1.

Metode de studiu folosite in Ecologie Sistemele ecologice sunt eterogene în spaţiu, variabile în timp şi ierarhizate, de la microcité la lot, de la ecosistem la biosferă. Procesele declanşate de interacţiunea dintre aceste sisteme sunt mai mult sau mai puţin interdependente şi se pot derula pe scări de timp şi spaţiu foarte diferite. Astfel, complexitatea fenomenului ecologic presupune utilizarea unor metode, procedee şi instrumente de cercetare tot atât de complexe şi variate. La un fenomen în care se îmbină aspectele biologice cu cele fizice, chimice, respectiv sociale şi economice nu se pot aplica decât metode de studiu interdisciplinare. Pentru orice ştiinţă, metoda de studiu desprinde din realitate legi, regularităţi, concepte, principii pentru a le introduce în teoria ştiinţei respective. În acest scop, metoda de studiu foloseşte procedee, instrumente şi modalităţi comune pentru activitatea ştiinţifică în general, dar şi procedee specifice domeniului cercetat. Având în vedere faptul că investigarea propriu-zisă a fenomenelor nu mai prezintă restricţii semnificative, reale sub raportul mijloacelor disponibile, cercetarea unui domeniu, rezultatele obţinute sunt influenţate hotărâtor de poziţia teoretică iniţială, de modul în care se abordează problematica cercetată. Modul de abordare şi metoda adoptată constituie astfel elemente teoretice esenţiale în securizarea obiectivităţii ştiinţifice a rezultatelor. În cercetarea ecologică, cu deosebire în studiile de ecologie aplicată, această caracteristică devine o cerinţă prioritară, dat fiind nevoia de a certifica relaţiile cauzale fără de care nu este posibilă justificarea demarării şi derulării proiectelor de investiţii în domeniul protecţiei mediului. Abordarea istorică Priveşte fiecare fenomen, proces ecologic ca rezultat şi, în acelaşi timp, ca pe un moment al unui îndelungat proces de evoluţie. Metoda apare odată cu percepţia darwinistă, iar utilizarea ei se face, de regulă, în completare cu metodele analitice. Abstractizarea ştiinţifică Realitatea ecologică formează obiectul de studiu şi este cunoscută prin intermediul modelelor. Ele reprezintă o formă abstractă a realităţii, păstrând doar elementele materiale şi legăturile esenţiale din lumea reală. Astfel, ecologia utilizează toată gama de modele, de la cele imitative (iconice), sub formă de imagini, filme, desene artistice, la cele de tip index (scheme), care redau legăturile esenţiale dintre componentele unui sistem sau evoluţia cantitativă a unui fenomen (grafice, diagrame etc.). Nivelul maxim de abstractizare se realizează prin modelele de tip simbol, reprezentate de concepte, legi, definiţii, teorii. În cuprinsul lucrării vom folosi toată gama de modele, ele ajutând mult la înţelegerea fenomenului cercetat şi la conturarea măsurilor practice de intervenţie pentru corectarea proceselor dereglate anterior prin activitatea omului sau prin apariţia unor fenomene distructive naturale. Abordarea sistemică În evoluţia sa, ecologia a trebuit să se alăture unor cuceriri esenţiale în lumea ştiinţei. Printre acestea se numără şi teoria generală a sistemelor formulată de Ludwig von Bertalanffy (cadrul nr. 1-5). Majoritatea conceptelor folosite de ecologie nu pot fi înţelese în afara conceptului de sistem. Cu toate acestea, conţinutul şi interpretarea sistemelor este diferit faţă de cel abordat în alte ştiinţe care se ocupă cu studiul lumii vii. Astfel, „în sistematica vegetală şi animală, system înseamnă ordonarea speciilor şi categoriilor taxonomice superioare, conform unor criterii naturale sau artificiale. În sistematica filogenetică, sistemul reflectă ordinea evoluţiei grupurilor de plante şi animale, conexiunile în timp, liniile de descendenţă în cadrul regnurilor vegetal şi animal. În ştiinţele sintetice, care reflectă organizarea materiei, inclusiv a materiei vii, noţiunea de sistem are semnificaţia de ordine în spaţiu şi în funcţionare.” Sistemul este un ansamblu de elemente identice sau diferite între care se manifestă o influenţă reciprocă în mod permanent, astfel încât formează un întreg caracterizat de structură, funcţii şi dinamică proprii. După Durand (1979), patru repere sunt esenţiale în definirea sistemului, respectiv: Interacţiunea dintre elemente (influenţa reciprocă şi permanentă); Totalitatea. Interacţiunea dintre elementele sistemului determină o sinergie care va asigura caracterul de întreg, integralitatea, astfel că sistemul va avea proprietăţi noi, proprietăţi care nu sunt caracteristice pentru nici una din componente şi care nu se pot manifesta decât în prezenţa tuturor elementelor; Organizarea rezultă din structură (relaţii spaţiale), dar şi ca urmare a funcţionării (relaţii temporale) pe baza unei încărcături informaţionale; Complexitatea, dependentă de numărul de subsisteme şi numărul de relaţii dintre acestea. Pentru a avea un sistem, elementele componente (indivizi, populaţii, ecosisteme) trebuie să fie în legătură reciprocă, în mod permanent. Aceste legături dau calitatea de sistem, ele asigurând funcţionarea sistemului. Măsurarea Metoda este utilizată pentru evidenţierea dimensiunilor cantitative ale fenomenului ecologic. Folosind diferite unităţi de măsură specifice unor mărimi cum sunt: energia, temperatura, biomasa, precum şi fenomenelor de transformare ca fotosinteza şi respiraţia, Ecologia reuşeşte să pună în valoare amploarea energiei conservate în materia vie din biosferă, precum şi mărimea antităţilor de substanţă, energie şi informaţie pe care omul le poate atrage în circuitul economic şi social. Astfel, se vor utilize etaloane ca joule, calorie, erg, lux, grad, mol, grame etc. 2. Mediul-concept si tipologie

1

Terra este singura planetă din sistemul solar şi, probabil, din uriaşul număr de planete al galaxiei Calea Lactee în care factorii fizicochimici întrunesc valori compatibile cu formele de viaţă pe care le cunoaştem noi astăzi. Interacţiunile cosmice apărute pe o anumită treaptă de evoluţie a Terrei, în urmă cu milioane de ani, se menţin şi astăzi, permiţând perpetuarea vieţii. Un rol important la apariţia vieţii l-au avut formele de materie şi energie care înconjoară sistemele vii, forme care reprezintă mediul ambiant al sistemelor respective sau, pe scurt, mediul. Acest concept reprezintă o realitate de dimensiuni infinite, care se desfăşoară din imediata vecinătate a sistemului viu, considerat până în spaţii cosmice incomensurabile. Mediul general este constituit din subansamblele de factori cu influenţă directă asupra structurii şi funcţionării sistemelor vii În mediul general, se diferenţiază subansamblele de factori care intervin direct şi semnificativ în structura şi funcţionarea sistemelor vii; ei reprezintă factori ecologici direcţi. Întregul subansamblu este definit prin noţiunea de mediu ecologic direct sau eficient. În mediul direct, se diferenţiază mediul terestru şi mediul acvatic, care se întrepătrund în numeroase situaţii. Diferenţele date de întrepătrunderea cantitativă a celor două medii le subdivid în mediu acvatic stagnant şi aerat sau mediu terestru arid şi umed. Adâncind analiza mediului în funcţie de cazurile concrete, se constată o eterogenitate şi mai mare a acestuia, impusă de variaţia unuia sau a altuia dintre factorii ecologici. Mediul, în sens larg, este reprezentat de un ansamblu de fenomene fizice obişnuite şi forţe majore ale cosmosului. Împărţirea factorilor de mediu în biotici şi abiotici nu este potrivită, având în vedere faptul că numai componentele mediului pot fi clasificate astfel. În plus, nici un factor al mediului nu poate fi exclusiv biogen sau abiogen. Fiecare factor biogen suferă influenţa factorilor abiogeni; la rândul lor, factorii abiogeni sunt uneori profund afectaţi de factorii biogeni, astfel încât delimitarea celor două categorii de factori rămâne pur relativă. Astfel, temperatura şi lumina sunt factori direcţi, abiotici. Temperatura reprezintă o formă fizică de manifestare a căldurii, iar lumina o manifestare fizică a energiei radiante a Soarelui. La suprafaţa terestră, temperatura şi lumina sunt modificate prin acţiunea fiinţelor vii. Factorii ecologici se pot clasifica în factori climatici, orografici, edafici, biotici etc. După perioada în care acţionează asupra organismelor, factorii ecologici pot fi factori statici (cosmici), factori variabili (de exemplu, factorii climatici) (vezi subcapitolul 3.3). Factorii ecologici, împreună cu organismul individual constituie o unitate funcţională. Astfel, mediul în care trăieşte un individ biologic sau, într-o accepţiune mai largă, condiţiile ecologice în care trăieşte o anumită specie, reprezintă habitatul. Acţiunea factorilor ecologici este permanent modificată prin reacţia organismelor, identificându-se pe Terra medii concrete, proprii unor organisme sau comunităţi de organisme. Actualul mediu de viaţă al Terrei se deosebeşte de cel existent înainte de apariţia vieţii. Dintre toate componentele biosferei, cele mai mari implicaţii în modificarea mediului global l-au avut plantele verzi şi omul. Procesul de fotosinteză realizat de plantele verzi a condus şi conduce la instituirea unui sistem de stocare a energiei solare care alimentează permanent şirul proceselor biogeochimice de pe planeta noastră. Prin intermediul fitosferei Pământul devine un sistem antientropic, capabil să înmagazineze energie, bilanţul său radiativ devenind negativ şi apoi echilibrat. Pentru menţinerea echilibrului său actual plantele verzi rămân tot atât de importante ca şi în perioadele anterioare. Omul acţionează asupra mediului, conştient sau inconştient, producând echilibre şi dezechilibre. În funcţie de intensitatea presiunii umane, se adaugă noi elemente create prin activitatea economică şi socială (îmbrăcăminte, locuinţe, unelte cu diverse destinaţii etc.), elemente care modifică mediul şi procesul de percepere a acestui ansamblu de către om. Mediul locuit de oameni poartă denumirea de oikumene(oikumen), nume care la vechii greci reprezenta lumea locuită; aceeaşi entitate se poate defini prin noţiunea de sit sau loc, cu un conţinut mai restrâns, atribuit peisajului modificat de om. Oikumene este spaţiul constituit dintr-un mozaic de medii naturale şi artificiale, create de către oameni. Unii ecologi, pentru a sublinia contribuţia umană la crearea mediului terestru actual şi tendinţa de amplificare a acestei acţiuni în perspectivă, folosesc noţiunile de antroposferă, noosferă∗ sau tehnosferă. Aceşti termeni sugerează posibilitatea disocierii totale a mediului natural preexistent apariţiei omului de cel actual. Ştiinţa habitatului cercetează influenţele sistemului de factori ecologici asupra morfologiei şi fiziologiei mediului, recunoscând nouă tipuri de medii: 1. mediul cosmic – cuprinde forţele fizice care provin din spaţiul cosmic. Acestea sunt radiaţia solară, radiaţiile cosmice, pulberea cosmică, forţa gravitaţională a altor corpuri cereşti ş.a.; 2. mediul geofizic – cuprinde forţele fizice dependente de alcătuirea Pământului – forţa gravitaţională, mişcarea de rotaţie a planetei, câmpul magnetic planetar, tectonica planetei, compoziţia şi structura crustei terestre; 3. mediul climatic – redă zonarea valorilor înregistrate de parametrii climatici – temperatură, insolaţie, precipitaţii, nebulozitate, viteza vântului etc. – pe suprafaţa planetei; 4. mediul orografic – cuprinde formele de relief ale suprafeţei crustei terestre şi ale substratului submarin; 5. mediul edafic – redă compoziţia şi structura solului (în limba greacă edafon = sol); 6. mediul geochimic – redă compoziţia chimică a substratului care reacţionează cu fiziologia organismului; 7. mediul biocenotic – cuprinde totalitatea fiinţelor vii, care edifică biocenozele; 8. mediul biochimic – reprezintă totalitatea produşilor metabolici eliminaţi de organisme;

2

9. mediul hidrologic – cuprinde factorul apă, sub diversele stări fizice ale acesteia. În mod concret, la nivelul biocenozei, mediul apare ca biotop sau ca totalitate a condiţiilor externe care fac posibilă existenţa biocenozei. 3. Principiile proceselor ecologice- unitatea viata-mediu Acest principiu exprimă obligativitatea schimburilor dintre sistemele vii şi mediul lor pentru menţinerea stării departe de echilibru. În acelaşi timp, ca urmare a influenţei reciproce, atât sistemele vii, cât şi mediul se transformă, iar particularităţile mediului se regăsesc în configuraţia sistemelor vii. Schimbul de substanţă între viaţă şi mediu este hotărâtor pentru sistemele materiei vii. Viaţa o datorăm efectului emergent al unor sisteme fizico-chimice cu un înalt grad de complexitate şi structurare, întrucât în materia vie se găsesc aceleaşi elemente ca şi în materia nevie. Totuşi, ce este viaţa? Natura şi definiţia vieţii au constituit subiectul unor dezbateri foarte complicate. Cea mai reuşită definiţie o invocă procesul de evoluţie. Soran şi Borcea (1985) trec în revistă păreri ale unor cercetători din cele mai diverse domenii: biologie, chimie, fizică, filosofie etc. Din aceste definiţii şi păreri se desprinde faptul că, pentru viaţă esenţial este metabolismul (schimbul de substanţe intern şi cu exteriorul) şi conservarea reacţiilor acestui metabolism pe baza păstrării şi transmiterii informaţiei ereditare. Din desfăşurarea metabolismului decurge autoorganizarea şi autoreglarea, care au drept corolar creşterea. O altă opinie, considerăm relevantă, este aceea conform căreia sistemele vii se caracterizează prin: autoreproducere – fără de care informaţia ar fi pierdută după fiecare generaţie; mutaţia – fără de care informaţia ar fi „neschimbătoare” şi viaţa nu ar fi putut să se diversifice şi metabolismul – fără de care sistemul ar regresa la echilibru, unde nici o schimbare nu ar fi posibilă. Respectarea acestui principiu presupune disponibilităţi pentru intrări, precum şi posibilitatea realizării „ieşirilor” de substanţă şi de energie. Informaţia din sistem va determina intensitatea si modul specific de desfăşurare a acestor procese şi va asigura, de asemenea, continuitatea lor. Particularităţile substanţei, energiei şi informaţiei sunt cele care impun, în continuare respectarea următoarelor principii. 4. Principiile proceselor ecologice- principiul parcimoniei Acest principiu trebuie respectat pentru a asiguradisponibilitatea intrărilor de substanţă. La nivel planetar, cantitatea totală din fiecare element chimic este constantă. Sistemele vii preiau continuu aceste elemente. Pentru ca rezerva să nu se epuizeze, ea trebuie recompletată. Cu alte cuvinte, sistemele vii nu pot stoca la nesfârşit substanţele provenite din intrări. La un moment dat, ele vor constitui ieşiri. Continuitatea acestui flux este la fel de necesară ca şi continuitatea fluxului energetic, întrucât substanţa este de fapt purtătorul energiei, „ambalajul” acesteia. De exemplu, atomul de carbon preluat prin fotosinteză de plantele verzi, poate avea următorul parcurs: Se înglobează într-o moleculă organică din frunze. De aici este preluat de o omidă defoliatoare, care apoi hrăneşte o pasăre insectivoră. În corpul acesteia, proteina din omidă este folosită ca sursă de energie pentru zbor. Pentru a îndeplini acest rol, ea va fi supusă oxidării biochimice în procesul de respiraţie. Ca urmare, atomul de carbon va fi eliberat în atmosferă sub formă de dioxid de carbon, devenind astfel disponibil pentru o nouă intrare. Traseul poate fi mai lung sau mai scurt, pot exista perioade de acumulare, atât în etapa organică (cochilii, cărbune, petrol etc.) sau anorganică (calcar). Prin urmare, pentru a menţine continuitatea intrărilor de substanţă, acelaşi element chimic va fi folosit de mai multe ori, fapt pentru care natura este considerată parcimonioasă, zgârcită. 5. Principiile proceselor ecologice- principiile termodinamicii Aceste principii devin caracteristice proceselor ecologice având în vedere modul în care au loc transformările energiei. Astfel, energia nu poate fi creată, ea se transformă după echivalenţe numerice precise (legea conservării sau principiul I), iar aceste transformări sunt însoţite de disiparea unei anumite cantităţi de energie sub formă de căldură (legea entropiei sau principiul al II-lea). Menţinerea stării departe de echilibru se realizează de către sistemele vii prin folosirea unei surse exterioare de energie, independentă de funcţionarea lor. Din punct de vedere energetic procesele din sistemele vii sunt ireversibile. Transferul de energie se corelează cu transferul de substanţă. „În marele laborator al vieţii, există două formaţii principale de organisme – plantele şi animalele –, familii care se deosebesc prin folosirea unor surse diferite de energie. Plantele obţin substanţele cu entropie joasă din substanţe cu entropie mai ridicată (dioxid de carbon, apă şi elemente minerale). Moleculele obţinute, ca toate moleculele organice, posedă o energie mai înaltă din punct de vedere termodinamic, decât dioxidul de carbon, apa şi elementele minerale din care au fost formate. Câştigul se datorează procesului de fotosinteză. Aici, energia solară este asimilată şi stocată în substanţă organică prin miracolul clorofilei. (...) În privinţa animalelor, fenomenul transformării începe de unde l-au lăsat plantele. Moleculele de hrană sunt oxidate în celula animală cu ajutorul oxigenului emanat tot de plante, într-un mediu lichid,

3

furnizând energia necesară pentru căldură, mişcare, percepţia informaţiei, precum şi substanţe pentru componentele materiale ale celulei.” Singurul factor care explică astfel câştigul în ecuaţia colaborării planteanimale- plante este energia solară, introdusă de plante în produsele „vegetale” prin procesul de fotosinteză. Acest câştig se va regăsi în organismul animalelor. 6. Clasificarea factorilor ecologici Componentele mediului influenţează organismele, imprimând o anumită intensitate a proceselor fiziologice (creştere, dezvoltare) şi, corelat cu aceasta, reprezentarea speciei în ecosistem. Astfel, mediul, prin constituenţii săi, devine un factor, un factor ecologic. Dat fiind faptul că asupra unui organism, la un moment dat, nu acţionează un singur factor şi că aceştia, la rândul lor, se influenţează reciproc, se impune o sistematizare şi o delimitare a sferelor de influenţă. Există astfel mai multe criterii de clasificare: a. în funcţie de condiţiile necesare pentru ca un organism să se dezvolte într-un mediu oarecare, se diferenţiază: factori materiali – substanţele necesare unui organism („materia primă”) pentru a fi prelucrate prin metabolism (de exemplu, resurse de hrană); factori condiţionali – furnizează cadrul de preluare şi prelucrare a substanţelor (umiditatea solului, temperature aerului, densitatea apei etc.); factori aleatori – situaţi în afara nevoilor imediate ale organismului şi ale mediului său (în anumite situaţii, pot deveni factori condiţionali) b. ţinând seama de interacţiunile dintre diferiţi factori ecologici, Dajos (1978) îi clasifică în: factori climatici – temperatură, lumină, pluviozitate etc.; factori neclimatici – edafici şi ai mediului acvatic; factori alimentari factori biotici – reprezentaţi de interacţiunile în şi dintre specii; factori antropici, determinaţi de activitatea omului. Pentru a releva modul în care aceşti factori ecologici acţioneazăasupra sistemelor supraindividuale (populaţii) vom prezenta, în cele ce urmează, legile de acţiune în raport cu factorii mediului, abiotic şi biotic. 7.Conţinutul biosferei ca sistem ecologic Nivelul integrator al vieţii la scară planetară este reprezentat de sistemul ecologic numit biosfera. Biosfera formează sistemul biologic planetar cel mai cuprinzător. Ea realizează, în cel mai înalt grad, idealul existenţei unui sistem atotcuprinzător care rezolvă autoîntreţinerea pe baza resurselor interne, cu excepţia energiei, de provenienţă extraterestră, energia solară. Biosfera este sistemul viu global care include în sine toate vieţuitoarele Pământului;ea constituie stratul sau învelişul viu al planetei, cuprinzând în sine, ca subsistem, şi societatea umană.Sub raport ecologic, biosfera se înfăţişează ca un gradient al tuturor ecosistemelor , de la gropile abisale, până la cele mai înalte culmi montane, de la ecuator, la poli. Rezultă faptul că, paralel cu termenul de biosferă, se foloseşte termenul ecosferă (de la gr. oikos – casă, rădăcina cuvântului ecologie).Ecosfera reprezintă sistemul global care cuprinde totalitatea ecosistemelor, respectiv ansamblul comunităţilor biotice şi cel al condiţiilor de viaţă a acestora, reprezentate de componente, mai mult sau mai puţin transformate, ale celorlalte învelişuri. In România, Botnariuc (1976) consideră că termenul ecosferă este mult mai potrivit decât cel de biosferă deoarece cuprinde în structura şi semnificaţia sa, prin prefixul „eco”, relevarea unităţii dintre totalitatea comunităţilor vii (biocenozelor) şi substratul abiotic al acestora. O astfel de precizare pune în discuţie sinonimia celor doi termeni aproximativ echivalenţi. În sens restrâns, biosfera ar trebui înţeleasă ca totalitatea vieţuitoarelor terestre şi a comunităţilor vii (biocenozelor) pe care fiinţele le formează. Ecosfera ar însemna, în sens strict, ceva mai mult decât biosfera, ea incluzând şi ambianţa sau mediul de trai al vieţuitoarelor.Biologii folosesc ambii termeni, atribuindu-le aceeaşi semnificaţie. Noi suntem de părere să fie păstraţi ambii termeni, aceştia conducând atât la îmbogăţirea vocabularului ştiinţific, cât şi la circumscrierea a două realităţi ale naturii puţin diferite. 8. Structura functionala a biosferei Diversitatea generată de dinamica generală a Globului,varietatea climatelor şi, nu în ultimul rând, activitatea umană determină diferenţieri considerabile la nivelul biosferei. Repartizarea teritorială a componentelor cu un anumit grad de omogenitate defineşte structura spaţială, în timp ce modificările care caracterizează dinamica se constituie în structura funcţională a acesteia. Sfera relaţiilor temporale care se stabilesc între componentele biosferei cuprinde o mare varietate de interacţiuni. Prin importanţa pentru fiecare specie, dar şi pentru menţinerea integrităţii sistemelor de pe niveluri ierarhice superioare se remarcă relaţiile legate de prelucrarea hranei, respectiv relaţiile trofice (gr. trophos – hrană). Multitudinea de specii care populează uscatul şi mările poate fi repartizată în patru entităţi care constituie tot atâtea compartimente fundamentale ale sistemului biosferei: producătorii primari, consumatorii primari, consumatorii secundari şi de rang superior, organisme care au funcţia de descompunere. Sunt producători primari plantele autotrofe, plantele verzi terestre, algele şi fitoplanctonul din ape, care utilizează energia solară pentru fotosinteză în care elaborează substanţele organice complexe, pornind de la substanţe anorganice simple. Să ne aducem aminte că funcţia fundamentală a fotosintezei constă în producerea moleculelor de glucoză şi de oxigen, plecând de la dioxid de carbon şi apă, astfel:

4

Sunt consumatori secundari organismele carnivore. ca un rezultat al perfecţionării selective a metabolismului de-a lungul evoluţiei. o funcţie dependentă de organismele mobile. Energia solară produce. Calotele glaciare arctică şi antarctică înglobează o cantitate mare de apă dulce. În realitate. Concentraţiile de azot. excremente. dar pentru aceasta ele depind. până la 18-20% din cenuşă. care conferă speciilor respective avantaje competitive. cât şi în bazine oceanice. Dispersarea în mediu a elementelor este.2% din totalul global). Mai mult de 35 000 km3 din cei 100 000 km3 cât reprezintă precipitaţiile continentale provin din ocean şi se reîntorc în 5 .1% ioni de Na+. La altitudini > 5000 de metri sunt prezenţi vapori de apă în atmosferă. după moarte. independentă de proporţia acestora în mediul extern. a reacţiilor chimice şi la ciclurile biogeochimice. elemente care participă la formarea acizilor nucleici. fie în dispersia altor elemente pe care le transporta. potasiu. a unor zăcăminte minerale. brom. Carbonul. Păsările migratoare transportă la mii de kilometri elementele chimice. incluzându-se fie în molecula ei (oxigenul şi hidrogenul). inclusiv pentru om. aproape în exclusivitate. Apa realizează un ciclu complet ca urmare a impactului energiei solare. resturi vegetale etc. rezultat din fotosinteză. iar la nivelul continentelor de 65 000 km3/an. iar în ocean. Astfel. această activitate asigură nu numai absorbţia elementelor respective. Astfel. lintiţa ( Lemna trisluca) – mangan.46 miliarde km3 (1. iar animalele marine inferioare realizează o compoziţie chimică generală similară cu cea a mediului extern. în unele medii organismele concentrează elemente rare: algele brune – iod. materia vie constituie biomasa estimată la 2 429 x 109 tone global. Efectul acumulării biogeochimice actuale devine evident în cazul unor metale grele sau substanţe toxice. consumatori secundari şi terţiari (specii de pradă sau paraziţii erbivorelor şi carnivorelor) etc. ci şi revenirea lor în atmosferă.8% din cantitatea totală). prin realizarea. proteinelor. în gaze (Vernadski. şi de transfer dintr-un înveliş geografic în altul prin intermediul organismelor vii. parcurgând. fosforul realizează concentraţii mult mai mari în substanţa vie decât în mediul înconjurător Acumularea de către organisme a unor elemente este uneori proporţională cu conţinutul lor în mediu. cele calcifile ( Saxigrafa aizoon) acumulează şi secretă ioni de Ca2+. prin activitatea organismelor. Cea mai mare pondere o are fitomasa pe uscat (circa 99% din biomasa totală). ciupercile. în raport cu mediul. Aceste erbivore produc şi ele materie organică prin creştere şi dezvoltare.3 Prin activitatea metabolică sau descompunerea cadavrelor. apă care revine sub formă de precipitaţii. de materia organică sintetizată de plantele cu care se hrănesc. 9. apa trece succesiv din mediul organic în mediul anorganic. o evaporare anuală în jur de 400 000 km3. Se diferenţiază în această categorie consumatorii secundari (cei care se hrănesc cu erbivore). fosforul şi sulful. Cele două cicluri se întrepătrund inseparabil în biosferă şi asigură transportul apei pe arii geografice întinse. De asemenea.Concentrarea. bine fixat genetic. acestea vehiculează la distanţe variabile de la locul absorbţiei atomii pe care îi pun în libertate în urma proceselor de excreţie sau după moarte prin descompunerea substanţelor care le alcătuiesc. în timp ce resursele de apă dulce nu se ridică peste 8. în linii mari.001% din masa crustei terestre. Acumularea atomilor în organisme este. fizică şi chimică. estimându-se că 95-97% din substanţa vie se transformă. restul apei fiind reprezentat pe continente sau în litosferă. fenomenul având caracter de adaptabilitate. azotul. SO42-. în general. acumularea selectiva a elementelor in activitatea biochimica a sistemelor vii Activitatea biochimică a sistemelor vii se manifestă. Acumularea biogeochimică realizată de organisme în diferite perioade geologice a avut ca efect formarea depozitelor sedimentare. ceea ce reprezintă numai 0. apa mărilor şi oceanelor totalizând 1. Ciclul apei Apa condiţionează circulaţia biogeochimică a tuturor elementelor. iar salpetrul prin acumularea unor resturi organice atât pe continent. Sunt organisme cu rol de descompunere nevertebratele. în mod diferit în funcţie de proprietăţile lor. Cl-. care presupune descompunerea şi resinteza moleculei din elementele componente. prin intermediul unui ciclu fizic toate învelişurile exterioare ale Pământului. în hidrocarburi. 10. Guanoul provine din dejecţiile unor populaţii de păsări. carbonul are o viteză mai mare de circulaţie decât azotul. plantele halofile (Salicornia herbacea) acumulează până la 10. a două funcţii esenţiale: concentrarea (acumularea) şi dispersarea selectivă a elementelor.6CO2 + 6H2O → C6H12O6 + 6O2 +Q dioxid de carbon + apă → glucoză + oxigen + căldură Energia necesară realizării acestei sinteze este furnizată de energia solară captată de clorofilă şi alţi pigmenţi vegetali. prin ciclul chimic. Sunt consideraţi consumatori primari animalele care se hrănesc pe seama producătorilor primari. lichenii – cupru. a căror concentrare de-a lungul lanţurilor trofice poate deveni periculoasă pentru consumatorii de ordin superior. În sistemele vii.4 Biomasa este formată din fitomasă şi zoomasă. Oxigenul atmosferic este. bacteriile care se hrănesc cu materia organică moartă – cadavre. în general. Ciclul biogeochimic al unui element reprezintă etapele de transformare.şi zooplanctonului în proterozoic şi cambrian. Resursele totale de apă la nivelul Terrei se estimează la 1. la nivelul oceanelor. biosfera împrăştie în atmosferă şi hidrosferă cantităţi importante de gaze. Zăcămintele de petrol şi gaze naturale s-au format din materia organică transformată. terestre sau marine. consumatorii terţiari (care se hrănesc cu cei precedenţi) etc.3 miliarde km3 (97. 1934). în totalitate. multe specii nu se încadrează uşor în această clasificare pe nivele trofice şi pot aparţine mai multor compartimente – consumatori primari şi secundari (specii omnivore). ponderea acesteia este sub 50%. respectiv toate organismele care se hrănesc pe seama altor animale vii (producători secundari). Sub aspect cantitativ.4x1018 tone). elementele chimice participă la realizarea structurilor.3 milioane km3 (2. dioxid de carbon se menţin constante ca urmare a activităţii biosferei. Fosforitele s-au constituit din depunerile marine ale fito. excreţii.

păsări). înainte ca acestea să ajungă la nivelul solului. Acest fenomen este deosebit de periculos pentru viaţa din orizonturile superioare ale mării. alcătuit din corp fizic solid. într-o perioadă estimată la 10-12 zile. particule elementare de sol. unde se desfăşoară fotosinteza algelor – inhibată de DDT.6 Există mai multe tipuri de materie bioinertă: sol. biosfera intervine în ciclul apei la nivelul continentelor. microorganismelor. prin lanţurile trofice. Apa din straturile superficiale este absorbită de către rădăcinile plantelor şi este eliminată prin transpiraţie în atmosferă sau se evaporă direct din sol. localizarea internă a organelor respiratorii (mamifere). mâl. fiinţe vii. apă freatică etc. mai ales pesticidele. Aceşti compuşi perturbă procesele ecologice atât pe plan local. organismele numite hidrofile (rogozuri. utilizarea industrială. Acumularea unor microelemente în urma acţiunii unor bacterii.mineralizarea azotului. organismele xerofile îşi perfecţionează bilanţul hidric. În zona temperată. sunt integraţi în ciclurile materiei din biosferă. Este alcătuit din particule solide şi coloidale. covor vegetal.acumularea de macro şi microelemente în materia organică Mâlul. În biotopurile cu umiditate redusă. Ciclul materiei bioinerte Materia bioinertă este o materie specială – nici vie. astfel încât ele devin capabile să regleze fluxul de apă care le străbate. reducerea cantităţii de apă din dejecţii (antilope. reprezentând evapotranspiraţia. vegetaţie. până la 25% din total. aici ele fiind mult mai rapide. Antarctica. în păduri. Acumularea apei în lacuri de baraj artificial. 6 . realizând următoarele funcţii biogeochimice: . Prin vegetaţie. Solul. . gaze. . scoarţă de eroziune. Distribuţia cantităţii de precipitaţii constituie. substanţe organice moarte. microfloră şi microfaună. prin acumularea şi concentrarea lor în materia vie. în contrast cu cele lipsite de precipitaţii sau cu o alternanţă a anotimpurilor ploios şi secetos. cât şi pe plan continental sau planetar. . În lacuri. nici moartă. Sub aspect ecologic. O serie de compuşi organici produşi de industria chimică. unde se produc şi efectele secundare. insecte). Materia organică tehnogenă. prin utilizarea apei metabolice obţinute prin transformarea altor substanţe (gândacul de făină. Proporţii însemnate de apă sunt reţinute în litieră. Covorul vegetal interceptează şi evaporă în atmosferă o parte din precipitaţiile căzute. Intervenţia omului în circulaţia globală a apei este directă sau indirectă. o parte semnificativă (18%) revenind prin transpiraţia plantelor. DDT-ul se acumulează în mâl şi apoi migrează. cât şi pentru prevenirea bolilor transmise deinsecte a condus la un impact generalizat la nivelul biosferei. Folosirea insecticidului DDT. El se formează prin depozitarea particulelor sedimentare în bazinul acvatic. Cantitatea de apă infiltrată în sol care depăşeşte capacitatea sa maximă de reţinere se scurge în pânza freatică unde rămâne mult timp sau revine la suprafaţă sub formă de izvoare. un pedosistem. Nu este o materie vie pentru că nu are. În perspectiva teoriei sistemice. fie prin intermediul curenţilor face ca acestea să ajungă la mari distanţe faţă de locul unde au fost utilizate (de exemplu. este estimată. ei sunt capabili să provoace transformări structurale şi funcţionale în terenurile agricole. unul din elementele esenţiale pentru edificarea tipurilor de climat pe continente: există regiuni cu pluviozitate pe tot parcursul anului (1 000–2 000 mm/an). pentru regiunile temperate la 3 000-7 000 t/ha. defrişarea influenţează bilanţul apei în sensul accelerării sau încetinirii vitezei de reciclare. Nu este inertă întrucât este îmbibată cu organisme vii. bogat în bacterii şi necromasă. în straturile acvifere. spre suprafaţă. Marea Sudului etc. Concentraţia de apă din mediu induce la organisme modificări morfo-fiziologice specifice. 11. lichide. Concentraţia de DDT creşte pe niveluri trofice superioare.). Solul este structurat pe mai multe niveluri: molecule şi ioni. prin degradarea materiei organice moarte în mâlul submarin se deosebeşte de acumulările biogeochimice din mâlul lacului. în condiţii anaerobe. în acest mod. Prin microfloră solul acţionează ca reglator al dinamicii elementelor chimice. Bilanţul de apă al organismelor terestre se realizează printr-un permanent echilibru dinamic între aportul şi pierderea de apă. La o cantitate medie anuală de precipitaţii de 71 mm. agregate de sol. reîntorcându-se lent în mări şi oceane când rocile sunt saturate are loc. împiedicând infiltrarea în pânzele subterane din subteran sau scurgerea rapidă prin cursurile de suprafaţă. Reprezintă rezultatul interacţiunii dintre roca mamă. animale etc. alături de temperatură. proprietăţile biologice ale sistemelor vii. până în Islanda. o trecere permanentă de apă prin atmosferă spre continente şi o revenire a acesteia prin scurgeri în oceane. agave). Diverse ecosisteme reţin cantităţi mici din acestea. fie prin infiltrarea lor în sol. În biotopuri cu umiditate mare. dezvoltarea la plante a unor ţesuturi acvifere (iarba surzilor. cum este cazul Germaniei. solul poate fi considerat pătura superficială a scoarţei unde se dezvoltă plantele şi este mediul de viaţă al insectelor. organismele mezofile prezintă un metabolism adaptat alimentării moderate cu apă. amfibieni) utilizează cantităţi sporite de apă.descompunerea necromasei datorată enzimelor produse de bacteriile din sol. fracţiunea aceasta poate ajunge. Cantitatea apei revenită în felul acesta în atmosferă. dromaderul) sau prin adaptări etologice care privesc micşorarea ritmului vital în perioada de maximă uscăciune (animalele de deşert). migraţia atomilor de azot în sol prin intermediul lumbricidelor. ca întreg. Rămânând multă vreme în sol. ajungând în soluri. reducându-şi pierderile de apă prin îngroşarea cuticulei (frunzele de leandru) sau tegumentului (reptile. orizonturi de sol.mineralizarea fosforului organic prin intermediul microflorei şi a plantelor superioare. solul este un subsistem al ecosistemului terestru. Antilele Mici. irigaţiile.aceasta prin apa fluviilor (25 000 km3) sau se infiltrează în straturile acvifere (10 000–15 000 km3). în agricultură. Transportul unor substanţe. organismelor hipogee. tipuri de sol. s-a calculat că mai mult de jumătate (404 mm) se reîntorc în atmosferă. Între cele două extreme.

valorile medii fiind arareori înregistrate pentru diferite perioade analizate. iar în apele marine. eroziune). Caracteristicile componentelor mediului fizic Biotopul constituie. temperaturile extreme (minime absolute. în general. Originea ei este cosmică. deplasarea plăcilor – şi exogene (sculpturale) – eroziune pluvială. caracteristicile climei. valoare care se va corecta în funcţie de caracteristicile mediului de viaţa. altitudine). devenind accesibilă prin radiaţia solară.Presiunea atmosferică rezultă din greutatea cu care apasă aerul asupra suprafeţei terestre. Sub influenţa gravitaţiei au loc procese geomorfologice actuale (prăbuşiri de roci. biologică. reprezentând mediul fizic şi chimic al unei comunităţi. precum şi locul care ar putea fi ocupat de viaţă în ansamblu şi este analizat prin prisma caracteristicilor pe care le înregistrează următoarele componente (factori ecologici): 1. Regimul lor este extrem de variabil în timp. grindina. transparenţa apei. Mediul fizic trebuie considerat drept spaţiul ocupat de diversele populaţii ale speciilor alcătuitoare. de joasă presiune (cicloni). la 5 500 m scade la 380 mm. înclinarea şi expoziţia pantelor.Gravitaţia reprezintă forţa de atracţie a Pământului pentru toate corpurile din aer. ca regim. dacă la nivelul mării presiunea este de 760 mm Hg. Starea mediului chimic este reflectată de compoziţia chimică a solurilor. Pentru o regiune. 3.88 m. aerul fiind mai rarefiat.12. Lumina este formată din radiaţia vizibilă. partea nevie a ecosistemului. Cantitatea de energie calorică ajunsă la suprafaţa ecosistemelor depinde de constanta solară. Cantitatea de căldură absorbită depinde şi de capacitatea calorică a mediului de viaţă – uscatul se încălzeşte de două ori mai mult decât apa. a bazinelor acvatice şi chiar a atmosferei. 7 . respectiv energia necesară pentru realizarea unui anumit nivel termic este atât alogenă (radiaţia solară). mişcarea şi stratificarea apei. Neuniformitatea valorilor gravitaţiei rezidă în structurile diverse care alcătuiesc scoarţa terestră.Lumina constituie principala sursă de energie a vieţii. nebulozitate.Focul este un factor ecologic rezultat în urma supraîncălzirii terestre sau descărcărilor electrice. formele de relief influenţează. Prin însuşirile lor. Caracteristicile componentelor mediului chimic Prin interacţiunea dintre biocenoză şi suportul ei se formează mediul chimic. respectiv radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între 0. Diferenţele de presiune pe verticală influenţează accesibilitatea oxigenului. Biotopul reprezintă un sistem abiotic sau abiogen. 7. 2. având în vedere faptul că pe perioade mari de timp abaterile faţă de valorile medii au amplitudini relativ scăzute (<20%). eoliană.39 şi 0. lună. respectiv de adâncimea la care ne situăm faţă de suprafaţa apei. nivală. dar şi de latitudine (este mai mare la poli şi scade spre Ecuator). apei sau solului pentru diferite intervale de timp (zi. Diferenţierea presiunii pe orizontală se realizează ca urmare a diferenţelor de temperatură. solul uşor (nisipos) se încălzeşte mai repede decât solul argilos. fapt care determină circulaţia generală a maselor de aer. chiciura. Pentru evaluarea resurselor termice se analizează temperaturi medii ale aerului. Sistemele biologice individuale echilibrează presiunea atmosferică prin presiunea interioară a corpului lor. reprezentând unul din factorii genetici ai acesteia – suprafaţa subiacentă activă. Accesibilitatea luminii depinde de poziţia geografică (latitudine. cu influenţă determinantă asupra climei locale şi regionale. ceaţa.Orografia este dată de neuniformităţile suprafeţei terestre sau ale fundului oceanic.) este un parametru folosit în caracterizarea fertilităţii solului.3 m. epirogenetice.76μ.Aprovizionarea cu macroelemente (N. după fiecare 9. 13. care va modifica inclusiv configuraţia determinată de bilanţul radiativ. presiunea hidrostatică creşte cu o atmosferă la fiecare 10. Incidenţa lui nu are caracter de regim decât în foarte puţine regiuni. regimul termic constituie cel mai constant parametru al mediului climatic. 4. amplitudinea termică. Astfel. Efectele sunt nefavorabile. sau în situaţia în care se abordează scări de timp mari.Accesibilitatea resurselor de lumină se apreciază pe baza duratei de strălucire potenţială şi efectivă a Soarelui. greu. respectiv densităţii. înregistrând valori foarte diferite de la o regiune la alta sau de la un moment la altul. vulcanism. dar şi unul anual. în special în spaţiul subaerian terestru. în timp ce deasupra regiunilor reci se formează zone de mare presiune (anticiloni). Ploaia şi ninsoarea reprezintă formele cele mai cunoscute. P. Configuraţia depinde de acţiunea contradictorie a forţelor endogene (constructive) – mişcări orogenice. la temperatura de 4°C. alunecări de teren. acceleraţia gravitaţională variază în funcţie de relief (invers proporţional cu altitudinea). pe pantele exterioare cantitatea de precipitaţii anuală delimitează o enclavă topoclimatică datorită valorilor mai mici înregistrate aici ca urmare a manifestării fenomenului de foehn (încălzirea adiabatică a aerului descendent în perioada circulaţiei vestice). 6. cât şi autogenă – fenomene geotermale. Cantitatea de precipitaţii înregistrată într-o regiune se realizează din ploi determinate de circulaţia generală a atmosferei (ploi ciclonale sau frontale) şi ploi determinate de particularităţile suprafeţei active.Precipitaţiile constituie a doua categorie de factori climatici. roua. Astfel. savanele africane. semnificând distrugere în cazul pădurilor. fragmentarea.Presiunea hidrostatică este dependentă a grosimea coloanei de apă. K etc. Intensitatea iluminării suportă un ritm circadian (zi-noapte). grosimea şi coeficientul de transparenţă a atmosferei. în funcţie de poziţionarea planetei Pământ în raport cu „astrul zilei”. format dintr-un complex de factori ecologici prezenţi într-o anumită porţiune a suprafeţei Pământului sau a părţii lui subterane care asigură mijloacele materiale necesare biocenozei. 8. unghiul de incidenţă a razelor solare. Deasupra regiunilor cu temperaturi ridicate se formează zone depresionare. 5. antropice etc. cutremure. Astfel. la care se adaugă bruma. suma gradelor de temperatură etc. de pe suprafaţă sau din interiorul său. sau favorabile – bălţile cu stufării din Delta Dunării. Temperatura variază în funcţie de fluctuaţiile radiaţiei solare. În apele dulci. Parametrii de analiză sunt reprezentaţi de energia reliefului. Nivelul înregistrat de concentraţia elementelor nutritive depinde de caracteristicile stării solide (complex argilo-humic. în regiunea Subcarpaţilor de Curbură. altitudinea etc. respectiv substrat). an).Temperatura. maxime absolute). biologice. conform accepţiunii generale. Variaţia presiunii se realizează. fiind corelată cu variaţia temperaturii. astfel: 1. înclinarea şi expoziţia pantei etc. dar şi a troficităţii apei. mai puţin concentrat în oxigen.

pentru apa – mediu de viaţă – sunt date de salinitate (concentraţia de săruri solvite) şi de concentraţia de oxigen. Echitabilitatea exprimă modul cum este distribuită abundenţa relativă a speciilor unei biocenoze. Caracteristica biocenozei este dată de speciile constante. Constanţa este.). număr de indivizi. respectiv salinele. Speciile cu frecvenţă mare şi abundenţă numerică ridicată în biocenoză sunt considerate specii cu rol esenţial în determinarea structurii şi funcţionării biocenozei. Primul factor diferenţiază net biocenozele care populează apele dulci. Structura biocenotică a ecosistemului nu este o proiecţie a biotopului. În acest sens. Concentraţia de oxigen depinde. acest din urmă mod fiind considerat mai potrivit pentru a exprima bogăţia de indivizi a unei specii în cadrul biocenozei. respectiv omogenitatea sau eterogenitatea unei specii pe întinderea biocenozei Abundenţa se calculează ca raport între numărul indivizilor unei specii. Edificarea biocenozei este realizată de mulţimile de indivizi şi specii.valori care determină arsuri la nivelul ţesuturilor. respectiv gaze compozite (dioxid de carbon. Modificarea pH-ului poate determina şi mobilizarea unor ioni cu efecte toxice pentru majoritatea organismelor (aluminiu. amoniac.a. gradul de obligativitate al relaţiilor cu aceasta. dioxid de sulf. Se consideră că speciile a căror frecvenţă este mai mare de 50% sunt componente constante (specii permanente). oxizi de azot etc. creşte şi numărul speciilor. mercur ş. 2. 14. prin realizarea listelor de specii. cele mai puţine sunt speciile caracteristice (adaptate strict) şi cele mai multe speciile preferenţiale. Fidelitatea exprimă intensitatea legăturilor unei specii cu biocenoza din care face parte. cât şi proporţia lor relativă. rolul speciei în transferul substanţei şi energiei într-un ecosistem. De exemplu. Alte gaze sunt azotul (78%) şi gazele rare (argon. lacuri şi a celor marine. Frecvenţa speciilor exprimă secvenţa de probe în care se găseşte o specie dată faţă de totalul numărului de probe şi aduce informaţii în legătură cu densitatea.95%. se calculează o serie de indici care reflectă structura biocenozei.). dar şi de prezenţa algelor fotosintetizante. xenon.activitatea microorganismelor. mulţimi exprimate prin forme biotice şi grupări ecologice. Termenii folosiţi pot fi numărul de indivizi sau biomasa. Dioxidul de carbon constituie resursă de substanţă pentru plante şi factor al echilibrului termic la nivel planetar. fiind la rândul său determinat geologic şi puţin influenţat ca dinamică de prezenţa sau absenţa comunităţilor vii. speciile respective depinzând de baza lor genetică. respectiv specii dominante. Dacă suprafaţa ecosistemului este mai mare. radon). Indicii de structura ai biocenozei Într-o biocenoză. în timp ce prezenţa oxigenului permite eliberarea energiei necesare susţinerii proceselor vitale şi proceselor ecologice prin respiraţie (oxidare biochimică). de obicei. Echitabilitatea ar fi ideală când toate speciile din biocenoză ar avea un număr egal de indivizi.Chimismul apei se apreciază prin numeroşi indicatori. kripton. pe de altă parte. Diversitatea – exprimă raportul dintre numărul speciilor şi numărul de indivizi dintr-o biocenoză. în Sicilia. în care oxigenul se menţine la concentraţii foarte ridicate – 20. metan. diversitate ecologică. 4. este foarte importantă cunoaşterea speciilor. un indice exprimat prin frecvenţă. 15. cât şi din punct de vedere al influenţei pe care o exercită asupra celorlalte populaţii şi asupra biotopului. Caracteristicile generale. Adaptarea speciilor nu serveşte la conservarea şi supravieţuirea biocenozei. atât din punct de vedere cantitativ. Analiza capacităţii de saturaţie a biotopului. constituie o posibilitate empirică de descriere a ecosistemelor. faţă de numărul indivizilor din celelalte specii. În cazul în care comparăm două biocenoze care au echitabilitate maximă (proporţii egale între specii). neon heliu. Astfel. ci o construcţie produsă de câmpul intern de forţe al biocenozei.Reacţia ionică sau pH-ul influenţează direct accesibilitatea elementelor minerale pentru plante. Lupta pentru existenţa speciei este întemeiată pe autonomia biocenozei în raport cu biotopul. Dominanţa speciilor încearcă să exprime rolul mai mare sau mai mic jucat de o specie în cadrul biocenozei. Există astfel specii caracteristice (legate strict de o anumită biocenoză). hidrogen. diversitatea va fi mai mare acolo unde numărul speciilor va fi mai mare. Cele mai multe specii preferă diferite biotopuri.Compoziţia atmosferei reflectă o stare departe de echilibru. multe dintre ele formând biosisteme. în biocenoză sunt mai multe reţele de interacţiuni. iar cele cu frecvenţă sub 25% sunt specii accidentale. respectiv concentraţii ale elementelor chimice. de ritmul dizolvării din aer. cele cu frecvenţă cuprinsă între 50 şi 25% sunt specii accesorii. cu o suprafaţă de 25 708 km2 s-au inventariat circa 2 600 de specii de plante. străine (care nu aparţin biocenozei) şi ubicviste (care se găsesc în ecosisteme foarte variate). Într-o biocenoză. devenind un factor ecologic şi pentru animale numai la valori foarte îndepărtate de valoarea specifică mediului neutru . preferenţiale (care pot trăi îndeosebi în anumite biocenoze).7 Biocenozele au în general puţine specii cu indivizi numeroşi şi multe specii cu indivizi puţini. Se evaluează atât concentraţia absolută a elementelor nutritive. Cu cât numărul de specii este mai mare. Diversitatea maximă se realizează atunci când speciile dintr-o biocenoză sunt cât mai apropiate ca frecvenţă. plumb. 3. curenţii de adâncime şi migraţia organismelor pe verticală etc. dioxidul de carbon face posibilă menţinerea unei temperaturi mai mari la suprafaţa Pământului şi atenuează amplitudinile termice diurne şi sezoniere. Rolul ecologic al azotului constă în diminuarea puterii de oxidare a aerului.Ordinea biocenotica in ecosistem Biocenoza funcţionează ca un sistem autonom de populaţii. Asigurarea echilibrului între intrările şi ieşirile de oxigen este un factor cheie pentru menţinerea capacităţii de autoepurare a apelor din râuri. iar în Madeira 8 .

