disponibilitate destul de redusă a acestora. Cele mai dese ploi acide au loc in SUA. Apoi. incat este nimicita flora si fauna. Cehia.apa Un inventar sumar al resurselor de apă evidenţiază. cum sunt carbunele. întrucât numărul puţurilor de extragere a apei a crescut exponenţial.Germana catre sf.3 ha media pe tara (in Canada sau Finlanda . unde ar putea sa stea la dos pe timp de ploaie sau sa pastreze o sapa. La noi in Moldova. Ulterior. Cand ploua sau ninge. prin poluare. ci pe mica mosie a codrilor. in inima padurii.F. Din substantele organice depuse la fundul bazinului acvatic are loc eliberarea metalelor toxice. se modernizeaza parcul tehnic aerian. In Germania de Vest s-a trecut la utilizarea benzinei cu continut redus de plumb si la limitarea emisiunilor nocive ale tuturor vehiculelor. extinderea irigaţiilor. Acesti oxizi se combina cu umezeala din aer si formeaza acid sulfuric. Impactul antropic prin supraexploatarea resurselor. Practic numai apele continentale (subterane şi de suprafaţă) pot fi luate în considerare în evaluarea disponibilităţilor. In Moldova a inceput sa repartizeze loturi pentru vile si nu oriunde. în ciuda unei aparente abundenţe. Niderlanda. Efecte cumulative ale poluarii aerului la scara locala Poluarea aerului este definită ca fiind “introducerea în atmosferă de către om. anilor 70 (mai mult de o treime din cele 7. aerosoli de metale grele etc. Pe intreg cuprinsul URSS impartirea parcelelor nu se face pe terenurile arabile si irigabile. tarile fostei Iugoslavii. poluarea atmosferică a rămas un fenomen exclusiv local. Germania. "Ploile acide" au fost depistate pentru prima data in R. Astfel.2. Referindu-ne la sursele antropice acestea sunt reprezentate. se emit oxizi de sulf. din cauza încălzirii şi a automobilelor şi în apropierea unor unităţi industriale. astfel ca. În timpul ultimelor decenii. resursele de apă suportă şi o accentuată epuizare cantitativă. E lucru stiut ca Moldova are cel mai mare jos nivel de impadurire: la un locuitor revine 0. In URSS avem deja 8 rezervatii biosferice: Berezeni (Bielorusia). ca la nelumea: in locurile distribuite se inalta peste noapte palate cu 2-3 etaje si un buncar. Prelucrarea metalelor şi a rocilor antrenează în aer pulberi.5 milioane hectare de padure ale tarii au fost distruse). Aciditatea mare a apei duce la descompunerea Al. apa pentru irigaţii este pompată din subteran mai reped decât poate natura să refacă rezervele.zapada. acid carbonic si acid azotic. carbon si azot in atmosfera. Cd. legate de distribuirea resurselor de apă. de altfel deloc de neglijat. ceea ce duce la scăderea continuă a nivelului pânzelor freatice. care pot rezulta în procesul producţiei sau constituie produse finite. deşi trăim pe “Planeta albastră”. Plantele acvatice cresc foarte bine in apa cu pH de 7-9. manifestându-se mai ales în apropierea surselor de poluare. de procesele de combustie. Până la începutul anilor ’70. în cea mai mare proporţie. dispersaţi sau depuşi pe suprafaţa terestră. Aproape langa fiecare sat din Moldova creste imediat. Australia. fie că acestea furnizează energia calorică necesară în procese industriale sau pentru încălzirea încăperilor sau pentru obţinerea lucrului mechanic necesar deplasării autovehiculelor. Pb.daca nu chiar maine . Hg.5 mor pestii. dispare planctonul. se trage gaz natural. Adăugând la acestea disparităţile regionale. continentală sau globală. a deteriora bunurile materiale şi a aduce atingere ori a vătăma valorile de agrement şi utilizările legitime ale mediului. Sunt afectate părţile nordice şi centrale ale Chinei.20 ha). delta Niprului … Si nici una in Moldova. la pH de 5. NV şi S Indiei. de substanţe ori de energie având o acţiune nocivă de natură a pune în pericol sănătatea umană. La pH de 4. Odata cu castelele de peste noapte sunt construite drumuri pavate. acesti acizi ajung pe pamant sub forma a ceea ce numim ploaie acida. La pH de 6 mor crevetele. sunt numai câţiva din factorii care conduc spre epuizare. alte tari ale lumii. a prejudicia resursele biologice şi ecosistemele. benzina sau petrolul. Si toate acestea au loc ziua in amiaza mare. urbanizarea. insectele. iar omul isi construieste o coliba.

Am subliniat rolul agriculturii în epuizarea acestei resurse. fie prin presiunea directă a turiştilor asupra peisajului. dar a căror importanţă este în continuă creştere. Astfel. Petrolul. în care combustibilii fosili. creşterea criminalităţii. generată de sezonalitatea activităţii turistice determină perturbarea proceselor naturale şi degradarea peisajelor. Practic. o constituie resursele turistice sau potenţialul turistic. Supraaglomerarea. În aceeaşi ordine de idei. Cifrele însă nu reflectă acutizarea problemei. Astfel se explică structura surselor de energie utilizate. în mare parte. materialism. Această diferenţiere spaţială induce numeroase tensiuni. Africa de Nord. Orientul Apropiat. de altfel. Pe aceeaşi scară de mărime se înscrie şi America de Nord. 28. Astfel. Din figurile 5 şi 6 se observă repartiţia diferenţiată din punct de vedere geografic a principalelor rezerve şi a marilor consumatori.2 milioane hectare de teren agricol (cu circa un milion mai puţin decât în 1978). Anual se preiau din acesta 12 miliarde m³ de apă. distrugerea dotărilor şi monumentelor de artă. fie prin nerespectarea corelaţiei logice cantitative dintre resurse şi dotări. de investigare a noi zăcăminte. la circa 325 miliarde m³. resursele naturale suportă presiunea unei circulaţii turistice mai intense care contribuie la degradarea lor. Turismul contemporan implică şi un impact asupra valorilor culturale prin declinul tradiţiei. fiind un consumator de spaţiu şi resurse turistice. Impactul antropic prin supraexploatarea resurselor. Deşi pe termen scurt efectele economice sunt nefavorabile.8%.combustibilii fosili Progresul omenirii este asigurat de posibilitatea creşterii consumului energetic. Orientul Mijlociu şi Apropiat este. Astfel.A. întrucât ea este pe de o parte cel mai mare consumator de apă (peste 52% din consumul total). puţine pot fi valorificate în procesele productive. la nivel global. fie prin concepţia greşită de valorificare a unor zone. întrucât ea reflectă. deşi abundentă.U. aglomerări etc. cu un grad ridicat de concentrare. Astfel. pentru acest acvifer. rezervele pentru acestea înregistrează o continuă scădere. paralel cu o continuitate a creşterii consumului. în schimb. De asemenea. puncte şi obiective turistice. este puternic dispersată. la înlăturarea risipei şi ineficienţei energetice. realizând. În acelaşi timp. în circuitul hidrologic. Aceasta se manifestă fie prin neconcordanţa calitativă dintre resurse şi dotări (de exemplu. Deficitul total a ajuns. aducând mii de turişti care.7% din rezervă.parte din vestul S. Astfel. Generarea deseurilor 16 . conflicte sociale. decât în proporţie foarte mică. pentru a iriga 4. ducând la o gravă mutilare a peisajului. 27.2% din exportul mondial de petrol. Industria şi consumul menajer afectează resursele de apă nu atât în plan cantitativ. chiar şi în lipsa altor amenajări. pe pantele mari.. din ce în ce mai ample. mai mult de jumătate din consum s-a realizat în ultimele două decenii. Acestea solicită concentrarea energiei. Crearea de căi de acces care pot suporta circulaţie turistică ridicată. Deşi motivaţia investiţiei este legată de sistemul politic care a permis manifestarea şi înfăptuirea dorinţelor individuale la o asemenea scară. de intensivizarea transferului de energie. care a fost iniţial declarată rezervaţie geologică şi biogeografică. şi cea mai mare importatoare. peisajul cu stâlpi care invadează versanţii şi platoul Bucegilor. transformă potecile în ravene şi albii torenţiale. fără să conţină elemente intenţionale. pe termen lung contribuie la progresul politicilor şi măsurilor de conservare a energiei. dotarea la un nivel inferior de suport a unor zone turistice care dispun de resurse excepţionale. florei şi faunei sau a altor obiective turistice pe care le poate deteriora parţial sau total. la perturbarea ecosistemelor. în detrimentul factorului natural. Excesul de amenajare conduce la degradarea mediului ambiant şi la scăderea atracţiei zonei prin supradimensionarea factorului antropic. cum este cazul României). iar pe de altă parte apa folosită nu se reîntoarce direct. peste 400 de miliarde de barili s-au consumat şi rezervele estimate sunt în jur de 900 miliarde de barili. ca orice activitate umană. poate conduce la deteriorarea peisajului. iar tendinţa este în continuare crescătoare. fenomen cunoscut sub denumirea de “Primul Şoc Petrolier”. în ciuda eforturilor. O categorie aparte de resurse. deservind mii de utilizatori într-o regiune de obicei fragilă. pot fi semnalate şi cazuri în care amenajarea are la bază motivaţii economice fără a fi corelate cu capacitatea de suport a ecosistemelor naturale. iar energia de diferite tipuri. cărbunele şi gazele naturale sunt principalii furnizori de energie pentru societatea actuală. prin sufocarea acestuia. fiind. şi deosebirile în nivelul de dezvoltare economică. care se situează pe locul al doilea în rândul importatorilor. Peninsula Arabică. 51. reprezintă peste 90%. cât în plan calitativ. în prima jumătate a anilor ’70 se declanşează criza energetică prin creşterea explozivă a preţului petrolului. impactul manifestându-se ca o modificare a mediului de viaţă pentru organismele acvatice. Cea mai gravă formă de supraexploatare a resurselor turistice o constituie amenajarea turistică necorespunzătoare. participă implicit la degradarea şi poluarea mediului înconjurător şi a potenţialului turistic. Un exemplu elocvent de epuizare îl reprezintă formaţiunea geologică Oglala – unul din cele mai mari acvifere (pânze freatice) ale lumii. Situaţia cea mai critică o înregistrează petrolul. fiind asociat chiar cu ideea de neocolonialism. în 1996. telefericul reprezintă o altă modalitate de intensificare a circulaţiei turistice. Europa Occidentală deşi deţine numai 1. Resursele de petrol ridică şi numeroase probleme de ordin geopolitic. şoseaua transfăgărăşană a distrus valea glaciară Bâlea. pe măsură ce tot mai multe ţări avansează tehnologic. cea mai importantă zonă de exploatare.. precum şi a progreselor tehnologice în exploatare. contribuie la consumul acestora cu 16. Deşi energia se prezintă sub multiple forme. Turismul.

) şi alte materiale diverse. în general. armonia rareori au fost atribute ale acestui raport. din locuinta sa sau din meseriile pe care le exercita in aceasta si care pot fi lichide sau solidfe. Faptul că situaţia actuală nu are precedent este explicat nu atât de dezechilibru. De-a lungul timpului. ecologia are ca obiect de studiu relaţiile de interacţiune dintre materia vie şi mediu. deşeurile se împart în următoarele categorii: deşeuri menajere. -industriale de orice gen. Ecologia este domeniul ştiinţific care dispune de instrumentarul specific şi nu numai pentru a răspunde acestor cerinţe. caroserii. precum cele provenind de la băile de decupare şi tratament la suprafaţă a metalelor. Vieţuirea unor organisme în asociaţii permanente nu este întâmplătoare. anumite 17 . descrierea. Pentru a găsi soluţii. Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul relatiilor de interacţiune din biosferă. aer. calitatea aerului . ziare. Este vorba de raportul de forţe dintre natură şi societate. nivelul veniturilor individuale fiind. ecologia îşi propune să pună în evidenţă mecanismele intime ale vieţii pe Terra. precum nisipurile de topitorie. Tot în această grupă sunt cuprinse materialele reziduale rezultate în procesul de depoluare a apei şi aerului.). precum si locul si conditii sociale de acceptare a noilor facilitati (de ex:NIMBY pentru controlul depozitelor si instalatiilor de incinerare) Dat fiind faptul ca in orase se desfasoara multiple activitati.etc in special sub forma de hartie si cartoane sanitare. NORMALE SAU SALBATICE. direct proporţionale cu acestea. calculatoare electronice etc. deşeuri industriale sunt cele generate de procedeele de fabricaţie şi pot fi încadrate în trei mari categorii: • deşeuri organice. utilizarea terenului. -din constructii sub forma de moloz si alte detritusuri minerale. pentru a pune premisele unei relaţii armonioase cu natura. • deşeurile minerale lichide. de altfel urme ale civilizaţie moderne. analiza problemelor s-a dovedit insuficientă. O scurtă privire în istorie. în acelaşi timp. cât de inversarea raportului. În sens general. aflat într-o stare fără precedent. în cea mai mare proporţie. cenuşile rezultate în urma incinerării deşeurilor. 29. în funcţie de timpul de înjumătăţire al izotopilor radioactivi pe care-i conţin. nocive. din producerea de energie nucleară. mai concret.Aceasta ridica importante intrebari asupra capacitatii facilitatilor existente pentru tratamentul final si al depozitarii. desurile sunt generate de diferite surse: -menajere propriu-zise din activitatea gospodareasca a omului. 30. noi. ecologia este ştiinţa gospodăriei din natură. precum deşeurile de hidrocarburi. prese. În acest context. recipienţi etc. oamenii. REZULTAT AL UNOR deversari sau depozitari necontrolate . dintre sistemele alcătuite de plante şi animale. -STRADALE URBANE. medicale şi. s-au conturat şi au luat apoi o amploare din ce în ce mai mare preocupările legate de mediul înconjurător. totusi. Impactul ecologic este generat atât de spaţiul ocupat şi de necesitatea supravegherii. Clasificarea deseurilor În funcţie de provenienţa lor. echilibrul. spitalicesti. gudroane. astfel încât cunoaşterea umană să acopere toată complexitatea naturii. obiectele de folosinţă îndelungată (aparate frigorifice. -speciale. sărurile de călire cianurică. -comerciale in special ambalaje mari. ale proceselor naturale de transformare ale substanţei. • deşeuri minerale solide. -din administratie. ambalaje etc. edituri. a felului cum convieţuiesc plantele şi animalele. să cuprindă întregul ansamblu. de la modul de organizare. valorificând. Volumul deşeurilor menajere depinde de nivelele de consum. sol. corespunzand unei tendinte generale si in generarea deseurilor. suportul informaţional acumulat în diverse alte domenii.şi interspecifice şi relaţiile cu mediul de viaţă anorganic. Luând în considerare sensul etimologic . Cu alte cuvinte.) deşeuri legate de folosirea automobilelor (pneuri. Deşeurile nucleare provin din laboratoarele de cercetare. explozive sau radioactive. rezultă un raport om-natură supraunitar.In conditiile unor realizari in recircularea deseurilor. Cuprind deşeurile rezultate din activitatea zilnică de întreţinere (resturi alimentare. Sau. peisajul). scoli. structurare şi funcţionare la transformările generate de procesele ireversibile specifice acesteia. energiei şi informaţiei în care se angajează materia vie organizată sub formă de sisteme. Inventarierea. arderii combustibililor solizi etc. Ecologia – continut si obiect de studiu Realitatea ultimelor decenii a adus în atenţia publicului larg. cuprinzând relaţiile intra. televizoare.Se constata destul de multe preocupari privind imnpactul potential al unui management neadecvat al deseurilor asupra sanatatii umane si asupra ecosistemelor(contaminarea apelor si solului. Se caracterizează prin nivele de activitate deosebite care se menţin diferite perioade. dar şi a factorilor de decizie nenumărate dovezi ale unui raport de forţe dezechilibrat. percepţia fiecărui om. cu sau fără ştiinţa noastră ieşim învingători din lupta cu natura sau cel puţin din numeroase bătălii. modelele de comportament promovate prin religie sunt numai câteva din elementele care ne conving de neputinţa omului în faţa forţelor naturii. Fiinţele vii trăiesc în dependenţă reciprocă. cantitatea de deseuri solide trimise spre depozitare pe teren este in crestere. abordarea fenomenelor şi proceselor trebuie să fie holistă. solvenţi. Examinând însă noile dovezi. valorile culturale. De exemplu. organisme). cât şi de riscul contaminării mediului (apă.

ecologia scoate în evidenţă relaţiile viaţă-mediu. infiltrarea apelor cu diferite încărcături poluante duce la reţinerea acestora pe profilul de sol. ecologie agricolă. ea este chemată să joace. biomuri. Ecologia spaţială are în vedere localizarea ecosistemelor şi modul cum relaţiile spaţiale. rezultând: oceanografia. apoi rezolvate. ecologia dezvoltă şi pune în practică cunoştinţele teoretice de la care ar trebui puse. sociale şi chiar politice. Sub aspect sintetic. De aceea. fluxurile energetice şi transmiterea informaţiilor. punând accentul pe creşterea gradului de cunoaştere din domeniu pe diferite direcţii: ecologie terestră. precum şi diferenţierea scărilor de abordare în funcţie de procesele studiate. 18 . În acest sens. acasă). bogat în substanţe zaharoase. ecologie acvatică. pulberile din atmosferă. modificarea pH-ului şi degradare biologică (poluarea cu germeni de boli). Ca ştiinţă aplicată. se individualizează: Ecologia teoretică. biosferă. Această rădăcină a dat sanscritul vecah (casă). animalelor şi microorganismelor. evidenţiind adaptările sale la acţiunea factorilor de mediu fizici şi biotici şi Sinecologia. ecologia forestieră. Construit precum termenul de „economie”. ecologia comunităţilor. Astfel. termenul de „ecologie” derivă. populaţional sau biocenotic. ecopedologia. are puternice legături cu activitatea omului. şi cu activitatea economică. Din punct de vedere al nivelului abordat din organizarea sistemică a viului. ca suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare din cadrul diferitelor ecosisteme. Ecologia ecosistemelor sau a comunităţilor are ca obiect de cercetare elemente care nu mai sunt exclusiv biologice. ceea ce reprezintă esenţa ecologiei generale sau a ecologiei teoretice. ca părţi ale biosferei – ecosistemului. conducând la interpretarea sistemică a proceselor ecologice. În următoarele decenii. ecologie globală şi pe diferite niveluri: ecosisteme. prin latura sa negativă (afectarea proceselor naturale de obţinere a hranei. de asemenea. Ecologia populaţiilor abordează problema dinamicii şi interacţiunii acestora la nivelul plantelor. Astfel. Prin activitatea sa economică.a. limita inferioară – de nivelul organismului individual. sistemul general al biosferei devine un sistem deschis spre spaţiul interplanetar. În fapt. din rădăcina indo-europeană weik. care studiază caracteristicile ecologice ale unei specii. În sfârşit. latinul vicus (cartierul unui oraş. Limita superioară a domeniului de studiu al ecologiei este reprezentată de biosferă. în general. Ecologia. 31. La baza subdivizării pot fi şi domeniile de viaţă. limnologie. Extinderea obiectului de studiu al ecologiei asupra întregului mediu biotic al antroposferei duce la înglobarea în domeniul său şi a unor domenii extrabiologice. pentru a fi posibilă evidenţierea cât mai corectă a relaţionărilor. gospodărirea resurselor naturale etc. O dată cu apariţia fenomenelor de poluare şi degradare a mediului. în activitatea sa economică omul va trebui să ştie ceea ce se petrece în lumea plantelor şi a animalelor. ecologia umană ş. de productivitate etc. distrugerea structurii). Solul este. aceasta se manifestă ca o dereglare în mai multe planuri: degradare fizică (compactare. ekistica (ecologia aşezărilor umane) . cele mai multe din problemele legate de ocrotirea. El va pune „la treabă” multe plante şi animale pentru a-i completa forţa şi pentru a-i procura hrana. naturale sau antropice. ecologia proceselor de degradare. limnologia. ecologia animală. Poluarea solului Poluarea solului constă în orice acţiune care produce dereglarea funcţionării normale a acestuia. ecologia agricolă. în special. o altă delimitare se realizează în funcţie de domeniul de aplicabilitate al rezultatelor cercetării. ca ştiinţă a interacţiunilor din şi dintre sistemele supraindividuale. În ecologie se subliniază şi un punct de vedere mezoecologic. un rol din ce în ce mai important. precipitaţiile acide ajung la suprafaţa solului. De asemenea. Fenomenul ecologic. ecologia a fost trecută în rândul ştiinţelor prioritare. în parte. ecologia ecosistemelor. ecologie spaţială sau a peisajului etc. de abordare a realităţii economice. omul pătrunde în procesele complexe din ecosisteme. cu un pronunţat rol practic. a existenţei societăţii). pe de altă parte. se diferenţiază: Autoecologia. biospeologia. plantele care produc asemenea substanţe nu se pot reproduce fără ajutorul insectelor respective. reprezentate de: ecologia populaţiilor. prin contribuţia sa la dezvoltarea unui nou mod de gândire. în funcţie de natura mediului. un sistem complex a cărui poluare trebuie înţeleasă dincolo de limitele impurificării. fiind integrate şi ciclurile materiei. care desemenează o unitate socială superioară „casei” şefului de familie. Solul se constituie adesea şi în “staţia” finală a poluanţilor emişi iniţial în alte medii. ca studiu al particularităţilor interacţiunilor viaţă-mediu. ţinându-se seama de interacţiunea lor cu condiţiile mediului abiotic. Ecologia aplicată prin care sunt investigate diverse procese rezultate din interacţiunea omului cu sistemele ecologice sau sunt aplicate rezultatele cercetărilor teoretice în vederea creşterii armoniei activităţilor umane în relaţiile cu mediul înconjurător: reconstrucţie ecologică. devine un partener permanent în procesele de adoptare a deciziilor economice. amenajarea sau exploatarea ecosistemelor şi a resurselor regenerabile ale biosferei. variabilitatea în profil teritorial se exprimă la nivelul interacţiunilor specifice sistemelor supraindividuale. care are în vedere studierea raporturilor de convieţuire ale indivizilor în cadrul populaţiilor şi a raporturilor dintre populaţii în cadrul biocenozei. Activitatea de cercetare-dezvoltare în ecologie se circumscrie în jurul a mai multe direcţii. Ca atare „ecologie” a fost construit pe baza a două cuvinte greceşti: oikos şi logos (logia = discurs).insecte nu pot trăi fără nectarul florilor. Multiplicarea cantitativă şi calitativă a fenomenului ecologic a făcut ca în cadrul ecologiei să se diferenţieze mai multe subdomenii: ecologia vegetală. care factori influenţează echilibrul ecologic şi cum poate fi atrasă entropia joasă din diferite regiuni ale Terrei sau din lumina şi căldura Soarelui. degradare chimică (poluarea cu metale grele. burg) şi grecul oikos (habitat. preluând o parte din materie pentru interesele sale şi ale societăţii. sociale şi politice generate de expansiunea omului în biosferă. peisaje.

cutremurele etc. etc. eroziunea. v. Focul cauzat de tevile de gaze si de caderea liniilor de curent este o cauza primara de pagube in cutremurele moderne. Componente: Fauna= Totalitatea speciilor de animale dintr-un grup taxonomic. tornadele.alpina. deşeuri menajere şi industriale). Hazarde globale cu efecte regionale . Flora=totalitatea plantelor din biosfera.) In functie de marimea efectelor. scufundand regiuni de pamant. lacurilor sau coastele oceanelor.sunt volume de apa ce trec peste albiile raurilor. In functie de durata de manifestare hazardele sunt: rapide . v.afecteaza suprafete intinse pe continenete(ciclonii. legate în special de practica agricolă (modul de efectuare al lucrărilor mecanice. intr-o anumita perioada. valuri cauzate de furtuna. O inundatie poate fi cauzata de precipitatii intense si prelungite. Iniţial un atribut al marilor aglomerări urbane. Prin semnificaţia sa în ilustrarea caracterului linear al transferului de materii. se poate forma un tsunami care sa inunde coastele inconjuratoare. In functie de geneza. desertificare si eroziunea solurilor. Clasificare alunecarilor de teren depind de felul in care se misca si natura materialului miscat.ex.Fauna Terrei cuprinde 1. 2. Deşeurile sunt materiale care nu au nici o utilitate. raniri de persoane ce necesita interventia formatiunilor de protectie civila. care de obicei nu erau scufundate. între specii si între/în cadrul ecosisteme/lor. Hazarde locale si punctuale . ploi torentiale sau inghetarea apei subsolice 19 .Se distinge flora continentala.ex. liniilor de curent electric si comunicatii si soselelor.efectele acestor hazarde depasesc capacitatea societatii de a reactiona eficient prin folosirea surselor locale. pesticidele etc. Alunecarile de teren cauzeaza pagube imense pentru sosele.cutremurele.care sunt generate de diferite activitati umane. Totusi. distrugerea recoltelor si lanurilor. Inundatiile sunt o amenintare majora. termenul este folosit uzual pentru a desemna corpuri solide. distribuite si grupate dupa anumite conditii naturale:factori pedologici si climatici. Inundatiile . hazardele pot fi: Hazarde globale sistemice . Cutremurele .subacvatica 33. montana. se remarcă poluarea solului prin depozitarea deşeurilor. viiturile etc. Astfel de fenomene includ caderea pietrelor si avalanse. Ele pot declansa alte hazarde ca: cutremure. întrucât nu se pot reproduce condiţiile şi istoria milenară a formării sale. dintr-un teritoriu administrativ. etc. Chiar daca de obicei dureaza cateva secunde.sunt fenomene naturale majore in multe regiuni ale lumii. proprietarilor.5 mil specii. tendinta de incalzire a climei. hazardele se diferentiaza in: Hazarde cu efecte reduse . Alunecarile de teren . Cand cutremurele se declanseaza intr-un ocean sau lac mare. 32.seceta. marina. În acest cadru general. pentru bunurile produse de acesta si pentru mediul inconjurator.Sursele de poluare directe sunt reprezentate de depozitarea diferitelor materiale (steril.sunt cele mai intalnite de-a lungul limitelor placii tectonice. irigaţiile. structura specifica a populatiiolor vegetale. ele pot cauza pagube pe arii extinse cladirilor. proprietati si locuinte. solul.produc pagube mici ce pot fi remediate prin forte locale. diversitatea cuprinde variabilitatea din cadrul speciilor.) Spre deosebire de alte resurse naturale. semnificaţia cuprinde practic întreaga gamă de substanţe care constituie poluanţi de orice fel (concepţia anglo-saxonă) Cu toate acestea. cauzand pierderea vietilor omenesti. In functie de suprafata afectata. Hazarde. ele pot produce soluri bogate unde recoltele se pot reface. odată distrus. clasificare Definitie: Hazardul este un eveniment amenintator ai reprezinta probabilitatea de aparitie.definitie. componente Biodiversitate . acest tip de poluare s-a extins odată cu creşterea volumului deşeurilor. Un hazard este considerat dezastru daca sunt cel putin zece pierderi de vieti omenesti sau 50 depersoane ranite si pierderi materiale de peste un milion de dolari. dar pot aparea aproape oriunde.produc pagube importante. Cutremurele sunt frecvent asociate cu activitatea vulcanica. Vegetatia=totalitatea asociatiilor de plante existente intr-un ecosistem situat intr-o anumita zona climatica etc. contaminarea apei potabile. lente . dintr-o zona geografica naturala. Dezastre(catastrofe) . substanţe vâscoase ori lichide concentrate care nu sunt emanate în aer sau nu se scurg în ape. Biodiversitatea. Hazrde naturale: 1.care sunt de doua tipuri: endogene(generate de energia provenita din interiorul planetei) si exogene. precum şi de o serie de activităţi care afectează proprietăţile fizice.variabilitatea organismelor vii din ecosistemele terestre si acvatice si din cadrul complexurilor ecologice din care acestea fac parte. 3. prabusirea barajelor. necesită o perioadă lungă pentru refacere iar aceasta nu va fi integrală.Ex:v. fiind necesare interventii si ajutoare pe plan national si international.tropicala.definire. ridicarea nivelului Oceanului Planetar. Hazarde cu efecte severe . dintr-o era sau perioada geologica. hazarde antropogene . se disting doua mari categorii de hazarde: hazarde naturale . Ele pot declansa si alte hazarde ca: alunecari de teren si chiar incendii. a unui fenomen potential daunator pentru om. tevilor de apa si gaze.

să fie utile pentru ecologie în explicarea proceselor de interacţiune dintre plante şi animale. include şi aşezările omeneşti.Unitatea de studiu a geografiei este peisajul geografic. de asemenea. cauzate de falii cand un cutremur se produce. o concretizare a calităţii geosistemului. În tratarea interdisciplinară a realităţii. economie politică. alunecarile de teren.sunt definite ca valuri oceanice cu inaltimi foarte mari care calatoresc pe distante mari. tsunami-urile pot exista si in interiorul lacurilor si raurilor mari. ca o sinteză a reprezentărilor concrete ale intercondiţionărilor dintre componentele naturii (relief. 1987). luncile. ecologia a devenit o modalitate de gândire. Organismele constituie componentele de vârf ale structurii geosistemului. Ele sunt cauzate de orice fenomen care cauzeaza marirea inaltimii si volumului apei. Geosistemele (cum ar fi Podişul Moldovei sau Podişul Basarabiei) cuprind mai multe ecosisteme: terenurile agricole. Unii vulcanii erup exploziv.Relatia ecologiei cu alte stiinte Fenomenul ecologic se remarcă prin complexitatea dată de diversitatea elementelor participante. Geosistemul. Geosistemele se bazează pe interacţiunea elementelor geomorfologice. ponderea principală revine când Geografiei. în acelaşi timp. cum ar fi Insulele Hawaii. Ele pot duce vasele mari din apropierea tarmului foarte departe pe ocean. În definirea geosistemului. Tsunami-urile . Totusi. În geografia clasică s-a încetăţenit noţiunea de peisaj. familie. acest concept se cuprinde în cadrul mai larg al geosistemelor. la o viziune mai completă a relaţiilor dintre organisme şi mediul lor de viaţă la care se „adaptează” şi pe care îl adaptează. Asupra raporturilor sale cu noţiunile de peisaj şi geosistem persistă unele confuzii. geochimia. Acesta se constituie într-un izvor al structurii interne generatoare a parametrilor geografici care determină calitatea geosistemului ca mediu de viaţă şi ca măsură a capacităţii sale ecogeografice. s-a pus accentul pe potenţialul său energetic. climă etc. populaţie. ca o dimensiune a încărcăturii acestuia cu resurse de viaţă. restricţiile impuse de 20 . Rezultă faptul că măsura calităţii peisajului sau geosistemului nu poate fi precizată decât prin productivitatea biologică. Analiza geosistemică în abordarea problemelor ecologice. Vulcanii explozivi prezinta multe potentiale amenintari incluzand gazele toxice. Ecologia a adus cu sine. „ecologizarea” ştiinţelor trebuie să înceapă chiar cu biologia. spre deosebire de ecosistem. statistică. biocenoză). Geografia şi ecologia se întâlnesc în zona definirii ecosistemului. pe de alta. incendiile si alte hazarde pot fi provocate de eruptiile vulcanice. Este vorba.). Mediul. gaze si alte materiale. Geosistemul are caracter spaţial. lanţ trofic). botanica etc. valurile piroclastice (fragmente de roca fierbinte si cenusa). Prin urmare. numit landşaft. pe când ecosistemul este un sistem funcţional. mediu geografic. care se identifică cu calitatea funcţională a acestuia. cum ar fi cutremure. Pentru geografi.. „metaştiinţă” sau „punte între ştiinţe” pe care le-a dobândit în decursul timpului. Ele se gasesc in limitele placii tectonice. pădurile de stejar. Valurile de pietre. mlaştinile etc. pentru cunoaşterea lui este necesară integrarea informaţiilor furnizate de mai multe domenii ştiinţifice. climatice şi hidrologice cu lumea vie. teza nivelurilor de organizare a vieţii (individ. Faptul că identificăm productivitatea biologică cu măsura calităţii peisajului dovedeşte. precum şi stabilirea de măsuri pentru optimizarea şi gospodărirea raţională a ecosistemelor ocupă un loc principal în pregătirea economiştilor. Ecologie-Biologie După unii autori. Pusă astfel problema. productivitatea biologică a geosistemului capătă atributul măsurii calitative a acestuia Cerinţele ecologice ale timpurilor noastre au inclus în terminologia de specialitate şi noţiunea generică de mediu. eruptii vulcanice sau alunecari de teren. în înţelesul său geografic. reprezintă o expresie. Ecologie–Geografie Apropierile dintre geografie şi ecologie ajung la zone de intersecţie foarte largi.4. Ecologia a dus la reconsiderarea interacţiunilor biotice din biosferă (nivel trofic. printre altele. nori arzatori (nori ce se misca foarte repede si ce contin gaze fierbinti si cenusa fina) si o mare cantitate de cenusa. inundatiile. biochimia. La rândul ei. altii incet. ecologia studiază bazele naturale ale spaţiului vital al omului în dimensiunile relevante acestuia. nevoile cibernetice care dirijează funcţionalitatea geosistemului se confundă cu nevoile de viaţă. prin prisma Geografie – Ecologie. de o ştiinţă enciclopedică. Mai mult. ordin etc.sunt cratere pe suprafata pamantului prin care erupe magma. 34. o filosofie vie a contemporaneităţii. Ca urmare. 5. vegetaţie. precum şi la ştiinţele tehnice. ceea ce justifică atributul de „acoperişul ştiinţelor”. sistem) şi nici cu cele adoptate în sistematică (specie. zootehnice et Ecologie-ştiinţă enciclopedică Legătura Ecologiei cu alte ştiinţe este ceva mai mult decât o întrepătrundere de graniţă. naturale şi sociale. Nu putem exterioriza rezultatele cercetării fenomenului ecologic fără a face apel la matematică. aparat. ţesut. informatică. accentuând procesele geomorfologice (Roşu. cutremurele. dar exista si pe „locurile fierbintiâ€� ale Pamantului. Ele sunt imperceptibile in interiorul oceanelor. sa inunde coastele si sa ia intregi comunitati cu ele cand se retrag. dar devastatoare pentru coaste. Vulcanii . într-adevăr. Ecologia impune biologiei o privire sistemică şi necesitatea ca relaţiile dintre vieţuitoare să fie descifrate şi înţelese sub această formă sistemică Ecologie-alte ştiinţe Rezultatele unor ştiinţe cum sunt chimia. care în elaborarea tezelor sale prelucrează informaţii din domeniile ştiinţelor fundamentale. ca o expresie a favorabilităţii mediului pentru viaţă. pe de o parte şi de interacţiunile posibile dintre acestea. producătoare de viaţă.). cunoaşterea structurii geosistemului sub raport geoecologic. când Ecologiei. apă. pot. agricole. gen. teză care nu este identică cu cea a nivelurilor de structurare din interiorul organismelor (celulă.

aflat pe ultimul nivel ierarhic al organizării geosistemului Terra. Analiza utilizării acestui demers ca metodă de studiu cu aplicabilitate generală a determinat numeroase diferenţieri în poziţiile celor care sau aplecat asupra dezvoltării şi aplicării metodei în diverse domenii. deşi nu există un corespondent în natură pentru un sistem care să nu fie în permanent schimb de energie cu mediul său. de lucru. aparatul statistic al termodinamicii s-a dovedit a fi cel mai potrivit. cu foarte multe elemente.). fără a fi însă total independente de acestea. sistemele în care este organizată viaţa sunt sisteme deschise.legile naturii. morfologie etc. entităţile biologice. biosfera în ansamblul său şi rela ia dintre om. gândirea sistemică. în care toate mărimile macroscopice rămân neschimbate şi se realizează continuu procese de eliminare de substanţe şi de energie. obiectul de studiu al acesteia erau sistemele închise. dar tind spre realizarea acesteia. pentru a fi posibilă aplicarea acestei noi perspective asupra vieţii şi nu numai. respectiv sistemelor vii care. Rezultă astfel o abordare ştiinţifică fără echivalent în ansamblul disciplinelor academice recunoscute în prezent. obiectele cu care operează ecologia şi pe care le priveşte ca fiind sisteme sunt diferite de cele folosite de biologie.Echilibru. care nu puteau să reprezintă corespunzător sistemele vii. În contextul actual al manifestării pe scări spaţiale şi temporale din ce în ce mai extinse a dezechilibrelor şi a efectelor economice şi sociale ale acestora. teoria generală a sistemelor. conform căreia sistemul este un complex de elemente aflate în interacţiune nu poate explica caracterul sistemic al unităţilor utilizate în biologie – specie.Aproape de echilibru. ci şi acceptate. Asamblarea tuturor acestor informaţii nu este însă suficientă. gen. De exemplu. caracteristică a sistemelor lipsite de viaţă. apoi. care se află într-o stare de echilibru dinamic. faptul că recunoştea sistemele complexe. a „unei noi metode de gândire”. Astfel. lăsate de seama lor. evită alunecarea spre starea de echilibru. Ecologia va adăuga şi rezultatele investigaţiilor referitoare la interacţiunile dintre sectoare. Deosebirea esenţială faţă de echilibrul sistemelor închise este continuitatea proceselor de transformare din sistemele deschise. Prin urmare. conform principiului al doilea al termodinamicii (sisteme închise) şi . Cu alte cuvinte. Din punct de vedere al cercetării ecologice însă. . Însăşi noţiunea de sistem a fost subiectul a numeroase controverse în ceea ce priveşte definiţiile atribuite. cu restricţia impusă de existenţa influenţei reciproce şi permanente dintre elemente. fiind un sistem de un anumit tip. aflate departe de echilibru. Cu toate acestea. identificând trei categorii. respectiv sistemelor izolate. Fenomenele vieţii trebuie tratate dinamic. geografie. concepţia promovată de ecologie va deveni un reper valoros în ordonarea informaţiilor şi alegerea noilor direcţii de aprofundare în sensul armonizării activităţii umane cu mediul înconjurător. Faptul că organismul viu nu este un conglomerat de elemente individuale. având în vedere. 35. studiile empirice iau în considerare şi noţiunea de sistem izolat. Ecologia se individualizează ca o ştiinţă integratoare. fluent. ca sistem planetar.Departe de echilibru.” În termodinamica proceselor ireversibile. care posedă organizare şi integralitate şi care realizează permanent schimburi cu mediul sunt elemente fundamentale care l-au motivat pe Ludwig von Bertalanffy să formuleze şi să dezvolte iniţial teoria sistemelor deschise şi. stare caracteristică sistemelor deschise. fiind astfel informaţii sectoriale. principiile termodinamicii. şi anume: . Cercetarea ecologică se constituie într-un demers ştiinţific capabil să integreze informaţii de origini diverse într-o concepţie dinamică şi sistemică a naturii. Prigogine (1955) nuanţează noţiunea de echilibru. Bertalanffy identifică o nouă categorie – sistemele deschise. Aceste informaţii ne sunt furnizate de discipline conturate în raport cu fenomenul.Caracteristicile sistemelor deschise la 21 . definiţia iniţială din teoria generală a sistemelor. fapt pentru care rămân la parametri relativ constanţi. Prin analogie cu criteriile acestei clasificări. astfel că. al cărei obiect de studiu devin mediul înconjurător. Sistemele deschise realizează cu mediul extern atât schimburi de energie. independente. Sistemele vii sunt considerate astfel sisteme deschise. cât şi de substanţă. elementele. respectiv pentru a se îndrepta către starea de echilibru. iar sistemul nu este capabil de travaliu. în timp ce sistemele deschise (organisme. pe de o parte. ecosisteme) pot efectua un travaliu. În acest context. sistemele închise (lipsite de viaţă) nu au nevoie de energie pentru a-şi menţine starea de echilibru. tind spre o stare de echilibru caracterizată printr-o cantitate minimă de energie liberă şi prin maximum de entropie şi sunt sediul unor procese reversibile. procesul sau „fragmentul” de realitate pe care îl abordează în studiul lor (hidrologie. familie sau al sistemului elementelor chimice (Mendeleev). Caracteristicile noilor categorii de sisteme sunt următoarele: Sistemele închise realizează cu mediul extern numai schimburi de energie. deşi substanţa şi energia pătrund şi ies permanent şi sunt caracterizate de procese ireversibile. iar pe de altă parte fundamentarea statistică a fenomenelor şi proceselor. „dar pentru oscilaţia de la starea de echilibru au nevoie de un permanent torent de energie şi substanţă. fiind nu numai recunoscute. Prin urmare. respectiv o stare independentă de timp. reprezentând o stare în care sistemele încă nu au atins starea de echilibru. sisteme deschise Lumea vie a fost domeniul în raport cu care s-a resimţit nevoia unei noi abordări. chiar dacă nu poate explica caracterul sistemic al altor unităţi utilizate în cercetarea „actorilor” implicaţi. biologie. geologie. pedologie. Sisteme vii. fiind deci prea îngustă. ca stare ideală. dar caracterizate printr-o stare independentă de timp (echilibru dinamic) susţinută de raportul unitar dintre intrări şi ieşiri. serveşte demersului ştiinţific din acest domeniu. societate şi biosferă. prin fluxul permanent de substanţă şi energie care le traversează. organismele fiind entităţi intrinsec active. fapt care influenţează şi economia lor energetică.