după hrana consumată. în ordinea în care sunt mâncate unele de altele.(796 km2) s-au identificat numai 499 de specii de plante. un organism dintr-o anumită specie. o parte din hrană nu este digerată. Thiemann (1956) a enunţat principiile biocenotice Principiile biocenotice I. În aceeaşi ordine de idei. Exemple de lanţuri trofice • în stepă: graminee → gărgăriţe → şopârla de câmp → şoim • în păduri: frunze → omidă păroasă → ciocănitoare → uliul păsărelelor • în bălţi şi lacuri: diatomee → răcuşori → boul de apă → pasăre de baltă (gâscă. Dacă aşezăm diferitele populaţii într-o linie. Ne dăm seama de existenţa lor dacă luăm în considerare un fapt obişnuit: un organism este mâncat de un alt organism. rezultând astfel trei tipuri de piramide: numerică. corespunzând randamentului de transfer a energiei la fiecare nivel (10%). În fapt. sub aspect trofic. pornesc de la o bază vie. constatăm faptul că producătorii au cantitatea cea mai mare de biomasă.Piramida eltoniana Reprezintă o modalitatea ştiinţifică de ilustrare a diferenţierii funcţionale. deoarece nivelurile inferioare servesc drept hrană nivelurilor superioare şi. Totalitatea organismelor similare din punctul de vedere al hranei şi prin poziţia lor faţă de producătorii primari (acelaşi număr de intermediari) constituie un nivel trofic. în Elveţia. acesta de un alt organism şi aşa mai departe. respectiv dimensiunilor minime necesare pentru menţinerea condiţiilor favorabile pentru o specie. Toate lanţurile trofice. Astfel de informaţii sunt necesare pentru stabilirea limitelor. sau materie organică moartă (detritus) → detritivore specializate pe diferite secvenţe biochimice → substanţă anorganică. Astfel. apoi animalele mici – posedă un potenţial de înmulţire mai ridicat comparativ cu animalele mari. este imposibilă. Oferă o imagine sintetică a relaţiilor trofice care se realizează între populaţiile dintr-o biocenoză. Diversitatea ecologică a speciilor este. Căile (canalele) reţelei trofice sunt reprezentate de lanţuri trofice. Piramida energetică reflectă pierderile energetice la fiecare nivel. a biomaselor şi energetică. se poate realiza o altă schematizare. reprezintă căile de vehiculare a materiei în ecosistem. pe nivelul trofic al fitofagelor. Metoda a fost pusă la punct de zoologul britanic Charles Elton. la intervale egale şi pe abscisă numărul de indivizi) a fiecărui nivel trofic. cauza constituind-o condiţiile de biotop uniforme şi nefavorabile altor specii. Uneori poate fi situat. aşa cum am menţionat. aşa s-a cum arătat. iar o altă parte este transformată în cataboliţi. 17.Nisele ecologice si coevolutii 9 . Astfel. plantele verzi. într-un lanţ trofic. Pe baza acestei conexiuni. precum şi faptul că un animal mare consumă mai multe animale mici. Circulaţia în sens invers. pentru ilustrarea interdependenţei dintre relaţiile spaţiale şi cele trofice. 16. constatăm că hrana circulă în biocenoze numai de la stânga la dreapta. într-o biocenoză. prin instaurarea unui regim de protecţie. structura trofică poate fi reprezentată astfel: plantă autotrofă (P) → animal erbivor (CI)→ animale carnivor de ordinul I (CII) → animal carnivor de ordinul II (CIII) (fig. ci şi prin biomasa sau energia înglobată în aceasta. inclusiv cele care includ omul. Forma caracteristică rezultă din scăderea numărului de indivizi de la un nivel la altul. alteori pe cel al zoofagelor. Luând în considerare categoriile trofice menţionate anterior. în zona adâncă a lacului Neuchatel a fost identificată o singură specie. crescând numărul de indivizi din fiecare specie Numărul mare de specii al covorului vegetal se explică prin incapacitatea speciilor dominante de a asimila în întregime resursele mediului şi de a-l exploata până la epuizare. În biotopurile cu condiţii ecologice extreme predomină forme puternic specializate. respectiv faptul că populaţiile constituie un fel de verigi ale unui lanţ. Dacă producătorii primari constituie. Abaterea de la condiţiile de existenţă dintr-un biotop conduce la scăderea numărului de specii. care se deplasează pentru procurarea hranei pe suprafeţe mai mari. Organismele de pe nivelurile trofice inferioare nu au posibilitatea de a captura şi consuma organisme de pe niveluri trofice superioare. Înregistrând biomasa nivelurilor trofice succesive. tranzitând mai multe biotopuri. II. un singur nivel trofic. Realizarea piramidei trofice are la bază observaţia că există o diferenţiere între organisme pe baza regimului de hrană. o funcţie de relaţie între numărul de indivizi şi numărul de specii din ecosistem. pentru consumatori există o diferenţiere pe mai multe niveluri. situat pe un nivel trofic oarecare. Cu cât sunt mai variate condiţiile de existenţă dintr-un biotop. erbivorele însumează o cantitate mai mică. cu atât va fi mai mare şi numărul de specii în biocenoza care îi aparţine. nu toată substanţa ingerată prin hrană este convertită în biomasă proprie. se hrăneşte cu un organism situat pe un nivel trofic precedent. Este logică această micşorare a biomasei. raţă) → uliul de baltă • în mări: diatomee → crustacee → rechin Nici omul este străin de lanţurile trofice. în ansamblul lor. pentru ca la consumatorii de ordinul trei (carnivorele de ordinul doi) să fie cantitatea cea mai mică de biomasă. de la dreapta la stânga. De exemplu. Mărimea fiecărui nivel se poate exprima nu numai prin număr de indivizi. 5-4). Explicaţia constă în faptul că nivelurile inferioare – plantele. într-un sistem de axe rectangulare (pe ordonată notând nivele trofice. Piramida trofică rezultă din reprezentarea. piramida inversă de biotop reflectă mobilitatea crescută a organismelor de pe niveluri trofice superioare.

care constituie limita de demarcaţie faţă de ecosistemele terestre învecinate. slab definită spaţial. Animale – microorganisme. uşor de remarcat din configuraţia biotopului. Coevolutia Plante – animale fitofage. Compoziţia şi biomasa covorului vegetal sunt supuse presiunii continue din partea fitofagelor. Termitele sunt dependente de ciuperci. animale – microorganisme. relaţiile sale cu comunitatea de specii în care se află. cum şi cu cine (pe seama cui) se hrăneşte. care se hrănesc din mai multe biotopuri. care acoperă şi alte formulări: interfaţă. relaţia pradă – prădător. De exemplu. în realitate. relaţiile interne din biocenoză. cu posibilităţi de satisfacere. Dar. Primele includ păsările răpitoare. bordură. Un efect similar are şi invazia rozătoarelor. iar în mediile puţin adânci există o zonă de tranziţie. În diferite aparate şi sisteme ale organismului animal se dezvoltă bacterii şi ciuperci care concură în metabolism. sisteme patogene. câmpul ei de activitate. coevoluţia. s-a observat că păşunatul selectiv în pădurile mixte are efecte favorabile aspra diversităţii covorului vegetal. în timp ce a doua categorie îşi procură hrana numai dintr-un singur biotop. în egală măsură. Coevoluţia redă dependenţa reciprocă a proceselor evolutive ale speciilor. mai puţin adaptate. În acest context.Limitele ecosistemului În practică. simbioze cu ciuperci inferioare – lămâi. un lac este adesea intuitiv considerat un ecosistem având contururi destul de evidente prin linia ţărmului. plante – microorganisme. În diferite zone ale globului. cui serveşte drept hrană. zonă de frontieră. plante cu flori – animale polenizatoare. limitele sunt de natură fizică. ca un subsistem aparte al ecosistemului. concurenţă interspecifică. astfel că Johnson (1910) introduce termenul de nişă ecologică. Plante – polenizatori. constituie factori ecologici dependenţi de comunitatea de specii. fiindcă nu sunt capabile să digere lignina. Astfel. fiecare specie îndeplineşte un anumit rol prin interacţiunea cu elementele (abiotice şi biotice) ecosistemului. De exemplu. transformarea solului. În ansamblul lor. în timp ce nişa ecologică arată „profesia” acesteia. în ecosistemele naturale nu există nişe libere Sub aspect geografic. Odum (1971) consideră că habitatul unei specii corespunde cu „adresa” ei. Acţiunea acestora se manifestă pe trei planuri: păşunat. sisteme gazdă – parazit. În literatura de specialitate astfel de zone sunt desemnate prin termenul de ecoton. Acţiunea lor interdependentă generează. cerbul european – cerbul Wapiti (Canada). Cele 20 de specii de colibri se interconectează cu 45 de specii de plante. 18. Dimensiunile nişei pot fi largi sau înguste. Astfel. fără însă să schimbe între ele gene. pentru că identificarea limitelor între unităţile ecologice nu este uşor de făcut. dar şi specii caracteristice. a mai multor sau cel puţin a două specii. În anumite cazuri. Smochinul. două specii nu pot exista într-o nişă decât segregate ecologic. în special cele trofice. Indiferent de conţinutul care s-a atribuit noţiunii de ecoton. la nivelul ecosistemului. Astfel. bogat reprezentată în hrana lor. Odum revine asupra problematicii de delimitare. linia ţărmului este în continuă schimbare datorită fluctuaţiilor de nivel. orhidee etc. în 1971. cu opţiuni pentru mai multe specii apropiate (dar care diferă între ele prin anumite particularităţi) vor menţine echilibrul speciilor. Acestea au rolul de a disponibiliza substanţele minerale necesare plantelor. sugerând faptul că în zonele de ecoton apar nu numai specii din comunităţile învecinate. specii care sunt ecologic conectate între ele. Apariţia unor condiţii ecologice limitate. cu toate că aparţin unor biocenoze amplasate diferit din punct de vedere geografic. Nişa ecologică reprezintă funcţia unei specii. între mediul acvatic şi mediul terestru. Practic. yucca sunt plante polenizate numai de o singură specie de insecte. care contribuie la eliberarea covorului vegetal de resturi şi la germinarea seminţelor unor specii vegetale. furnicile attide din Brazilia cultivă ciuperci şi se hrănesc cu hidraţii de carbon furnizaţi de acestea prin degradarea celulozei. Mijloacele prin care se poate face acest lucru nu sunt unanim acceptate. gorunul (Europa) – stejarul roşu (America de Nord) îndeplinesc funcţii similare. Ordinea biocenotică se realizează prin existenţa unor sisteme de relaţii de tipul: plante – animale fitofage. în biocenozele amplasate diferit. pasărea colibri este adaptată la polenizarea plantelor din pădurea tropicală. respectiv factori biotici. respectiv particularităţile identificate în astfel de spaţii. unde au loc procese de schimb şi relaţii de competiţie între populaţiile din biocenozele vecine. De exemplu. apare uneori nevoia de a identifica limitele ecosistemului. Atinge punctul culminant în situaţia în care dezvoltarea unor plante este legată strict de prezenţa unei anumite specii de polenizatori. Plante – microorganisme. fie că este vorba de cercetările ecologice sau pentru necesităţi de gestiune. zonă de contact etc. Practic. Încă din 1897. Conform legii lui Gause. se admite existenţa unor zone de discontinuitate între două ecosisteme învecinate. leandru. pot să apară nişe echivalente. Mai târziu. suprapăşunatul mamiferelor sălbatice nu conduce la distrugerea covorului vegetal.Desigur. Pe rădăcinile plantelor se dezvoltă o bogată microfloră. multe specii de plante formează micorize. face ca speciile mai bine adaptate noilor condiţii să tindă să înlocuiască speciile convieţuitoare. caracterizarea structurii unui ecosistem sub raport funcţional nu se poate rezuma la structura determinată de relaţiile de hrană. distrugerea seminţelor. se pot desprinde următoarele concluzii: 10 . Mulţimea condiţiilor ecologice. zone care sunt percepute de observator drept zone de tranziţie. Clements defineşte ecotonul ca zonă de frontieră între două asociaţii sau două comunităţi vegetale.

Dacă ne referim la rata din punctul de vedere al substanţei se obţine formula: B + Q > B+ ΔΒ. ecotonul se identifică pe orizontală. în care: B – stocul de biomasă pe un nivel trofic oarecare în momentul t0. de data aceasta între două biomuri. care reprezintă de fapt recolta. Astfel. El este caracterizat de o dinamică proprie şi are proprietăţi specifice. Plantele autotrofe realizează producţia biologică primară. poate fi considerată şi drept substanţa organică (biomasa) din cuprinsul unui ecosistem care se acumulează într-o unitate de timp şi spaţiu. . fluxul schimbului de specii este îndreptat dinspre pajişti spre terenul cultivat cu cereale. la grâu) şi producţie secundară (paiele de grâu). nisip şi argilă ocupă toată câmpia fluvială şi adăposteşte. de la bacterii la nevertebrate. sporul de greutate individual reprezintă productivitatea brută.Categorii ecologice specifice ecosistemelor acvatice Se diferenţiază în funcţie de caracteristicile mediului de viaţă. dioxid de carbon etc. producţia principală este constituită din boabele de porumb. În piscicultură. Astfel. definirea lui având la bază modificarea structurii fitocenozei. Rata productivităţii unui nivel trofic redă eficienţa în raport cu nivelul trofic anterior. transpiraţie. Pentru consumatori. În moleculele organice proprii unui organism sau unei biocenoze este stocată.. prin producţie biologică se înţelege numai cantitatea pescuită pe un anumit teritoriu.Productivitatea ecologica. având un ansamblu de caracteristici definite în mod unic prin scările de timp şi de spaţiu şi prin forţa de interacţiune între sistemele ecologice adiacente. Aceasta se explică prin aceea că o parte din hrană a fost utilizată pentru desfăşurarea proceselor fiziologice ale organismului. deci ale unui ecoton. Această zonă hiporeică. apa. Astfel. de-a lungul apelor curgătoare există un compartiment fluvial subteran. întrucât ele au permis supravieţuirea unor specii relicte. Acest rol de filtru chimic şi biologic a fost studiat cu deosebire în cazul pădurilor riverane. iar producţia secundară – cocenii de porumb. productia biologică este sporul de biomasă realizat de un sistem biologic (individ.un ecoton nu este o zonă statică de contact între două comunităţi. dat fiind biocenoza „incompletă”. iar valoarea netă este dată de cantitatea rămasă după ce o parte s-a consumat în procesele de respiraţie. în agricultură. Cuantumul de creştere a stocului de biomasă la unitatea de suprafaţă în unitatea de timp reprezintă productivitatea biologică. o întreagă lume vie. 19. Astfel. în interstiţiile sale. iar consumatorii o producţie biologică secundară. urină. La nivel regional. în Sahel variaţii relativ mici în volumul şi repartiţia precipitaţiilor (în sensul scăderii cantităţii lor) conduc la scăderea nivelul resurselor de apă sub limitele de toleranţă pentru speciile caracteristice savanei. deoarece fauna solului migrează pe orizontală numai după ce se extind şi locurile în care se găsesc condiţii favorabile pentru dezvoltarea animalelor edafice. în cazul producătorilor. cu grosimi care variază în limite largi.categoriile si relstiile dintre ele Producţia de biomasă reprezintă una din cele mai grandioase transformări din natură. Ecosisteme lentice 11 . De exemplu. Într-o unitate de timp. pădurile de mangrove. în ecotonul teren cultivat (cereale) – pajişti. cum sunt. O altă observaţie interesantă este faptul că. există situaţii în care aceste zone au devenit protejate. deoarece nivelul factorilor ecologici nu atinge întotdeauna valoarea optimă. semnificaţia fiind diferită de înţelesul pe care îl reprezintă în studiul ecologic. .ecotonul poate influenţa fluxul de materie sau de organisme între entităţile ecologice adiacente. populaţie sau biocenoză) într-un anumit interval de timp. El face parte dintr-un peisaj astfel că formează zone de tranziţie între ecosisteme învecinate. Astfel. o cantitate de energie care reprezintă producţia de energie. În cazul ecosistemelor terestre. dar şi al substanţelor antrenate în circulaţie biogeochimică depăşesc cu mult fluxurile intermediate prin activitatea economică. în ecosisteme de ape stătătoare ( ecosisteme lentice) şi curgătoare (ecosisteme lotice). La porumb. iar limitele spaţiale variază şi ele. 20. formată dintr-un amestec de pietriş. Comunitatea biotică a ecotonului reuneşte specii din ambele ecosisteme (biomuri). iar productivitatea netă rezultă prin scăderea din aceasta a materialelor neasimilabile şi cataboliţilor sub formă de fecale. În acelaşi timp. Ecotonul poate să fie identificat şi pe verticală. se folosesc sintagmele de producţie principală (de exemplu. este o zonă de tensiune ecologică şi cu o stabilitate redusă. Tipul ecosistemelor care se învecinează influenţează intensitatea şi sensul fluxurilor dintre cele două entităţi. Volumul energiei implicate în acest proces. Totodată. Atât pentru productivitatea primară. ecotonul este mai larg în sol decât pe suprafaţa acestuia.ecotonul nu este o entitate fizică izolată. ΔB – sporul de biomasă obţinut după Δt Q – cantitate de hrană acceptată de la nivelul inferior. prădătorii (o forţă externă) pot îndepărta un cuantum de substanţă organică. zona de silvostepă sau Sahelul sunt considerate având caracterul unei zone de tranziţie. de exemplu. cât şi pentru productivitatea secundară se face o diferenţiere între valorile brute şi valorile nete. valoarea brută semnifică cantitate de substanţă organică obţinută prin fotosinteză. Noţiunea de producţie biologică s-a folosit iniţial în agricultură şi piscicultură. producţia de boabe. cu numeroase nişe ecologice neocupate din ecosistemul agricol. În sens ecologic.

plutniţa. stavrizi. lucerna de nisip. buzdugan. Plantele (fitobentosul) sunt prezente. bogate în iod. care este într-o relativă izolare faţă de ecosistemele învecinate. mai sărat (salinitate – 21-22%) şi mai greu. implicit. Lacul Structura biotopului şi structura funcţională sunt bine individualizate. mlaştină şi baltă. delfini şi. consumatorii se regăsesc în special în rândul vertebratelor care formează nectonul. algele silicoase. ridichea de nisip. Năvodari „eşuează” în cantităţi mari alge verzi cu talul lăţit şi marginile ondulate. caracudă. biban etc. În structura fitoplanctonului intră algele albastre. lintiţa. categoriile identificate fiind utilizate şi pentru cercetarea celorlalte tipuri de ecosisteme acvatice. Caracteristice sunt următoarele subunităţi: neuston – populaţii de alge microscopice. Zoobentosul este format din totalitatea organismelor animale din mâl. guvizi). ciuma apei.). Astfel. fiind dependente de substratul mai mult sau mai puţin stabil şi de accesibilitatea luminii (rogoz. încărcat cu hidrogen sulfurat. În zona de litoral cuibăresc specii de pescăruş argintiu. iar a zooplanctonului populaţii de rotifere. luminii şi oxigenului în raport cu adâncimea Biocenoza este structurată. dar şi de diferite specii de broaşte. păstrugă) denumiţi de Herodot „peşti fără oase”. precum şi alge brune şi roşii. Costineşti. rechini. brădiş etc. lipsit de oxigen şi. cu precădere. roua cerului). pipirigul. furtunar ş. castravetele de mare etc Ecosisteme lotice Se diferenţiază în funcţie de particularităţile reliefului străbătut în pâraie şi râuri: a. lanţurile detritivore şi organismele cu rol de descompunere se situează mai ales la nivelul bentosului. Marea Neagră Se caracterizează prin existenţa a două straturi de apă: a) la suprafaţă. nuferi etc. nurcă etc. morun. granite. în general vertebrate (şalău. Din punct de vedere trofic. compoziţia chimică a apei. Bentosul ocupă tot fundul bălţilor şi este reprezentat de organisme consumatoare de mâl sau carnivore. protozoare. Între cele două straturi nu există schimb de ape. Producătorii sunt reprezentaţi de algele planctonice. cu vegetaţie caracteristică bălţilor şi mlaştini oligotrofe care se întâlnesc în regiunile cu climat rece şi umed. mezotrofe şi eutrofe). necton – asociaţie formată din diferite specii de animale. oxigenat. pelin de nisip. Balta Are o adâncime mai mică (3-5 m). iar în larg sunt răspândite plante cu frunze plutitoare ca broscariţa. papură. albastre) sau animale (zooplancton) care nu înoată activ în apă (sunt purtate de curenţi). sturioni (nisetru. stratul superficial (mai uşor) plutind deasupra celui de adâncime (mai greu). denumite popular sălăţica de mare. plătică. lin. în care se situează cea mai mare parte a biocenozei şi b) un strat de adâncime (peste 180-200 m). care au posibilitatea să se opună curenţilor. Printre dunele de nisip s-au identificat circa 120 de specii de plante arenicole ca varza de nisip. Tulpinile macrofitelor sunt. bacterii. nufărul alb şi galben. un strat relativ mai dulce ( cu salinitate de 16.) La nivelul României se diferenţiază două categorii: mlaştini eutrofe. pe întreaga întindere şi adâncime a lacului. Structura spaţială este determinată de distribuţia temperaturii. să înoate activ. Balta este populată de crap. limba broaştei. de formele aerobe de viaţă. nisip etc. păsări şi mamifere (guzgan. apare rogozul. Interconectarea acestor categorii în condiţiile modificării structurii spaţiale datorită variaţiilor climatice permite o economie proprie a lacului. ştiucă. în afara relaţiilor trofice. Aici este prezent muşchiul de turbă ( Sphagnum) şi alte specii vegetale (bumbăcăriţă. chiră de mare. suport pentru alge microscopice. dimensiunea determină împărţirea în ecosisteme de lac. cegă. gresii. peşti obişnuiţi (hamsii. până în 1984. sau de la suprafaţa acestora şi care sunt „alimentate” de resturile organice rezultate din activitatea celorlalte categorii de organisme. animale inferioare care formează perifitonul. stuful şi papura. cât şi cele submerse ca sârmuliţa apei. la rândul lor. bacterii şi ciuperci care populează pelicula de apă la locul de contact dintre mediul acvatic şi cel aerian. cârcelul.Sunt de mai multe tipuri în funcţie de dimensiuni. categoriile menţionate se diferenţiază astfel: producătorii sunt reprezentaţi de fitoplancton. foci. bizam. În zona malurilor. grupa consumatorilor incluzând zooplanctonul. scaiul vânăt. Bentos Este formaţiunea care reuneşte organismele de pe fundul bazinului lacustru. plancton – format din organisme de dimensiuni mici. În cadrul acesteia se deosebesc următoarele categorii: Pelagos Această subunitate a ecosistemului acvatice este formată din organismele aflate în masa apei.). algele verzi.a. ştiucă. vidră. şalău. rogoz. pe baza distribuţiei spaţiale a organismelor şi a comportării lor în masa de apă. De munte 12 . biban.17%) şi mai uşor. Pe plaja de la Mamaia. în zonele cu şisturi cristaline. iar compoziţia chimică a apei le diferenţiază în funcţie de salinitate (de apă dulce şi de apă sărată) şi aprovizionarea cu substanţe nutritive (oligotrofe. în zona litorală. evoluţie. sedimentare sau în zonele montane unde substanţele provin parţial din mineralizarea materiei organice animale şi vegetale. trestie. vegetale (fitoplancton – alge verzi.