formarea solului sau a stratului de ozon. Totalitatea populaţiilor cuprinse în acelaşi biotop (formând o pădure. mediul. 37. o schimbare a modului de a o cunoaşte. corelat cu aceasta. lanţul de sisteme în care intră materia vie împreună cu materia nevie cuprinde.. căldură. deschise. care constă dintr-un proces dialectic indispensabil şi esenţial. obiectele de studiu (lacul. devine un factor. Legea minimului 22 . nu este posibil să reprezentăm un sistem „ontic” decât schematic. informaţionale. reprezentarea speciei în ecosistem. Caracteristicile oferite de observaţie şi experiment suntconcretizările reprezentărilor sistemice. oxigen. ca expresie a naturii relaţiilor dintre componentele unui întreg sistemic. în ordinea complexităţii lor. hrană. cartierul.sistemic -polifunctional Bertalanffy (1949) propune teoria generală a sistemelor . fie el de tipul peisajului. peisajul de munte etc. nu este decât expresia vocaţiei de integraţie a componentelor sau. În ecosistemele antropizate. ieşite din transformările specifice sistemelor sunt întotdeauna mai mici decât intrările atrase. ecosistemul forestier. Un component important al sistemelor în care intră substanţa vie este reprezentat de partea nevie. adăpost. sistemul reprezintă un model al unei realităţi. Aceasta a însemnat nu numai o modificare a modului în care vedem lumea. energetice. a condiţionării reciproce. se pune problema ca în abordarea sistemică să se reflecte.) legea atracţiei universale şi tot atât de inexorabilă ”. Practic. ca noţiune ecologică. de pe Terra şi din Cosmos. care permite interacţiunea acestora. De exemplu. în limitele evoluţiei mediului în care se încadrează şi pe fondul materialului care-l alcătuieşte. În felul acesta se evidenţiază structura. În acest context. de a o cerceta. dezvoltare) şi. nimic nefiind creat sau pierdut. fenomenele. printr-o figurare (puncte.din punct de vedere sistemic. ecosistemul şi biosfera Populaţia. agresive). Astfel. Noţiunea de lege de sistem oferă o cale de rezolvare pentru problema „reducţionismului”.. de la nucleul atomic.particularizează net în raport cu cele închise. prin constituenţii săi. substanţă şi informaţie. Prin urmare. o plantaţie. cât mai precis. într-un limbaj geosistemic.) a factorilor importanţi. este un sistem alcătuit din indivizii aceleaşi specii. interacţionează cu plantele şi animalele din locuinţa. complexitatea structurilor obiectelor şi prin aceasta să se surprindă dinamismul şi evoluţia. mai cu seamă. Organismul viu este un sistem ca şi ecosistemul. inclusiv cu paraziţii patogeni. spaţii în care au loc necunoscute „tranzacţii” şi fluxuri de energie. respectiv legea conservării (principiul I) şi legea entropiei (principiul al II-lea). Abordarea sistemică este mai degrabă o metodologie care concepe obiectele în mişcare. De exemplu. În studiul ecologic. studiul ecologic va avea în vedere atât comportamentul materiei vii.Legile de actiune ale factorilor ecologici Componentele mediului influenţează organismele. cu săgeţi care unesc punctele reprezentative. la metagalaxie.” Reprezentarea interacţiunilor intersistemice se face. 36. habitatul şi biotopul. toate aceste elemente constituie conceptul de mediu. închise. Împreună acestea alcătuiesc legea de sistem caracteristică. după cum influenţele sunt pozitive (favorizante) sau negative (defavorizante. Ele sunt rezultatul cercetărilor efectuate de chimistului german Justus von Liebig elemente nutritive asupra productivităţii plantelor. Legea conservării materiei stabileşte faptul că toate procesele care au loc într-un sistem sunt procese de transformare. Primele referiri la influenţa acestora asupra organismelor datează chiar înainte de apariţia ecologiei ca ştiinţă. Prin urmare. Conform acesteia. dar şi emergenţă. stratificare ierarhică. un factor ecologic. sistemul se caracterizează prin eterogenitate.) ci. Unii autori dau o accepţie ontologică conceptului de sistem. populaţia şi biocenoza. dar numai în condiţiile menţinerii intrărilor energetice (lumină. imprimând o anumită intensitate a proceselor fiziologice (creştere.) – plante. dar nu schimbă consecinţele principiilor termodinamice. „Recunoaşterea calităţii. anumite obiceiuri devin mai importante. iar tipul de schematizare depinde de scopul „analizei de sistem”. comportamentul uman. În existenţa ecosistemelor naturale. Aplicând această concepţie în ecologie. ca (. conduce la o altă trăsătură esenţială a metodologiei sistemice. care joacă rolul principal de reglare. Omul. S-au putut identifica sisteme izolate. localitatea sa. dar şi funcţionalitatea subsistemelor. singura cale metodologică de a răspunde cerinţelor complexităţii este calea sistemico-cibernetică. animale şi microorganisme – formează conţinutul unui sistem mai cuprinzător – biocenoza. Sistemele deschise. În sens ecologic. notate cu (+) sau (-). organismului unei plante etc. iar sistemele tind spre starea de echilibru. integrarea şi integraţia. Conceptul teoretico-metodologic. esenţială este interacţiunea trofică. o pajişte etc. localizaţi într-un spaţiu având caracteristici relativ uniforme (biotop). respectiv apariţia de noi componente. cibernetice etc. Toate fiinţele vii au nevoie de substanţe nutritive. caracterizată de minimum de energie liberă şi maximum de entropie (energie legată). în sensul că pot evita degradarea entropică a propriei structuri. Integrarea oricărui ansamblu unitar ca fenomen universal.. compartimentare. substanţe minerale). legea entropiei reflectă faptul că rezultatele utile pentru sistem. întreaga realitate este alcătuită din sisteme. într-un ecosistem agricol. În sens metodologic. cât şi condiţionările multiple ale plantelor şi animalelor din partea mediului neviu. În urma acestora. de obicei. în 1862 este enunţată legea minimului. în interdependenţa lor. sistemele vii au un comportament aparte în raport cu legea considerată de Georgescu-Roegen „ tot atât de independentă. evoluţie. limitative. măsurile agrotehnice şi punerea lor în practică se subsumează factorilor de normare cultural-socială. care conduc la clasarea sau „tipologia” abstractă (generală) a sistemelor. cercuri etc.

Mitscherlich corectează. Realizarea unor modele pentru aprecierea reacţiilor posibile ale sistemelor ecologice în raport cu eventuale modificări ale configuraţiei factorilor ecologici a evidenţiat faptul că modelele bazate pe legea minimului sunt potrivite. Legea toleranţei Fiecare specie prezintă limite de toleranţă în raport cu toţi factorii ecologici. respectiv poziţia de maximum relativ. E. şi mai puţin pentru factorii condiţionali. Limitele spatiale Pe uscat. E. se găsesc bacterii anaerobe. hidrosfera şi litosfera emersă. respectiv carenţă. Legea factorilor de creştere Creşterea factorilor nutritivi nu se traduce prin sporuri proporţionale ale recoltei. Graţie acţiunii plantelor. În ocean. care pot ajunge sub formă de ploi de polen. până la peste 4 000 m adâncime. ci prin creşteri tot mai mici. biosfera pune în rezervă şi redistribuie energia provenită din spaţiul cosmic. La schimbările mediului vieţuitoarele „se supun” prin adaptare. Limitele fizice 23 . Ea rezultă din interacţiunea substanţelor biotice şi a substanţelor abiotice ale Pământului. În aer. creşterea concentraţiei de elemente nutritive peste nevoile plantei. în 1909. aer). până la 5 km. materializate în enunţarea unor noi legi referitoare la modul cum reacţionează organismele la modificarea intensităţii sau concentraţiei factorilor ecologici.Biosfera. Extinderea spaţială a vieţii se bazează pe energia depozitată în moleculele organice ale vieţuitoarelor. sensul legii poate fi extrapolat (termenii din paranteze) la toţi factorii ecologici. Astfel. Astfel. fie terestră (roci. În biosferă se realizează schimbul reciproc de substanţă şi energie între elementele care o compun. Caracteristica principală a acestor resurse constă în faptul că ele se refac continuu. – va fi influenţată. Creşterea proporţiei acestui element duce la creşterea producţiei. el coboară până la 4 000-5 000 m adâncime. biosfera este constituită nu numai din substanţă organică. pe baze experimentale. Din litosferă. învelişul vieţii. biosfera cuprinde partea ei superioară. biosfera încheind structurarea învelişurilor geografice. Viaţa s-a adăugat mai târziu. justifică această extrapolare. Un pas important. pentru om. densitate etc. în sensul generalizării. până când un alt element ajunge în situaţia de minimum relativ Plecându-se de la această lege s-au formulat principiile fertilizării raţionale. Studiile ulterioare. Mediul a fost cel care a diferenţiat şi creat viaţa. până la maximum posibil în condiţiile concrete. fie că îl numim biosferă. în concepţia actuală. optim ecologic şi exces 38. ideea concretizării liniare a efectului factorilor minimi. prin folosirea îngrăşămintelor minerale. abundenţă. De exemplu. este făcut o dată cu enunţarea. dar şi din materia anorganică de provenienţă fie cosmică (energia solară). Haeckel a conceput ecologia ca o ştiinţă care fundamentează tocmai relaţiile care se stabilesc în cadrul biosferei. Popularea planetei este condiţionată de intensitatea iradierii solare. între acestea diferenţiindu-se domenii de favorabilitate. recunoscându-se astfel modul de influenţă al fiecărui factor ecologic asupra speciilor. interdependenţa. de tranziţie între domeniul subteran şi sol. „Biosfera este stratul exterior al Globului unde a luat naştere viaţa şi unde se găseşte actualmente multitudinea de organisme diferite care populează straturile inferioare ale atmosferei. caracteristica geologiei istorice a Terrei se menţine şi astăzi. se poate vorbi doar de conexiunea aer-apăscoarţă. cărbune.A. dar care aparţin „regnului mineral”.componenta a mediului Între viaţă şi mediul natural. născându-se schimbări şi la nivelul acestor elemente prin transferul substanţei şi energiei de la unul la altul. de către Shelford a legii toleranţei. La înălţimi mai mari sunt transportaţi numai sporii polenici sau de ciuperci. unde insectele zburătoare nu mai sunt reprezentate. în formaţiunile carstice. cu deosebire. apă. elaborând legea acţiunii factorilor de creştere. de factorul ecologic care se va situa cel mai departe faţă de nevoile speciei respective. Definită mult timp ca înveliş geografic care cuprinde totalitatea vieţuitoarelor. în primul rând. O altă extrapolare se poate face luând în considerare şi variaţia pozitivă a factorului în raport cu nevoile plantei. fauna cavernicolă este reprezentată pe biotopuri speciale.Productivitatea plantelor (populaţiilor) este condiţionată de substanţele minerale (factorii ecologici) aflate în sol în cantitatea cea mai mică faţă de necesităţile plantei (populatiilor). Viaţa furnizează o seamă de resurse de însemnătate capitală pentru însăşi vieţuitoarele care le produc şi. grosimea spaţiului vital nu este mai mare de 20-25 km. pentru studierea factorilor care reprezintă resurse (materiali). dezvoltarea unei populaţii – apreciată prin frecvenţă. gaze) care provin din organisme. Până la apariţia vieţii. desigur. Nu intră în acest grup rocile biogene (petrol. înveliş geografic sau biogenosferă (conţinutul lor este identic) constituie un complex ecologic planetar sau un sistem ecologic unitar al Terrei – pe scurt – ecosistem planetar*. Astfel. frontiera superioară a biosferei este situată la circa 3 000-4 000 m. Limita inferioară teoretică a biosferei poate fi considerată până acolo unde pătrund capilarele acvifere. în 1911. folosite şi astăzi.” Acest înveliş. Deşi a fost formulată pentru a descrie o realitate caracteristică funcţionării organismelor vegetale. În structurile petroliere. până unde această iradiere nu mai permite existenţa vieţii. reprezentând forma cea mai cuprinzătoare de interdependenţă dintre natura vie şi natura anorganică din care rezultă unitatea ei indestructibilă şi permanentă.

) duc la înregistrarea unor aspecte anormale. în 1973. în statul Wyoming (S. Astfel. Cea mai mare contribuţie la reîntoarcerea dioxidului de carbon în atmosferă o au celelalte categorii de organisme. În Dry Valley (Valea Uscată) din deşertul pietros Ross (Antarctica) viaţa este posibilă numai sub gheaţă. în calota glaciară din părţile centrale ale Antarcticii supravieţuiesc bacterii. în timp ce în lacul Nakuru (Kenia). reducerea lui chimică la compuşii organici constituind modul principal de înmagazinare şi transfer ale energiei de către sistemele vii. fizice şi chimice ale biosferei la nivelul întregului geosistem. din care 32 miliarde tone (aproximativ 30%) se reîntorc relativ repede în atmosferă datorită respiraţiei aceloraşi organisme.). La adâncimi de 200-290 m.A. afectând rădăcina plantei. Pe grohotişurile din aceeaşi vale sunt prezente algele albastre.În condiţii extreme (de exemplu. Din ecuaţia generală a fotosintezei şi a respiraţiei rezultă faptul că împlinirea ciclului biogeochimic al carbonului este intercondiţionată de desfăşurarea sincronică a ciclului biogeochimic al oxigenului şi al apei Rezerva de oxigen molecular s-a constituit prin procese de suprafaţă. Ionii de aluminiu din sol sunt mobilizaţi de ploile acide. în unele chott-uri din Africa. s-a observat faptul că animalele şi-au dezvoltat o anumită rezistenţă la erupţiile de dioxid de sulf. lipsind curenţii verticali. În unele lacuri din Canada şi S. Ciclul biogeochimic al carbonului relevă faptul că cea mai mare parte (95%) din acest element se află depozitat în litosferă. iar solurile sunt sărate şi acide. au favorizat apariţia unei flore specifice în etajul foioaselor. în parcul Yellowstone.U. de pe fundul mărilor şi în apele interioare unde circulaţia verticală a apei este redusă. pH-ul apei prezintă o reacţie puternic acidă. sub formă de carbonat de calciu şi alţi carbonaţi. 39.75% cantitatea de CO2 consumată anual în fotosinteză de vegetaţie. Compuşii sulfului au o largă răspândire. această biomasă este consumată de flamingi (Phoenicopterus minor). Ricklefs (1974) apreciază că. la astfel de temperaturi dispar algele. acest mediu fiind populat în special de alge şi bacterii. acumulări mari există în Golful Bremenhaven din Marea Nordului şi Napoli din Marea Mediterană. microfauna fiind bogată în specii chiar la temperaturi de -57°C. determinând o floră şi o faună foarte sărace. insulele Galapagos etc. înregistrate în Europa Centrală. carbonatului de sodiu condiţionează formarea aşa-ziselor biotopuri extreme. Procesul de fotosinteză. Efecte negative sunt înregistrate şi în zonele cu concentraţii mari de carbonat de sodiu.2-0. 24 . ciclul oxigenului se întrepătrunde strâns cu cel al carbonului şi hidrogenului. în special al fagului. prin consumarea combustibililor fosili. în momentul de faţă. numărul speciilor şi al indivizilor se reduce la temperaturi de 80-90°C. concentraţia de carbonat de sodiu atinge 3. în zona deşertică Sahariană şi sub 150 m în Marea Neagră. cu un pH de 10. Analiza biotopurilor extreme confirmă existenţa vieţii în condiţii aparent nefavorabile. împrăştierea fumarolelor contaminează flora şi fauna. ale cărui urmări în viitor vor produce dereglări majore.. lemnului etc. care aveau. ajunge la saturaţie. poluarea cu oxizi de sulf a pădurii influenţează procesul biotic.5 g/l. la circa 1 m sub banchiza de gheaţă în strâmtoarea McMurda (Antarctica). Încărcarea apelor cu hidrocarburi în exces din unele zone ale Terrei (lacurile bituminoase. existenţa vieţii a condus la formarea de biotopuri speciale. Un calcul simplu demonstrează faptul că în actualul echilibru al ecosferei. cu perioade îndelungate de secetă. astfel. Astfel.3% din totalul uşor accesibil. ciuperci. care elimină anual în atmosferă circa 73 miliarde tone Dioxidul de carbon circulat prin organismele vegetale şi animale reprezintă circa 0. se găsesc comunităţi biotice formate din bacterii termofile. în Marea Moartă etc. Producătorii primari consumă anual aproximativ 105 miliarde tone de dioxid de carbon. În sectorul Kamceatka – insulele Nipone. se elimină în atmosferă o cantitate de CO2 echivalentă cu 2% din actualul fond de schimb al carbonului pe Terra.70-1. Acest echilibru multimilenar este astăzi în pericol de a fi tulburat prin arderea în cantităţi tot mai mari a cărbunelui. Variaţiile climatice. temperaturi ridicate). având repercusiuni care duc la dezechilibre. un efectiv de 1. în apele cu temperaturi mai mari de 90°C din gheizerul Uriaşul Alb.U. suprapunându-se acestei poluări. ceea ce depăşeşte cu 1. iar în fisurile stâncilor îşi fac apariţia lichenii Concentraţiile ridicate ale unor compuşi cu sulf. din platoul răsăritean al Podişului Anatoliei (Turcia). rămânând numai bacteriile.50 x 106 indivizi. Ciclul biogeochimic al Carbonului C si Oxigenului O Circulaţia carbonului este strâns legată de activitatea energetică a biosferei. care induc caracterul extrem în numeroase biotopuri. a petrolului. Ajungând la concentraţii ridicate. punerea în circulaţie a întregului fond de rezervă a carbonului accesibil vieţii necesită între 300 şi 500 de ani. deci într-o formă mai puţin accesibilă. În condiţii naturale cel mai întâlnit este hidrogenul sulfurat. Biotopuri caracterizate de concentraţii ridicate ale hidrogenului sulfurat sunt prezente în zone de mare adâncime. omul a amorsat un proces de acumulare a dioxidului de carbon în atmosferă. cenuşa vulcanică influenţează mediul de viaţă al nevertebratelor. iar contaminarea antropică a extins prezenţa dioxidului de sulf. dacă la temperaturi de 20-40°C mai sunt prezente biocenoze cu variate specii animale. Moartea pădurii cauzată de ploi acide este rezultatul schimbării întregului sistem de factori fizico-chimici din mediu. extinzând limitele spaţiale. Astfel. Erupţiile la suprafaţa terestră. covorul vegetal este sărac în specii şi indivizi. Biotopuri similare au fost depistate şi în fosele abisale din vecinătatea insulei Vancouver (Canada).5 biomasa este reprezentată prin algele albastre ( Spirulina platensis) care ajung la 150-200 g/l. ca urmare a poluării. corespunzând unei biomase de 61 g/m3. provenit natural mai ales din erupţiile vulcanice. constând în fotodisocierea chimică a apei sub acţiunea razelor ultraviolete şi prin fotosinteza realizată de către plantele verzi. favorabile proceselor de reducere şi de descompunere anaerobă. În zonele cu vulcani submarini activi. Prin acţiunile sale.A. De exemplu. băltoacele de petrol din zona de extracţie a platformelor din Golful Campeche – Mexic. În Lacul Van. fiind prezentă prin alge şi protozoare. a dioxidului de carbon.

Brazilia. Cantitatea de azot astfel ajunsă la sol poate varia între 0. guano) sau minerale (sulfat de amoniu. prin activitatea metabolică a unor alge albastre (Cyanophyta). 2 500 de ani. ceea ce contribuie la o creştere cu peste 50% a ratei globale de fixare. Aceste proteine constituie baza alimentaţiei azotate a numeroşi consumatori. Azotul poate părăsi ciclul ecosistemelor terestre fiind transportat de râuri în ocean (30 milioane tone /an). hidrogen şi azot.Contribuţia fotosintezei actuale la îmbogăţirea atmosferei terestre. ulterior. restrângerea vegetaţiei naturale. pornind de la N2 şi O2. Prin intermediul păsărilor marine (guano) fosforul revine parţial. infiltrarea acestuia în straturile acvifere şi eutrofizarea apelor continentale relevă perturbările provocate de dezechilibrul în circuitul azotului şi în ciclul biogeochimic al celorlalte elemente. Comparaţia dintre masa biosferei (0. Cea mai mare parte este însă acumulată în sedimentele profunde. Reciclarea biogeochimică a oxigenului durează. La nivelul ecosistemelor acvatice stagnante şi a celor oceanice sau marine. În concentraţii diferite sunt dispersate pe toată suprafaţa uscatului . Fitofiziologii împart ciclul biogeochimic al azotului în două secţiuni: a) ciclul mare. În virtutea legii minimului.15%) din scoarţa terestră sugerează dependenţa directă a biosferei de cantitatea disponibilă de fosfor pe Pământ. Absorbit de către plante. China. sunt antrenaţi la sol. compuşii fosforului sunt transferaţi animalelor consumatoare şi descompunătorilor. deci aproximativ de 24 de ori mai mult decât întreaga masă de oxigen existentă în atmosfera terestră în perioada biogenezei. aici. utilizarea unor cantităţi mari de îngrăşăminte fosfatice. 25 .5 milioane tone de fosfor (după Hutchinson. este absorbit şi transformat în aminoacizi. Prin descompunere şi spălare de către ape.adenozintrifosfat) şi a acizilor nucleici. ar permite supravieţuirea omului cel mult un mileniu şi jumătate. Prin acţiunea organismelor fixatoare de azot din sol ( Azotobacter. intrând în lanţul prădătorilor. Clostridium etc.).. cum sunt animalele. Australia. restul provenind din ţările şi oceanele învecinate. plantele heterotrofe. 40. apreciate la 44 milioane tone/an (Barbault. o parte este preluat de planctonul marin. în care se utilizează şi se înscrie în circuit fondul uriaş de rezervă (circa 79% din atmosferă) b) ciclul mic.7 x 1011 tone de oxigen. eliminate anual. estimate la 1010 tone de rocă fosforică (cu 4% H2O5).Ciclul biogeochimic al Azotului N si al Fosorului Circuitul azotului este mult mai complex decât al celorlalte elemente biogene analizate până acum. aproximativ. Pe de altă parte. al căror fond de rezervă se află în atmosferă sau în hidrosferă. India. trebuie să fie în jur de 2. Acţiunea omului. Rusia.) şi a celor simbionte prezente în nodozităţile de pe rădăcini (Rhisobium pentru Leguminosae. în timp ce numai 10 000 tone se reîntorc pe continente sub formă de guano şi 60 000 tone ca urmare a pescuitului. În contact cu rădăcinile plantelor. Efectele creşterii necontrolate a cantităţii de azot. care degajă anual. acestea din urmă reprezentând peste 40 milioane tone/an şi rezultând din fixarea azotului atmosferic. Fosforul ajuns în oceane alimentează fitoplanctonul de pe platformele continentale şi lanţurile trofice pe care le susţine acesta. fosforul intră în alcătuirea compuşilor macroenergetici (ATP . Actinomyces pentru Alnus) sau de pe frunze (Mycobacterium rubiaceum la Rubiaceae).A. fondul de rezervă se află în litosferă. ţinând seama de cantitatea de dioxid de carbon fixată în biomasa vegetală rezultată. ceea ce nu compensează pierderile. în care circulaţia azotului se desfăşoară între organisme şi sol. localizate cu precădere în Africa de Nord şi centrală.5 x 106 tone de oxigen.5 şi 16. azotat de amoniu. fosforul apare ca factor limitativ al biosferei. azotul mineralizat. Compuşii organici ai microorganismelor sunt fie înglobaţi în lanţurile trofice ale ecosistemului. Defrişarea pădurilor tropicale constituie un serios motiv de nelinişte. Prin intermediul lanţurilor trofice. Vietnam şi Mongolia dau siguranţa că epuizarea nu va avea loc imediat. Spre deosebire de oxigen. (1978). revenind în circuit prin intermediul păsărilor (guano) şi mamiferelor sau prin denitrificare pe uscat. rocile cedează fosfor biocenozelor din ecosistemele terestre. Principalele rezerve de fosfor sunt reprezentate prin roci de tipul apatitelor şi depozitelor de guano. procesele de eutrofizare determinate de afluenţa sporită de compuşi organici sau nutritivi (azot şi fosfor) provoacă dezechilibre care pot conduce la consumul integral al oxigenului dizolvat şi. îngrăşăminte complexe etc. ca rezultat al unor acţiuni umane dezechilibrante. de animale fosilizate. Fenomenul de fixare biologică are loc cu amploare mai redusă (10 milioane tone/an) şi în mediul acvatic sau pe soluri umede. prin fotosinteză. acest ciclu este influenţat de rezerva uriaşă de azot liber din atmosferă. biomasa acesteia nu poate depăşi proporţia de fosfor disponibilă la nivel global. iar apoi în proteine ale plantelor superioare. Societatea agricolă intervine în circuitul azotului din ecosistemele de cultură. formarea de oxizi de azot care. în S. o cantitate de 55. exportul de azot fiind compensat de către om prin îngrăşămintele naturale (gunoi de grajd. fiind estimată la nivel global la milioane t/an. folosirea detergenţilor conduce la scurgerea fosforului spre oceane. odată cu ploaia. Reducerea cantităţii de oxigen în atmosferă în urma defrişării. fie mineralizaţi rapid după moartea acestora. Se estimează că 3. în cazul fosforului.U.0 kg/ha/an. sunt transferate în biosferă sub formă de substanţă organică cantităţi considerabile de azot. la eliminarea organismelor aerobe. microorganismele şi chiar omul. Sub acţiunea descărcărilor electrice sau a radiaţiilor ultraviolete are loc.1%) şi masa fosforului (0. fără participarea fondului de rezervă. Rezervele exploatate de fosfor. condiţionând desfăşurarea transferurilor de energie şi informaţie în sistemele vii. covorul vegetal generează doar 40% din oxigenul consumat aici. prin favorizarea proceselor de eroziune. de obicei sub formă de azotaţi. chiar 20 milioane tone) iau anual drumul oceanelor. având în vedere faptul că acestea reprezintă principalul producător de oxigen. 1997).

mările mărginaşe. înierbate sau cele agricole. biocenoză. valoare totuşi redusă.0 x 106 cal/m2/an (în medie. Randamentul realizat în conversia energiei solare de către ecosisteme atinge. ca urmare a concentrării factorilor limitativi ai procesului de fotosinteză. Activitatea sistemelor vii este integral susţinută de fluxul de energie solară care se revarsă asupra Pământului. Lumina. 1/3 fiind reflectată în spaţiul cosmic. pădurile scunde. apa. de 0. fie transmisă.15-0.18% la nivelul întregii biosfere. dar şi indirect. Deşi randamentul fotosintezei pe terenurile agricole este de peste 10 ori mai mare decât eficienţa globală a biosferei.3% la nivelul ecosistemelor terestre şi 0. Din fracţiunea de energie radiantă incidentă pe plante mare parte este fie reflectată de frunze. numai 0. 1 x 106 cal/m2/an). determinându-le intensitatea. 0. Anual. 0. apare pregnant faptul că fotosinteza constituie cel mai grandios proces de transformare energetică de pe Terra. erbivorele utilizează în jur de 10%. ceea ce echivalează cu de 20 de ori consumul mondial actual de combustibili fosili. respectiv de la un nivel trofic la alt nivel se realizează. Din energia acumulată de plantele consumate. Procesele de fixare a energiei le depăşesc pe cele de degradare.5 x 1021 jouli. recifelor coraligene au o productivitate de până la 10-30 x 106 cal/m2/an (tabelul nr. se stabileşte un echilibru între activitatea producătorilor şi a consumatorilor.41. la nivel global. iar producţia anuală de energie atinge doar 0. În ecosistemele aflate în stare de climax. citată anterior. iar energia stocată disponibilă este destinată altor componente ale biosferei. creşterea şi dezvoltarea. deltelor. 0. organizate pe mai multe niveluri: populaţie. Din cantitatea totală.8 O parte din energia fixată de producătorii primari este consumată prin respiraţie. este condiţionată de intrarea energetică permanentă din exterior. modificând acţiunea altor factori ecologici.Circuitul energiei in biosfera În condiţii naturale. doar 12% din radiaţia luminoasă fotosintetic activă sau de 4-5% din radiaţia solară incidentă (Lieth. lacurile adânci. Cantitatea interceptată într-un an este de ordinul a 5 x 1020 kcal (1. În medie. fiind utilizată în realizarea circulaţiei biogeochimice a elementelor. ecosistem. Chiar şi în cazul unor animale domestice.9 x 1018 kcal (tabelul nr. iar carnivorele de ordinul I doar 10% din energia conţinută de erbivorele consumate. doar 9% din energia solară convertită şi stocată de plante. Captarea de energie solară de către plantele terestre şi acvatice permite sinteza anuală a aproximativ 1. la nivelul biosferei o cantitate de 155. Formaţiunile ierboase (stepele. Se apreciază drept capacitate maximă pentru productivitatea primară într-un ecosistem nivelul de 30-40 x 106 cal/m2/an. elementele nutritive constituie principalii factori ai biotopului de care depinde productivitatea într-un ecosistem. Pădurile şi pajiştile mezofile.5-4.4 x 1020 kcal. la forme joase de energie care se răspândeşte în mediu ca energie legată. metalurgică şi minieră este de ordinul a 9 x 1010 tone. transpiraţia.06% în deşert. preeriile). pe continente 1. 4-2). raportată la energia solară anuală. câmpurile cu culturi intensive tropicale (banane. chiar în condiţii optime de cultură şi zile favorabile de vară. biom etc. habitat. astfel că numai 1% din ea este efectiv stocată în biomasa vegetală. astfel încât cantitatea de energie fixată se eliberează.66% în culturi şi în pajişti. astfel că circulaţia energiei prin biosferă are un evident caracter aciclic Randamentul transferului energetic de la un nivel trofic inferior la altul superior este admis în jurul valorii de 10%.5 x 106 cal/m2/an.6 x 1020 kcal. Dacă se ia în considerare faptul că producţia anuală totală a industriilor chimică. pădurile de pe solurile uscate şi culturile extensive au o productivitate de 0. productivitate care are o distribuţie neuniformă Mările adânci şi terenurile aride au o bază productivă slabă. a întregii biosfere. de care acestea depind. în medie. prin ameliorarea raselor s-au obţinut randamente de conversie de până la 15-25%. trestie de zahăr). ceea ce înseamnă la latitudinile medii un impact de 9-10 miliarde kcal/ha/an. la rândul său este de peste 10 ori mai mică decât randamentul care poate fi obţinut în laborator Transferul de energie de la un organism la altul.12% la nivelul ecosistemelor oceanice şi între 0.75 x 1017 W).1 x 106 cal/m2/an.13% în tundră. Suprafeţele cu vegetaţie absorb energie în proporţie mai mare decât cele fără vegetaţie. Energia termică contribuie direct la desfăşurarea proceselor fiziologice cum sunt: fotosinteza. respiraţia. lacurile puţin adânci şi ogoarele cu culturi permanente au o productivitate de 4-12 x 106 cal/m2/an. Pădurile ecuatoriale. biotop. Din cantitatea de energie solară incidentă.2 x 1010 tone de materie organică. Această energie se repartizează inegal. fără a mai putea fi utilizată de către sistemele vii”. Pentru o vegetaţie densă din zona temperată 17% din radiaţia solară este reflectată. organismele nu există în mod izolat. în toate cazurile.4-2). temperatura. fie absorbită sub formă de căldură. echivalentă cu o cantitate de energie fixată de 686. iar pe întinsul oceanelor 3. formaţiunile aluviale din zona estuarelor. 1972). 2/3 străbate atmosfera. din zonele neîmpădurite. în ale cărei legături chimice este stocată o energie de circa 2. eficacitatea fotosintezei frapează prin valorile şi mai reduse de 1.7 x 1011 tone de materie organică. Ele formează sisteme complexe. adică. 70% absorbită de vegetaţie şi 13% transmisă de ea în sol. uneori mai mică de 0. În cadrul ecosistemelor tinere ale biosferei. a fost estimată a fi sintetizată. este convertită şi stocată în compuşi organici.2% în păduri. bilanţul energetic este pozitiv. concomitent cu „transformarea energiei libere inclusă în structuri organice ordonate. funcţionarea ecosistemelor şi. Zonele climatice au impus răspândirea speciilor în funcţie de cerinţele lor faţă de temperatură. determinând o creştere a stocului energetic o dată cu creşterea biomasei din ecosistem.9 Astfel. determinând aceeaşi zonalitate latitudinală şi altitudinală a biosferei.5825 x 1018 kcal. 26 .

printr-o reglare complexă de tip feed-back. creând un mediu unic. în mod natural. Mediul – condiţii şi resurse – nu este însă constant. fizice). comunicarea serveşte autoreglării. Astfel s-a întâmplat în perioadele care au precedat episoadele de extincţie. La aceste schimbări sistemele vii trebuie să se adapteze. Timpul uman este. respectiv formelor în care substanţa sau energia erau disponibile. începând cu nivelul intracelular. posibilitatea stocării şi transmiterii informaţiei explică nu numai existenţa vieţii. cuprinzând diferite intervale de timp. Omul însuşi este viaţă. de instalarea şi evoluţia unui nou ecosistem. entitatea care dispune de acest element va fi capabilă de metabolism. Acest comportament dovedeşte rolul informaţiei genetice în viaţa oricărei celule. incomparabil mai scurt decât timpul biologic al reacţiei. respectiv energie liberă. reproducerea sistemelor. trebuie să-şi modifice structura. respectiv de perioada de reproducere. la oscilarea stocului de energie care. Sistemele vii tind să se autoreproducă.Scurgerea energiei „se face în flux continuu prin biocenoza al cărei stoc energetic rămâne vreme îndelungată constant. prin replicarea integrală a suportului informaţional. respectiv acidul dezoxiribonucleic (ADN) şi acidul ribonucleic (ARN). astfel. totodată. omul poate să conserve sau să dezechilibreze producătorii primari ai biosferei. dar şi comportamentul ei atât de „potrivit” în raport cu limitele fizice şi chimice ale mediului. comunicarea explică întregul mecanism informaţional – de la coordonarea proceselor. În sens larg. 42. a originii ei au concentrat dintotdeauna un interes deosebit şi au condus la apariţia a numeroase ipoteze. subordonate ierarhic. singurii capabili să genereze un surplus de materie organică. Simpla existenţă a speciei umane este indisolubil legată de producătorii primari ai biosferei. la valori caracteristice. contribuind. Mecanismul informational Realitatea umană este o realitate a vieţii. elasticitate informaţională. se realizează mai repede decât transmiterea informaţiei apare o defazare care poate determina chiar distrugerea sistemului sau eliminarea unora din componentele sale. Timpul de reacţie depinde de nivelul de organizare. Unitatea naturală fundamentală a biosferei realizează o corespondenţă între biotop şi biocenoze. asigurarea stabilităţii. Diversitatea mediilor. fiind legată de însăşi noţiunea de informaţie. de comunicarea dintre componentele sistemului astfel încât comportamentul. totodată. şi o precizare mai exactă a graniţelor dintre viu şi neviu. colmatarea albiilor. Elasticitatea informaţională rezultă din capacitatea nelimitată de diversificare a informaţiei. dar şi în legătură cu limitele spaţiotemporale în care se încadrează spectacolul vieţii. Coordonarea proceselor fundamentale. care a devenit din ce în ce mai favorabil desfăşurării proceselor specifice de la diferite niveluri. Cu alte cuvinte. Sau determinate de interacţiunea cu sistemele vii. poate duce la dispariţia unor specii şi. la manifestarea unor disfuncţionalităţi. Componentele mecanismului informaţional sunt de natură să demonstreze faptul că strategia supravieţuirii este o strategie informaţională. indiferent de nivelul de organizare sau complexitatea sistemelor pe care le alcătuieşte. Situaţia este caracteristică viruşilor şi viroizilor. Astfel. considerate cele mai simple forme de viaţă. Acestea nu pot fi numite organisme pentru că nu au metabolism propriu. Prin stocarea şi transmiterea informaţiei. urmată. Depinde. în mare măsură. Aşadar. care domină celelalte specii. Informaţia stocată depinde de nevoile suprasistemului. Procesul se desfăşoară la toate nivelurile de organizare a vieţii. Mărirea consumurilor energetice peste posibilităţile de fixare ale producătorilor determină prăbuşirea ecosistemului. care permite schimbări interne necesare pentru a valorifica noi resurse în noi condiţii – adaptare. Cunoaşterea ştiinţifică a vieţii a permis.” În vârful piramidei trofice a întregii biosfere se situează specia umană. astfel încât s-a organizat în sisteme aflate departe de echilibru. dizolvarea sărurilor din substrat etc. Deşi nu este considerat un organism. preocupările legate de definirea vieţii. componenţa lor să se modifice în vederea evitării influenţelor generate de factori externi sau interni. Prin activitatea sa permanentă. constituind o premisă pentru schimbări majore. viaţa a găsit soluţii într-un univers entropic. Suportul material care permite realizarea acestor funcţii informaţionale este materialul genetic. soldate cu numeroase pierderi. mecanismul informaţional al vieţii este esenţial pentru însăşi existenţa ei. dar odată ajunse în celulele gazdă vor determina schimbarea reacţiilor în conformitate cu informaţiile stocate în propriile lanţuri de acid nucleic. Adaptarea se manifestă la toate nivelurile de organizare a vieţii. nu a constituit o barieră în extinderea vieţii în cele mai neaşteptate locuri. Având în vedere această comuniune. de asemenea. modificarea mediului. reacţiile astfel încât să nu fie distruse. În situaţia în care variaţia externă. dar şi de nevoile proprii. El se transformă ca urmare a unor procese independente de viaţă – eroziunea. structura. necesare transmiterii informaţiei. în momentul diminuării. În departajarea realizată. la adaptarea şi diversificarea formelor de viaţă. fiind o reacţie la schimbarea externă. de transmiterea informaţiei. în formula în care a definit-o Wiener. iar întreaga lui existenţă se bazează pe mecanisme biologice. Mecanismul informaţional se manifestă astfel: coordonarea proceselor fundamentale (chimice. Nivelul inferior de manifestare a vieţii este un fragment de acid nucleic. prin modificarea parametrilor sistemului în raport cu schimbările intervenite în mediul extern sau intern – autoreglarea. 27 .

din punct de vedere ecologic. încărcătura informaţională devine şi mai importantă. astfel că înmulţirea prădătorilor nu va determina dispariţia prăzii. ele pot fi interpretate foarte uşor şi din perspectivă umană. plantele şi animalele sunt reunite într-un totunitar cu biotopul sub acţiunea unor forţe materiale şi energii alerealităţii fizico-chimice. Ecosistemul este un complex de organisme şi factori fizici care formează ceea ce numim mediul biomului. Ele formează o categorie din mulţimea sistemelor universului. care prezintă propriile tipuri specifice de interacţiuni între aceste componente. După o concepţie tradiţionalistă. ecosistemul este un sistem complex. facem cunoştinţă cu personalităţi ştiinţifice. al dezvoltării abilităţilor mintale. totuşi când încercăm să pătrundem în esenţa lucrurilor. investite în procesul învăţării. Ecosistemul. ea va conduce la o „ comunitate de interese” între aceştia. Mecanismele descrise implică sisteme independente de om. de la o generaţie la alta se transmite numai informaţia genetică.Tansley (1935). 28 . care impune o ajustare între rata de distrugere şi rata de reproducere a fiecărei specii. adăugând ulterior faptul că prin comunitatea vie se înţelege „ansamblul tuturor efectelor de pe un teritoriu. vegetaţie. Lacul este considerat un organism de ordin superior (supraorganism). iniţial numai organisme vii. are o structură unitară.Explorarea graniţelor biosferei este încă un proces nefinalizat. de la întregul univers până la atom. care să întrunească într-o „teorie unitară” cunoştinţele despre originea vieţii şi dinamica structurii sau arhitectura ecosistemelor naturale contemporane Originea şi evoluţia conceptului de ecosistem sunt importante a fi cunoscute pentru dezvoltarea viitoare a cercetării ecologice. Rezultă astfel sisteme care. Unitatea care include toate organismele (comunitatea) de pe un teritoriu dat şi care interacţionează cu mediul fizic în aşa fel încât curentul de energie creează o anumită structură trofică. respectiv partea nevie (abiotică) sau cadrul natural cu condiţiile sale fizice şi chimice. Totuşi. Biogeocenoza este definită drept o „combinaţie pe o anumită zonă a suprafeţei pământului caracterizată de fenomene naturale omogene (atmosferă. ale biosferei.Noţiunea de ecosistem aparţine botanistului englez A. o densitate de specii şi un circuit de substanţe în interiorulsistemului (schimbul dintre partea biotică şi abiotică) reprezintă un sistem ecologic sau ecosistem. Aceste efecte sunt determinate şi de caracteristicile chimice şi fizice ale mediului şi. mai mult morfologică decât funcţională. Biogeocenoza a fost un termen propus în anii ’40 de Sukachev pentru a desemna complexul interactiv de organisme şi de mediu al acestora. aflate în interacţiune. alcătuit din: biotop – subsistem primar anorganic. Altfel spus. care influenţează parţial proprietăţile şi numărul de specii care se dezvoltă acolo. precum şi un anumit tip de schimb de formă şi energie între ele şi cu alte fenomene naturale care reprezintă o unitate dialectică interncontradictorie fiind în continuă mişcare şi dezvoltare. O altă idee prin care Forbes concluzionează observaţiile sale este recunoaşterea „puterii benefice a selectiei naturale”. observăm modul în care disciplinele ştiinţifice interacţionează sau intră în competiţie sub influenţa instituţiilor şi societăţilor ştiinţifice Precursorii conceptului de ecosistem Biocenoza. Se pune accentul pe relaţiile trofice.” Ecosistemele naturale s-au constituit treptat şi după o anumită distanţă în timp faţă de apariţia primelor vieţuitoare. Continuarea diversificării informaţiei. animale şi viaţă microscopică. sunt unităţi de bază ale naturii. de asemenea. societăţii. Ideea de ecosistem este respinsă pentru a scoate în evidenţă unitatea care rezultă din interacţiunea între complexele biologice şi geologice. Aceste ecosisteme sunt de cele mai variate feluri şi dimensiuni. Unitatea de viaţă este o altă noţiune formulată în cercetările ecologice ale lacurilor (limnologie) de către Thiemann (1925). în asociere cu care se formează un sistem. a integralităţii care se manifestă într-un lac. cât în ceea ce priveşte posibilităţile teoretice. care a urmărit evidenţierea caracterului unitar. ale cărui organe (biocenoza şi biotopul) interacţionează într-un schimb reciproc strâns.” Microcosmosul a fost o noţiune introdusă de entomologul american Forbes (1887). formată din populaţiile diferitelor specii. Singurul factor care a frânat acest avânt este reprezentat de faptul că reproducerea informaţiei individuale nu este posibilă.Conceptul de ecosistem Conceptul de ecosistem a fost introdus în ştiinţă după ce ecologia se constituise în ramură de sine stătătoare a biologiei. ca orice sistem. Termen formulat de Mobius (1866). justificând dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi o societate informaţională. Condiţia este să schimbăm „centrul de comandă”. 43. ecosistemul este alcătuit din două componente: biotop şi biocenoză. Beneficiile cunoaşterii vin însă numai în urma unor eforturi individuale. nu atât fizic. biocenoză – subsistem biologic. nu putem separa organismul de mediul său. capacitatea omului de a gestiona informaţia a înlăturat orice competiţie. Aşadar. Parcurgând istoria conceptului de ecosistem. ca urmare a timpului de reacţie mult mai scurt şi mult mai puţin dependent de timpul de reproducere. Pe lângă păstrarea structurii morfo-fiziologice în cele mai variate condiţii.G. strat mineral. umiditate). subliniindu-se faptul că deşi relaţia pradă-prădător este expresia unui conflict. valorificarea stocului informaţional acumulat depind de modalităţile cele mai eficiente de gestionare a acestei resurse.Microorganismele. de alte animale şi plante care populează aceeaşi zonă. Prelungind această analiză la nivelul omului. prin care înţelege. Deşi obiectul care ne interesează mai mult poate fi organismul. voluntare. respectiv partea vie (biotică). Studiul ecosistemelor necesită o abordare interdisciplinară.