Dintre vertebrate. clean. doua treimi din cantitatea de monoxid de carbon si. larve. aproximativ jumatate din hidrocarburi. nisip. boarţă. in tarile aflate in curs de dezvoltare. determinat de compuşii sulfuroşi eliminaţi în timpul descompunerii anaerobe la care este supusă materia organică din solul lipsit de oxigen. caracteristice dealurilor subcarpatice. Pantele au înclinaţii mai mici. Productivitatea secundară a populaţiilor de peşti din estuare este influenţată de prezenţa mangrovelor pe trei căi: depozitarea substanţelor nutritive şi a energiei. nisip. care este transportată în apele litorale adiacente şi aprovizionează astfel zonele comerciale de pescuit. determină o viteză de scurgere mare apei şi formarea de cascade. Transilvaniei. Transparenţa apelor este mare (anulându-se însă în perioadele de torenţialitate – ploi puternice. 22. pietrişuri. asociaţiile pe care acestea le formează se caracterizează printr-o diversitate foarte ridicată. aluminiu). cleanul. care şi-au dezvoltat adaptări speciale pentru a supravieţui într-un mediu cu substrat instabil. 13 . Plantele (muşchi. În apă sunt prezente atât substanţe în suspensie. în perimetrul mangrovelor aerul este încărcat cu un miros greu. Între acestea menţionăm: presiunea osmotică ridicată pentru a putea absorbi apa dintrun sol salin. rădăcini adventive cu rol de ancorare. Structura pădurilor de mangrove este influenţată de o combinaţie de factori geomorfologici. in tarile industrializate. Dat fiind faptul că solurile sunt în general saturate cu apă. şi alte specii halofile. iar concentraţia de săruri dizolvate este scăzută. temperatura apei coborâtă. cât şi solvite (100-200 mg/l). copepode pentru zooplancton. Avicennia (mangrove negre) Sonneratia etc. albia este mai largă şi adâncă. topirea zăpezilor). lipanul. Podişului Getic etc. controlului fluxului de energie prin sporirea resurselor de hrană şi transferul energiei şi hranei peste limitele ecosistemelor. PH-ul apelor poate coborî până la 2-3. Elementul edificator principal îl constituie arbori aparţinând la genurile Rhizophora (mangorve roşii). dar şi o concentraţie de săruri care depăşeşte 1 250-1500 mg/l. Variaţia termică mai largă în cursul anului. mâl) formând comunitatea biocenotică bentală. gasteropode) se fixează de elementele substratului (pietre. algele şi numerose specii de nevertebrate (insecte. de la anotimp la anotimp favorizează prezenţa planctonului. În apă apar şi plante superioare submerse. Nectonul este şi el bine reprezentat (mreană. reprezentativ este păstrăvul. Apa solului este în general salină. Programe de control al poluarii aerului in centrele urbane Folosirea automobilelor cauzeaza mai multa poluare decat oricare activitate umana. rădăcini aeriene (pneumatofori) cu creştere verticală pe a asigura oxigenarea la nivelul rădăcinilor.mangrove. comparabilă cubiodiversitatea pădurilor tropicale. cu viteză de scurgere şi eroziune foarte reduse. formată dintr-un număr mic de populaţii – diatomee. alge verzi şi albastre pentru fitoplancton şi rotifere.a. cu acumulări de mâl şi nisip. uneori discontinue. Natura migratorie a populaţiilor piscicole şi variaţia sezonieră în input-ul de substanţă organică şi în productivitate primară determină legături extrem de complexe între ţărmurile acoperite de mangrove şi fauna piscicolă din estuare.). ceea ce afectează puternic viaţa peştilor şi determină trecerea în stare solvită a unor elemente toxice (metale grele. Debitele sunt relativ mici. Planctonul este mult mai diversificat decât în zona colinară. oxidarea acestor compuşi duce la formarea de soluri acide şi la scurgeri acide în cursurile de apă. viermi sârmă. crap. nisip. fiind mărginită de bolovănişuri. înfigându-se în substrat. De zone deluroase Malurile sunt mai joase. Pantele mari. Podişului Sucevei. molanul ş. alături de care se întâlnesc zglăvocul. Deşi numărul speciilor de arbori cunoscute sub denumirea generică de mangrove este mic. De câmpie Cursul inferior al râurilor se caracterizează prin albii foarte largi. ca si intreg continutul de plumb din aer. viviparitatea – seminţele germinează în fructele nedesprinse de pe ramuri şi apoi plantula cade ca o săgeată. 21. Funcţia mangrovelor de sursă de habitat şi hrană pentru ichtiofauna estuarelor este una dintre cele mai populare. cladocere. Litiera produsă reprezintă o sursă potenţială de substanţă organică şi elemente nutritive. Ecosisteme mixte. manifestând diferite adaptări morfologice pentru a evita antrenarea de curenţii puternici. molanul etc b. inundat periodic pe diferite durate de cel puţin şase ori pe zi. cladocere) prezente aici au cerinţe mari faţă de oxigen. Nectonul este reprezentat de populaţii de peşti cum sunt mreana de râu. În sectoarele cu viteză redusă. determinând o viteză de scurgere mai mică. Dacă mangrovele sunt defrişate şi solurile drenate. Delta Dunarii Pădurile de mangrove (mangrovele) sunt asociaţii de arbori şi arbuşti care tivesc litoralurile marine şi ale estuarelor din zona tropicală. pietriş. bogate în materii organice şi slab sau deloc aerate. Productivitatea ecosistemului este influenţată de salinitate şi accesibilitatea macroelementelor. acoperind substratul între limita medie şi maximă din timpul fluxului. ca o componentă biocenotică permanentă. c. variabilă de la anotimp la anotimp. crustacee mici. alge) şi animalele (rotifere. Solurile sunt cenuşii. cu drenaj slab. ştiucă etc. de aici provenind aproape jumatate din oxizii de azot produsi prin activitatile umane. climatici şi ecologici care determină diferenţierea distribuţiei de-a lungul litoralului.În albia puţin adâncă şi îngustă a râurilor şi pâraielor substratul este neuniform format din bolovănişuri.

eliminandu-se in urma activitatii umane SO2 si NOx se transforma in atmosfera in particule acide. Cea mai mare cantitate de oxizi se intalneste in orase. Ploile acide duc la distrugerea suprafetelor date cu lac si vopsea. HNO2 si H2SO3. Cu exceptia oraselor in care mersul pe jos si cu bicicleta sunt principalele forme de transport. Aceasta depinde de compozitia gazului. Unele tari promoveaza intens folosirea combustibililor alternativi care ard mai curat decat cei pe baza de titei. cea mai eficienta strategie a fost cea de interzicere a adaugarii acestui metal la combustibil sau scaderea drastica a cantitatii adaugate.7.Iar conform prognozelor recente. Acolo unde benzina cu plumb era inca larg folosita. lapovita.In majoritatea tarilor industrializate. termocentralele sunt sursa a doua treimi din cantitatea de dioxid de sulf eliberata in aer si o treime pana la jumatate din toti ceilalti poluanti. sau altfel spus. iar in unele tari in curs de dezvoltare. care este egal cu 5.U. Ozonul este însă şi un gaz care ajută vieţii. pH-ul ideal al apei de ploaie e 5.Chiar in orasele in care predomina transportul cu bicicleta. zapada. ale caror pH e mai mic decat pH-ul apei naturale. ca agent de răcire al frigiderelor şi congelatoarelor. asupra carbunelui ieftin folosit pentru incalzirea locuintelor si pentru gatit. stratul de ozon împiedică ca razele UV să ajungă la suprafaţa Pământului şi să producă daune. Dacă toate razele ar ajunge pe Pământ. utilizaţi pentru presurizarea substanţelor lichide în butelii metalice (spray-uri). ce scad pH-ul apei de ploaie. duce la scaderea fertilitatii solului. toate programele de control al poluarii se concentreaza in primul rand asupra automobilelor si termocentralelor. Apoi.  antropice. iar pH-ul real e variabil de la o regiune la alta.6-5. orice program menit sa reduca gradul de poluare trebuie sa fie indreptat in principal impotriva emisiei de gaze de asapament. În stratul de ozon are loc o transformare continuă între diferitele forme de oxigen. participa in reactie cu apa de ploaie: CO2+H2O H2CO3. consumul de benzina cu plumb a scazut cu mai mult de jumatate. este vorba de „aer ozonat” şi nu de ozon pur. În concentraţii mari este dăunător. pe suprafaţa cărora se descompune ozonul. Intrand in reactie cu vaporii de apa. adica de zece ori mai multe decat in anul 1950. ajungand la un miliard. asa cum e CO2.ploaie. SO2 si NOx se transforma in acizii H2SO4. întinzându-se de la 15 la 50 km. Ploile acide Sub termenul de "ploi acide" sau "precipitatii acide" se includ toate tipurile de precipitatii . fiind însă cel mai concentrat la 20 – 25 km. Printre aceste alternative se numara amestecuri cu volatilitate redusa – si continut redus de benzen si alte componente toxice. la prepararea maselor plastice expandate. impreuna cu ploaia sau 14 . O alta varianta este “oxigenarea” combustibilului prin adaugarea de alcool. Aceste particule intra in reactie cu vaporii de apa. la coroziunea podurilor si monumentelor arhitecturale. Degradarea stratului de ozon s-a atribuit unor cauze:  naturale (o specie de nori existentă la poli. ozonul este eliberat în aer ca un agent poluant. mai ales in zonele urbane. Pământul este înconjurat de un strat de ozon situat la o altitudine foarte mare. ceata. ca solvenţi industriali etc. Formarea in cantitati mari a oxizilor se formeaza in urma arderii petrolului si carbunelui. Principalii vinovaţi sunt freonii (CFC – clorofluoro-carbonaţi-).A. ceea ce a cauzat o scadere a continutului de plumb in sange cu 37%. ce contin sulf si azot. agravand puternic problemele legate de poluare. numarul automobilelor se va dubla in urmatorii 40 de ani. afectând plantele şi provocând afecţiuni respiratorii. Dupa ce afost luata aceasta masura S. ar fi dăunătoare vieţii de pe planetă. mai ales din spectrul UV. Energia necesară derulării acestor reacţii provine de la radiaţiile Soarelui. având un număr mai mare de molecule de ozon în compoziţie decât aerul obişnuit (care conţine mai ales azot şi oxigen). 24. transformandu-le in amestecuri acide. 23.Aceste gaze au ajuns în stratul superior al atmosferei şi au deteriorat stratul de ozon al Pământului. Marirea acestui numar se va manifesta cel mai intens intens in tarile aflate in curs de dezvoltare. Absorbind energie. Ploaia acida se formeaza in rezultatul reactiilor din atmosfera cu substante. cu ace foarte fine de gheaţă. pH-ul slab acid al apei de ploaie se datoreste faptului ca substantele naturale din atmosfera. numarul automobilelor se afla in crestere rapida. sau a radiaţiilor UV).6. care filtrează majoritatea radiaţiilor ultraviolete dăunătoare ale soarelui. Pentru prima data termenul a fost introdus de Angus Smith. HNO3. În straturile inferioare ale atmosferei. pierderea lumii vii a bazinelor acvatice. Acest strat filtrează aproximativ două treimi din razele ultraviolete emise de Soare. sau pentru stingerea incendiilor. Degradarea stratului de ozon Substanţe numite CFC-uri (clorofluorocarbonuri) au fost utilizate în spray-uri pentru expulzarea conţinutului. De aceea. intre anii 1976 si 1980. în special la Polul Sud. care intervin cu ponderea cea mai mare. unde cererea de autyomobile va creste probabil la sfarsitul secolului cu 200%. determina toxicitatea apei potabile in urma dizolvarii in apa a Pb din conducte si scade transparenta apei. „Stratul de ozon” este situat în stratosferă. In prezent se afla in folosinta peste 500 de milioane de automobile in uz particular si comercial. în urma unor procese industriale sau a gazelor de eşapament. Practic.

Sivicultorii incearca sa reintroduca ulmul in Europa Occidentala. Industria chimică şi petrochimică sunt responsabile de numeroase emisii ale celor mai toxici poluanţi. unde ar putea sa stea la dos pe timp de ploaie sau sa pastreze o sapa. aceasta poate deveni un factor restrictiv. La acestea se adaugă poluarea aerului din interiorul clădirilor (unde omul îşi petrece aproape 80% din timp) şi la locul de muncă (unde concentraţiile substanţelor toxice pot determina apariţia de afecţiuni acute şi cronice). La pH de 6 mor crevetele. Elvetia. Moartea lor duce la acumularea reziduurilor organice la fundul bazinelor acvatice. Poluanţii ajunşi în atmosferă se diferenţiază prin proprietăţile lor fizice (stare de agregare) şi chimice fiind mai mult sau mai puţini predispuşi de a fi neutralizaţi. Modificările climatice. a prejudicia resursele biologice şi ecosistemele. direct sau indirect.5 milioane hectare de padure ale tarii au fost distruse). Cehia. extinderea irigaţiilor. o mare 15 . prin poluare. Prelucrarea metalelor şi a rocilor antrenează în aer pulberi.20 ha). Si toate acestea au loc ziua in amiaza mare.zapada. Efecte cumulative ale poluarii aerului la scara locala Poluarea aerului este definită ca fiind “introducerea în atmosferă de către om. alte tari ale lumii. benzina sau petrolul. cum sunt carbunele. Hg. Baikal . la pH de 5. Din substantele organice depuse la fundul bazinului acvatic are loc eliberarea metalelor toxice. În timpul ultimelor decenii. întrucât numărul puţurilor de extragere a apei a crescut exponenţial. Germania. Australia. Cand ploua sau ninge. ca la nelumea: in locurile distribuite se inalta peste noapte palate cu 2-3 etaje si un buncar. Adăugând la acestea disparităţile regionale. intr-o buna zi . în ciuda unei aparente abundenţe. dispersaţi sau depuşi pe suprafaţa terestră. amfibiile. a deteriora bunurile materiale şi a aduce atingere ori a vătăma valorile de agrement şi utilizările legitime ale mediului. importandu-l din China si Japonia. delta Niprului … Si nici una in Moldova. dispare planctonul. acid carbonic si acid azotic. in timp ce bietul taran umbla ani intregi pe drumuri dupa o scandura sau o caldare de mortar.5 mor pestii. In Moldova a inceput sa repartizeze loturi pentru vile si nu oriunde. Ploaia acida are o actiune negativa asupra bazinelor acvatice: duce la marirea aciditatii pana la asa nivel. in inima padurii. Aproape langa fiecare sat din Moldova creste imediat. poluarea atmosferică a rămas un fenomen exclusiv local. In URSS avem deja 8 rezervatii biosferice: Berezeni (Bielorusia). Sunt afectate părţile nordice şi centrale ale Chinei. iar omul isi construieste o coliba. o disponibilitate destul de redusă a acestora. de substanţe ori de energie având o acţiune nocivă de natură a pune în pericol sănătatea umană. In Germania de Vest s-a trecut la utilizarea benzinei cu continut redus de plumb si la limitarea emisiunilor nocive ale tuturor vehiculelor. incat este nimicita flora si fauna. anilor 70 (mai mult de o treime din cele 7.F. se emit oxizi de sulf. Referindu-ne la sursele antropice acestea sunt reprezentate. urbanizarea.2. Ulterior. manifestându-se mai ales în apropierea surselor de poluare. aerosoli de metale grele etc. insectele. resursele de apă suportă şi o accentuată epuizare cantitativă.5 mor bacteriile bentonice. Dincolo de degradarea lor calitativă. NV şi S Indiei. Repetec (Asia Centrala). în cea mai mare proporţie. 25. sunt numai câţiva din factorii care conduc spre epuizare. continentală sau globală. Slovacia. se trage gaz natural. Astfel. Cand se ard combustibili fosili. în măsura în care acumularea poluanţilor va lua proporţii. La noi in Moldova. Apoi.07 fata de 3. E lucru stiut ca Moldova are cel mai mare jos nivel de impadurire: la un locuitor revine 0. deşi trăim pe “Planeta albastră”. Cd.daca nu chiar maine . fie că acestea furnizează energia calorică necesară în procese industriale sau pentru încălzirea încăperilor sau pentru obţinerea lucrului mechanic necesar deplasării autovehiculelor. carbon si azot in atmosfera. Infestarea mediului inconjurator datorita CO2 furnizat de industrie si de parcul auto se afla la originea pierderilor ireparabile cauzate padurii de "ploile acide". ci pe mica mosie a codrilor. de altfel deloc de neglijat. Pe intreg cuprinsul URSS impartirea parcelelor nu se face pe terenurile arabile si irigabile. 26.ne vom pomeni ca intreaga republica va deveni un oras gigant. acesti acizi ajung pe pamant sub forma a ceea ce numim ploaie acida. Acesti oxizi se combina cu umezeala din aer si formeaza acid sulfuric. Odata cu castelele de peste noapte sunt construite drumuri pavate. epuizarea acviferelor s-a răspândit de la cazuri izolate la suprafeţe întinse. Plantele acvatice cresc foarte bine in apa cu pH de 7-9. efectele se vor resimţi la scară regională.Germana catre sf. Cele mai dese ploi acide au loc in SUA.3 ha media pe tara (in Canada sau Finlanda . se modernizeaza parcul tehnic aerian. Pb. din cauza încălzirii şi a automobilelor şi în apropierea unor unităţi industriale.apa Un inventar sumar al resurselor de apă evidenţiază. cad la pamant. astfel ca. care pot rezulta în procesul producţiei sau constituie produse finite. ceea ce duce la scăderea continuă a nivelului pânzelor freatice. Până la începutul anilor ’70. existând de altfel numeroase clasificări în acest sens. legate de distribuirea resurselor de apă. Practic numai apele continentale (subterane şi de suprafaţă) pot fi luate în considerare în evaluarea disponibilităţilor. este instalata lumina electrica. tarile fostei Iugoslavii. Niderlanda. în oraşe. Sursele de provenienţă a poluanţilor atmosferici sunt extrem de variate. "Ploile acide" au fost depistate pentru prima data in R. Impactul antropic prin supraexploatarea resurselor. La pH de 4. de procesele de combustie. apa pentru irigaţii este pompată din subteran mai reped decât poate natura să refacă rezervele. Se construiesc mari rezervoare de apa pentru stingerea incendiilor. Aciditatea mare a apei duce la descompunerea Al.

fie prin nerespectarea corelaţiei logice cantitative dintre resurse şi dotări. materialism. şoseaua transfăgărăşană a distrus valea glaciară Bâlea. fără să conţină elemente intenţionale. contribuie la consumul acestora cu 16. iar tendinţa este în continuare crescătoare. la circa 325 miliarde m³. mai mult de jumătate din consum s-a realizat în ultimele două decenii. şi cea mai mare importatoare. distrugerea dotărilor şi monumentelor de artă. generată de sezonalitatea activităţii turistice determină perturbarea proceselor naturale şi degradarea peisajelor. din ce în ce mai ample. întrucât ea este pe de o parte cel mai mare consumator de apă (peste 52% din consumul total). rezervele pentru acestea înregistrează o continuă scădere. la nivel global. Petrolul. decât în proporţie foarte mică. pentru a iriga 4. ca orice activitate umană. Cifrele însă nu reflectă acutizarea problemei. florei şi faunei sau a altor obiective turistice pe care le poate deteriora parţial sau total. este puternic dispersată. în prima jumătate a anilor ’70 se declanşează criza energetică prin creşterea explozivă a preţului petrolului.7% din rezervă. Orientul Mijlociu şi Apropiat este. fenomen cunoscut sub denumirea de “Primul Şoc Petrolier”. puncte şi obiective turistice. Practic. în schimb. chiar şi în lipsa altor amenajări. fie prin concepţia greşită de valorificare a unor zone. de altfel. cât în plan calitativ. 51. fiind un consumator de spaţiu şi resurse turistice. cărbunele şi gazele naturale sunt principalii furnizori de energie pentru societatea actuală. Astfel. prin sufocarea acestuia. Acestea solicită concentrarea energiei. paralel cu o continuitate a creşterii consumului. întrucât ea reflectă. Europa Occidentală deşi deţine numai 1. În aceeaşi ordine de idei. peste 400 de miliarde de barili s-au consumat şi rezervele estimate sunt în jur de 900 miliarde de barili. Turismul. în detrimentul factorului natural. Astfel. Un exemplu elocvent de epuizare îl reprezintă formaţiunea geologică Oglala – unul din cele mai mari acvifere (pânze freatice) ale lumii. iar energia de diferite tipuri. Africa de Nord. pot fi semnalate şi cazuri în care amenajarea are la bază motivaţii economice fără a fi corelate cu capacitatea de suport a ecosistemelor naturale. în mare parte. În acelaşi timp. transformă potecile în ravene şi albii torenţiale. dotarea la un nivel inferior de suport a unor zone turistice care dispun de resurse excepţionale. care a fost iniţial declarată rezervaţie geologică şi biogeografică. pe măsură ce tot mai multe ţări avansează tehnologic. în care combustibilii fosili.A. ducând la o gravă mutilare a peisajului. cum este cazul României). Cea mai gravă formă de supraexploatare a resurselor turistice o constituie amenajarea turistică necorespunzătoare. la perturbarea ecosistemelor. De asemenea. Astfel. în ciuda eforturilor. fiind. Deşi energia se prezintă sub multiple forme. realizând. o constituie resursele turistice sau potenţialul turistic. Această diferenţiere spaţială induce numeroase tensiuni.8%. fiind asociat chiar cu ideea de neocolonialism. Deşi pe termen scurt efectele economice sunt nefavorabile. telefericul reprezintă o altă modalitate de intensificare a circulaţiei turistice. poate conduce la deteriorarea peisajului. în 1996. 27. Excesul de amenajare conduce la degradarea mediului ambiant şi la scăderea atracţiei zonei prin supradimensionarea factorului antropic. Astfel. fie prin presiunea directă a turiştilor asupra peisajului. Impactul antropic prin supraexploatarea resurselor. Supraaglomerarea. Orientul Apropiat. pe termen lung contribuie la progresul politicilor şi măsurilor de conservare a energiei. cu un grad ridicat de concentrare.. precum şi a progreselor tehnologice în exploatare. Resursele de petrol ridică şi numeroase probleme de ordin geopolitic. dar a căror importanţă este în continuă creştere. Din figurile 5 şi 6 se observă repartiţia diferenţiată din punct de vedere geografic a principalelor rezerve şi a marilor consumatori. Astfel. conflicte sociale. pentru acest acvifer. Deficitul total a ajuns. participă implicit la degradarea şi poluarea mediului înconjurător şi a potenţialului turistic. care se situează pe locul al doilea în rândul importatorilor. impactul manifestându-se ca o modificare a mediului de viaţă pentru organismele acvatice. O categorie aparte de resurse. Aceasta se manifestă fie prin neconcordanţa calitativă dintre resurse şi dotări (de exemplu. resursele naturale suportă presiunea unei circulaţii turistice mai intense care contribuie la degradarea lor. de investigare a noi zăcăminte. Deşi motivaţia investiţiei este legată de sistemul politic care a permis manifestarea şi înfăptuirea dorinţelor individuale la o asemenea scară. Am subliniat rolul agriculturii în epuizarea acestei resurse. pe pantele mari. iar pe de altă parte apa folosită nu se reîntoarce direct. Turismul contemporan implică şi un impact asupra valorilor culturale prin declinul tradiţiei. peisajul cu stâlpi care invadează versanţii şi platoul Bucegilor. deservind mii de utilizatori într-o regiune de obicei fragilă.combustibilii fosili Progresul omenirii este asigurat de posibilitatea creşterii consumului energetic. creşterea criminalităţii. Generarea deseurilor 16 . în circuitul hidrologic. 28. Peninsula Arabică. Industria şi consumul menajer afectează resursele de apă nu atât în plan cantitativ.2% din exportul mondial de petrol. aglomerări etc.2 milioane hectare de teren agricol (cu circa un milion mai puţin decât în 1978).U. Crearea de căi de acces care pot suporta circulaţie turistică ridicată. la înlăturarea risipei şi ineficienţei energetice. Pe aceeaşi scară de mărime se înscrie şi America de Nord. reprezintă peste 90%. cea mai importantă zonă de exploatare. Situaţia cea mai critică o înregistrează petrolul. şi deosebirile în nivelul de dezvoltare economică. aducând mii de turişti care. Anual se preiau din acesta 12 miliarde m³ de apă. Astfel se explică structura surselor de energie utilizate. puţine pot fi valorificate în procesele productive. deşi abundentă.. de intensivizarea transferului de energie.parte din vestul S.

-STRADALE URBANE. percepţia fiecărui om. organisme). abordarea fenomenelor şi proceselor trebuie să fie holistă. prese. -speciale. calculatoare electronice etc. sol. rezultă un raport om-natură supraunitar.) şi alte materiale diverse. Sau. Clasificarea deseurilor În funcţie de provenienţa lor. -din administratie. nocive. noi. aflat într-o stare fără precedent. ecologia îşi propune să pună în evidenţă mecanismele intime ale vieţii pe Terra. obiectele de folosinţă îndelungată (aparate frigorifice. Tot în această grupă sunt cuprinse materialele reziduale rezultate în procesul de depoluare a apei şi aerului. -din constructii sub forma de moloz si alte detritusuri minerale. calitatea aerului . precum deşeurile de hidrocarburi. precum cele provenind de la băile de decupare şi tratament la suprafaţă a metalelor. recipienţi etc. structurare şi funcţionare la transformările generate de procesele ireversibile specifice acesteia. Cu alte cuvinte. aer. analiza problemelor s-a dovedit insuficientă. descrierea. Inventarierea. cât şi de riscul contaminării mediului (apă. astfel încât cunoaşterea umană să acopere toată complexitatea naturii. 30. Cuprind deşeurile rezultate din activitatea zilnică de întreţinere (resturi alimentare. ale proceselor naturale de transformare ale substanţei. ecologia este ştiinţa gospodăriei din natură. să cuprindă întregul ansamblu. în cea mai mare proporţie. NORMALE SAU SALBATICE. Luând în considerare sensul etimologic . ambalaje etc. în funcţie de timpul de înjumătăţire al izotopilor radioactivi pe care-i conţin. cantitatea de deseuri solide trimise spre depozitare pe teren este in crestere. Deşeurile nucleare provin din laboratoarele de cercetare. s-au conturat şi au luat apoi o amploare din ce în ce mai mare preocupările legate de mediul înconjurător. Vieţuirea unor organisme în asociaţii permanente nu este întâmplătoare. direct proporţionale cu acestea. cât de inversarea raportului. în general. de altfel urme ale civilizaţie moderne. De exemplu. dar şi a factorilor de decizie nenumărate dovezi ale unui raport de forţe dezechilibrat. totusi. cu sau fără ştiinţa noastră ieşim învingători din lupta cu natura sau cel puţin din numeroase bătălii.) deşeuri legate de folosirea automobilelor (pneuri. -comerciale in special ambalaje mari. cuprinzând relaţiile intra. Ecologia este domeniul ştiinţific care dispune de instrumentarul specific şi nu numai pentru a răspunde acestor cerinţe. de la modul de organizare. pentru a pune premisele unei relaţii armonioase cu natura. corespunzand unei tendinte generale si in generarea deseurilor. Volumul deşeurilor menajere depinde de nivelele de consum. armonia rareori au fost atribute ale acestui raport. -industriale de orice gen. echilibrul. explozive sau radioactive. valorificând. energiei şi informaţiei în care se angajează materia vie organizată sub formă de sisteme. O scurtă privire în istorie. ecologia are ca obiect de studiu relaţiile de interacţiune dintre materia vie şi mediu. Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul relatiilor de interacţiune din biosferă. caroserii. • deşeuri minerale solide. Fiinţele vii trăiesc în dependenţă reciprocă. De-a lungul timpului. în acelaşi timp. din locuinta sa sau din meseriile pe care le exercita in aceasta si care pot fi lichide sau solidfe. valorile culturale. precum nisipurile de topitorie. deşeuri industriale sunt cele generate de procedeele de fabricaţie şi pot fi încadrate în trei mari categorii: • deşeuri organice. Este vorba de raportul de forţe dintre natură şi societate. arderii combustibililor solizi etc. mai concret. medicale şi. suportul informaţional acumulat în diverse alte domenii. deşeurile se împart în următoarele categorii: deşeuri menajere. solvenţi. anumite 17 . spitalicesti. precum si locul si conditii sociale de acceptare a noilor facilitati (de ex:NIMBY pentru controlul depozitelor si instalatiilor de incinerare) Dat fiind faptul ca in orase se desfasoara multiple activitati. Ecologia – continut si obiect de studiu Realitatea ultimelor decenii a adus în atenţia publicului larg. gudroane. nivelul veniturilor individuale fiind. Pentru a găsi soluţii. Faptul că situaţia actuală nu are precedent este explicat nu atât de dezechilibru. dintre sistemele alcătuite de plante şi animale. edituri. televizoare. utilizarea terenului.etc in special sub forma de hartie si cartoane sanitare. • deşeurile minerale lichide. În acest context. scoli. Impactul ecologic este generat atât de spaţiul ocupat şi de necesitatea supravegherii.). peisajul). modelele de comportament promovate prin religie sunt numai câteva din elementele care ne conving de neputinţa omului în faţa forţelor naturii. Examinând însă noile dovezi.Se constata destul de multe preocupari privind imnpactul potential al unui management neadecvat al deseurilor asupra sanatatii umane si asupra ecosistemelor(contaminarea apelor si solului. din producerea de energie nucleară. ziare. În sens general. a felului cum convieţuiesc plantele şi animalele. Se caracterizează prin nivele de activitate deosebite care se menţin diferite perioade.şi interspecifice şi relaţiile cu mediul de viaţă anorganic. REZULTAT AL UNOR deversari sau depozitari necontrolate .In conditiile unor realizari in recircularea deseurilor. sărurile de călire cianurică. 29. desurile sunt generate de diferite surse: -menajere propriu-zise din activitatea gospodareasca a omului. oamenii.Aceasta ridica importante intrebari asupra capacitatii facilitatilor existente pentru tratamentul final si al depozitarii. cenuşile rezultate în urma incinerării deşeurilor.

rezultând: oceanografia. distrugerea structurii). Ecologia aplicată prin care sunt investigate diverse procese rezultate din interacţiunea omului cu sistemele ecologice sau sunt aplicate rezultatele cercetărilor teoretice în vederea creşterii armoniei activităţilor umane în relaţiile cu mediul înconjurător: reconstrucţie ecologică. Activitatea de cercetare-dezvoltare în ecologie se circumscrie în jurul a mai multe direcţii. de abordare a realităţii economice. plantele care produc asemenea substanţe nu se pot reproduce fără ajutorul insectelor respective. un rol din ce în ce mai important. ca studiu al particularităţilor interacţiunilor viaţă-mediu. Construit precum termenul de „economie”. ecologie agricolă. În acest sens. prin latura sa negativă (afectarea proceselor naturale de obţinere a hranei. peisaje. degradare chimică (poluarea cu metale grele. ca suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare din cadrul diferitelor ecosisteme. se individualizează: Ecologia teoretică. Această rădăcină a dat sanscritul vecah (casă). populaţional sau biocenotic. sociale şi chiar politice. limnologie. precipitaţiile acide ajung la suprafaţa solului. care desemenează o unitate socială superioară „casei” şefului de familie. Ecologia. în special. prin contribuţia sa la dezvoltarea unui nou mod de gândire. limita inferioară – de nivelul organismului individual. punând accentul pe creşterea gradului de cunoaştere din domeniu pe diferite direcţii: ecologie terestră. care are în vedere studierea raporturilor de convieţuire ale indivizilor în cadrul populaţiilor şi a raporturilor dintre populaţii în cadrul biocenozei. biomuri. ecologie acvatică. în funcţie de natura mediului. ecopedologia. fluxurile energetice şi transmiterea informaţiilor. latinul vicus (cartierul unui oraş. ekistica (ecologia aşezărilor umane) . reprezentate de: ecologia populaţiilor. ecologia agricolă. fiind integrate şi ciclurile materiei. o altă delimitare se realizează în funcţie de domeniul de aplicabilitate al rezultatelor cercetării. ecologia proceselor de degradare. se diferenţiază: Autoecologia. amenajarea sau exploatarea ecosistemelor şi a resurselor regenerabile ale biosferei. În următoarele decenii. De aceea. Multiplicarea cantitativă şi calitativă a fenomenului ecologic a făcut ca în cadrul ecologiei să se diferenţieze mai multe subdomenii: ecologia vegetală. Extinderea obiectului de studiu al ecologiei asupra întregului mediu biotic al antroposferei duce la înglobarea în domeniul său şi a unor domenii extrabiologice. termenul de „ecologie” derivă. care studiază caracteristicile ecologice ale unei specii. Ecologia ecosistemelor sau a comunităţilor are ca obiect de cercetare elemente care nu mai sunt exclusiv biologice. La baza subdivizării pot fi şi domeniile de viaţă. ecologia forestieră. Ca atare „ecologie” a fost construit pe baza a două cuvinte greceşti: oikos şi logos (logia = discurs). În ecologie se subliniază şi un punct de vedere mezoecologic. De asemenea. sociale şi politice generate de expansiunea omului în biosferă. Prin activitatea sa economică. biospeologia. 18 . precum şi diferenţierea scărilor de abordare în funcţie de procesele studiate. Astfel. ea este chemată să joace. a existenţei societăţii). pulberile din atmosferă. naturale sau antropice. din rădăcina indo-europeană weik. Limita superioară a domeniului de studiu al ecologiei este reprezentată de biosferă. animalelor şi microorganismelor. pe de altă parte. ecologia a fost trecută în rândul ştiinţelor prioritare. Ca ştiinţă aplicată.insecte nu pot trăi fără nectarul florilor. pentru a fi posibilă evidenţierea cât mai corectă a relaţionărilor. Poluarea solului Poluarea solului constă în orice acţiune care produce dereglarea funcţionării normale a acestuia. 31. ecologia ecosistemelor. ceea ce reprezintă esenţa ecologiei generale sau a ecologiei teoretice. apoi rezolvate. conducând la interpretarea sistemică a proceselor ecologice. infiltrarea apelor cu diferite încărcături poluante duce la reţinerea acestora pe profilul de sol. ecologie globală şi pe diferite niveluri: ecosisteme. în general. modificarea pH-ului şi degradare biologică (poluarea cu germeni de boli). biosferă. variabilitatea în profil teritorial se exprimă la nivelul interacţiunilor specifice sistemelor supraindividuale. ecologia umană ş. devine un partener permanent în procesele de adoptare a deciziilor economice. de productivitate etc. ecologia animală. Fenomenul ecologic. În fapt. evidenţiind adaptările sale la acţiunea factorilor de mediu fizici şi biotici şi Sinecologia. Astfel. bogat în substanţe zaharoase. ca părţi ale biosferei – ecosistemului. burg) şi grecul oikos (habitat.a. gospodărirea resurselor naturale etc. Ecologia populaţiilor abordează problema dinamicii şi interacţiunii acestora la nivelul plantelor. El va pune „la treabă” multe plante şi animale pentru a-i completa forţa şi pentru a-i procura hrana. Solul este. acasă). aceasta se manifestă ca o dereglare în mai multe planuri: degradare fizică (compactare. Sub aspect sintetic. cele mai multe din problemele legate de ocrotirea. ecologia scoate în evidenţă relaţiile viaţă-mediu. omul pătrunde în procesele complexe din ecosisteme. În sfârşit. O dată cu apariţia fenomenelor de poluare şi degradare a mediului. şi cu activitatea economică. preluând o parte din materie pentru interesele sale şi ale societăţii. Din punct de vedere al nivelului abordat din organizarea sistemică a viului. ecologia dezvoltă şi pune în practică cunoştinţele teoretice de la care ar trebui puse. cu un pronunţat rol practic. de asemenea. Ecologia spaţială are în vedere localizarea ecosistemelor şi modul cum relaţiile spaţiale. sistemul general al biosferei devine un sistem deschis spre spaţiul interplanetar. limnologia. ecologia comunităţilor. ca ştiinţă a interacţiunilor din şi dintre sistemele supraindividuale. ţinându-se seama de interacţiunea lor cu condiţiile mediului abiotic. în parte. are puternice legături cu activitatea omului. ecologie spaţială sau a peisajului etc. Solul se constituie adesea şi în “staţia” finală a poluanţilor emişi iniţial în alte medii. care factori influenţează echilibrul ecologic şi cum poate fi atrasă entropia joasă din diferite regiuni ale Terrei sau din lumina şi căldura Soarelui. un sistem complex a cărui poluare trebuie înţeleasă dincolo de limitele impurificării. în activitatea sa economică omul va trebui să ştie ceea ce se petrece în lumea plantelor şi a animalelor.

Clasificare alunecarilor de teren depind de felul in care se misca si natura materialului miscat. prabusirea barajelor. Hazrde naturale: 1. Chiar daca de obicei dureaza cateva secunde. Prin semnificaţia sa în ilustrarea caracterului linear al transferului de materii. Componente: Fauna= Totalitatea speciilor de animale dintr-un grup taxonomic. irigaţiile. dintr-o era sau perioada geologica. scufundand regiuni de pamant.5 mil specii. Hazarde. Iniţial un atribut al marilor aglomerări urbane.Ex:v. ele pot produce soluri bogate unde recoltele se pot reface. deşeuri menajere şi industriale).Sursele de poluare directe sunt reprezentate de depozitarea diferitelor materiale (steril. v.variabilitatea organismelor vii din ecosistemele terestre si acvatice si din cadrul complexurilor ecologice din care acestea fac parte. tevilor de apa si gaze. 3. montana. Hazarde cu efecte severe . precum şi de o serie de activităţi care afectează proprietăţile fizice. Flora=totalitatea plantelor din biosfera. contaminarea apei potabile. În acest cadru general. dintr-o zona geografica naturala.definitie. ele pot cauza pagube pe arii extinse cladirilor.Fauna Terrei cuprinde 1.subacvatica 33. ploi torentiale sau inghetarea apei subsolice 19 . între specii si între/în cadrul ecosisteme/lor. hazardele pot fi: Hazarde globale sistemice . ridicarea nivelului Oceanului Planetar. etc. proprietati si locuinte. Alunecarile de teren cauzeaza pagube imense pentru sosele. solul. Cutremurele . structura specifica a populatiiolor vegetale.definire.produc pagube importante. Vegetatia=totalitatea asociatiilor de plante existente intr-un ecosistem situat intr-o anumita zona climatica etc. In functie de geneza. etc.afecteaza suprafete intinse pe continenete(ciclonii.) Spre deosebire de alte resurse naturale. Deşeurile sunt materiale care nu au nici o utilitate. v.care sunt generate de diferite activitati umane.care sunt de doua tipuri: endogene(generate de energia provenita din interiorul planetei) si exogene. pesticidele etc.produc pagube mici ce pot fi remediate prin forte locale. eroziunea. Biodiversitatea. marina. se disting doua mari categorii de hazarde: hazarde naturale . viiturile etc. Alunecarile de teren . lente . necesită o perioadă lungă pentru refacere iar aceasta nu va fi integrală. In functie de durata de manifestare hazardele sunt: rapide . Cand cutremurele se declanseaza intr-un ocean sau lac mare. proprietarilor. termenul este folosit uzual pentru a desemna corpuri solide. componente Biodiversitate .sunt fenomene naturale majore in multe regiuni ale lumii. clasificare Definitie: Hazardul este un eveniment amenintator ai reprezinta probabilitatea de aparitie.Se distinge flora continentala. Astfel de fenomene includ caderea pietrelor si avalanse.ex. In functie de suprafata afectata. raniri de persoane ce necesita interventia formatiunilor de protectie civila. substanţe vâscoase ori lichide concentrate care nu sunt emanate în aer sau nu se scurg în ape. Un hazard este considerat dezastru daca sunt cel putin zece pierderi de vieti omenesti sau 50 depersoane ranite si pierderi materiale de peste un milion de dolari.alpina. Cutremurele sunt frecvent asociate cu activitatea vulcanica.sunt volume de apa ce trec peste albiile raurilor. diversitatea cuprinde variabilitatea din cadrul speciilor. 2. 32. Dezastre(catastrofe) . dar pot aparea aproape oriunde. fiind necesare interventii si ajutoare pe plan national si international. cutremurele etc. Hazarde globale cu efecte regionale . distrugerea recoltelor si lanurilor. tornadele. cauzand pierderea vietilor omenesti. Focul cauzat de tevile de gaze si de caderea liniilor de curent este o cauza primara de pagube in cutremurele moderne. O inundatie poate fi cauzata de precipitatii intense si prelungite. Inundatiile . pentru bunurile produse de acesta si pentru mediul inconjurator.efectele acestor hazarde depasesc capacitatea societatii de a reactiona eficient prin folosirea surselor locale. care de obicei nu erau scufundate.tropicala. tendinta de incalzire a climei.cutremurele. legate în special de practica agricolă (modul de efectuare al lucrărilor mecanice. distribuite si grupate dupa anumite conditii naturale:factori pedologici si climatici. Ele pot declansa alte hazarde ca: cutremure. hazarde antropogene . acest tip de poluare s-a extins odată cu creşterea volumului deşeurilor. intr-o anumita perioada.sunt cele mai intalnite de-a lungul limitelor placii tectonice. a unui fenomen potential daunator pentru om. liniilor de curent electric si comunicatii si soselelor.ex. Hazarde locale si punctuale . semnificaţia cuprinde practic întreaga gamă de substanţe care constituie poluanţi de orice fel (concepţia anglo-saxonă) Cu toate acestea. odată distrus.) In functie de marimea efectelor.seceta. Inundatiile sunt o amenintare majora. se remarcă poluarea solului prin depozitarea deşeurilor. hazardele se diferentiaza in: Hazarde cu efecte reduse . Ele pot declansa si alte hazarde ca: alunecari de teren si chiar incendii. întrucât nu se pot reproduce condiţiile şi istoria milenară a formării sale. Totusi. lacurilor sau coastele oceanelor. dintr-un teritoriu administrativ. se poate forma un tsunami care sa inunde coastele inconjuratoare. desertificare si eroziunea solurilor. valuri cauzate de furtuna.

Ecologie–Geografie Apropierile dintre geografie şi ecologie ajung la zone de intersecţie foarte largi. dar devastatoare pentru coaste. o filosofie vie a contemporaneităţii. precum şi stabilirea de măsuri pentru optimizarea şi gospodărirea raţională a ecosistemelor ocupă un loc principal în pregătirea economiştilor. cauzate de falii cand un cutremur se produce. Tsunami-urile . ceea ce justifică atributul de „acoperişul ştiinţelor”. Nu putem exterioriza rezultatele cercetării fenomenului ecologic fără a face apel la matematică. Faptul că identificăm productivitatea biologică cu măsura calităţii peisajului dovedeşte. biocenoză). geochimia.sunt cratere pe suprafata pamantului prin care erupe magma. informatică. Valurile de pietre. Geosistemul are caracter spaţial. familie. ecologia studiază bazele naturale ale spaţiului vital al omului în dimensiunile relevante acestuia. cutremurele. accentuând procesele geomorfologice (Roşu.). Mediul.4. Ele pot duce vasele mari din apropierea tarmului foarte departe pe ocean. alunecarile de teren. La rândul ei. în acelaşi timp. naturale şi sociale. „metaştiinţă” sau „punte între ştiinţe” pe care le-a dobândit în decursul timpului. nori arzatori (nori ce se misca foarte repede si ce contin gaze fierbinti si cenusa fina) si o mare cantitate de cenusa. Ecologia impune biologiei o privire sistemică şi necesitatea ca relaţiile dintre vieţuitoare să fie descifrate şi înţelese sub această formă sistemică Ecologie-alte ştiinţe Rezultatele unor ştiinţe cum sunt chimia. pot. Mai mult. Prin urmare. ca o expresie a favorabilităţii mediului pentru viaţă. producătoare de viaţă. teza nivelurilor de organizare a vieţii (individ. 34. valurile piroclastice (fragmente de roca fierbinte si cenusa). tsunami-urile pot exista si in interiorul lacurilor si raurilor mari. gaze si alte materiale. populaţie. ecologia a devenit o modalitate de gândire. În definirea geosistemului. climatice şi hidrologice cu lumea vie. ca o sinteză a reprezentărilor concrete ale intercondiţionărilor dintre componentele naturii (relief. luncile. Asupra raporturilor sale cu noţiunile de peisaj şi geosistem persistă unele confuzii. eruptii vulcanice sau alunecari de teren. acest concept se cuprinde în cadrul mai larg al geosistemelor. Ca urmare. În tratarea interdisciplinară a realităţii. mlaştinile etc. inundatiile. Ele se gasesc in limitele placii tectonice. mediu geografic. zootehnice et Ecologie-ştiinţă enciclopedică Legătura Ecologiei cu alte ştiinţe este ceva mai mult decât o întrepătrundere de graniţă. de o ştiinţă enciclopedică. Pusă astfel problema. pe de o parte şi de interacţiunile posibile dintre acestea. sa inunde coastele si sa ia intregi comunitati cu ele cand se retrag. pădurile de stejar. în înţelesul său geografic. Ecologia a adus cu sine. reprezintă o expresie. Geografia şi ecologia se întâlnesc în zona definirii ecosistemului. Acesta se constituie într-un izvor al structurii interne generatoare a parametrilor geografici care determină calitatea geosistemului ca mediu de viaţă şi ca măsură a capacităţii sale ecogeografice. Este vorba. Rezultă faptul că măsura calităţii peisajului sau geosistemului nu poate fi precizată decât prin productivitatea biologică. apă. 1987). „ecologizarea” ştiinţelor trebuie să înceapă chiar cu biologia. vegetaţie. să fie utile pentru ecologie în explicarea proceselor de interacţiune dintre plante şi animale. nevoile cibernetice care dirijează funcţionalitatea geosistemului se confundă cu nevoile de viaţă. precum şi la ştiinţele tehnice. ţesut. Geosistemul. Ele sunt imperceptibile in interiorul oceanelor. ponderea principală revine când Geografiei. Unii vulcanii erup exploziv. gen. climă etc. ca o dimensiune a încărcăturii acestuia cu resurse de viaţă. Totusi. incendiile si alte hazarde pot fi provocate de eruptiile vulcanice. sistem) şi nici cu cele adoptate în sistematică (specie. restricţiile impuse de 20 . într-adevăr. Vulcanii .Relatia ecologiei cu alte stiinte Fenomenul ecologic se remarcă prin complexitatea dată de diversitatea elementelor participante. teză care nu este identică cu cea a nivelurilor de structurare din interiorul organismelor (celulă. ordin etc. altii incet. dar exista si pe „locurile fierbintiâ€� ale Pamantului. Organismele constituie componentele de vârf ale structurii geosistemului. Geosistemele (cum ar fi Podişul Moldovei sau Podişul Basarabiei) cuprind mai multe ecosisteme: terenurile agricole. Pentru geografi.Unitatea de studiu a geografiei este peisajul geografic.. cum ar fi Insulele Hawaii. Ecologie-Biologie După unii autori. include şi aşezările omeneşti. o concretizare a calităţii geosistemului. prin prisma Geografie – Ecologie. 5. aparat. cum ar fi cutremure. botanica etc. la o viziune mai completă a relaţiilor dintre organisme şi mediul lor de viaţă la care se „adaptează” şi pe care îl adaptează. Ecologia a dus la reconsiderarea interacţiunilor biotice din biosferă (nivel trofic. de asemenea. În geografia clasică s-a încetăţenit noţiunea de peisaj. biochimia. pe de alta. când Ecologiei. Vulcanii explozivi prezinta multe potentiale amenintari incluzand gazele toxice. economie politică. pentru cunoaşterea lui este necesară integrarea informaţiilor furnizate de mai multe domenii ştiinţifice. spre deosebire de ecosistem. Ele sunt cauzate de orice fenomen care cauzeaza marirea inaltimii si volumului apei. numit landşaft. productivitatea biologică a geosistemului capătă atributul măsurii calitative a acestuia Cerinţele ecologice ale timpurilor noastre au inclus în terminologia de specialitate şi noţiunea generică de mediu. care în elaborarea tezelor sale prelucrează informaţii din domeniile ştiinţelor fundamentale. pe când ecosistemul este un sistem funcţional. agricole. printre altele.). lanţ trofic).sunt definite ca valuri oceanice cu inaltimi foarte mari care calatoresc pe distante mari. cunoaşterea structurii geosistemului sub raport geoecologic. statistică. Analiza geosistemică în abordarea problemelor ecologice. s-a pus accentul pe potenţialul său energetic. care se identifică cu calitatea funcţională a acestuia. Geosistemele se bazează pe interacţiunea elementelor geomorfologice.