într-un lanţ trofic. 29 . deoarece lanţurile depăşesc limita ecosistemelor. după hrana consumată. cu prioritate. la plante şi animale se înregistrează intrări şi ieşiri de substanţe diferite. ca şi între substanţele organice fundamentale. Dacă aşezăm diferitele populaţii într-o linie. în ordinea în care sunt mâncate unele de altele. Universalitatea biologică de reacţii care concentrează energia. sunt diferite. Omogenitatea relativă a părţii abiotice este însoţită de o anumită omogenitate din punct de vedere botanic şi zoologic. Toate lanţurile trofice. Luând în considerare categoriile trofice menţionate anterior. de către alţi indivizi din specii diferite. sporul de biomasă de un kilogram la o plantă verde nu este echivalent cu o cantitate similară la mamifere. deşi mediul de viaţă nu este un spaţiu pustiu. studiul ecologic se concentrează pe două componente delimitate pe criterii artificiale. Organismele de pe nivelurile trofice inferioare nu au posibilitatea de a captura şi consuma organisme de pe niveluri trofice superioare Nici omul este străin de lanţurile trofice. plantele verzi. este imposibilă.Reteaua trofica Oferă o imagine sintetică a relaţiilor trofice care se realizează între populaţiile dintr-o biocenoză. se hrăneşte cu un organism situat pe un nivel trofic precedent. Din această cauză s-a convenit a se utiliza. respectiv alinierea lor în raport cu demarcaţia dintre organic şi anorganic. ecosistemul este relativ stabil. dioxid de carbon. care utilizează constructiv. Aşa cum am văzut. 44. sub raport dinamic şi structural. Reţelele trofice nu sunt sisteme izolate. pornesc de la o bază vie. Împreună. din punct de vedere structural.Aceste două componente nu sunt separate fizic în natură. de la dreapta la stânga. respectiv resturile moarte ale organismelor. conform piramidei inverse de biotop. cele două componente formează. Acest sistem – ecosistemul – constituie unitatea de lucru a biosferei . structura trofică poate fi reprezentată astfel: plantă autotrofă (P) → animal erbivor (CI)→ animale carnivor de ordinul I (CII) → animal carnivor de ordinul II (CIII) sau materie organică moartă (detritus) → detritivore specializate pe diferite secvenţe biochimice → substanţă anorganică. care permite o privire generală asupra stărilor şi transformărilor tuturor biomaselor care participă la metabolismul substanţei şi energiei. Ecosistemul reprezintă o unitate funcţională a biosferei în cercetarea căreia se identifică. ca subsisteme sau sunt rezultatul unei delimitări spaţiale fără ca aceasta să se suprapună unei individualităţi integraţioniste. circulaţia energiei chimice înseamnă consumarea (prădarea. Uneori poate fi situat. constatăm că hrana circulă în biocenoze numai de la stânga la dreapta. lipsit de „vecini”. sărace sub acest raport. Aceste componente se organizează. bogate energetic şi substanţe anorganice. Astfel. după criterii morfologice şi taxonomice. reprezintă căile de vehiculare a materiei în ecosistem. curentul de energie. care dau variaţia de entropie (ΔH) produsă prin combustia izobară a biomasei respective. Circulaţia în sens invers. Prin deplasarea consumatorilor în mai multe ecosisteme se realizează conexiuni trofice interbiocenotice. un organism dintr-o anumită specie. conservarea structurii sale este o premisă pentru stabilitatea ecosistemului. Fiecare biocenoză posedă trăsături trofice particulare. independent de particularităţile locale. În fapt. încă nemineralizate. Ne dăm seama de existenţa lor dacă luăm în considerare un fapt obişnuit: un organism este mâncat de un alt organism. în timp ce cea mai mare parte din ieşiri este reprezentată de căldură. Reţeaua trofică este condiţionată de organizarea fluxului de materie în ecosistem. Dar proporţiile între cele două categorii. configuraţia reţelei trofice putând fi reprezentată. respectiv productivitatea biologică a ecosistemelor. situat pe un nivel trofic oarecare. alteori pe cel al zoofagelor. Valoarea energetica a biomasei Biomasa reprezintă cantitatea de substanţă organică prezentă la un moment dat în ecosistem. Biocenoza are funcţie de reglator al metabolismului atomilor elementelor chimice în biotop. întrucât prin lanţurile trofice se realizează reglarea populaţiilor din cadrul biocenozelor. o arhitectură unică. Din punct de vedere termodinamic. Biomasa se realizează în cadrul unui proces complex de producţie biologică. această disociere este înţeleasă drept viaţă şi mediu de viaţă. ca acumulator şi captator de atomi şi energie solară. captat de la Soare sau introdus pe alte căi în interiorul unităţii. Aceasta se compune din masa tuturor organismelor vii (standing crop). Ambele biomase includ şi substanţe organice. al ciclului biogeochimic local. parazitarea) unor indivizi dintr-o specie. exprimarea energetică a biomaselor realizate prin producţie pentru a se putea compara diferitele populaţii din acest punct de vedere. un sistem deschis. pe nivelul trofic al fitofagelor. Stabilitatea reţelei trofice. Astfel. la care se adaugă necromasa. sub aspect structural şi funcţional. respectiv faptul că populaţiile constituie un fel de verigi ale unui lanţ. corelat cu criteriile folosite în delimitarea lor. 45. la rândul lor. elementele biotopului şi biocenozei Structura reflectă alcătuirea internă a unui sistem. Faptul că prin reacţiile metabolice oxidative este mobilizată energia chimică din alimente permite ca valoarea energetică a acestora să fie determinată prin măsurători calorimetrice. În procesul producţiei biologice. precipitaţii şidin antrenarea unor substanţe chimice. În spaţiul ecosistemului sunt grupate. împreună cu universalitatea macromoleculară a tuturor organismelor face ca diferitele lanţuri trofice dintr-un ecosistem să fie interconectate într-o reţea trofică prin care circulă energie chimică. intrările fiind constituite din energia solară. Rezultatul funcţiei energetice şi al funcţiei de circulaţie a materiei este producţia. Adesea. diverse componente. În limbajul comun. Căile (canalele) reţelei trofice sunt reprezentate de lanţuri trofice. oxigen şi materie antrenată de ape. acesta de un alt organism şi aşa mai departe. caracterizată prin natura şi însuşirile elementelor componente. inclusiv cele care includ omul. prin dispoziţia lor spaţială şi prin legăturile şi interacţiunile lor reciproce. în principiu. printr-un model comportamental.

ajungând în jur de 90% la carnivorele tipice (lup. de către un prădător de ordin superior. Energia care rezultă în organismul prădător. Eficienţa asimilării. în special la insectivore.Fluxul de energie in ecosistem Substanţa minerală. iar valoarea maximă de 0. Energia dejecţiilor este uneori mai dificil de cuantificat decât energia hranei asimilate. 47. în mare parte.85. rezultă o formulă simplă cu ajutorul căreia se poate calcula valoarea energetică a unei biomase oarecare. având în vedere hrana (energia) pe care a avut-o la dispoziţie o populaţie. La animalele fitofage şi zoofage are valori mai ridicate decât la plante. locomoţie). Pentru producţia primară eficienta ecologică constă în raportul dintre energia consumată pentru fotosinteză şi energia primită. la animalele xilofage (care se hrănesc cu lemn) este de 15%. râs. la animale. cât şi animală. la cele care se hrănesc cu frunze şi lăstari tineri . unul din coeficienţi putând fi eliminat din formula variaţiei de entropie. un nivel trofic.. pentru producători.1 kj/g. mai eficientă a disponibilităţilor de hrană. 30 . care devine: ΔH = fprot(ΔHprot) + flip(ΔHlip) + (1 – fprot – flip)(ΔHgl) Mediindu-se valorile obţinute pentru proteine. randamentul de exploatare (valorificare a resurselor de energie (hrană). Valoarea acesteia depinde foarte mult de calitatea hranei.1 kj/g. la prădătorii de talie medie. unde valorile variază între 0. Sursa de energie a plantelor o reprezintă energia radiantă solară pe care acestea o stochează în combinaţii organice sub formă de energie chimică. lipide şi glucide provenite din diferite tipuri de biomasă. Abundenţa hranei pentru cei din prima categorie şi necesitatea deplasării şi a prestării de efort suplimentar pentru procurarea hranei în cazul celor dintr-a doua explică aceste valori. la rândul său. constituie raportul dintre energia ingerată şi energia disponibilă. Astfel. ΔHlip. pe măsură ce are loc o îmbunătăţire în calitatea hranei. unde valoare medie este de 0. astfel că: fprot + flip + fgl = 1. în ecosistemele terestre.4 şi 0. este cuprinsă între 60 şi 80% (chitina din structura scheletului extern este greu digerabilă). lipide. atât vegetală. respectiv glucide. diversitatea mai mare a speciilor pe un anumit nivel trofic permite o valorificare mai completă.004. existente în biomasa respectivă.01 (eficienţa asimilării). prin utilizarea biomasei prăzii. ΔHlip = 39. comparativ cu animalele carnivore. unde valoarea medie este de 0. unde gazele de fermentaţie care se formează în stomac au o valoare energetică importantă. Eficienţa producţiei nete este dată pentru producători de raportul dintre producţia primară netă (PPN) şi producţia primară brută (PPB). se consideră. eficienţa sporeşte pe măsură ce înaintăm în lanţul trofic. este clar faptul că. adică schimbarea produsă prin trecerea biomasei producătorilor primari în biomasa consumatorilor. în anumite situaţii.Variaţia de entropie depinde de proporţiile de proteine. cantitatea hranei asimilate se deduce din relaţia alimente ingerate – dejecţii. ajungând la 80% pentru animalele granivore. în măsura avansării într-un lanţ trofic. Astfel. aşa încât numai o parte relativ mică este stocată în propria biomasă a prădătorului. în sensul concentrării energiei libere.Eficienta ecologica Un alt parametru important pentru caracterizarea ecosistemului sub aspectul productivităţii îl reprezintă eficienţa ecologică. ΔHprot. pentru a deveni componentă a materiei vii va fi supusă unui proces de ordonare care va implica şi stocarea unei anumite cantităţi de energie. variaţia de entropie prin combustia biomasei este: ΔH = fprot(ΔHprot) + flip(ΔHlip) + fgl(ΔHgl) În relaţia de mai sus. Formula menţionată mai sus are meritul de a releva diferenţele energetice între biomasa vegetală şi biomasa animală. probleme de ordin tehnic. la producători. eficienţa ecologică este dată de raportul dintre producţia populaţiei de pe nivelul trofic „n” şi producţia a populaţiei de pe nivelul inferior („n-1”). Acest indicator înregistrează valori mai ridicate la consumatorii fitofagi. leu. Deoarece un prădător poate fi consumat. Determinarea acestor valori poate ridica. luate în stare deshidratată. dependentă de trei componente: sursa de energie. 46. Pentru consumatori. fgl fracţiunile din aceste substanţe în unitatea de biomasă uscată. glucide. pentru consumatori. Suma fracţiunilor celor trei componente este 100%. pe baza cunoaşterii compoziţiei ei. reprezintă raportul dintre energia asimilată şi energia ingerată. pentru consumatori este raportul dintre producţia de biomasă şi cantitate de energie asimilată. Variaţia componentelor eficienţei ecologice evidenţiază perfecţionarea posibilităţilor de utilizare spre vârful piramidei trofice. Notând cu fprot. dar şi de nivelul trofic pe care se situează consumatorul. reprezintă raportul dintre energia solară absorbită (Ea) şi energia solară incidentă. randamentul de asimilare a energiei (hranei) şi de randamentul producţiei nete. Variaţia celor trei componente se prezintă astfel: Eficienţa valorificării.). serveşte. ΔHgl reprezintă căldura de combustie izobară a câte un gram de proteine. Eficienţa ecologică evidenţiază randamentul transferului de energie de la un nivel trofic la altul. leopard etc. Astfel.2 kj/g Introducând aceste valori în relaţia precedentă. flip. având în vedere faptul că sursa lor de energie este mult mai concentrată şi de aceeaşi formă (energie chimică). Mărimea eficienţei depinde de structura nivelurilor trofice.40%. ca şi pentru diferitele activităţi (de exemplu. disponibilităţile energetice devin din ce în ce mai mici.5. în mod estimativ: ΔHprot = 23. mai ales în cazul erbivorelor rumegătoare. pentru întreţinerea şi reînnoirea organismului (metabolismul bazal). lipide. ΔHgl = 17. respectiv 40-85% (eficienţa producţiei nete). Pe aceleaşi considerente. este raportul dintre producţia primară brută (PPB) şi energia absorbită (Ea).

Jorgensen (1997) a introdus acest termen pentru a înlocui termenul de entropie.9 Astfel. din care se scade materia consumată prin respiraţie.inerţia sau capacitatea de a rezista perturbărilor. Cantitatea de energie eliminată prin respiraţie raportată la producţia brută creşte de la nivelul producătorilor primari spre cel al consumatorilor de rang mai înalt. Cantitatea de energie care traversează ecosistemul poate fi apreciată şi prin calcularea unor mărimi cum sunt: emergia şi exergia. devenind un concept emblematic al armoniei din mediul înconjurător. Mărimea ei exprimă necesarul iniţial de energie solară pentru a obţine o anumită cantitate de biomasă. dat fiind caracterul finit al resurselor sau spaţiului şi al potenţialului. c) Pentru cel de-al treilea nivel – nivelul trofic al carnivorelor de ordinul I (consumatori secundari) – fluxul de energie este reprezentat de biomasa totală a producţiei secundare a erbivorelor. echilibrul ecologic este cu adevărat o stare care se menţine prin interacţiuni complexe. energie pe care o absorb la nivelul clorofilei. se caracterizează prin următoarelor legităţi: Producţia netă scade de la nivelul producătorilor la cel al consumatorilor. Principalele mecanisme de autoreglare sunt mecanisme de prevenire (feed-before) şi mecanisme de corectare (feed-back) care se bazează pe relaţii diverse. plecând de la energia solară. dat fiind nivelul evolutiv al speciilor. plecând de la energia conţinută de un organism. în sensul că. ceea ce la nivelul ecosistemului conduce la diferenţierea funcţiilor pentru fiecare populaţie. Populaţiile se menţin la valori optime ale efectivelor. de reproducere a populaţiilor biologice. La nivelul biocenotic. cum sunt relaţiile de: reproducere. Fluxul energiei prin ecosistem. autoprotecţie (ascundere. homocromie. Dincolo de acest simbolism profan. . practic nelimitat. la fiecare nivel trofic. Din punct de vedere al schimburilor de substanţă şi energie.). Menţinerea echilibrului necesită autoreglare. De exemplu. capacitatea de supravieţuire în timp a ecosistemului. 31 . Menţinerea stării de echilibru dinamic reprezintă stabilitatea sistemului. Noţiunea de echilibru ecologic a fost printre primele care a depăşit sfera ştiinţifică a studiilor teoretice. are loc o pierdere de energie. populaţie. proprietatea ecosistemelor de a se îndrepta şi evolua spre o stare particulară pornind de la o varietate de situaţii. sunt reprezentate de reciclare şi controlul creşterii. răspândire. la care se adaugă cantitatea de energie din biomasa consumatorilor primari şi apoi energia din plantele cu care sau hrănit fitofagele. 48. O parte din producţia brută se pierde prin respiraţie. . cunoaşterea mecanismelor care asigură această stare permite previziunea unor reacţii ale ecosistemului la perturbări de natură antropică. Energia înglobată corespunde la ceea ce este real utilizat din producţia netă vegetală. a căror decelare a suscitat un interes deosebit în planul dezbaterilor teoretice şi a observaţiilor empirice. absorb cantitatea de energie constitutivă a hranei. care nu este utilizată. în descrierea căreia se au în vedere numeroase mărimi a căror cunoaştere devine importantă în acţiunile de reconstrucţie ecologică şi de stabilire a căilor de exploatare raţională a resurselor. . urmată de crearea interdependenţei şi de organizarea într-un sistem cibernetic cu autoreglare. b) O parte a producţiei primare nete serveşte ca aliment animalelor erbivore (consumatori primari) care. transferul energiei în biocenoză este diferit de transferul substanţei. respectiv prin categoriile trofice menţionate. echilibrul ecologic exprimă un echilibru dinamic. la dispoziţia celui de-al doilea nivel trofic rămânând producţia netă. Rezultă că aceeaşi cuantă de lumină nu poate străbate de două ori un organism.stabilitatea traiectoriei.amplitudinea. valori care corespund capacităţii de suport a mediului. mimetism). Noţiunea de emergie a fost introdusă de Odum (1983) şi măsoară. un raport unitar între intrări şi ieşiri. biocenoză etc. Exergia măsoară cantitatea de energie sub formă de căldură. ingerând-o. populaţie. . emergia reprezintă cantitatea de energie din biomasa consumatorilor secundari. echilibrul se menţine atât între efectivele populaţiilor. Energia stocată în substanţa organică nu mai poate fi reconvertită în energie radiantă. în acest context. Cealaltă parte a productivităţii primare.Echilibrul ecologic Menţinerea structurii şi funcţiilor ecosistemelor într-un mediu permanent schimbător. ţinând cont de randamentul transferului de energie. asupra căruia persistă încă numeroase controverse.Energia chimică trece de la un organism la altul o dată cu hrana constituită din substanţe organice. Soluţiile. însoţit de pierderi entropice Transferul de energie de-a lungul diferitelor lanţuri trofice decurge astfel: a) Producătorii primari captează energia de la radiaţiile solare. mărimile prin care se caracterizează stabilitatea sunt reprezentate de: . hrană (trofice) şi biochimice (autotoxicitate). dar şi cu resurse finite se poate explica ca rezultat al unor mecanisme de autoreglare (autocontrol) şi se materializează prin echilibrul ecologic. plecând de la valorile cunoscute ale biomasei.constanţă sau lipsa perturbaţiilor.persistenţa. Eficienţa utilizării energiei (hranei) disponibile creşte de la nivelul producătorilor primari spre cel al consumatorilor de ranguri mai înalte. astfel. respectiv măsura îndepărtării reversibile de starea iniţială de echilibru. Rezultă faptul că energia are un traiect. nivel trofic. Fracţiunea asimilată corespunde producţiei secundare şi ea reprezintă fluxul de energie care traversează nivelul trofic al erbivorelor. În plus. cât şi între acestea şi condiţiile şi resursele mediului de viaţă. Controlul parametrilor se realizează la fiecare nivel al ierarhiei sistemice (individ. întreaga cantitate utilizată la realizarea acesteia. va reprezenta pradă pentru bacterii. raportul dintre niveluri fiind de 1/10.

păşunile alpine . diferenţierea merge pe căi specifice pentru fiecare din cele două categorii. fie constituite de om.agroecosisteme (ecosisteme agricole) . Ecosisteme dependente numai de energia solară: . funcţii care afectează direct sau indirect activităţile umane. elemente dimensionale. stepă etc. s-au înaintat multiple ipoteze privind factorii de care depinde această stare. precum şi de nivelul de negentropie sau entropie generat.Functii ecologice ale padurii Ecosistemul de pădure se remarcă nu numai prin gradul ridicat de stabilitate şi organizare complexă care-l transformă într-o carte deschisă în cercetarea funcţionării unui ecosistem. Se face astfel diferenţa între ecosistemele acvatice şi ecosistemele terestre.pădurile din diverse zone climatice . particularităţile biotopului realizează o primă diferenţiere prin poziţia pe verticală faţă de o linie imaginară care este substratul sau cota 0. ecosistemele care alcătuiesc ecosfera se pot împărţi în trei mari categorii: ecosisteme majore Reprezintă toate ecosistemele naturale racordate la sursa de energie solară prin intermediul plantelor verzi (producători primari). rezultând ecosisteme supraterane şi ecosisteme subterane. 32 . ceea ce le asigură utilizarea cu o eficienţă maximă a energiei solare şi a fondului de substanţe minerale. Ponderea relativă a unor categorii funcţionale de organisme permite identificarea unor ecosisteme autotrofe (în care predomină activitatea producătorilor – pădure.aşezări umane nelor Ecosistemele naturale actuale.Ecosisteme naturale dependente atat de energia solara. Legăturile generate de hrană constituie. de altfel. determinând o mare diversitate a ecosistemelor în tendinţa de extindere continuă a spaţiului de viaţă şi de valorificare eficientă a resurselor. Următoarea treaptă de diversificare este dată de caracteristicile mediului fluid în care se găsesc comunităţile de organism. a atmosferei şi a biodiversităţii. cât şi de alte surse de energie.tundrele . ecosisteme minore Sunt fie ecosisteme naturale. caracteristicile biotopului. Odum (1971) a sintetizat principalele tipuri de ecosisteme de pe Terra I. în funcţie de circumstanţe. implicit. Ecosisteme dependente de energia solară şi de energia subvenţionată de om: .Având în vedere importanţa stabilităţii pentru menţinerea funcţiilor ecologice ale ecosistemelor. Aceste ecosisteme s-au constituit în urma unei evoluţii îndelungate. principalele căi prin care circulă energia şi. lipsite de producători primari. dar sunt convergente în ceea ce priveşte rolul pe care îl joacă fluxul de energie. părerile sunt unanime şi asupra relaţiilor trofice ca principal garant al echilibrului. terenurilor şi solurilor.apele interiore.acvacultură .a. în special cele dependente de energia solară. În acest context. particularităţile economiei energetice. diversitatea ecosistemului şi stabilitatea lui. Diferenţierea ecosistemelor poate fi determinată de condiţiile genetice.Oceanul planetar . Varietatea modalităţilor în care se pot asocia componentele spaţiului geografic generează o diversitate uriaşă de medii de viaţă particularizate apoi sub influenţa biocenozelor care le ocupă. substanţa.) şi heterotrofe (dominate de consumatori – peşteri). Ţinând seama de curentul de energie necesar pentru subzistenţă. dar şi prin raporturile care s-au stabilit în decursul timpului între aceasta şi activitatea omului. pe baza selectării. Pădurea se constituie într-un factor de protecţie a mediului înconjurător şi de mentinere a echilibrului ecologic prin exercitarea funcţiilor de protecţie a apelor. se consideră că în funcţie de influenţa omului ecosistemele pot fi naturale modificate sau amenajate. Din punct de vedere al provenienţei energiei necesare pentru întreţinerea structurilor şi funcţiilor.ecosisteme forestiere (plantaţii) IV. cat si de alte surse de energie : -estuarele din platforma continentala a oceanelor -padurile ecuatoriale si tropicale pluviale III. Ecosisteme subvenţionate de resurse de energie în formă concentrată şi dependente de energia solară prin alimentaţie : . În continuare. a diferitelor strategii de valorificare a potenţialităţii mediului. Ipotezele diferă în ceea ce priveşte modul de explicare a corelaţiei dintre complexitatea. 49. dulci şi sărate II. au o structură complexă reflectată în marea lor diversitate. structura biocenotică ş. De asemenea. ecosistemele mixte Sunt acelea a căror existenţă depinde de folosirea unui curent de energie provenit din două sau mai multe surse distincte. În continuare. în tratarea factorilor care determină stabilitatea. evoluţia în timp.Clasificarea ecosistemelor Varietatea ridicată a condiţiilor de mediu a generat un răspuns similar în organizarea sistemelor vii. 50.

Se apreciază. Valea Lotrului. Astfel. Absenţa pădurii relevă importanţa acestui efect moderator asupra agenţilor fizici de modelare actuală a reliefului. pentru a îndeplini asemenea funcţii. elemente radioactive – reţinuţi mecanic sau absorbiţi de frunziş. asigurând stabilitatea mecanică. prezenţa ecosistemului de pădure induce un topoclimat specific. Se semnalează. ruperi de baraje. Întrucât modifică semnificativ suprafaţa activă. bioacumularea. în schimb. pentru înfiinţarea de islazuri comunale (Legea din 1920) a condus la suprafeţe întinse degradate prin eroziune şi procese torenţiale în Vrancea. ci şi în zonele învecinate. De altfel. prin influenţa pe care o exercită asupra climei. Acţiunea moderatoare asupra scurgerilor superficiale reduce eroziunea solului. Podişul Central Moldovenesc etc. fiind unele din cele mai importante producătoare de oxigen la nivel planetar. toleranţa speciilor vegetale fiind limitată. 1 m de muşchi putând reţine 5 litri de apă. calciu şi scăderea conţinutului în ioni de amoniu Aceste efecte justifică asocierea pădurii cu garanţia aprovizionării cu apă. Aerul pădurii este. carbonului etc. o diminuare a încărcăturii microbiene. dar şi din ecosistemele învecinate sau. în acelaşi timp. terenurilor agricole. datorată prezenţei fitoncidelor. la nivelul solului. căilor de transport etc. ca factor genetic al climei. Astfel. Din păcate. Acestea concură la manifestarea efectelor pozitive pe următoarele direcţii: Formarea rezervelor de apă Rezervele de apă sunt aprovizionate constant prin infiltrare. contribuind. Pădurea participă activ şi la conservarea formelor de relief prin diminuarea eroziunii de suprafaţă şi de adâncime. în pădurile mediteraneene. reducerea debitelor maxime ale viiturilor. creşterea umezelii relative a aerului. respectiv la evitarea colmatării albiilor sau lacurilor de acumulare. în primii 50 cm. intensitate scăzută a radiaţiei solare. aici pădurea joacă un rol hotărâtor şi în însuşi procesul de solificare. diminuarea temperaturilor în cursul verii este mai mare pentru pădurile de foioase (unde prin evapotranspiraţie se consumă mai multă căldură).6 Protecţia atmosferei şi funcţiile climatice Reprezintă un alt aspect al rolului jucat de pădure în menţinerea echilibrului ecologic. în special cele urbane. oxigenul necesar la aceeaşi scară. ceea ce are o importanţă deosebită pentru comunităţile umane.a. circulaţiei maselor de aer şi proceselor de evaporare. care sunt afectate de fenomenele hidrologice extreme (inundaţii. Volumul informaţional semnificativ care organizează ecosistemul forestier determină ca acesta să joace un rol important în menţinerea echilibrului la o scară mai mare – regională. datorat poluării. Astfel. stratul de muşchi de la suprafaţa solului acţionează ca un adevărat reglator. băltiri. Se realizează datorită influenţei exercitate asupra circuitului hidrologic de interacţiunea dintre biotop şi biocenoză. Porozitatea ridicată a acestuia permite absorbţia unui volum important de apă. prezenţa perdelelor de protecţie aduce importante sporuri de producţie. scăderea vitezei de scurgere. Pădurea reuneşte pe o suprafaţă relativ restrânsă un volum important de biomasă vegetală (arbori. evitarea alunecărilor de teren. Valea Arieşului. de cele mai multe ori. Această funcţie justifică denumirea de „plămân verde”. Această influenţă asigură debitul constant al izvoarelor. dar şi a siguranţei construcţiilor. rolul pădurii este semnificativ. Regularizarea regimului râurilor Se realizează prin micşorarea volumului de apă scurs la suprafaţa solului. oxigenului. repartizarea mai uniformă a precipitaţiilor şi creşterea cantităţii acestora. Protecţia terenurilor şi a solurilor Este o funcţie deosebit de importantă în regiunile cu relief frământat şi în regiunile cu soluri nisipoase. fixarea solurilor nisipoase şi asanarea terenurilor cu umiditate în exces. Mai mult. mai bogat în ioni negativi. favorabili sănătăţii. dioxid de sulf. ecosistemele forestiere. este necesar ca cel puţin 50% din suprafaţa bazinului hidrografic care aprovizionează un lac de acumulare să fie acoperită cu pădure. Manifestarea acestor particularităţi depinde de caracteristicile covorului vegetal. la reducerea volumul de sedimente. sau se scurge pe trunchiurile copacilor ajungând treptat la nivelul solului. Deşi. De exemplu. ea asigură consumul de dioxid de carbon rezultat din „metabolismul” propriu. eliberând. torenţialitate ş.). prin prisma consecinţelor devastatoare ale diminuării suprafeţei împădurite în bazinele hidrografice. creşterea frecvenţei calmului atmosferic şi viteze mai mici ale vântului. nu trebuie uitat faptul că aceiaşi poluanţi pot distruge pădurea. în acelaşi timp.Sub aspect economic şi ecologic. cu până la 90% faţă de atmosfera urbană. Defrişarea pădurilor de pe coastele repezi din zonele colinare. fiind cunoscut faptul că molidişurile constituie principalul regulator al formării debitelor de apă ale râurilor. Interceptarea apei pluviale nu se realizează în totalitate la suprafaţa solului. de asemenea. pădurea a îndeplinit şi îndeplineşte o serie de funcţii. Topoclima pădurii se diferenţiază prin moderarea extremelor de temperatură. mai cu seamă cele tropicale. în acest sens. În cel din urmă caz. datorită evapotranspiraţiei scăzute (ca o adaptare la regimul hidric deficitar) nu se resimte efectul de „răcoare”. Efectul „purificator” se manifestă pentru un spectru mai larg al poluanţilor atmosferici – pulberi sedimentabile. 33 . dar şi pentru culturile agricole. cât şi de factorii staţionari. plante erbacee) angajate în procesul fotosintezei. o parte din apă este reţinută de frunziş. circuitelor apei. Acesta este determinat de influenţa exercitată asupra radiaţiei solare. adevărata dimensiune a acestui efect este apreciată. de unde se evaporă cu uşurinţă. reţinerea apei în profilul de sol. cu atât mai mult cu cât litiera cedează lent apa. arbuşti. Subcarpaţii Sudici. 1 450 m3 de apă (echivalentul a 145 mm de precipitaţii). pe o distanţă de 500-1 000 m. că un hectar de pădure poate reţine. Îmbunătăţirea calităţii apei Este rezultatul îmbogăţirii acesteia în ioni de hidrocarbonat. Aceste influenţe favorabile se resimt nu numai în interior. mai nou. multe vitale.

acoperite de pământ aluvionar şi resturi organice.În aceeaşi ordine de idei trebuie menţionat faptul că vegetaţia forestieră. În acest context. ştiucă. contribuie la modificări substanţiale ale biotopurilor cu o periodicitate mai mult sau mai puţin constantă. transformându-se în adevărate colonii de păsări pentru speciile: ţigănuş. cu timpul. cosor. c) Terenurile mlăştinoase Servesc în timpul viiturilor la reproducerea peştilor de baltă. prin fluctuaţiile sale. ca şi cele mlăştinoase. rămâne. atâta timp cât uscăciunea nu este excesivă. la o formaţiune specifică şi anume zonele de plaur. Practic. somn. Diversitatea mare a condiţiilor de mediu. somn. legat intim de natură. săgeata apei. Consumatorii micro. cosac. el prezintă asociaţii de organisme constituindu-se într-un adevărat ecosistem care şi-a „creat” suportul ecologic. asigurată de mecanismul complex de autoreglare a ecosistemului forestier.). mai cunoscute fiind cele de popândaci. de a reface forţele. brădiş. sunt importante pentru reproducerea faunei piscicole (mai ales a ciprinidelor). e) Grindurile 34 . Diversitatea biologică cea mai ridicată se înregistrează în pădure. Deşi este format din stuf. deşi depinde în mare măsură de o serie de facilităţi ale vieţii urbane. Din perspectivă istorică însă. Sulina şi Sf. protecţia poate fi înţeleasă şi în sensul îngreunării atacurilor cotropitorilor. inariţă. 51. unii autori (Muja. săgeata apei. Fitoplanctonul reprezintă clasa producătorilor. a căror limită spre uscat o constituie o centură de papură şi rogozuri. stuf etc. Regiunile întinse de stufărişuri.şi macroscopici sunt mai mult sau mai puţin. măcrişul-de-apă etc. pipirigul. Terenurile inundabile Se acoperă cu apă în timpul viiturilor. alcătuite din specii de rogoz prin acumularea şi turbificarea materialului organic mort. dau naştere. pentru cunoaşterea legităţilor care coordonează procesele din natură. 1994) consideră acest rol o funcţie socială. respectiv tufe de sălcii în care predomină zălogul sau salcia cenuşie.dependente de regimul hidrologic al Dunării care. Aceste terenuri. ştiucă. cu frunze plutitoare (nuferi) sau plutitoare (lintiţă. Tot aici se întâlnesc zăloagele. babuşcă). ciuma apei). vânat etc. fiind invers proporţională cu acestea. Consumatorii sunt bine reprezentaţi de peşti din familia Cyprinidelor (crap. Functia recreativă reprezintă însuşirea pădurii de a proteja şi fortifica sănătatea. perdelele forestiere plantate de-a lungul drumurilor au un rol important pentru combaterea poluării sonore. pădurea apare mai degrabă ca un important furnizor de materii prime şi alimente (material lemnos. de a asigura un nivel superior al stării psihice umane. larve. Importanţa lor este dată de condiţiile prielnice pe care le asigură pentru cuibărit. în timp ce un zooplancton variat şi numeroase specii de vertebrate (crap. prin mediul ambiant deosebit de favorabil pe care îl creează. şalău. otrăţel) şi în marginile mlăştinoase (ciulini. aflate şi ele într-o permanentă interacţiune unele cu altele. în care numeroase populaţii trăiesc într-o stabilitate relativă. Prin urmare. insectele se asociază tulpinilor plantelor sau populează zona bentală. De aici decurge şi rolul pădurii pentru cercetarea ştiinţifică. sturioni) compun clasa consumatorilor. formează cel mai întins biotop al deltei actuale. pentru identificarea posibilităţilor de protecţie ale unor specii aflate pe cale de dispariţie. la acest orizont de timp. Cu toate acestea. iar pe durata apelor mici sunt uscate. moluştele. în rândul funcţiilor pădurii. În afara acestora. Multe terenuri mlăştinoase sunt acoperite cu stufărişuri permanente. comuni cu cei din ecosistemele acvatice descrise anterior. Funcţiile de protecţie sunt importante în actualul context economico-social în care exploatarea intensivă a condus la manifestarea consecinţelor deosebit de grave ale diminuării suprafeţelor acoperite de pădure. ecosistem în stare de climax.Delta Dunarii Reprezintă o asociere complexă de ecosisteme interconectate. Gheorghe). limba broaştei. Apropierea de mlaştini a unora permite extinderea biocenozelor acestora. stânjeneii. b) Apele stagnante Permit dezvoltarea macrofitelor sub suprafaţa apei (broscariţă. stârc galben. Funcţia de recreare Ocupă. un loc aparte prin influenţa directă asupra activităţii şi sănătăţii umane. fructe. astfel încât să permită supravieţuirea speciei în condiţiile alternanţei dintre uscat şi apă. De asemenea. culminând cu pădurile tropicale. egretă mică etc.). ca orice fiinţă vie. întrepătrunderea şi suprapunerea acestora nu permit o delimitare strictă a ecosistemelor. fiind intercalate între bălţile permanente şi terenurile inundabile.9 Protecţia fondului genetic Decurge din însăşi existenţa pădurii. se individualizează următoarele categorii: a) Apele curgătoare Sunt reprezentat de cele trei braţe ale Dunării (Chilia. în special pădurea de răşinoase. peştişoară. iar pe cele cu substrat nisipos s-au format asociaţii vegetale caracteristice. pădurea devine un refugiu pentru citadinul modern care. şalău. Prin influenţa exercitată asupra climatului şi calităţii aerului pădurea permite realizarea unui cadru ambiental optim pentru sănătatea umană. diminuează intensitatea sunetului cu până la 10 decibeli. capacitatea de muncă a oamenilor. cormoran pitic. precum şi de biban. Printre plantele însoţitoare se numără papura. stârc-de-noapte. canale şi gârle. Prezenţa lor depinde de durata şi intensitatea inundaţiilor de primăvară. rogozul. Adăugând la aceasta efectul asupra psihicului uman. mai ales cele cu substrat nisipos.

afectând planeta Pământ. lup (mai ales iarna). dracilă. furajelor concentrate. 52. reprezentată de o suprafaţă delimitată administrativ. cât şi a celor animale. atât a speciilor vegetale. Structura spaţială este determinată de om pe baza necesităţilor de producţie. în timp. Acestea permit obţinerea de producţii ridicate în sisteme intensive de cultivare a plantelor şi de creştere a animalelor pentru satisfacerea necesităţilor de hrană a unei populaţii în continuă creştere. Unitatea elementară în ecosistemele agricole este considerată sola (parcela). Pentru a împiedica această tendinţă. important prin funcţiile sale de filtru biologic. astfel încât densitatea a putut ajunge până la 50 loc/km2. în zonele temperate. refăceau rezerva de elemente nutritive a solului. Ecosistemele agricole au tendinţa de a evolua spre starea de climax – maximă ordine structurală şi funcţională posibilă într-un ecosistem dat prin reţeaua sa de interacţiune. Ierarhic superior solei este asolamentul în care se încadrează sola prin rotaţie. Ulterior. La un moment dat. iederă. pesticidelor etc. sitarul de pădure. Ulterior. nisipurilor umede. f) Zona mării Este reprezentată de mediul marin în care se simte influenţa apelor Dunării. Acesta reprezintă momentul desprinderii omului de sub incidenţa ciclurilor naturale şi dobândirea unei autonomii limitate faţă de ecosisteme. caracteristici sunt şoarecii cu botul ascuţit. uşor accesibili pentru plante (de exemplu. prin dejecţiile lor. „Site Ramsar” şi componentă a Patrimoniului Natural Mondial (UNESCO). Cu toate acestea. selectarea speciilor şi a soiurilor au făcut posibilă creşterea populaţiei umane prin asigurarea cu hrană. unde scăderea fertilităţii solului se produce mai lent. păduri cu aspect luxuriant. aceste modificări sau generalizat. în anii favorabili. comasate pe un spaţiu relativ mic. măceş. baza trofică uniformă asigurând aceleaşi caractere nivelurilor trofice superioare. irigaţiilor. dar în acelaşi timp relevantă. se creează condiţii relativ uniforme de sol. Caraorman) care concentrează o diversitate ecologică ridicată. fapt pentru care s-au folosit mijloace chimice în combaterea lor. diferite specii de păsări. se lasă terenul să se „odihnească” sub formă de pârloagă (terenul nu se mai cultiva). În evoluţia ecosistemelor agricole se individualizează mai multe etape. Se acumulează astfel compuşi minerali solubili. mistreţ. În încercarea de a reda o imagine cât mai sintetică. mecanizării lucrărilor. Astfel. Pădurile Letea şi Caraorman sunt fitocenoze foarte interesante şi rare în flora Europei şi arată. mur. cu funcţionalitate proprie. pentru extinderea terenurilor de păşunat. formarea ecosistemelor agricole s-a realizat prin defrişări sau incendieri ale pădurilor. pe care omul înfiinţează biocenoza. alimentând bancurile de scoici. arbuştii (cătină albă. vipera. capabil de autoreglare şi caracterizat de stabilitate. pe mai multe nivele ierarhice. care-şi vor petrece aici mare parte din viaţă. în condiţii economice şi sociale tot mai avantajoase. într-o arhitectură specifică. alelopatic. Gradul de omogenitate este ridicat. când s-a trecut la agricultura tradiţională şi industrială. delimitările fiind stabilite printro planificare în cadrul unui management care integrează componentele ecologice şi economice. Dintre consumatori. deşi anual îşi modifică poziţia relativă. iepurii şi coropişniţele. Datorită surplusului de energie oferit de agricultură. a îngrăşămintelor chimice. având o salinitate variabilă. creată şi controlată de om în vederea obţinerii unei producţii ridicate şi de calitate superioară. pe arealul asolamentului. Structură şi funcţii Ecosistemul agricol constituie o unitate funcţională a biosferei. călin). Sistemele de agricultură au evoluat. şarpele de apă. se produce o continuă ploaie de organisme moarte spre fundul platformei continentale. Astfel. cultivarea terenului devine continuă. corn. subarbuşti. Pe acest teren se instalau buruienile şi erau folosite ca păşuni. Delta Dunării constituie un ansamblu complex de ecosisteme. loc de reproducere a numeroase specii de peşti. Agricultura zilelor noastre se realizează pe baze ştiinţifice prin utilizarea soiurilor şi raselor ameliorate genetic. vulturul codalb. spurcaciul. Unităţile administrative care agregă mai multe asolamente 35 . Toate acestea au constituit fundamentul transformării întregului complex de ecosisteme într-o arie protejată recunoscută internaţional prin categoriile de „Rezervaţie a Biosferei”. este necesar un consum de energie ridicat din partea oamenilor (lucrări de întreţinere a culturilor). Perfecţionarea tehnologică şi introducerea uneltelor cu mii de ani în urmă. întrucât componentele biocenozei sunt constante. iar sezonul rece face inaccesibile majoritatea posibilelor surse de hrană. cu efecte poluante şi asupra celorlalte specii. alături de numeroasele specii de sălcii ( Salix) şi plopi (Populus). liane (curpen. animalele. al cărei element edificator este planta de cultură. s-au făcut numeroase „simplificări”. biocenoza dintr-un asolament este suma biocenozelor din solele componente. respectiv de conservare a biodiversităţii. în primul rând relaţiile trofice şi cele de tip biochimic. ceea ce dă naştere oikumenei Treptat. fertilizarea fiind realizată prin utilizarea resturilor de plante şi a dejecţiilor de animale care asigurau regenerarea humusului. se trece la o nouă agricultură care se bazează pe un tip aparte de ecosistem. În regiunile mai depărtate de litoral. lemn câinesc. iniţial. cu precădere. Într-o primă fază. volbură mare) şi plante parazite (vâsc) edifică. hrana preferată a morunului şi nisetrului. În stufării şi tufărişurile dinspre mare.Constituie suportul ecologic al pădurilor de sălcii şi plopi (Letea. marginii bălţilor şi lacurilor. hamei. cătină roşie. viţă sălbatică. se pot dezvolta lăcustele migratoare. bufniţa mare. Ecosistemul agricol Impactul agriculturii primitive asupra biosferei nu a produs dezechilibre decât în unele părţi ale Globului. deosebit de dăunătoare pentru culturile agricole. de dimensiuni relativ mici şi având condiţii uniforme. nitraţi). pădurilor. sânger. o variaţie multiplă a diverselor fenotipuri de plante caracteristice stepelor aride. Ca metodă de întreţinere. omul îşi restructurează şi mediul de viaţă. staţiune temporară a unor păsări. Această zonă este populată cu puieţi din familia sturionilor. folosirea animalelor în activităţile agricole. în care se menţin relaţiile caracteristice dintre specii.