biosfera în ansamblul său şi rela ia dintre om. biologie. Din punct de vedere al cercetării ecologice însă. Cu alte cuvinte. a „unei noi metode de gândire”. gândirea sistemică. Sisteme vii.). ca stare ideală. respectiv sistemelor vii care. În contextul actual al manifestării pe scări spaţiale şi temporale din ce în ce mai extinse a dezechilibrelor şi a efectelor economice şi sociale ale acestora. 35. care nu puteau să reprezintă corespunzător sistemele vii. fără a fi însă total independente de acestea. societate şi biosferă. dar tind spre realizarea acesteia. respectiv sistemelor izolate. . Prin urmare. pentru a fi posibilă aplicarea acestei noi perspective asupra vieţii şi nu numai. elementele. De exemplu. aflate departe de echilibru. ca sistem planetar. respectiv o stare independentă de timp. Prigogine (1955) nuanţează noţiunea de echilibru. în timp ce sistemele deschise (organisme. fiind un sistem de un anumit tip. stare caracteristică sistemelor deschise.Echilibru. tind spre o stare de echilibru caracterizată printr-o cantitate minimă de energie liberă şi prin maximum de entropie şi sunt sediul unor procese reversibile. iar sistemul nu este capabil de travaliu. Fenomenele vieţii trebuie tratate dinamic. geografie. Sistemele vii sunt considerate astfel sisteme deschise. procesul sau „fragmentul” de realitate pe care îl abordează în studiul lor (hidrologie. sistemele închise (lipsite de viaţă) nu au nevoie de energie pentru a-şi menţine starea de echilibru. Cu toate acestea. entităţile biologice. familie sau al sistemului elementelor chimice (Mendeleev). gen. Sistemele deschise realizează cu mediul extern atât schimburi de energie. care se află într-o stare de echilibru dinamic. faptul că recunoştea sistemele complexe. respectiv pentru a se îndrepta către starea de echilibru. aparatul statistic al termodinamicii s-a dovedit a fi cel mai potrivit.legile naturii. având în vedere. Astfel. Deosebirea esenţială faţă de echilibrul sistemelor închise este continuitatea proceselor de transformare din sistemele deschise. studiile empirice iau în considerare şi noţiunea de sistem izolat. conform căreia sistemul este un complex de elemente aflate în interacţiune nu poate explica caracterul sistemic al unităţilor utilizate în biologie – specie. fiind astfel informaţii sectoriale. reprezentând o stare în care sistemele încă nu au atins starea de echilibru. sistemele în care este organizată viaţa sunt sisteme deschise. care posedă organizare şi integralitate şi care realizează permanent schimburi cu mediul sunt elemente fundamentale care l-au motivat pe Ludwig von Bertalanffy să formuleze şi să dezvolte iniţial teoria sistemelor deschise şi. teoria generală a sistemelor. fapt care influenţează şi economia lor energetică. Prin urmare. caracteristică a sistemelor lipsite de viaţă. Faptul că organismul viu nu este un conglomerat de elemente individuale. prin fluxul permanent de substanţă şi energie care le traversează. apoi. cu foarte multe elemente.Aproape de echilibru. pedologie. cu restricţia impusă de existenţa influenţei reciproce şi permanente dintre elemente. Însăşi noţiunea de sistem a fost subiectul a numeroase controverse în ceea ce priveşte definiţiile atribuite. În acest context. în care toate mărimile macroscopice rămân neschimbate şi se realizează continuu procese de eliminare de substanţe şi de energie. obiectul de studiu al acesteia erau sistemele închise. aflat pe ultimul nivel ierarhic al organizării geosistemului Terra. obiectele cu care operează ecologia şi pe care le priveşte ca fiind sisteme sunt diferite de cele folosite de biologie. identificând trei categorii. Aceste informaţii ne sunt furnizate de discipline conturate în raport cu fenomenul. Bertalanffy identifică o nouă categorie – sistemele deschise. deşi nu există un corespondent în natură pentru un sistem care să nu fie în permanent schimb de energie cu mediul său. Asamblarea tuturor acestor informaţii nu este însă suficientă. serveşte demersului ştiinţific din acest domeniu. organismele fiind entităţi intrinsec active. şi anume: . chiar dacă nu poate explica caracterul sistemic al altor unităţi utilizate în cercetarea „actorilor” implicaţi. Caracteristicile noilor categorii de sisteme sunt următoarele: Sistemele închise realizează cu mediul extern numai schimburi de energie. deşi substanţa şi energia pătrund şi ies permanent şi sunt caracterizate de procese ireversibile. fiind nu numai recunoscute. concepţia promovată de ecologie va deveni un reper valoros în ordonarea informaţiilor şi alegerea noilor direcţii de aprofundare în sensul armonizării activităţii umane cu mediul înconjurător. de lucru. astfel că.” În termodinamica proceselor ireversibile. Rezultă astfel o abordare ştiinţifică fără echivalent în ansamblul disciplinelor academice recunoscute în prezent.Caracteristicile sistemelor deschise la 21 . Prin analogie cu criteriile acestei clasificări. definiţia iniţială din teoria generală a sistemelor. Cercetarea ecologică se constituie într-un demers ştiinţific capabil să integreze informaţii de origini diverse într-o concepţie dinamică şi sistemică a naturii. Analiza utilizării acestui demers ca metodă de studiu cu aplicabilitate generală a determinat numeroase diferenţieri în poziţiile celor care sau aplecat asupra dezvoltării şi aplicării metodei în diverse domenii. geologie.Departe de echilibru. fapt pentru care rămân la parametri relativ constanţi. fluent. lăsate de seama lor. Ecologia se individualizează ca o ştiinţă integratoare. iar pe de altă parte fundamentarea statistică a fenomenelor şi proceselor. morfologie etc. „dar pentru oscilaţia de la starea de echilibru au nevoie de un permanent torent de energie şi substanţă. cât şi de substanţă. pe de o parte. fiind deci prea îngustă. principiile termodinamicii. ci şi acceptate. al cărei obiect de studiu devin mediul înconjurător. evită alunecarea spre starea de echilibru. dar caracterizate printr-o stare independentă de timp (echilibru dinamic) susţinută de raportul unitar dintre intrări şi ieşiri. ecosisteme) pot efectua un travaliu. sisteme deschise Lumea vie a fost domeniul în raport cu care s-a resimţit nevoia unei noi abordări. independente. Ecologia va adăuga şi rezultatele investigaţiilor referitoare la interacţiunile dintre sectoare. conform principiului al doilea al termodinamicii (sisteme închise) şi .

sistemele vii au un comportament aparte în raport cu legea considerată de Georgescu-Roegen „ tot atât de independentă. în interdependenţa lor. mai cu seamă. Unii autori dau o accepţie ontologică conceptului de sistem. ca expresie a naturii relaţiilor dintre componentele unui întreg sistemic. respectiv legea conservării (principiul I) şi legea entropiei (principiul al II-lea). cercuri etc. dar nu schimbă consecinţele principiilor termodinamice.) a factorilor importanţi. stratificare ierarhică. reprezentarea speciei în ecosistem. Astfel. Împreună acestea alcătuiesc legea de sistem caracteristică. legea entropiei reflectă faptul că rezultatele utile pentru sistem. care conduc la clasarea sau „tipologia” abstractă (generală) a sistemelor. o plantaţie. substanţe minerale). sistemul se caracterizează prin eterogenitate.sistemic -polifunctional Bertalanffy (1949) propune teoria generală a sistemelor . este un sistem alcătuit din indivizii aceleaşi specii. Noţiunea de lege de sistem oferă o cale de rezolvare pentru problema „reducţionismului”.) ci. 36. complexitatea structurilor obiectelor şi prin aceasta să se surprindă dinamismul şi evoluţia.. toate aceste elemente constituie conceptul de mediu. Omul. comportamentul uman. Conceptul teoretico-metodologic. 37. care constă dintr-un proces dialectic indispensabil şi esenţial. Organismul viu este un sistem ca şi ecosistemul. Totalitatea populaţiilor cuprinse în acelaşi biotop (formând o pădure. în limitele evoluţiei mediului în care se încadrează şi pe fondul materialului care-l alcătuieşte. evoluţie. deschise. în 1862 este enunţată legea minimului. informaţionale. spaţii în care au loc necunoscute „tranzacţii” şi fluxuri de energie. de pe Terra şi din Cosmos. studiul ecologic va avea în vedere atât comportamentul materiei vii. de obicei. inclusiv cu paraziţii patogeni. oxigen.” Reprezentarea interacţiunilor intersistemice se face. cât şi condiţionările multiple ale plantelor şi animalelor din partea mediului neviu. Legea minimului 22 . conduce la o altă trăsătură esenţială a metodologiei sistemice. substanţă şi informaţie. organismului unei plante etc. Ele sunt rezultatul cercetărilor efectuate de chimistului german Justus von Liebig elemente nutritive asupra productivităţii plantelor. „Recunoaşterea calităţii. de a o cerceta. În studiul ecologic. cât mai precis. care joacă rolul principal de reglare. singura cale metodologică de a răspunde cerinţelor complexităţii este calea sistemico-cibernetică. Sistemele deschise. anumite obiceiuri devin mai importante. dezvoltare) şi. corelat cu aceasta. o pajişte etc. nu este decât expresia vocaţiei de integraţie a componentelor sau. agresive). imprimând o anumită intensitate a proceselor fiziologice (creştere. În acest context. ieşite din transformările specifice sistemelor sunt întotdeauna mai mici decât intrările atrase. În urma acestora. devine un factor.Legile de actiune ale factorilor ecologici Componentele mediului influenţează organismele. populaţia şi biocenoza. Abordarea sistemică este mai degrabă o metodologie care concepe obiectele în mişcare.. formarea solului sau a stratului de ozon. într-un limbaj geosistemic. În sens ecologic.particularizează net în raport cu cele închise. interacţionează cu plantele şi animalele din locuinţa. de la nucleul atomic. În existenţa ecosistemelor naturale. localizaţi într-un spaţiu având caracteristici relativ uniforme (biotop). localitatea sa. respectiv apariţia de noi componente. animale şi microorganisme – formează conţinutul unui sistem mai cuprinzător – biocenoza. fenomenele. care permite interacţiunea acestora. un factor ecologic. închise. în ordinea complexităţii lor. se pune problema ca în abordarea sistemică să se reflecte.. iar sistemele tind spre starea de echilibru. compartimentare. o schimbare a modului de a o cunoaşte. Prin urmare. De exemplu. nimic nefiind creat sau pierdut. energetice. Conform acesteia. Integrarea oricărui ansamblu unitar ca fenomen universal. măsurile agrotehnice şi punerea lor în practică se subsumează factorilor de normare cultural-socială. ecosistemul forestier.din punct de vedere sistemic. habitatul şi biotopul. integrarea şi integraţia. esenţială este interacţiunea trofică. la metagalaxie. Aplicând această concepţie în ecologie. peisajul de munte etc. limitative. Caracteristicile oferite de observaţie şi experiment suntconcretizările reprezentărilor sistemice. De exemplu. ca noţiune ecologică. caracterizată de minimum de energie liberă şi maximum de entropie (energie legată). dar numai în condiţiile menţinerii intrărilor energetice (lumină. sistemul reprezintă un model al unei realităţi. Primele referiri la influenţa acestora asupra organismelor datează chiar înainte de apariţia ecologiei ca ştiinţă. Legea conservării materiei stabileşte faptul că toate procesele care au loc într-un sistem sunt procese de transformare.) legea atracţiei universale şi tot atât de inexorabilă ”. nu este posibil să reprezentăm un sistem „ontic” decât schematic. într-un ecosistem agricol. În sens metodologic. adăpost. S-au putut identifica sisteme izolate. ecosistemul şi biosfera Populaţia. după cum influenţele sunt pozitive (favorizante) sau negative (defavorizante. Aceasta a însemnat nu numai o modificare a modului în care vedem lumea. notate cu (+) sau (-). În ecosistemele antropizate. Prin urmare. Practic. prin constituenţii săi. în sensul că pot evita degradarea entropică a propriei structuri. cartierul. mediul. fie el de tipul peisajului. lanţul de sisteme în care intră materia vie împreună cu materia nevie cuprinde. căldură. Un component important al sistemelor în care intră substanţa vie este reprezentat de partea nevie. obiectele de studiu (lacul. întreaga realitate este alcătuită din sisteme. printr-o figurare (puncte. a condiţionării reciproce. cibernetice etc. dar şi funcţionalitatea subsistemelor. În felul acesta se evidenţiază structura. Toate fiinţele vii au nevoie de substanţe nutritive. hrană. iar tipul de schematizare depinde de scopul „analizei de sistem”. ca (.) – plante. dar şi emergenţă. cu săgeţi care unesc punctele reprezentative.

Mitscherlich corectează. înveliş geografic sau biogenosferă (conţinutul lor este identic) constituie un complex ecologic planetar sau un sistem ecologic unitar al Terrei – pe scurt – ecosistem planetar*. Mediul a fost cel care a diferenţiat şi creat viaţa. optim ecologic şi exces 38. grosimea spaţiului vital nu este mai mare de 20-25 km. Caracteristica principală a acestor resurse constă în faptul că ele se refac continuu.” Acest înveliş. de tranziţie între domeniul subteran şi sol. reprezentând forma cea mai cuprinzătoare de interdependenţă dintre natura vie şi natura anorganică din care rezultă unitatea ei indestructibilă şi permanentă. desigur. dezvoltarea unei populaţii – apreciată prin frecvenţă. În structurile petroliere. prin folosirea îngrăşămintelor minerale. La înălţimi mai mari sunt transportaţi numai sporii polenici sau de ciuperci. respectiv carenţă. Din litosferă. şi mai puţin pentru factorii condiţionali. dar şi din materia anorganică de provenienţă fie cosmică (energia solară). frontiera superioară a biosferei este situată la circa 3 000-4 000 m. Limitele spatiale Pe uscat. unde insectele zburătoare nu mai sunt reprezentate. Un pas important. până unde această iradiere nu mai permite existenţa vieţii. biosfera încheind structurarea învelişurilor geografice. de către Shelford a legii toleranţei. În ocean. de factorul ecologic care se va situa cel mai departe faţă de nevoile speciei respective. biosfera cuprinde partea ei superioară. Creşterea proporţiei acestui element duce la creşterea producţiei. fie terestră (roci. se poate vorbi doar de conexiunea aer-apăscoarţă. învelişul vieţii. De exemplu. Astfel. Legea toleranţei Fiecare specie prezintă limite de toleranţă în raport cu toţi factorii ecologici. până la 5 km. Definită mult timp ca înveliş geografic care cuprinde totalitatea vieţuitoarelor. cu deosebire. Graţie acţiunii plantelor. între acestea diferenţiindu-se domenii de favorabilitate. Ea rezultă din interacţiunea substanţelor biotice şi a substanţelor abiotice ale Pământului. până la maximum posibil în condiţiile concrete. pentru om. el coboară până la 4 000-5 000 m adâncime. hidrosfera şi litosfera emersă. În aer. Astfel. ci prin creşteri tot mai mici. E. La schimbările mediului vieţuitoarele „se supun” prin adaptare.A. elaborând legea acţiunii factorilor de creştere. recunoscându-se astfel modul de influenţă al fiecărui factor ecologic asupra speciilor. Studiile ulterioare. în primul rând. gaze) care provin din organisme. aer). în concepţia actuală. până la peste 4 000 m adâncime. în 1909. Haeckel a conceput ecologia ca o ştiinţă care fundamentează tocmai relaţiile care se stabilesc în cadrul biosferei. E. pe baze experimentale. Deşi a fost formulată pentru a descrie o realitate caracteristică funcţionării organismelor vegetale. care pot ajunge sub formă de ploi de polen. – va fi influenţată. în sensul generalizării. în formaţiunile carstice. dar care aparţin „regnului mineral”. În biosferă se realizează schimbul reciproc de substanţă şi energie între elementele care o compun. Realizarea unor modele pentru aprecierea reacţiilor posibile ale sistemelor ecologice în raport cu eventuale modificări ale configuraţiei factorilor ecologici a evidenţiat faptul că modelele bazate pe legea minimului sunt potrivite. interdependenţa. caracteristica geologiei istorice a Terrei se menţine şi astăzi. Limita inferioară teoretică a biosferei poate fi considerată până acolo unde pătrund capilarele acvifere.Productivitatea plantelor (populaţiilor) este condiţionată de substanţele minerale (factorii ecologici) aflate în sol în cantitatea cea mai mică faţă de necesităţile plantei (populatiilor). „Biosfera este stratul exterior al Globului unde a luat naştere viaţa şi unde se găseşte actualmente multitudinea de organisme diferite care populează straturile inferioare ale atmosferei. biosfera pune în rezervă şi redistribuie energia provenită din spaţiul cosmic. Până la apariţia vieţii. cărbune. abundenţă. Nu intră în acest grup rocile biogene (petrol. este făcut o dată cu enunţarea. justifică această extrapolare.componenta a mediului Între viaţă şi mediul natural. Popularea planetei este condiţionată de intensitatea iradierii solare. creşterea concentraţiei de elemente nutritive peste nevoile plantei. până când un alt element ajunge în situaţia de minimum relativ Plecându-se de la această lege s-au formulat principiile fertilizării raţionale. pentru studierea factorilor care reprezintă resurse (materiali). fie că îl numim biosferă. respectiv poziţia de maximum relativ. apă. O altă extrapolare se poate face luând în considerare şi variaţia pozitivă a factorului în raport cu nevoile plantei. Extinderea spaţială a vieţii se bazează pe energia depozitată în moleculele organice ale vieţuitoarelor. născându-se schimbări şi la nivelul acestor elemente prin transferul substanţei şi energiei de la unul la altul. Limitele fizice 23 . ideea concretizării liniare a efectului factorilor minimi. se găsesc bacterii anaerobe. Astfel. biosfera este constituită nu numai din substanţă organică. Viaţa s-a adăugat mai târziu. fauna cavernicolă este reprezentată pe biotopuri speciale.Biosfera. Legea factorilor de creştere Creşterea factorilor nutritivi nu se traduce prin sporuri proporţionale ale recoltei. folosite şi astăzi. sensul legii poate fi extrapolat (termenii din paranteze) la toţi factorii ecologici. materializate în enunţarea unor noi legi referitoare la modul cum reacţionează organismele la modificarea intensităţii sau concentraţiei factorilor ecologici. densitate etc. Viaţa furnizează o seamă de resurse de însemnătate capitală pentru însăşi vieţuitoarele care le produc şi. în 1911.

microfauna fiind bogată în specii chiar la temperaturi de -57°C. temperaturi ridicate). Din ecuaţia generală a fotosintezei şi a respiraţiei rezultă faptul că împlinirea ciclului biogeochimic al carbonului este intercondiţionată de desfăşurarea sincronică a ciclului biogeochimic al oxigenului şi al apei Rezerva de oxigen molecular s-a constituit prin procese de suprafaţă. Producătorii primari consumă anual aproximativ 105 miliarde tone de dioxid de carbon. lemnului etc. Compuşii sulfului au o largă răspândire. suprapunându-se acestei poluări. Astfel.75% cantitatea de CO2 consumată anual în fotosinteză de vegetaţie. poluarea cu oxizi de sulf a pădurii influenţează procesul biotic. împrăştierea fumarolelor contaminează flora şi fauna. Ciclul biogeochimic al carbonului relevă faptul că cea mai mare parte (95%) din acest element se află depozitat în litosferă. un efectiv de 1. Un calcul simplu demonstrează faptul că în actualul echilibru al ecosferei. 24 . în Marea Moartă etc. în unele chott-uri din Africa. La adâncimi de 200-290 m. au favorizat apariţia unei flore specifice în etajul foioaselor. pH-ul apei prezintă o reacţie puternic acidă. iar în fisurile stâncilor îşi fac apariţia lichenii Concentraţiile ridicate ale unor compuşi cu sulf.). în special al fagului. în apele cu temperaturi mai mari de 90°C din gheizerul Uriaşul Alb. în momentul de faţă. care aveau. cu un pH de 10. în parcul Yellowstone. De exemplu. iar contaminarea antropică a extins prezenţa dioxidului de sulf. concentraţia de carbonat de sodiu atinge 3. Ionii de aluminiu din sol sunt mobilizaţi de ploile acide. Procesul de fotosinteză. ajunge la saturaţie.5 biomasa este reprezentată prin algele albastre ( Spirulina platensis) care ajung la 150-200 g/l. 39. extinzând limitele spaţiale. ciclul oxigenului se întrepătrunde strâns cu cel al carbonului şi hidrogenului. la circa 1 m sub banchiza de gheaţă în strâmtoarea McMurda (Antarctica). ca urmare a poluării. Astfel. carbonatului de sodiu condiţionează formarea aşa-ziselor biotopuri extreme. a petrolului.A. punerea în circulaţie a întregului fond de rezervă a carbonului accesibil vieţii necesită între 300 şi 500 de ani. cenuşa vulcanică influenţează mediul de viaţă al nevertebratelor. Prin acţiunile sale. care induc caracterul extrem în numeroase biotopuri. având repercusiuni care duc la dezechilibre.70-1. existenţa vieţii a condus la formarea de biotopuri speciale. determinând o floră şi o faună foarte sărace. În zonele cu vulcani submarini activi. ciuperci. astfel. acest mediu fiind populat în special de alge şi bacterii. reducerea lui chimică la compuşii organici constituind modul principal de înmagazinare şi transfer ale energiei de către sistemele vii. s-a observat faptul că animalele şi-au dezvoltat o anumită rezistenţă la erupţiile de dioxid de sulf. în calota glaciară din părţile centrale ale Antarcticii supravieţuiesc bacterii. se găsesc comunităţi biotice formate din bacterii termofile. Ricklefs (1974) apreciază că. în zona deşertică Sahariană şi sub 150 m în Marea Neagră. Biotopuri caracterizate de concentraţii ridicate ale hidrogenului sulfurat sunt prezente în zone de mare adâncime.3% din totalul uşor accesibil. numărul speciilor şi al indivizilor se reduce la temperaturi de 80-90°C. covorul vegetal este sărac în specii şi indivizi. rămânând numai bacteriile. acumulări mari există în Golful Bremenhaven din Marea Nordului şi Napoli din Marea Mediterană. Acest echilibru multimilenar este astăzi în pericol de a fi tulburat prin arderea în cantităţi tot mai mari a cărbunelui. sub formă de carbonat de calciu şi alţi carbonaţi. În condiţii naturale cel mai întâlnit este hidrogenul sulfurat. băltoacele de petrol din zona de extracţie a platformelor din Golful Campeche – Mexic. corespunzând unei biomase de 61 g/m3. cu perioade îndelungate de secetă. din platoul răsăritean al Podişului Anatoliei (Turcia). afectând rădăcina plantei. dacă la temperaturi de 20-40°C mai sunt prezente biocenoze cu variate specii animale. iar solurile sunt sărate şi acide. Moartea pădurii cauzată de ploi acide este rezultatul schimbării întregului sistem de factori fizico-chimici din mediu.5 g/l. ceea ce depăşeşte cu 1. favorabile proceselor de reducere şi de descompunere anaerobă. provenit natural mai ales din erupţiile vulcanice. insulele Galapagos etc. constând în fotodisocierea chimică a apei sub acţiunea razelor ultraviolete şi prin fotosinteza realizată de către plantele verzi. Ciclul biogeochimic al Carbonului C si Oxigenului O Circulaţia carbonului este strâns legată de activitatea energetică a biosferei. Încărcarea apelor cu hidrocarburi în exces din unele zone ale Terrei (lacurile bituminoase.2-0. În Dry Valley (Valea Uscată) din deşertul pietros Ross (Antarctica) viaţa este posibilă numai sub gheaţă.U. Ajungând la concentraţii ridicate. lipsind curenţii verticali. care elimină anual în atmosferă circa 73 miliarde tone Dioxidul de carbon circulat prin organismele vegetale şi animale reprezintă circa 0. de pe fundul mărilor şi în apele interioare unde circulaţia verticală a apei este redusă. prin consumarea combustibililor fosili. Analiza biotopurilor extreme confirmă existenţa vieţii în condiţii aparent nefavorabile.În condiţii extreme (de exemplu. Pe grohotişurile din aceeaşi vale sunt prezente algele albastre. omul a amorsat un proces de acumulare a dioxidului de carbon în atmosferă. ale cărui urmări în viitor vor produce dereglări majore. la astfel de temperaturi dispar algele.A.50 x 106 indivizi.. În Lacul Van. această biomasă este consumată de flamingi (Phoenicopterus minor). Astfel. se elimină în atmosferă o cantitate de CO2 echivalentă cu 2% din actualul fond de schimb al carbonului pe Terra. în timp ce în lacul Nakuru (Kenia). În unele lacuri din Canada şi S. în 1973. Erupţiile la suprafaţa terestră. fizice şi chimice ale biosferei la nivelul întregului geosistem.) duc la înregistrarea unor aspecte anormale. fiind prezentă prin alge şi protozoare. din care 32 miliarde tone (aproximativ 30%) se reîntorc relativ repede în atmosferă datorită respiraţiei aceloraşi organisme. în statul Wyoming (S. Variaţiile climatice. În sectorul Kamceatka – insulele Nipone. Biotopuri similare au fost depistate şi în fosele abisale din vecinătatea insulei Vancouver (Canada). Cea mai mare contribuţie la reîntoarcerea dioxidului de carbon în atmosferă o au celelalte categorii de organisme. înregistrate în Europa Centrală. Efecte negative sunt înregistrate şi în zonele cu concentraţii mari de carbonat de sodiu.U. a dioxidului de carbon. deci într-o formă mai puţin accesibilă.

U. azotul mineralizat. chiar 20 milioane tone) iau anual drumul oceanelor. Prin acţiunea organismelor fixatoare de azot din sol ( Azotobacter. acest ciclu este influenţat de rezerva uriaşă de azot liber din atmosferă. Actinomyces pentru Alnus) sau de pe frunze (Mycobacterium rubiaceum la Rubiaceae). care degajă anual. infiltrarea acestuia în straturile acvifere şi eutrofizarea apelor continentale relevă perturbările provocate de dezechilibrul în circuitul azotului şi în ciclul biogeochimic al celorlalte elemente. Clostridium etc. Cea mai mare parte este însă acumulată în sedimentele profunde. Spre deosebire de oxigen. Fenomenul de fixare biologică are loc cu amploare mai redusă (10 milioane tone/an) şi în mediul acvatic sau pe soluri umede. în care se utilizează şi se înscrie în circuit fondul uriaş de rezervă (circa 79% din atmosferă) b) ciclul mic. Efectele creşterii necontrolate a cantităţii de azot. 40.0 kg/ha/an. eliminate anual. folosirea detergenţilor conduce la scurgerea fosforului spre oceane. Prin intermediul lanţurilor trofice.Ciclul biogeochimic al Azotului N si al Fosorului Circuitul azotului este mult mai complex decât al celorlalte elemente biogene analizate până acum. covorul vegetal generează doar 40% din oxigenul consumat aici.7 x 1011 tone de oxigen. ceea ce nu compensează pierderile. estimate la 1010 tone de rocă fosforică (cu 4% H2O5).5 milioane tone de fosfor (după Hutchinson. aproximativ. Fitofiziologii împart ciclul biogeochimic al azotului în două secţiuni: a) ciclul mare. azotat de amoniu. deci aproximativ de 24 de ori mai mult decât întreaga masă de oxigen existentă în atmosfera terestră în perioada biogenezei.) şi a celor simbionte prezente în nodozităţile de pe rădăcini (Rhisobium pentru Leguminosae.. 2 500 de ani.).1%) şi masa fosforului (0. o cantitate de 55. utilizarea unor cantităţi mari de îngrăşăminte fosfatice. fosforul apare ca factor limitativ al biosferei. revenind în circuit prin intermediul păsărilor (guano) şi mamiferelor sau prin denitrificare pe uscat. ceea ce contribuie la o creştere cu peste 50% a ratei globale de fixare. procesele de eutrofizare determinate de afluenţa sporită de compuşi organici sau nutritivi (azot şi fosfor) provoacă dezechilibre care pot conduce la consumul integral al oxigenului dizolvat şi. 1997). Sub acţiunea descărcărilor electrice sau a radiaţiilor ultraviolete are loc. compuşii fosforului sunt transferaţi animalelor consumatoare şi descompunătorilor. exportul de azot fiind compensat de către om prin îngrăşămintele naturale (gunoi de grajd. În contact cu rădăcinile plantelor. Cantitatea de azot astfel ajunsă la sol poate varia între 0. cum sunt animalele. microorganismele şi chiar omul. iar apoi în proteine ale plantelor superioare. Acţiunea omului. guano) sau minerale (sulfat de amoniu. Brazilia.5 şi 16. odată cu ploaia.A. Reducerea cantităţii de oxigen în atmosferă în urma defrişării. condiţionând desfăşurarea transferurilor de energie şi informaţie în sistemele vii. fiind estimată la nivel global la milioane t/an. în S. sunt antrenaţi la sol. Pe de altă parte. de obicei sub formă de azotaţi. Vietnam şi Mongolia dau siguranţa că epuizarea nu va avea loc imediat. Compuşii organici ai microorganismelor sunt fie înglobaţi în lanţurile trofice ale ecosistemului. formarea de oxizi de azot care. restrângerea vegetaţiei naturale. localizate cu precădere în Africa de Nord şi centrală. hidrogen şi azot. acestea din urmă reprezentând peste 40 milioane tone/an şi rezultând din fixarea azotului atmosferic. al căror fond de rezervă se află în atmosferă sau în hidrosferă. ulterior. În virtutea legii minimului. biomasa acesteia nu poate depăşi proporţia de fosfor disponibilă la nivel global. Rezervele exploatate de fosfor. de animale fosilizate. plantele heterotrofe. ţinând seama de cantitatea de dioxid de carbon fixată în biomasa vegetală rezultată. fondul de rezervă se află în litosferă. fosforul intră în alcătuirea compuşilor macroenergetici (ATP . rocile cedează fosfor biocenozelor din ecosistemele terestre. Azotul poate părăsi ciclul ecosistemelor terestre fiind transportat de râuri în ocean (30 milioane tone /an).15%) din scoarţa terestră sugerează dependenţa directă a biosferei de cantitatea disponibilă de fosfor pe Pământ. trebuie să fie în jur de 2. în care circulaţia azotului se desfăşoară între organisme şi sol. restul provenind din ţările şi oceanele învecinate. în timp ce numai 10 000 tone se reîntorc pe continente sub formă de guano şi 60 000 tone ca urmare a pescuitului. Prin intermediul păsărilor marine (guano) fosforul revine parţial. La nivelul ecosistemelor acvatice stagnante şi a celor oceanice sau marine. îngrăşăminte complexe etc. în cazul fosforului.5 x 106 tone de oxigen. Rusia. Aceste proteine constituie baza alimentaţiei azotate a numeroşi consumatori. apreciate la 44 milioane tone/an (Barbault. ar permite supravieţuirea omului cel mult un mileniu şi jumătate. fără participarea fondului de rezervă. Principalele rezerve de fosfor sunt reprezentate prin roci de tipul apatitelor şi depozitelor de guano. prin fotosinteză. este absorbit şi transformat în aminoacizi. aici. sunt transferate în biosferă sub formă de substanţă organică cantităţi considerabile de azot. Defrişarea pădurilor tropicale constituie un serios motiv de nelinişte. 25 . ca rezultat al unor acţiuni umane dezechilibrante. Societatea agricolă intervine în circuitul azotului din ecosistemele de cultură. Reciclarea biogeochimică a oxigenului durează. Se estimează că 3. având în vedere faptul că acestea reprezintă principalul producător de oxigen. o parte este preluat de planctonul marin. Prin descompunere şi spălare de către ape. Australia. (1978). prin favorizarea proceselor de eroziune. Fosforul ajuns în oceane alimentează fitoplanctonul de pe platformele continentale şi lanţurile trofice pe care le susţine acesta. India. prin activitatea metabolică a unor alge albastre (Cyanophyta). În concentraţii diferite sunt dispersate pe toată suprafaţa uscatului . Comparaţia dintre masa biosferei (0. China. la eliminarea organismelor aerobe.Contribuţia fotosintezei actuale la îmbogăţirea atmosferei terestre.adenozintrifosfat) şi a acizilor nucleici. fie mineralizaţi rapid după moartea acestora. Absorbit de către plante. intrând în lanţul prădătorilor. pornind de la N2 şi O2.

1972). iar producţia anuală de energie atinge doar 0. echivalentă cu o cantitate de energie fixată de 686. temperatura. Din cantitatea de energie solară incidentă. formaţiunile aluviale din zona estuarelor. ecosistem.12% la nivelul ecosistemelor oceanice şi între 0. 26 . ceea ce înseamnă la latitudinile medii un impact de 9-10 miliarde kcal/ha/an. mările mărginaşe.4 x 1020 kcal. Deşi randamentul fotosintezei pe terenurile agricole este de peste 10 ori mai mare decât eficienţa globală a biosferei. pădurile de pe solurile uscate şi culturile extensive au o productivitate de 0. Cantitatea interceptată într-un an este de ordinul a 5 x 1020 kcal (1. 4-2). determinând aceeaşi zonalitate latitudinală şi altitudinală a biosferei. câmpurile cu culturi intensive tropicale (banane. apare pregnant faptul că fotosinteza constituie cel mai grandios proces de transformare energetică de pe Terra. Zonele climatice au impus răspândirea speciilor în funcţie de cerinţele lor faţă de temperatură.Circuitul energiei in biosfera În condiţii naturale. Suprafeţele cu vegetaţie absorb energie în proporţie mai mare decât cele fără vegetaţie. metalurgică şi minieră este de ordinul a 9 x 1010 tone. de 0. la nivelul biosferei o cantitate de 155. lacurile adânci.2% în păduri.2 x 1010 tone de materie organică.1 x 106 cal/m2/an. Se apreciază drept capacitate maximă pentru productivitatea primară într-un ecosistem nivelul de 30-40 x 106 cal/m2/an. funcţionarea ecosistemelor şi. în medie. biocenoză. 2/3 străbate atmosfera.5 x 106 cal/m2/an. modificând acţiunea altor factori ecologici. Formaţiunile ierboase (stepele. raportată la energia solară anuală.3% la nivelul ecosistemelor terestre şi 0. fiind utilizată în realizarea circulaţiei biogeochimice a elementelor. În medie. apa. astfel că circulaţia energiei prin biosferă are un evident caracter aciclic Randamentul transferului energetic de la un nivel trofic inferior la altul superior este admis în jurul valorii de 10%. este condiţionată de intrarea energetică permanentă din exterior. este convertită şi stocată în compuşi organici. Anual. organizate pe mai multe niveluri: populaţie. la forme joase de energie care se răspândeşte în mediu ca energie legată. se stabileşte un echilibru între activitatea producătorilor şi a consumatorilor. trestie de zahăr).5-4.9 Astfel. din zonele neîmpădurite.7 x 1011 tone de materie organică. Randamentul realizat în conversia energiei solare de către ecosisteme atinge. Captarea de energie solară de către plantele terestre şi acvatice permite sinteza anuală a aproximativ 1. fie absorbită sub formă de căldură. iar pe întinsul oceanelor 3. doar 9% din energia solară convertită şi stocată de plante. la nivel global. respectiv de la un nivel trofic la alt nivel se realizează. ca urmare a concentrării factorilor limitativi ai procesului de fotosinteză. Această energie se repartizează inegal. habitat.75 x 1017 W). elementele nutritive constituie principalii factori ai biotopului de care depinde productivitatea într-un ecosistem. iar carnivorele de ordinul I doar 10% din energia conţinută de erbivorele consumate. adică. doar 12% din radiaţia luminoasă fotosintetic activă sau de 4-5% din radiaţia solară incidentă (Lieth. Pădurile şi pajiştile mezofile. chiar în condiţii optime de cultură şi zile favorabile de vară. fără a mai putea fi utilizată de către sistemele vii”. prin ameliorarea raselor s-au obţinut randamente de conversie de până la 15-25%. în ale cărei legături chimice este stocată o energie de circa 2. Procesele de fixare a energiei le depăşesc pe cele de degradare. Din cantitatea totală. în toate cazurile. citată anterior. Pădurile ecuatoriale.41. determinându-le intensitatea. respiraţia. a întregii biosfere.13% în tundră. organismele nu există în mod izolat. erbivorele utilizează în jur de 10%. Pentru o vegetaţie densă din zona temperată 17% din radiaţia solară este reflectată. 0. eficacitatea fotosintezei frapează prin valorile şi mai reduse de 1. 70% absorbită de vegetaţie şi 13% transmisă de ea în sol. Ele formează sisteme complexe. dar şi indirect. 0. În ecosistemele aflate în stare de climax. creşterea şi dezvoltarea.5825 x 1018 kcal. Din energia acumulată de plantele consumate. uneori mai mică de 0. 1 x 106 cal/m2/an). Energia termică contribuie direct la desfăşurarea proceselor fiziologice cum sunt: fotosinteza. iar energia stocată disponibilă este destinată altor componente ale biosferei. transpiraţia. concomitent cu „transformarea energiei libere inclusă în structuri organice ordonate. înierbate sau cele agricole. ceea ce echivalează cu de 20 de ori consumul mondial actual de combustibili fosili. biotop.15-0. Din fracţiunea de energie radiantă incidentă pe plante mare parte este fie reflectată de frunze.8 O parte din energia fixată de producătorii primari este consumată prin respiraţie. valoare totuşi redusă.66% în culturi şi în pajişti. preeriile). bilanţul energetic este pozitiv. recifelor coraligene au o productivitate de până la 10-30 x 106 cal/m2/an (tabelul nr. Activitatea sistemelor vii este integral susţinută de fluxul de energie solară care se revarsă asupra Pământului. 1/3 fiind reflectată în spaţiul cosmic.06% în deşert. Lumina.6 x 1020 kcal. productivitate care are o distribuţie neuniformă Mările adânci şi terenurile aride au o bază productivă slabă. pădurile scunde.5 x 1021 jouli. astfel că numai 1% din ea este efectiv stocată în biomasa vegetală. fie transmisă. de care acestea depind. biom etc. lacurile puţin adânci şi ogoarele cu culturi permanente au o productivitate de 4-12 x 106 cal/m2/an. determinând o creştere a stocului energetic o dată cu creşterea biomasei din ecosistem. Dacă se ia în considerare faptul că producţia anuală totală a industriilor chimică. astfel încât cantitatea de energie fixată se eliberează. deltelor.18% la nivelul întregii biosfere.4-2). 0. a fost estimată a fi sintetizată. pe continente 1. În cadrul ecosistemelor tinere ale biosferei. Chiar şi în cazul unor animale domestice. numai 0.9 x 1018 kcal (tabelul nr.0 x 106 cal/m2/an (în medie. la rândul său este de peste 10 ori mai mică decât randamentul care poate fi obţinut în laborator Transferul de energie de la un organism la altul.

Acestea nu pot fi numite organisme pentru că nu au metabolism propriu.” În vârful piramidei trofice a întregii biosfere se situează specia umană. Prin stocarea şi transmiterea informaţiei. poate duce la dispariţia unor specii şi. contribuind. Aşadar. se realizează mai repede decât transmiterea informaţiei apare o defazare care poate determina chiar distrugerea sistemului sau eliminarea unora din componentele sale. a originii ei au concentrat dintotdeauna un interes deosebit şi au condus la apariţia a numeroase ipoteze. de asemenea. Coordonarea proceselor fundamentale. Sistemele vii tind să se autoreproducă. constituind o premisă pentru schimbări majore. Adaptarea se manifestă la toate nivelurile de organizare a vieţii. Elasticitatea informaţională rezultă din capacitatea nelimitată de diversificare a informaţiei. mecanismul informaţional al vieţii este esenţial pentru însăşi existenţa ei. şi o precizare mai exactă a graniţelor dintre viu şi neviu. reacţiile astfel încât să nu fie distruse. În situaţia în care variaţia externă. prin modificarea parametrilor sistemului în raport cu schimbările intervenite în mediul extern sau intern – autoreglarea. reproducerea sistemelor. În sens larg. Acest comportament dovedeşte rolul informaţiei genetice în viaţa oricărei celule. Timpul uman este. comunicarea serveşte autoreglării. Prin activitatea sa permanentă. comunicarea explică întregul mecanism informaţional – de la coordonarea proceselor. printr-o reglare complexă de tip feed-back. Astfel s-a întâmplat în perioadele care au precedat episoadele de extincţie. prin replicarea integrală a suportului informaţional. de comunicarea dintre componentele sistemului astfel încât comportamentul. dar şi în legătură cu limitele spaţiotemporale în care se încadrează spectacolul vieţii. modificarea mediului. la manifestarea unor disfuncţionalităţi. astfel. respectiv acidul dezoxiribonucleic (ADN) şi acidul ribonucleic (ARN). Omul însuşi este viaţă. Procesul se desfăşoară la toate nivelurile de organizare a vieţii. considerate cele mai simple forme de viaţă. fiind o reacţie la schimbarea externă. urmată. astfel încât s-a organizat în sisteme aflate departe de echilibru. Cunoaşterea ştiinţifică a vieţii a permis. Sau determinate de interacţiunea cu sistemele vii. Depinde. Situaţia este caracteristică viruşilor şi viroizilor. Unitatea naturală fundamentală a biosferei realizează o corespondenţă între biotop şi biocenoze. El se transformă ca urmare a unor procese independente de viaţă – eroziunea. care domină celelalte specii. La aceste schimbări sistemele vii trebuie să se adapteze. 27 . dar odată ajunse în celulele gazdă vor determina schimbarea reacţiilor în conformitate cu informaţiile stocate în propriile lanţuri de acid nucleic. respectiv de perioada de reproducere. fizice). soldate cu numeroase pierderi. respectiv energie liberă. Mecanismul informaţional se manifestă astfel: coordonarea proceselor fundamentale (chimice. Nivelul inferior de manifestare a vieţii este un fragment de acid nucleic. la valori caracteristice. Având în vedere această comuniune. Cu alte cuvinte. trebuie să-şi modifice structura. dizolvarea sărurilor din substrat etc. începând cu nivelul intracelular. entitatea care dispune de acest element va fi capabilă de metabolism. Mărirea consumurilor energetice peste posibilităţile de fixare ale producătorilor determină prăbuşirea ecosistemului. nu a constituit o barieră în extinderea vieţii în cele mai neaşteptate locuri. la adaptarea şi diversificarea formelor de viaţă. elasticitate informaţională. totodată. în momentul diminuării. Simpla existenţă a speciei umane este indisolubil legată de producătorii primari ai biosferei. de transmiterea informaţiei. Deşi nu este considerat un organism. indiferent de nivelul de organizare sau complexitatea sistemelor pe care le alcătuieşte. Mediul – condiţii şi resurse – nu este însă constant. care a devenit din ce în ce mai favorabil desfăşurării proceselor specifice de la diferite niveluri. necesare transmiterii informaţiei. respectiv formelor în care substanţa sau energia erau disponibile. Astfel. asigurarea stabilităţii. posibilitatea stocării şi transmiterii informaţiei explică nu numai existenţa vieţii. Diversitatea mediilor. Timpul de reacţie depinde de nivelul de organizare. preocupările legate de definirea vieţii. de instalarea şi evoluţia unui nou ecosistem.Scurgerea energiei „se face în flux continuu prin biocenoza al cărei stoc energetic rămâne vreme îndelungată constant. viaţa a găsit soluţii într-un univers entropic. fiind legată de însăşi noţiunea de informaţie. în mod natural. totodată. 42. cuprinzând diferite intervale de timp. în formula în care a definit-o Wiener. în mare măsură. În departajarea realizată. componenţa lor să se modifice în vederea evitării influenţelor generate de factori externi sau interni. incomparabil mai scurt decât timpul biologic al reacţiei. care permite schimbări interne necesare pentru a valorifica noi resurse în noi condiţii – adaptare. omul poate să conserve sau să dezechilibreze producătorii primari ai biosferei. creând un mediu unic. structura. Mecanismul informational Realitatea umană este o realitate a vieţii. dar şi comportamentul ei atât de „potrivit” în raport cu limitele fizice şi chimice ale mediului. iar întreaga lui existenţă se bazează pe mecanisme biologice. colmatarea albiilor. subordonate ierarhic. Suportul material care permite realizarea acestor funcţii informaţionale este materialul genetic. la oscilarea stocului de energie care. Informaţia stocată depinde de nevoile suprasistemului. Componentele mecanismului informaţional sunt de natură să demonstreze faptul că strategia supravieţuirii este o strategie informaţională. dar şi de nevoile proprii. singurii capabili să genereze un surplus de materie organică.

Ecosistemul este un complex de organisme şi factori fizici care formează ceea ce numim mediul biomului. mai mult morfologică decât funcţională. 43. Condiţia este să schimbăm „centrul de comandă”. care prezintă propriile tipuri specifice de interacţiuni între aceste componente. încărcătura informaţională devine şi mai importantă. Biogeocenoza a fost un termen propus în anii ’40 de Sukachev pentru a desemna complexul interactiv de organisme şi de mediu al acestora.Conceptul de ecosistem Conceptul de ecosistem a fost introdus în ştiinţă după ce ecologia se constituise în ramură de sine stătătoare a biologiei. care a urmărit evidenţierea caracterului unitar. Singurul factor care a frânat acest avânt este reprezentat de faptul că reproducerea informaţiei individuale nu este posibilă.Tansley (1935). vegetaţie. Ideea de ecosistem este respinsă pentru a scoate în evidenţă unitatea care rezultă din interacţiunea între complexele biologice şi geologice. Biogeocenoza este definită drept o „combinaţie pe o anumită zonă a suprafeţei pământului caracterizată de fenomene naturale omogene (atmosferă. de alte animale şi plante care populează aceeaşi zonă.Microorganismele. Ecosistemul. observăm modul în care disciplinele ştiinţifice interacţionează sau intră în competiţie sub influenţa instituţiilor şi societăţilor ştiinţifice Precursorii conceptului de ecosistem Biocenoza.” Ecosistemele naturale s-au constituit treptat şi după o anumită distanţă în timp faţă de apariţia primelor vieţuitoare. care să întrunească într-o „teorie unitară” cunoştinţele despre originea vieţii şi dinamica structurii sau arhitectura ecosistemelor naturale contemporane Originea şi evoluţia conceptului de ecosistem sunt importante a fi cunoscute pentru dezvoltarea viitoare a cercetării ecologice. societăţii. are o structură unitară. nu putem separa organismul de mediul său. al dezvoltării abilităţilor mintale. Aşadar. respectiv partea nevie (abiotică) sau cadrul natural cu condiţiile sale fizice şi chimice. care impune o ajustare între rata de distrugere şi rata de reproducere a fiecărei specii. care influenţează parţial proprietăţile şi numărul de specii care se dezvoltă acolo. de la o generaţie la alta se transmite numai informaţia genetică. O altă idee prin care Forbes concluzionează observaţiile sale este recunoaşterea „puterii benefice a selectiei naturale”. Continuarea diversificării informaţiei. ca urmare a timpului de reacţie mult mai scurt şi mult mai puţin dependent de timpul de reproducere. justificând dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi o societate informaţională. ecosistemul este un sistem complex. din punct de vedere ecologic. Beneficiile cunoaşterii vin însă numai în urma unor eforturi individuale. Aceste efecte sunt determinate şi de caracteristicile chimice şi fizice ale mediului şi. adăugând ulterior faptul că prin comunitatea vie se înţelege „ansamblul tuturor efectelor de pe un teritoriu. a integralităţii care se manifestă într-un lac. Pe lângă păstrarea structurii morfo-fiziologice în cele mai variate condiţii. iniţial numai organisme vii. facem cunoştinţă cu personalităţi ştiinţifice. umiditate). După o concepţie tradiţionalistă. Totuşi. de asemenea. Lacul este considerat un organism de ordin superior (supraorganism). voluntare. Aceste ecosisteme sunt de cele mai variate feluri şi dimensiuni. Unitatea de viaţă este o altă noţiune formulată în cercetările ecologice ale lacurilor (limnologie) de către Thiemann (1925). formată din populaţiile diferitelor specii. Altfel spus. Mecanismele descrise implică sisteme independente de om. precum şi un anumit tip de schimb de formă şi energie între ele şi cu alte fenomene naturale care reprezintă o unitate dialectică interncontradictorie fiind în continuă mişcare şi dezvoltare. Parcurgând istoria conceptului de ecosistem. Se pune accentul pe relaţiile trofice. sunt unităţi de bază ale naturii. capacitatea omului de a gestiona informaţia a înlăturat orice competiţie.Explorarea graniţelor biosferei este încă un proces nefinalizat. valorificarea stocului informaţional acumulat depind de modalităţile cele mai eficiente de gestionare a acestei resurse. ca orice sistem. nu atât fizic. 28 . de la întregul univers până la atom.G. Rezultă astfel sisteme care. alcătuit din: biotop – subsistem primar anorganic. Prelungind această analiză la nivelul omului. ea va conduce la o „ comunitate de interese” între aceştia. Studiul ecosistemelor necesită o abordare interdisciplinară. investite în procesul învăţării. biocenoză – subsistem biologic. subliniindu-se faptul că deşi relaţia pradă-prădător este expresia unui conflict. cât în ceea ce priveşte posibilităţile teoretice. prin care înţelege. ele pot fi interpretate foarte uşor şi din perspectivă umană.Noţiunea de ecosistem aparţine botanistului englez A. Unitatea care include toate organismele (comunitatea) de pe un teritoriu dat şi care interacţionează cu mediul fizic în aşa fel încât curentul de energie creează o anumită structură trofică.” Microcosmosul a fost o noţiune introdusă de entomologul american Forbes (1887). în asociere cu care se formează un sistem. strat mineral. plantele şi animalele sunt reunite într-un totunitar cu biotopul sub acţiunea unor forţe materiale şi energii alerealităţii fizico-chimice. Termen formulat de Mobius (1866). aflate în interacţiune. o densitate de specii şi un circuit de substanţe în interiorulsistemului (schimbul dintre partea biotică şi abiotică) reprezintă un sistem ecologic sau ecosistem. ale biosferei. respectiv partea vie (biotică). Deşi obiectul care ne interesează mai mult poate fi organismul. Ele formează o categorie din mulţimea sistemelor universului. ale cărui organe (biocenoza şi biotopul) interacţionează într-un schimb reciproc strâns. astfel că înmulţirea prădătorilor nu va determina dispariţia prăzii. totuşi când încercăm să pătrundem în esenţa lucrurilor. ecosistemul este alcătuit din două componente: biotop şi biocenoză. animale şi viaţă microscopică.

Aceste două componente nu sunt separate fizic în natură. 44.Reteaua trofica Oferă o imagine sintetică a relaţiilor trofice care se realizează între populaţiile dintr-o biocenoză. cu prioritate. circulaţia energiei chimice înseamnă consumarea (prădarea. un sistem deschis. captat de la Soare sau introdus pe alte căi în interiorul unităţii. deşi mediul de viaţă nu este un spaţiu pustiu. sunt diferite. Astfel. Organismele de pe nivelurile trofice inferioare nu au posibilitatea de a captura şi consuma organisme de pe niveluri trofice superioare Nici omul este străin de lanţurile trofice. Aceasta se compune din masa tuturor organismelor vii (standing crop). Dacă aşezăm diferitele populaţii într-o linie. deoarece lanţurile depăşesc limita ecosistemelor. într-un lanţ trofic. Aşa cum am văzut. după criterii morfologice şi taxonomice. ca subsisteme sau sunt rezultatul unei delimitări spaţiale fără ca aceasta să se suprapună unei individualităţi integraţioniste. precipitaţii şidin antrenarea unor substanţe chimice. care utilizează constructiv. Luând în considerare categoriile trofice menţionate anterior. corelat cu criteriile folosite în delimitarea lor. respectiv faptul că populaţiile constituie un fel de verigi ale unui lanţ. această disociere este înţeleasă drept viaţă şi mediu de viaţă. Adesea. Din această cauză s-a convenit a se utiliza. Astfel. sporul de biomasă de un kilogram la o plantă verde nu este echivalent cu o cantitate similară la mamifere. Faptul că prin reacţiile metabolice oxidative este mobilizată energia chimică din alimente permite ca valoarea energetică a acestora să fie determinată prin măsurători calorimetrice. independent de particularităţile locale. Uneori poate fi situat. de către alţi indivizi din specii diferite. care permite o privire generală asupra stărilor şi transformărilor tuturor biomaselor care participă la metabolismul substanţei şi energiei. Stabilitatea reţelei trofice. ca acumulator şi captator de atomi şi energie solară. la care se adaugă necromasa. reprezintă căile de vehiculare a materiei în ecosistem. prin dispoziţia lor spaţială şi prin legăturile şi interacţiunile lor reciproce. încă nemineralizate. situat pe un nivel trofic oarecare. În limbajul comun. curentul de energie. constatăm că hrana circulă în biocenoze numai de la stânga la dreapta. împreună cu universalitatea macromoleculară a tuturor organismelor face ca diferitele lanţuri trofice dintr-un ecosistem să fie interconectate într-o reţea trofică prin care circulă energie chimică. Fiecare biocenoză posedă trăsături trofice particulare. acesta de un alt organism şi aşa mai departe. Circulaţia în sens invers. Împreună. 45. Valoarea energetica a biomasei Biomasa reprezintă cantitatea de substanţă organică prezentă la un moment dat în ecosistem. structura trofică poate fi reprezentată astfel: plantă autotrofă (P) → animal erbivor (CI)→ animale carnivor de ordinul I (CII) → animal carnivor de ordinul II (CIII) sau materie organică moartă (detritus) → detritivore specializate pe diferite secvenţe biochimice → substanţă anorganică. parazitarea) unor indivizi dintr-o specie. Acest sistem – ecosistemul – constituie unitatea de lucru a biosferei . conservarea structurii sale este o premisă pentru stabilitatea ecosistemului. Toate lanţurile trofice. cele două componente formează. sărace sub acest raport. ecosistemul este relativ stabil. Ecosistemul reprezintă o unitate funcţională a biosferei în cercetarea căreia se identifică. în principiu. o arhitectură unică. Universalitatea biologică de reacţii care concentrează energia. În procesul producţiei biologice. întrucât prin lanţurile trofice se realizează reglarea populaţiilor din cadrul biocenozelor. conform piramidei inverse de biotop. Omogenitatea relativă a părţii abiotice este însoţită de o anumită omogenitate din punct de vedere botanic şi zoologic. inclusiv cele care includ omul. după hrana consumată. la rândul lor. Dar proporţiile între cele două categorii. Aceste componente se organizează. Reţelele trofice nu sunt sisteme izolate. printr-un model comportamental. se hrăneşte cu un organism situat pe un nivel trofic precedent. un organism dintr-o anumită specie. ca şi între substanţele organice fundamentale. Prin deplasarea consumatorilor în mai multe ecosisteme se realizează conexiuni trofice interbiocenotice. Căile (canalele) reţelei trofice sunt reprezentate de lanţuri trofice. intrările fiind constituite din energia solară. care dau variaţia de entropie (ΔH) produsă prin combustia izobară a biomasei respective. În fapt. al ciclului biogeochimic local. alteori pe cel al zoofagelor. respectiv resturile moarte ale organismelor. sub raport dinamic şi structural. la plante şi animale se înregistrează intrări şi ieşiri de substanţe diferite. configuraţia reţelei trofice putând fi reprezentată. oxigen şi materie antrenată de ape. lipsit de „vecini”. Biomasa se realizează în cadrul unui proces complex de producţie biologică. Rezultatul funcţiei energetice şi al funcţiei de circulaţie a materiei este producţia. în timp ce cea mai mare parte din ieşiri este reprezentată de căldură. elementele biotopului şi biocenozei Structura reflectă alcătuirea internă a unui sistem. Din punct de vedere termodinamic. diverse componente. Ambele biomase includ şi substanţe organice. sub aspect structural şi funcţional. Ne dăm seama de existenţa lor dacă luăm în considerare un fapt obişnuit: un organism este mâncat de un alt organism. În spaţiul ecosistemului sunt grupate. pornesc de la o bază vie. bogate energetic şi substanţe anorganice. din punct de vedere structural. dioxid de carbon. pe nivelul trofic al fitofagelor. respectiv alinierea lor în raport cu demarcaţia dintre organic şi anorganic. studiul ecologic se concentrează pe două componente delimitate pe criterii artificiale. de la dreapta la stânga. Biocenoza are funcţie de reglator al metabolismului atomilor elementelor chimice în biotop. caracterizată prin natura şi însuşirile elementelor componente. respectiv productivitatea biologică a ecosistemelor. Reţeaua trofică este condiţionată de organizarea fluxului de materie în ecosistem. exprimarea energetică a biomaselor realizate prin producţie pentru a se putea compara diferitele populaţii din acest punct de vedere. 29 . în ordinea în care sunt mâncate unele de altele. este imposibilă. plantele verzi.

Pentru producţia primară eficienta ecologică constă în raportul dintre energia consumată pentru fotosinteză şi energia primită.). Energia dejecţiilor este uneori mai dificil de cuantificat decât energia hranei asimilate. serveşte. La animalele fitofage şi zoofage are valori mai ridicate decât la plante. Eficienţa asimilării. pentru producători. diversitatea mai mare a speciilor pe un anumit nivel trofic permite o valorificare mai completă.Fluxul de energie in ecosistem Substanţa minerală.Eficienta ecologica Un alt parametru important pentru caracterizarea ecosistemului sub aspectul productivităţii îl reprezintă eficienţa ecologică. Eficienţa ecologică evidenţiază randamentul transferului de energie de la un nivel trofic la altul. Abundenţa hranei pentru cei din prima categorie şi necesitatea deplasării şi a prestării de efort suplimentar pentru procurarea hranei în cazul celor dintr-a doua explică aceste valori. în ecosistemele terestre. pentru consumatori este raportul dintre producţia de biomasă şi cantitate de energie asimilată. probleme de ordin tehnic. reprezintă raportul dintre energia solară absorbită (Ea) şi energia solară incidentă. leopard etc. pe măsură ce are loc o îmbunătăţire în calitatea hranei. la animalele xilofage (care se hrănesc cu lemn) este de 15%. Determinarea acestor valori poate ridica. ΔHlip. Pe aceleaşi considerente. un nivel trofic. dependentă de trei componente: sursa de energie.Variaţia de entropie depinde de proporţiile de proteine. în special la insectivore. în anumite situaţii. la cele care se hrănesc cu frunze şi lăstari tineri .1 kj/g. ΔHgl = 17. dar şi de nivelul trofic pe care se situează consumatorul. 47. în măsura avansării într-un lanţ trofic. râs. Suma fracţiunilor celor trei componente este 100%. Formula menţionată mai sus are meritul de a releva diferenţele energetice între biomasa vegetală şi biomasa animală. este cuprinsă între 60 şi 80% (chitina din structura scheletului extern este greu digerabilă).40%. astfel că: fprot + flip + fgl = 1. iar valoarea maximă de 0. existente în biomasa respectivă. comparativ cu animalele carnivore. 30 . disponibilităţile energetice devin din ce în ce mai mici. Variaţia componentelor eficienţei ecologice evidenţiază perfecţionarea posibilităţilor de utilizare spre vârful piramidei trofice.5. unul din coeficienţi putând fi eliminat din formula variaţiei de entropie. eficienţa ecologică este dată de raportul dintre producţia populaţiei de pe nivelul trofic „n” şi producţia a populaţiei de pe nivelul inferior („n-1”). variaţia de entropie prin combustia biomasei este: ΔH = fprot(ΔHprot) + flip(ΔHlip) + fgl(ΔHgl) În relaţia de mai sus. Astfel. este clar faptul că. unde gazele de fermentaţie care se formează în stomac au o valoare energetică importantă. unde valoare medie este de 0. care devine: ΔH = fprot(ΔHprot) + flip(ΔHlip) + (1 – fprot – flip)(ΔHgl) Mediindu-se valorile obţinute pentru proteine. eficienţa sporeşte pe măsură ce înaintăm în lanţul trofic. randamentul de exploatare (valorificare a resurselor de energie (hrană). în mare parte.1 kj/g. Valoarea acesteia depinde foarte mult de calitatea hranei. la animale. având în vedere faptul că sursa lor de energie este mult mai concentrată şi de aceeaşi formă (energie chimică). pentru întreţinerea şi reînnoirea organismului (metabolismul bazal). ΔHgl reprezintă căldura de combustie izobară a câte un gram de proteine. având în vedere hrana (energia) pe care a avut-o la dispoziţie o populaţie. ca şi pentru diferitele activităţi (de exemplu. respectiv glucide. Sursa de energie a plantelor o reprezintă energia radiantă solară pe care acestea o stochează în combinaţii organice sub formă de energie chimică.01 (eficienţa asimilării). se consideră. respectiv 40-85% (eficienţa producţiei nete).004. lipide. lipide. Variaţia celor trei componente se prezintă astfel: Eficienţa valorificării. Astfel. Notând cu fprot. la rândul său. 46. adică schimbarea produsă prin trecerea biomasei producătorilor primari în biomasa consumatorilor. Energia care rezultă în organismul prădător. pe baza cunoaşterii compoziţiei ei. leu.85. unde valoarea medie este de 0. la prădătorii de talie medie.2 kj/g Introducând aceste valori în relaţia precedentă. randamentul de asimilare a energiei (hranei) şi de randamentul producţiei nete. Astfel. cantitatea hranei asimilate se deduce din relaţia alimente ingerate – dejecţii. cât şi animală. aşa încât numai o parte relativ mică este stocată în propria biomasă a prădătorului. atât vegetală. prin utilizarea biomasei prăzii. luate în stare deshidratată. Eficienţa producţiei nete este dată pentru producători de raportul dintre producţia primară netă (PPN) şi producţia primară brută (PPB). ajungând la 80% pentru animalele granivore. ajungând în jur de 90% la carnivorele tipice (lup. rezultă o formulă simplă cu ajutorul căreia se poate calcula valoarea energetică a unei biomase oarecare. glucide. Mărimea eficienţei depinde de structura nivelurilor trofice. de către un prădător de ordin superior. unde valorile variază între 0. în mod estimativ: ΔHprot = 23. în sensul concentrării energiei libere. pentru a deveni componentă a materiei vii va fi supusă unui proces de ordonare care va implica şi stocarea unei anumite cantităţi de energie. fgl fracţiunile din aceste substanţe în unitatea de biomasă uscată. mai eficientă a disponibilităţilor de hrană. flip. pentru consumatori. locomoţie). ΔHlip = 39.. lipide şi glucide provenite din diferite tipuri de biomasă. Deoarece un prădător poate fi consumat. Acest indicator înregistrează valori mai ridicate la consumatorii fitofagi. mai ales în cazul erbivorelor rumegătoare.4 şi 0. reprezintă raportul dintre energia asimilată şi energia ingerată. ΔHprot. este raportul dintre producţia primară brută (PPB) şi energia absorbită (Ea). constituie raportul dintre energia ingerată şi energia disponibilă. la producători. Pentru consumatori.

Fluxul energiei prin ecosistem. transferul energiei în biocenoză este diferit de transferul substanţei. dat fiind caracterul finit al resurselor sau spaţiului şi al potenţialului. Noţiunea de echilibru ecologic a fost printre primele care a depăşit sfera ştiinţifică a studiilor teoretice. plecând de la energia solară. echilibrul se menţine atât între efectivele populaţiilor. valori care corespund capacităţii de suport a mediului. . emergia reprezintă cantitatea de energie din biomasa consumatorilor secundari. ingerând-o. răspândire. se caracterizează prin următoarelor legităţi: Producţia netă scade de la nivelul producătorilor la cel al consumatorilor. Dincolo de acest simbolism profan. cum sunt relaţiile de: reproducere. întreaga cantitate utilizată la realizarea acesteia. dat fiind nivelul evolutiv al speciilor. Rezultă faptul că energia are un traiect. plecând de la valorile cunoscute ale biomasei. mimetism). din care se scade materia consumată prin respiraţie. asupra căruia persistă încă numeroase controverse. De exemplu. O parte din producţia brută se pierde prin respiraţie. echilibrul ecologic exprimă un echilibru dinamic. devenind un concept emblematic al armoniei din mediul înconjurător. biocenoză etc. urmată de crearea interdependenţei şi de organizarea într-un sistem cibernetic cu autoreglare. Cealaltă parte a productivităţii primare. 48. absorb cantitatea de energie constitutivă a hranei. însoţit de pierderi entropice Transferul de energie de-a lungul diferitelor lanţuri trofice decurge astfel: a) Producătorii primari captează energia de la radiaţiile solare. energie pe care o absorb la nivelul clorofilei. în sensul că.stabilitatea traiectoriei.). capacitatea de supravieţuire în timp a ecosistemului. ţinând cont de randamentul transferului de energie. homocromie. populaţie. în acest context. dar şi cu resurse finite se poate explica ca rezultat al unor mecanisme de autoreglare (autocontrol) şi se materializează prin echilibrul ecologic. la care se adaugă cantitatea de energie din biomasa consumatorilor primari şi apoi energia din plantele cu care sau hrănit fitofagele. un raport unitar între intrări şi ieşiri.Echilibrul ecologic Menţinerea structurii şi funcţiilor ecosistemelor într-un mediu permanent schimbător. sunt reprezentate de reciclare şi controlul creşterii. Menţinerea echilibrului necesită autoreglare. are loc o pierdere de energie.9 Astfel. . c) Pentru cel de-al treilea nivel – nivelul trofic al carnivorelor de ordinul I (consumatori secundari) – fluxul de energie este reprezentat de biomasa totală a producţiei secundare a erbivorelor. Eficienţa utilizării energiei (hranei) disponibile creşte de la nivelul producătorilor primari spre cel al consumatorilor de ranguri mai înalte.inerţia sau capacitatea de a rezista perturbărilor. respectiv prin categoriile trofice menţionate. echilibrul ecologic este cu adevărat o stare care se menţine prin interacţiuni complexe. Energia înglobată corespunde la ceea ce este real utilizat din producţia netă vegetală. . Rezultă că aceeaşi cuantă de lumină nu poate străbate de două ori un organism. de reproducere a populaţiilor biologice. Noţiunea de emergie a fost introdusă de Odum (1983) şi măsoară. Populaţiile se menţin la valori optime ale efectivelor. în descrierea căreia se au în vedere numeroase mărimi a căror cunoaştere devine importantă în acţiunile de reconstrucţie ecologică şi de stabilire a căilor de exploatare raţională a resurselor. Cantitatea de energie care traversează ecosistemul poate fi apreciată şi prin calcularea unor mărimi cum sunt: emergia şi exergia. plecând de la energia conţinută de un organism. ceea ce la nivelul ecosistemului conduce la diferenţierea funcţiilor pentru fiecare populaţie. Fracţiunea asimilată corespunde producţiei secundare şi ea reprezintă fluxul de energie care traversează nivelul trofic al erbivorelor. Controlul parametrilor se realizează la fiecare nivel al ierarhiei sistemice (individ. practic nelimitat. Cantitatea de energie eliminată prin respiraţie raportată la producţia brută creşte de la nivelul producătorilor primari spre cel al consumatorilor de rang mai înalt.constanţă sau lipsa perturbaţiilor. hrană (trofice) şi biochimice (autotoxicitate). a căror decelare a suscitat un interes deosebit în planul dezbaterilor teoretice şi a observaţiilor empirice. Din punct de vedere al schimburilor de substanţă şi energie. Soluţiile. . astfel. populaţie. la fiecare nivel trofic. la dispoziţia celui de-al doilea nivel trofic rămânând producţia netă.Energia chimică trece de la un organism la altul o dată cu hrana constituită din substanţe organice. cunoaşterea mecanismelor care asigură această stare permite previziunea unor reacţii ale ecosistemului la perturbări de natură antropică. b) O parte a producţiei primare nete serveşte ca aliment animalelor erbivore (consumatori primari) care. Menţinerea stării de echilibru dinamic reprezintă stabilitatea sistemului. 31 . Exergia măsoară cantitatea de energie sub formă de căldură. respectiv măsura îndepărtării reversibile de starea iniţială de echilibru. proprietatea ecosistemelor de a se îndrepta şi evolua spre o stare particulară pornind de la o varietate de situaţii.persistenţa. care nu este utilizată. mărimile prin care se caracterizează stabilitatea sunt reprezentate de: . Jorgensen (1997) a introdus acest termen pentru a înlocui termenul de entropie. cât şi între acestea şi condiţiile şi resursele mediului de viaţă. nivel trofic. raportul dintre niveluri fiind de 1/10. va reprezenta pradă pentru bacterii. Energia stocată în substanţa organică nu mai poate fi reconvertită în energie radiantă. La nivelul biocenotic. Mărimea ei exprimă necesarul iniţial de energie solară pentru a obţine o anumită cantitate de biomasă. În plus.amplitudinea. autoprotecţie (ascundere. Principalele mecanisme de autoreglare sunt mecanisme de prevenire (feed-before) şi mecanisme de corectare (feed-back) care se bazează pe relaţii diverse.

s-au înaintat multiple ipoteze privind factorii de care depinde această stare. ecosistemele mixte Sunt acelea a căror existenţă depinde de folosirea unui curent de energie provenit din două sau mai multe surse distincte.a. evoluţia în timp. a diferitelor strategii de valorificare a potenţialităţii mediului. cat si de alte surse de energie : -estuarele din platforma continentala a oceanelor -padurile ecuatoriale si tropicale pluviale III.apele interiore. Diferenţierea ecosistemelor poate fi determinată de condiţiile genetice. se consideră că în funcţie de influenţa omului ecosistemele pot fi naturale modificate sau amenajate. Aceste ecosisteme s-au constituit în urma unei evoluţii îndelungate. Ponderea relativă a unor categorii funcţionale de organisme permite identificarea unor ecosisteme autotrofe (în care predomină activitatea producătorilor – pădure. Ecosisteme dependente de energia solară şi de energia subvenţionată de om: .aşezări umane nelor Ecosistemele naturale actuale.acvacultură . Ipotezele diferă în ceea ce priveşte modul de explicare a corelaţiei dintre complexitatea. De asemenea. În continuare. părerile sunt unanime şi asupra relaţiilor trofice ca principal garant al echilibrului. principalele căi prin care circulă energia şi.agroecosisteme (ecosisteme agricole) .păşunile alpine . terenurilor şi solurilor.Clasificarea ecosistemelor Varietatea ridicată a condiţiilor de mediu a generat un răspuns similar în organizarea sistemelor vii. funcţii care afectează direct sau indirect activităţile umane. în tratarea factorilor care determină stabilitatea. implicit. În continuare. dar şi prin raporturile care s-au stabilit în decursul timpului între aceasta şi activitatea omului.Ecosisteme naturale dependente atat de energia solara. au o structură complexă reflectată în marea lor diversitate. Următoarea treaptă de diversificare este dată de caracteristicile mediului fluid în care se găsesc comunităţile de organism. Odum (1971) a sintetizat principalele tipuri de ecosisteme de pe Terra I. Pădurea se constituie într-un factor de protecţie a mediului înconjurător şi de mentinere a echilibrului ecologic prin exercitarea funcţiilor de protecţie a apelor. lipsite de producători primari. particularităţile economiei energetice.) şi heterotrofe (dominate de consumatori – peşteri). Ecosisteme subvenţionate de resurse de energie în formă concentrată şi dependente de energia solară prin alimentaţie : .pădurile din diverse zone climatice . în funcţie de circumstanţe. substanţa. diversitatea ecosistemului şi stabilitatea lui. în special cele dependente de energia solară. ecosisteme minore Sunt fie ecosisteme naturale. 50. ecosistemele care alcătuiesc ecosfera se pot împărţi în trei mari categorii: ecosisteme majore Reprezintă toate ecosistemele naturale racordate la sursa de energie solară prin intermediul plantelor verzi (producători primari).Având în vedere importanţa stabilităţii pentru menţinerea funcţiilor ecologice ale ecosistemelor. Din punct de vedere al provenienţei energiei necesare pentru întreţinerea structurilor şi funcţiilor. caracteristicile biotopului. determinând o mare diversitate a ecosistemelor în tendinţa de extindere continuă a spaţiului de viaţă şi de valorificare eficientă a resurselor. cât şi de alte surse de energie. Ecosisteme dependente numai de energia solară