fiind vulnerabilă la accidentele climatice. arături de mare adâncime (desfundări). mai puţin stabilă. Interacţiunea acestor sisteme manifestată prin procese biologice de ambianţă fizico-climatică şi socio-economice desemnează ecosistemul agricol drept un sistemic bioeconomic. uniformitatea accentuându-se în cazul monoculturii. tratamente fitosanitare. ecosistemele agricole fiind vulnerabile la variaţii relativ mici ale factorilor ecologici. implicit. Însuşirile sistemelor biologice se transmit şi ecosistemelor agricole. de producţie a substanţei organice). eliminarea periodică a unei proporţii importante de biomasă. Se poate realiza şi o asociere cu sectorul zootehnic. cât şi omul care aplică măsuri chimice sau mecanice pentru evitarea îmburuienării sau stabileşte epoca de semănat astfel încât plantele de cultură să acopere prin frunze solul înainte de răsărirea buruienilor. ecosistemul agricol integrează 4 subsisteme: biocenoza agricolă.). irigaţii. Integralitatea din ecosistemele agricole este mult afectată pentru că biocenozele au fost simplificate. Efectul direct este cel de diminuare a stabilităţii. mijloace de susţinere etc.pot fi considerate un nivel superior de integrare. Biocenoza agricolă Este formată din plantele de cultură. menţinerea într-un stadiu tânăr (în care sunt predominante procesele de fixare a energiei. tăieri. fiecare din aceste acţiuni având repercusiuni asupra favorabilităţii momentane a solului pentru o specie dată şi influenţând tipul şi intensitatea noilor intervenţii. prin viteza de creştere. cât şi ca rezultat al intervenţiei antropice.). deoarece pe solă se cultivă. menţinerea unui anumit nivel al populaţiilor de insecte defoliatoare nu se realizează prin activitatea consumatorilor de gradul al II-lea. creându-se o independenţă relativă faţă de restricţiile ecologice specifice ecosistemelor naturale. subsistemul agrofitotehnic şi subsistemul socio-economic Biotopul agricol Este definit prin factorii climatici. tipul de îngrăşăminte folosite. este necesară aplicarea lucrărilor specifice (tăieri. cretizare etc. cât şi la consumatori.). La plantele din ecosistemele agricole se menţin programe specifice (de exemplu. Echilibrul dinamic. fiind astfel edificate circuite complete ale substanţei şi energiei. Pentru a evita dezechilibrul generat de competiţia dintre plantele de cultură şi buruieni intervin atât plantele. ecosistemul agricol reprezintă o unitate funcţională creată de om pentru a controla procesele de producţie de biomasă.urmărindu-se creşterea recoltei. rezultat din uniformitatea ridicată a biocenozei şi biotopului. fertilizare etc. Este o biocenoză simplă. buruieni etc. împreună cu toate organismele vii existente în spaţiul de cultură (microorganisme. Transformările realizate de om la nivelul componentelor sistemului induce însă manifestări deosebite ale acestor însuşiri. Subsistemul socio-economic Reprezintă totalitatea mijloacelor de mecanizare şi a materialelor de producţie (îngrăşăminte. atât la plantele de superioare. amendamente pentru corectarea reacţiei solului. În plan funcţional. ecosistemul agricol se individualizează prin: productivitate biologică ridicată. Eterogenitatea. rotaţia culturilor modifică însuşirile solului. determinate de preluarea activităţii nişelor ecologice neocupate de către acţiuni consumatoare de energie. conform caracterului istoric. Numărul redus al conexiunilor interne. recoltare. Aceste măsuri vizează sporirea biomasei utile (recolta plantei de cultură). sisteme de susţinere. Pentru a îmbunătăţi aceste condiţii şi pentru a le adapta la cerinţele speciei de cultură se modifică uneori cel natural prin terasări. uniformitatea biocenozei şi. rămânând multe nişe ecologice neocupate. praşile. de regulă. dăunători.) Programul. în timp ce altele sunt modificate în favoarea omului. praşile. Astfel. irigaţii etc. răsucitul frunzelor în timpul arşiţei de vară). randament fotosintetic ridicat prin creşterea indicelui suprafeţei foliare (raportul dintre suprafaţa foliară şi suprafaţa de teren cultivată). nu realizarea unui echilibru între diferitele populaţii. Este mult mai redusă. suprafaţă foliară. În ansamblu. folosirea soiurilor rezistente etc. dar mai ales dezechilibre generate de lipsa mecanismelor de autoreglare a efectivelor populaţiilor. a biomasei produse. Lucrările mecanice. biotopul. În acest context. ci prin tratamente cu insecticide. edafici şi orografici care induc o anumită intensitate a proceselor fiziologice.) introduse în ecosistem pentru menţinerea echilibrului acestuia. determină rolul preponderent al omului în realizarea acestei însuşiri esenţiale pentru menţinerea ecosistemului 36 . îngrăşăminte chimice etc. consumuri energetice ridicate. prezenţa de substanţe chimice de sinteză mai mult sau mai puţin biodegradabile (pesticide. pesticide. Autoreglarea se realizează atât prin acţiunea plantelor cultivate. Subsistemul agrofitotehnic Cuprinde lucrările prin intermediul cărora omul îşi exercită controlul permanent în ecosistem: tratamente. în care controlul structural şi funcţional se realizează prin management agricol. Rolul lor în funcţionarea ecosistemului este preluat de activitatea omului (de exemplu. macroelemente) în ciclurile biogeochimice. accelerarea vitezei de circulaţie a elementelor chimice (în special. o singură specie.

din punct de vedere calitativ. în care unii oameni mănâncă prea mult. râuri) şi subterane. fâneţe). Importanţa irigaţiilor este susţinută de câteva date statistice relevante. norma de teren arabil se va reduce la mai puţin de jumătate. în special de proteine animale (de exemplu. fertilitatea solurilor.). cum este şi nevoia alimentară. face obligatorie şi utilizarea acestora în alimentaţie. pH. degradarea chimică şi antropizarea (utilizarea terenului în alte scopuri decât cel agricol – urbanizare. Fertilitatea solurilor condiţionează direct productivitatea ecosistemelor agricole fiind dependentă de numeroşi factori (aprovizionarea cu elemente nutritive. ca spaţiu propriu-zis de hrană.Securitatea alimentara si problemele globale Consumul de alimente asigură între 1 764-3 535 kcal/zi/locuitor.53. Pentru menţinerea potenţialului productiv pe termen lung este necesară o gestionare atentă prin stabilirea 37 . ca şi cei subnutriţi şi subponderali se confruntă cu probleme medicale similare. Ambele surse pot deveni limitative pentru practicarea agriculturii. În prezent. sub suprafaţa pe care o reprezintă în prezent în China. cu produse vegetale şi animale. speranţă de viaţă redusă şi productivitate diminuată.12 Din suprafaţa uscatului de 14.1 miliarde hectare. Astfel. La nivel mondial. la care se adaugă ecosistemele parţial amenajate. în medie. Prima categorie furnizează. Asigurarea necesarului de hrană pentru populaţie reprezintă una din variabilele cheie ale ecuaţiei populaţie în creştere . persistă încă deficienţe în satisfacerea nevoilor elementare. fără proteine animale şi fără grăsimi. încă direct. de aproximativ 3% pe an. Aceasta a permis crearea unor surplusuri imense de hrană cu implicaţii profunde în organizarea. Prezenţa în alimentaţie a unor aminoacizi esenţiali. în parte prelucrate industrial. suprafaţa agricolă este de 4. Apele folosite pentru irigaţii pot proveni din două categorii de surse: de suprafaţă (lacuri. Cum păsările şi ovinele consumă seminţe (furaje concentrate) înseamnă că acestea sunt în competiţie cu omul. Luând în considerare şi posibilitatea modificării suprafeţei în sensul creşterii. o parte însemnată a pânzelor freatice importante sunt supraexploatate. tehnologiile agricole şi materialul biologic. Rezultă faptul că cea mai mare parte din creşterea viitoare a ofertei mondiale de hrană trebuie să provină de pe terenurile cultivabile. unde se manifestă o tendinţă inversă. şi în funcţie de provenienţa alimentelor şi calitatea lor: la o dietă austeră. există numeroşi factori naturali şi antropici care diminuează suprafaţa productivă: eroziunea solului. Ambele categorii suferă de malnutriţie. care se găsesc numai în produsele de origine animală. consumând furaje grosiere. ecosistemele marine. o raţie alimentară de circa 3 501 kcal/zi. Variabilele care caracterizează această componentă sunt: suprafaţa disponibilă de a fi cultivată (terenuri agricole – arabil. Pomparea apei din surse subterane este singura soluţie de menţinere a ecosistemelor agricole în zonele unde densitatea reţelei hidrografice este redusă – majoritatea zonelor aride. aceasta se obţine din circa şapte calorii primare. în timp ce bovinele (exceptând cele îngrăşate în complexe specializate). aceasta reprezintă doar 10% din total. nu creează această situaţie. cu rol productiv (de exemplu. păşuni. o raţie alimentară normală trebuie să includă şi furaje concentrate. în prezent. o reprezintă continentul african. în timp ce indicii producţiei alimentare s-au situat sub 2% pe an. adică 28%. este echivalentă cu 13 755 kcal primare. din care 1 709 kcal provin din produse animaliere. indicele producţiei alimentare l-a devansat pe cel al creşterii populaţiei. Deşi societatea modernă a condus la o diversificare şi la o amplificare fără precedent a nevoilor umane.13 hectare.Trăim.1 miliarde în 2000) rezultă un spaţiu de hrană de 0. Este o ironie faptul că cei care sunt „suprahrăniţi” şi supraponderali.26 hectare/locuitor. resursele de apă pentru irigaţii. proprietăţi aerohidrice etc. acvaculturile).Acestea pot fi luate din produsele vegetale şi animale consumate. Ca o excepţie. cantităţi însemnate.8 miliarde hectare. aria minimă este de 0. Raportând terenul productiv la numărul de locuitori (6. din ecosistemele agricole.09 ha. iar. oceanice. Debitul apelor de suprafaţă depinde de regimul climatic şi de gradul de împădurire al bazinelor hidrografice. reprezentând spaţiul de hrană. trebuie menţionat faptul că aceasta nu are întotdeauna efecte pozitive. la nivel zonal. extrăgându-se un volum mai mare de apă decât cel care se reîntoarce prin infiltrare. ierarhizarea şi dezvoltarea societăţii. Ţinând seama de dublarea populaţiei în perspectiva anului 2100. Spaţiul de hrană variază. turism etc. Oferta alimentară a omenirii se bazează pe două componente fundamentale: ecosistemele naturale şi ecosistemele agricole. aria minimă este de 0. ale apelor interioare). industrializare.resurse limitate. Această valoare acoperă însă diferenţieri mari între continente şi ţări. pe durata mai multor decenii indicele de creştere a populaţiei a fost. O calorie stocată în biomasa consumatorilor (erbivorelor) este rezultată din mai multe calorii stocate de producători (plantele verzi).8 persoane la un hectar. într-o lume divizată sub aspect nutriţional. în condiţiile în care suprafeţele actuale se vor menţine constante.62 ha. respectiv de modificare a biotopului.) Resursele de apă pentru irigaţii Folosirea irigaţiilor a însemnat una din primele acţiuni de control a factorilor ecologici de către om. Totuşi. Mai mult. dar creşterea intensităţii exploatării înseamnă depăşirea capacităţii de refacere a biomasei prin mecanismele naturale. încărcarea apelor cu poluanţi sau mineralizarea ridicată sunt principalii factori care determină disponibilitatea pentru irigaţii. deşertificarea. iar alţii prea puţin. Astfel. În acest caz. altfel spus 3. în timp ce la o dietă bogată. efectele asupra sănătăţii fiind asemănătoare – sensibilitate mai mare la îmbolnăviri. Dacă luăm în calcul numai suprafaţa arabilă. adică la 0. printre altele. bazată pe alimente de provenienţă vegetală.

unde se declanşează dezechilibre ecologice. precum şi pe unii consumatori. Acest termen generic se aplică organismelor cărora li s-au transferat gene de la o altă specie. manioc etc. instituite de-a lungul unor îndelungate perioade de evoluţie şi înlocuirea lor cu biocenoze mai simple. restrângerii speciilor cultivate şi. orez. bazate în special pe utilizarea energiei fosile. nesaturat al ecosistemului agricol. pe de altă parte. controlate de om. este exportată în afara ecosistemelor şi consumată pe arii restrânse. deşi utilizarea îngrăşămintelor chimice a permis triplarea recoltei agricole la nivel mondial după 1950. 54. porumb. înlăturând prin agrotehnică producătorii de biomasă neutilizabilă în dieta proprie sau a animalelor domestice. 9-2). Omul menţine în permanenţă caracterul juvenil. pe de o parte. să fie îndepărtate din agroecosisteme nu numai anumite elemente. Principalul avantaj care a promovat OMG-urile îl reprezintă posibilitatea de a obţine într-un timp incomparabil mai scurt calităţile dorite pentru o specie. În acelaşi timp. Simplificarea este dublată de o uniformizare permanentă a întregului sistem agricol mondial datorită. şansele noilor generaţii etc. ele fiind cunoscute şi sub denumirea de organisme transgenice. Pe de altă parte. Ele se întindeau pe suprafeţe restrânse.raţiilor de îngrăşăminte corelată cu cerinţele fiecărei specii cultivate. Perfecţionarea agrotehnicii. printr-o eliminare a soiurilor şi raselor cu productivitate nesatisfăcătoare. pe seama cultivării a 30 de specii de plante (grâu. sub acţiunea apei. respectiv pentru a spori eficienţa utilizării resurselor de energie şi de substanţă. Caracterul nesaturat al agrobiocenozei reduce la valori extrem de mici funcţia antierozională manifestată de biocenozele naturale. ameliorarea speciilor constituie unul din factorii motori care au permis valorificarea din ce în ce mai eficientă a biotopului agricol. dar şi pentru extinderea spaţiului de hrană. Folosirea OMG in productia de alimente O directie inovatoare si controversatã în acelasi timp o reprezintã folosirea organismelor modificate genetic (OMG) (tabelul nr. dar şi cu ritmul de diminuare a rezervei organice reprezentate de humus. Primele agroecosisteme păstrau. controlate fiind de factorul antropic. potenţialul de producţie şi însuşirile de rezistenţă ale soiurilor/raselor constituie cheia de boltă pentru asigurarea continuităţii recoltelor. singura legătură cu ecosistemele naturale învecinate sau precedente agroecosistemelor se realizează prin populaţiile de fitofagi sau alţi dăunători care nu pot fi distruşi sub o anumită limită. reprezentând resursele alimentare pentru om şi animalele domestice. încadrându-se în ansamblul natural. recoltele se ridică la maximum posibil în condiţiile unui aport optim de materie. randamentele fotosintetice şi ale asimilării fiind îmbunătăţite comparativ cu cele din natură. o evoluţie similară nu mai este posibilă. Crearea ecosistemelor agricole echivalează cu înlăturarea de pe o anumită suprafaţă a biocenozelor naturale. Intervenţia asupra materialului biologic este un caz tipic de gestionare informaţională. Argumentaţia ostilă utilizării OMG-urilor pleacă de la considerente cum sunt: riscul potenţial pe care îl comportă în relaţia directă cu sănătatea. Aproape întreaga cantitate de resurse alimentare mondiale era realizată. fără să prejudicieze structura iniţială a acestui ansamblu. sunt dependente de om. energie şi informaţie. un număr apreciabil de populaţii biologice din ecosistemele naturale pe care le înlocuiau. păsări). Materialul biologic În ecosistemele agricole. ele s-au lărgit prin amenajări artificiale ale acestor biotopuri. cu siguranţă. fapt ce face ca. mergând până la dezechilibrarea completă a agroecosistemului. cartof. la care se adaugă aceea de a „manipula” însuşirile favorabile dincolo de barierele genetice interspecifice. prin aplicarea rezultatelor cercetării ştiinţifice explică randamentul sporit în conversia energiei solare. El determină acumularea de cantităţi semnificative de biomasă vegetală pe care o utilizează pentru nevoile sale. Mărimea biomasei este mai mare decât canitatea obţinută din ecosistemele naturale. bovine. Tehnologiile agricole Prin abordarea sistemică a agriculturii contemporane şi prin crearea de complexe agricole. Fenomenul se corelează direct cu reducerea corespunzătoare a productivităţii. Această restricţionare rezultă din randamentul scăzut de valorificare care conduce la eliminarea excesului în apele subterane şi ecosistemele marine. fãrã a exista o legãturã filogeneticã. Omul modifică informaţia genetică pentru a obţine manifestări fenotipice favorabile. chiar în cadrul acestora. ele fiind cunoscute si sub denumirea de organism 38 . batate. la nivelul anului 1980. impactul indirect asupra ecosistemelor. Dispunerea lor spaţială era condiţionată de extinderea spaţială a biotopurilor naturale favorabile plantelor de cultură. Acest termen generic se aplicã organismelor cãrora li s-au transferat gene de la o altã specie. care asigură refacerea fertilităţii solului. Cu timpul. Cea mai mare parte a acestei biomase. O direcţie inovatoare şi controversată în acelaşi timp o reprezintă folosirea organismelor modificate genetic (OMG. În continuare. omul duce la extrem simplificarea reţelei trofice. tehnologiile moderne au la baza consumuri energetice ridicate. fără a exista o legătură filogenetică. Ciclurile biogeochimice din agroecosisteme. Brown (2001) atrage atenţia asupra faptului că. dirijând întreaga activitatea productivă în vederea satisfacerii nevoilor proprii.) şi a creşterii a 7 specii de animale (porci. ci chiar cantităţi apreciabile de sol.

mai ales în organismele rezistente. arderea combustibililor etc. ca agent antidetonant). cu care se asociazã frecvent. astfel cã speciile putin tolerante îsi scad efectivele sau chiar dispar. Principalul avantaj care a promovat OMG-urile îl reprezintã posibilitatea de a obtine într-un timp incomparabil mai scurt calitãtile dorite pentru o specie. . la care se adaugã aceea de a „manipula” însusirile favorabile dincolo de barierele genetice interspecifice. si asupra sãnãtãtii umane. productia si utilizarea unor compusi organici de sintezã. adicã substante care pot fi descompuse de microorganismele din apã în conditii de aerobiozã (în prezenta oxigenului) sau anaerobiozã (absenta oxigenului). sunt cadmiul. cu mare putere de volatilizare. . iar abundenta de “hranã” favorizeazã dezvoltarea 39 . în ecosistem mentinându-se numai formele de viatã anaerobe (în general. Este toxic prin capacitatea sa de a bloca hemoglobina si astfel oxigenarea organismului. metalele grele (Cd.dioxidul de sulf (SO2) – rezultã din procese de ardere. de asemenea.) pânã la simpla deplasare a pietonilor. Impactul de mediu este similar cu cel al SO2.O. . neutralizarea lor fiind de naturã chimicã sau fizicã. zincul etc. dar în acest caz sporeste toxicitatea altor poluanti atmosferici (în special a dioxidului de sulf). Are impact asupra vegetatiei.pulberile pot fi sedimentabile (praf) sau în suspensie (funingine. trophos – hranã). Ti s.) sau neutre. în interactiune cu alti poluanti. si implicit omul. “pompat” în atmosferã de efortul omului de a-si procura energia prin arderea combustibililor. Astfel de substante au în general toxicitate ridicatã. Plumbul actioneazã cu precãdere asupra sistemului nervos reducând capacitatea de concentrare. Principalul effect ecologic nu se datoreazã toxicitãtii sale ci este rezultatul acumulãrii lui în atmosferã. Alte metale grele. autovehiculelor etc. . Poluarea organicã este consideratã cea pe care o determinã deversarea de substante organice fermentescibile. fum) si rezultã din cele mai variate activitãti. la concentratii relativ mici distrugând organismele vii si o persistentã îndelungatã. . stocarea hidrocarburilor. afectând cu precãdere cãile respiratorii.a. prin combustia benzinei cu plumb (a cãrei cifrã octanicã este îmbunãtãtitã prin adãugarea tetraetilului de plumb. petrol greu). Un alt aspect important în acest caz îl reprezintã substantele care nu “ucid” imediat dar care. si asupra sintezei de hemoglobinã.Poluanti atmosferici si efectele lor Prin efecte si cantitate cei mai periculosi poluanti atmosferici sunt considerati: . Hg etc. Poluarea chimicã sau toxicã.. Acumularea poate genera “ploi acide” si. . componentã naturalã a aerului este. Pb. În aceastã categorie sunt cuprinse substantele organoclorurate. bacterii). în special a celor neferoase. în cele de incinerare a deseurilor menajere si.oxizii de azot (NOx) – provin în proportie de 70% din transporturile auto. siderurgie. putând induce diferite tipuri de cancer. în acelasi timp. Zn. este determinatã de deversarea de substante organice în general de sintezã (inexistente în naturã) si anorganice în stare solvitã (dizolvate). Efectul toxic apare datoritã imposibilitãtii “utilizãrii” acestor compusi. organomercurice (folosite ca insecticide). respectiv azot si fosfor. fizicã.compusii organici volatili (C.V. îndeosebi când deversãrile se fac în ape stagnante. se pot acumula. Cd. de la industrie (producerea cimentului. poluarea apei poate îmbrãca mai multe forme: organicã. chimicã. se poate ajunge la eliminarea totalã a oxigenului. biologicã. Cumularea lui în organism este cunoscutã sub denumirea de saturnism. s-au adaptat. în special a combustibililor fosili cu un continut ridicat de sulf (cãrbuni inferiori.. Poluarea aerului nu este altceva decât acumularea componentelor astfel încât sunt depãsiti parametrii fizici sau chimici la care majoritatea formelor de viatã. sansele noilor generatii etc. 56. În cazuri grave.). În functie de natura lor chimicã pot fi toxice (dacã sunt încãrcate cu Pb. impactul indirect asupra ecosistemelor. fãrã participarea microorganismelor.) – provin din arderea incompletã a combustibililor lichizi. mai ales la copii. pãtrunzând cu usurintã în plante datoritã similitudinii cu molecule de dioxid de carbon. Este un oxidant foarte puternic (folosit si în epurarea avansatã a apei) care distruge rapid tesuturile vii. respectiv de la reducerea emisiilor. ceatã toxicã. putând transfera poluantii în ecosistemele terestre sau chiar omului. Hg. mercurul.fortificat consumatori Argumentatia ostilã utilizãrii OMG-urilor pleacã de la considerente cum sunt: riscul potential pe care îl comportã în relatia directã cu sãnãtatea. Principalul impact ecologic îl constituie scãderea concentratiei de oxigen dizolvat. .monoxidul de carbon (CO) rezultã din arderile incomplete în motoarele autovehiculelor (mai ales cele care folosesc benzinã) si a combustibililor fosili. Sunt toxici în sine pentru organismul uman. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de eutrofizare (euris – larg. Cu. iar diminuarea efectului va trebui sã porneascã de la sursele de poluare. 55.dioxidul de carbon (CO2).transgenice. O formã particularã a acestui tip de poluare este cea rezultatã în urma cresterii concentratiei de substante nutritive.ozonul – se formeazã prin mecanism fotochimic în prezenta gazelor de esapament.metale grele – sunt eliminate în procesele industriale de prelucrare a metalelor. Tipuri de poluare a apelor În functie de predominanta unui anumit tip de poluant si de natura proceselor pe care le declanseazã. sau prin interactiunea cu ceilalti poluanti atmosferici. cu efecte nocive asupra sãnãtãtii omului.

. • factori tehnologici. În primul caz.Masuri de control al transportului in centrele urbane .controlul riguros al vehiculelor si intretinerea regulate a acestora asigura respectarea normelor de emisie de poluanti si aduc astfel un aport important la eforturile de diminuare a poluarii 58. Acesteareprezintă. dincolo de această perspectivă globală. dupã moarte. de agrement. care devin.controlul tehnic si intretinerea automobilelor. care în functie de dimensiunea lor rãmân în suspensie sau se sedimenteazã. prin care parcurg etapele dintre infectii. . rata de creştere anuală şi timpul de dublare în ani. Impactul ecologic este agravat de toxicitatea substantelor care sunt prezente în aceste particule. de industrie alimentarã. Automobilele particulare nu puteau trece dintr-un sector in altul.zile fara automobile.. stabilizarea efectivelor nu se va produce înainte de jumătatea secolului 21.). servicii de inchiriere. sunt foarte diferite în funcţie de regiunile considerate 59.salariatii lucreaza acasapastrand legatura cu biroul prin telefon si computer . Următoarea dublare. astfel fiind imbunatatite serviciile de tranzit iar numarul accidentelor a scazut . Poluarea biologicã se apreciazã mai ales în raport cu utilizãrile menajere (apã potabilã). • factori economici – evoluţia cererii. iar pe de altã parte intensificãrii activitãtii microorganismelor aerobe. implicit. Germania. Variabilele presiunii antropuce asupra resurselor naturale-factorul demographic În ecuaţia resurselor pot fi identificate numeroase variabile care influenţează nivelul presiunii exercitate de umanitate asupra fondului de resurse din mediu.este cea mai raspandita forma de transport din lume iar autoritatile incearca sa incurajeze folosirea ei. Tari ca Olanda. În 1930 s-a atins pragul de 2 miliarde. printre care menţionăm: • factori de ordin demografic (numărul de locuitori.in unele orase intr-o zi este interzise circulatia pentru automobilele cu numar de inregistrare fara sot iar in ziua urmatoare sunt interzise cele nu numere cu sot. zootehnice.Impactul antropic prin supra exploatarea resurselor-solul 40 .restrictiile de acces – in 1977 in Buenos Aires a fost interzisa circulatia automobilelor particulare in zona de centru a orasului in zilele de lucru intre orele 10:00 si 19:0. al XIX-lea). preţul exploatării. Particulele solide afecteazã si direct fauna macroscopicã. cu implicatii complexe în ecosistemele acvatice.A au fost impuse zile fara automobile. locuri speciale de parcare. 57.ciclismul. . litorale si mai putin în apa potabilã (supusã unor tratamente fizice si chimice sau preluatã din perimetrul unor zone de protectie).celule de circulatie – intr-un oras suedez in 1970 zona de centru a fost impartita in 5 sectoare triunghiulare pentru a reduce circulatia automobilelor si a incuraja folosirea mijloacelor de transport in comun. iar după ipoteza de bază a Naţiunilor Unite. si chiar garaje speciale . la nivel de 7 miliarde şi jumătate.Astfel circulatia a fost rarita si poluarea redusa intr-o zona in care intra zilnic 1 mil de oameni. lacuri. Au trebuit mai mult de 2 milioane de ani pentru ca populaţia umană să atingă un miliard de indivizi (începutul sec. au extins reteaua de drumuri rezervate biciclistilor. De cele mai multe ori este vorba de o crestere a temperaturii apei. Danemarca. care ţin de posibilităţile tehnice deexploatare şi verificare a diferitelor tipuri de resurse. Poluarea termicã este o altã formã gravã. Acestea constituie un pericol potential în apele de loisir.algelor planctonice (unele dintre acestea chiar toxice). nivelul educaţional etc. fizico-geografici. care poate influenta direct speciile de plante si animale (inducând o anumitã selectie a lor) sau indirect. intensitatea luminii pe baza cãreia algele reoxigeneazã apa prin procesul de fotosintezã. În 1975 pragul de 4 miliarde a fost depăşit. În general. poluanti organici. Cu toate acestea. masura menita sa scada concentratia de ozon si de CO2 din aer. dacă nu un motiv de îngrijorare. consumatoare de oxigen. scãderii solubilitãtii oxigenului odatã cu cresterea temperaturii. temperaturã). Acestea scad simtitor transparenta apei si. douã forme: poluarea cu materii în suspensie si sedimentabile si poluarea termicã. prin modificarea concentratiei de oxigen dizolvat. sunt putin rezistente în afara gazdei la actiunea factorilor de mediu externi (aer. Belgia. Într-adevăr.. poluantul este reprezentat de particulele solide. cel puţin un motiv de reflexie. dar viteza de creştere a efectivelor umane este actualmente la maximum. Aceasta se datoreazã. geologici etc. transportului etc. efectivele. Factorul demografic S-a observat o încetinire a ratei natalităţii.telenaveta. blocând cãile respiratorii.interdictii de parcare – asemenea interdictii micsoreaza numarul de masini care pot parca in anumite zone dar nu au nici un effect asupra numarului de masini care le traverseaza.Incepand cu anul 2000 in L. în principal. Poluarea fizicã îmbracã. aceste organisme fiind adaptate unui mod de viatã parazit. insolubile. întrucât reprezintã contaminarea apei cu bacterii patogene pentru om si/sau animale. luminã solarã. Dar. • factori naturali – climatici. adică o dublare în aproximativ 130 de ani. multe dintre ele au forme de închistare foarte rezistente. dinamica populaţiei. adică depăşirea pragului de 8 miliarde de locuitori. adică o dublare în 45 de ani. conducând la efectele mentionate mai sus. este esenţial să sesizăm disparităţile regionale pe care le disimulează. ar putea deveni efectivă în anii 2025. pe de o parte.

De asemenea. de exemplu. plantă acvatică originară în America de Sud. Aceasta se manifestã direct prin reducerea suprafetei ocupate de ecosistemele naturale. a căutat să-şi aducă speciile familiare. cunoscute ca fiind ecosistemele cu cea mai mare biodiversitate. Speciile alohtone (exotice.7%. s-a restrâns suprafata agricolã în Europa. iar altele îsi pierd potentialul productiv dupã 4-5 ani (cum sunt. ceea ce le expune la influenta nefastã a pesticidelor sau altor otrãvuri folosite în momelile din capcanele pentru vulpi si lupi. Oceania (9. fiind al doilea factor după distrugerea şi modificarea habitatelor. codalbul. Poluarea cu substante chimice de sintezã cu toxicitate ridicatã si (sau) cu predispozitie de concentrare în verigile superioare ale lanturilor trofice a afectat numeroase specii. Perioada marilor descoperiri geografice a reprezentat şi începutul unor transformări ireversibile în ecosistemele din noile teritorii. înlocuind vegetaţia naturală. Lucrãrile de asanare a zonelor umede pentru a atrage noi terenuri în circuitul agricol au devenit o practicã curentã începând cu secolul al XIX-lea.7%). care concentreazã o mare diversitate de organisme – pãdurile si zonele umede. în perioada 1989. pãsãrile prãdãtoare constituie ultima verigã a acestor lanturi.8%. Statele Florida. cormoranul mic. prin reducerea celei forestiere. de altfel nu întotdeauna avantajoase. altele sunt cultivate o datã la doi ani. 60. introduse) au în multe cazuri comportament invaziv. întrucât mlastinile sunt ecosisteme de mare productivitate si diversitate. În majoritatea cazurilor. presiunea demograficã si caracteristicile naturale ale solului sunt factori care actioneazã în favoarea agriculturii extensive. Astfel. iar pe ansamblu. acestea reprezentând primul pas sau transferul voluntar. se consideră că 42% din speciile de pe „lista roşie” au ajuns aici ca urmare a prezenţei speciilor exotice. mai accentuat în America de Sud (12. pe seama pãdurilor tropicale. Ori de câte ori omul a stabilit noi aşezări la mare depărtare de cele de provenienţă. din 1700 si pânã în 1980 au dispãrut. concomitent. de exemplu. furnizoare de hrană şi alte bunuri. Aici. solurile lateritice). acestea pot genera probleme pe termen lung sau chiar permanent. În SUA. zãganul. Deoarece populaţiile speciilor exotice se regenerează. gaia albã. În plan ecologic însã este mai degrabã vorba de insuccese. Astfel. acvila de stepã. conducând chiar la distrugerea lor. lopãtarul sunt amenintate datoritã restrângerii suprafetelor cu stufãrisuri si ape de micã adâncime. spatiul de hranã al planetei cuprinde terenurile agricole. Efectivele unor specii cum sunt vulturul negru.0%). întrucât factorii care limitau creşterea populaţiilor nu mai acţionează cu aceeaşi intensitate în noile condiţii. a invadat numeroase ecosisteme acvatice în SUA. soldate adesea cu dispariţia speciilor indigene (autohtone). Efecte globale (modificãrile climatice) si regionale (ploi acide) conduc la schimbãri în structura biocenoticã. El se manifestã în raport cu cele mai importante tipuri de ecosisteme. “alimentarea” solurilor si apelor litorale etc. în America Centralã si de Nord cu 0. În acelasi interval. în medie cu 1. Aceastã dinamicã nu evidentiazã si variatiile calitative. Astfel. pãsunile si plantatiile viti-pomicole.8%. dar şi a altora care s-au adaptat să trăiască în apropierea omului (şobolani. prin efectele poluãrii asupra conditiilor de viatã ale speciilor.9%) si Africa (5. gãinusa albastrã de baltã a dispãrut din Sicilia si Sardinia din cauza desecãrii mlastinilor. în favoarea terenurilor cultivate. întinse suprafete fiind defrisate pentru extractia lui. fenomenul se intensificã. în mare mãsurã. Pe ansamblul planetei. Astfel. unele soluri permit obtinerea de douã recolte. Zambila de apă. fertilitatea naturalã influenteazã semnificativ productia agricolã. de cresterea cererii de produse alimentare. Alte specii. Reducerea suprafetelor împãdurite a devenit un fenomen mondial. cu un rol fundamental în mentinerea echilibrului biologic natural (regularizarea cursurilor de apã. are loc şi un transfer involuntar al speciilor simbionte sau parazite. Degradarea biodiversitatii prin transferul de specii Contribuie puternic la diminuarea biodiversităţii.1991. într-un an. soimul cãlãtor au scãzut alarmant datoritã intoxicãrii cu pesticide organo-mercurice sau organo-clorurate.). cum sunt pelicanul cret. cu deosebire în tãrile în curs de dezvoltare din zonele calde. pisici etc. Plantele exotice formează adesea monoculturi înlocuind speciile indigene. terenul agricol a crescut cu un ritm mediu de 1. fânetelor. Degradarea biodiversitatii prin modificarea si distrugerea habitatelor Distrugerea si fragmentarea habitatelor sunt considerate cele mai importante cauze ale erodãrii biodiversitãtii.). sau indirect.Supraexploatarea solului este legatã. Acestea au fost considerate întotdeauna ca victorii hotãrâtoare ale omului asupra naturii. iar cele de pe acelaşi nivel nu reuşesc să le concureze. acestea suportã si presiunea comertului cu lemn tropical. Agricultura extensivã reprezintã cel mai important factor de presiune sub raport spatial. iar scara de timp pe care actioneazã anuleazã posibilitãtile adaptative ale majoritãtii speciilor. şoareci. circa 12 milioane de kmp (respectiv 20% din pãduri). 41 . acvila de câmp. fânetele. speciile de pe nivelurile trofice inferioare nu au adaptări care să permită evitarea noului prădător/parazit. întrucât ponderea arabilului a crescut pe seama pãsunilor. 61. ea produce pagube însemnate şi în Africa. În acelasi timp. iar în Federatia Rusã cu 1%. Mai mult. respectiv terenurile arabile. Poluarea afecteazã habitatele. Suprafata acestora. Dupã acest prag. precum si ponderea relativã reprezentatã de fiecare a cunoscut variatii semnificative odatã cu intensificarea presiunii prin cresterea populatiei. Louisiana şi Texas cheltuiesc anual 11 milioane dolari în încercarea de a limita creşterea ei.

prin impactul asupra puietului de peşte. În Marea Neagră. textile din piele etc. mecanism. răspândindu-se apoi pe mari suprafeţe. susţinută de liberalizarea comerţului. În acelaşi timp. în care etapele sunt marcate de extincţia totală sau parţială a speciilor. Meduzele exotice din Marea Neagra au venit pe această cale. confecţii.). sunt transportate specii şi animale acvatice. Containerele asigură un adăpost temporar. terenuri agricole. Roiurile s-au deplasat spre nord cu 400–500 km/an. De altfel. Degradarea biodiversitatii prin supraexploatare Supraexploatarea speciilor afectează mai mult de o treime din acestea. răspândirea filoxerei în Europa prin introducerea viţelor americane).definire. într-o proporţie semnificativă. recolte etc. fără a fi deschise decât la destinaţie. fiind preferate de insecte şi reptile. În acest context. Relaţia omului cu speciile din floră şi faună a depăşit de mult timp limitele satisfacerii nevoilor existenţiale. Iată numai câteva din motivaţiile care conduc la sporirea presiunii antropice asupra ecosistemelor naturale. dar mai ales pescuitul contribuie încă. dar şi a paraziţilor acestora.Astfel. în numeroase cazuri. devenind de multe ori invazive. vânătoarea şi pescuitul fiind acum limitate de reglementări restrictive. contributii ale sectoarelor economice Definitie=Variatia lenta a caracteristicilor climatice intr-o perioada data de timp ai intr-n loc dat. ele constituie surse de materii prime pentru numeroase ramuri ale industriei uşoare (medicamente. aducându-le în pragul dispariţiei. în 1950. Astfel. la asigurarea resurselor alimentare. sunt exploatate ecosistemele naturale. Transferul de specii nu aparţine însă trecutului. La începutul anilor 90’. ci chiar în locaţiile interioare. 62. Principalele căi de transfer sunt reprezentate în prezent de: Transportul containerizat – a permis transferul speciilor nu numai în zonele portuare. Aceleaşi caracteristici sunt valabile şi pentru speciile silvice şi dendrologice. dar individualizate ca urmare a izolării geografice. Agricultura – speciile de plante cultivate se răspândesc în ecosistemele naturale. Practic. masa totală a populaţiei era de 900 milioane tone. modalităţi agreate sau tradiţionale de petrecere a timpului liber sau de găsire a unei companii “exotice”. stau mult timp înainte de a fi încărcate/descărcate şi sunt dificil de examinat. în multe cazuri şi pe cele ale mecanismelor care asigură existenţa acestora. “costul refacerii” nu este suportat pentru nici unul din produsele obţinute. în totalitate. Ca urmare. în care omul nu intervine pentru a contracara efectele acţiunii lui. de stabilitatea ecosistemelor. iar medicamentele “verzi” şi-au dovedit eficienţa în tratarea a numeroase afecţiuni. iar modalităţile de transport s-au diversificat. cantitate comparabilă cu masa de peşte capturată la nivel global într-un an. Schimbarea climatica poate fi indicate prin inregistrari geologice pe termen lung. lemnul este încă considerat unul din cele mai valoroase materiale de construcţie. dar şi accesul ambarcaţiunilor. va contribui în continuare la transferul de specii. numeroase resurse ale biosferei devenind epuizabile sau epuizate. dezvoltarea luxuriantă în apele lacului Victoria împiedică funcţionarea instalaţiilor de tratare a apei. În plus. Apa de balast – navele comerciale neîncărcate sunt stabilizate prin umplerea calelor cu apă de mare sau apă dulce şi. a sărăcirii permanente a zestrei genetice. aşa cum se întâmplă în cazul ecosistemelor agricole. veniturile substanţiale care se pot obţine din capturarea speciilor protejate să motiveze populaţia săracă pentru a încălca reglementările şi a continua prigoana acestora. capacitatea speciilor de a suporta presiunea acestora a scăzut chiar mai mult. dar. la mijlocul anilor ‘80 a fost introdusă accidental o specie de meduză (Mnemiopsis leidyi) provenită din oceanul Atlantic. Deşi putem spune că epoca marilor masacre a trecut. cosmetice. ele reprezintă şi vectorii pentru răspândirea unor agenţi fitopatogeni şi a insectelor dăunătoare (de exemplu. prin schimbarea formelor de relief pe termen mediu si prin schimbarea vegetatiei pe termen scrut. iar reînnoirea depinde. Lumea plantelor nu este exceptată. astfel că în 1998 au ajuns în Los Angeles. Contextul economic face ca. ne putem aştepta la atenuarea diferenţelor dintre ecosisteme echivalente. a hidrantelor. cu atât mai mult cu cât comerţul cu specii sălbatice a luat o amploare deosebită în ultimele decenii. Acvacultura – contribuie la răspândirea speciilor exotice de peşti. deoarece containerele sunt livrate. Cum am distrus natura Albinele ucigaşe din SUA erau specii hibride scăpate dintr-un experiment realizat în Brazilia.Schimbari climatice. Caracterul invaziv s-a manifesta în 1987 şi 1989. Vânătoarea. Amplificarea comerţului internaţional. Istoria exploatării speciilor este o istorie a involuţiei. În fapt. multe specii de peşti autohtoni au înregistrat un puternic declin al populaţiilor. Supraexploatarea îmbracă diverse forme şi este motivată de satisfacerea uneia sau alteia dintre nevoile din ce în ce mai sofisticate pe care creşterea gradului de civilizaţie le-a generat. La aceasta s-a adăugat necesitatea eliminării concurenţei pe care o reprezentau pentru păşuni. în care se încerca combinarea productivităţii ridicate a albinelor africane cu calitatea mierii produse de albinele europene. efectele fiind mai puţin evidente. 63. Această capacitate este de multe ori supraevaluată sau ignorată. 42 . de capacitatea lor de a contracara un anumit nivel al presiunii umane. o dată cu aceasta. Traficul aerian – asigură multor specii o modalitate rapidă de răspândire. astfel că degradarea biodiversităţii specifice va conduce la scăderi şi pentru următoarea componentă – biodiversitatea ecologică. aceasta înseamnă dispariţia sau ameninţarea cu extincţia a mii de specii de plante şi animale.

Majoritatea comunitatii stiintifice a lumii este de acord ca pot fi deja observate schimbari climatice determinate de activitatile antropice ce produc emisii de GHG (gazele cu efect de sera prevazute de Protocolul de la Kyoto sunt: CO2. Evaluarea riscurilor ecoloigice In evaluarea unui risc ar trebui sa existe o corelatie intre riscul perceput si riscul evaluat. efectele lor asupra vietii cotidiene pot deveni extrem de grave. care este probabilitatea pentru acest lucru si cat de grave sunt consecintele in aces caz.6 +/. Futuni puternice in Marea Nordului si sudul Oceanului Planetar. CH4. tot mai multe specii vor disparea. Ierni mai scurte. Mai mult.2 grade C de la momentul cand a inceput sa fie monitorizata (anul 1860). agricultura si turismul. Mai multe "valuri" de caldura. Se considera ca schimbarile climatice vor determina o continuare a cresterii nivelului marii care va pune in pericol zonele de coasta de pe glob prin eroziune si inundatii. Nivelul marii va incepe sa creasca Calota glaciara va incepe sa se topeasca rapid (James Hanson). datorita schimbarii conditiilor meteorologice. Mai putina zapada. Alti indicatori care evidentiaza schimbarile climatice sunt topirea accelerata a ghetarilor in timpul verii si o crestere cu 10-20 cm a nivelului marii in secolul al XX-lea. N2O. Uragane de o mai lunga durata si de o intensitate mai ridicata. Efectele sunt vizibile.0.Procesul de evaluare consta in a gasi ce anume poate sa mearga prost. mai ales prin cresterea temperaturii medii globale cu 0. Bolile tropicale vor fi mai numeroase. HFC-uri. Ca rezultat al schimbarii climatice. cotribuie la schimbarile climatice prin faptul ca toate utilizeaza tehnologii care schimba compozitia atmosferica prin emisia de gaze cu effect de sera care depasesc limitele admise si care provoaca efectul de sera. Tendinta de incalzire continua. • • • • • • • • • • • • • • • • • • 43 .Schimbarile climatice sunt cauzate in mod direct sau indirect de activitatile umane care determina schimbarea compozitiei atmosferei globale si care se adauga la variabilitatea naturala a climei observate pe o perioada de timp comparabila. ducand la inundatii si secete. Mai putine ploi in numeroase regiuni ale Globului. Rezervele de hrana se vor diminua. si chiar ciclurile globale ale apei pot fi tulburate. de asemenea. energia. Conditii meteo mai greu de prezis. 65. intensificarea frecventei aparitiei evenimentelor meteorologice extreme si modificarea modelelor precipitatiilor la scara globala. Ele vor determina. Informatiile se combinba intr-o estimare a riscului conform relatiei R=P*G Unde: R=riscul aparitiei unui eveniment neprevazut P=probabilitatea G=gravitatea pericolului Riscul poate fi depasit daca profitul depaseste daunele R=P*(D-B) R=riscul P=probabilitatea D=efecte daunatoare B=efecte profitabile Un mod normal de evaluare a riscului este acela de a lua principalele trasaturi(probabilitatea si gravitatea) si de a le reprezenta grafic Estimarile pot avea rezultate diferite in functie de profesie sex si tipul locului de munca . Uraganele vor creste in intensitate ( Alfred Russel Wallace in 1900 ). Industria. Mai putine nopti racoroase. pot aparea modificari ale ecosistemelor locale. Toate sectoarele economice. 64. Dioxidul de carbon va accidula Oceanul Planetar.consecinte Desi aceste fenomene pot parea nesemnificative la prima vedere. PFC-uri si SF6). Schimbari climatice. Mai putine rezerve de ape in numeroase regiuni ale Pamantului. Australia se va desertifica.

care permite alocarea optima a resurselor pentru control si gestionari 44 . Tehnicile de indentificare se impart in 3 categorii: Cat1-Metode comparative -metoda listei de verificare a procesului -metoda reviziei de siguranta -metoda rangului relativ -analiza preliminare ale riscului Cat2-Metode fundamentale -studiul de risc al functionarii(HAZOP) -analiza WHAT IF -modul de defectare si analiza efectului (FMEA) Cat3.Atentia publicului ramane rareori concentrata pe o anumita problema chiar daca aceasta este una permanenta sau de importanta cruciala.-Metodile diagramelor logice -analiza arborelui de eroare -analiza arborelui de evenimente -analiza cauzei efect -analiza erorii umane Obiectivele principale ale identificarii sunt: -cuantificarea si evaluare riscului -posibilitatea de prevenire si anticipare a modului de producere a acshidentelor si de transformare a lor in acshidente majore -ordonarea dupa prioritati a riscurilor. Identificarea si analiza riscului pentru accindente majore Procesul de evaluare a riscului este unul probabilistic. 66.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful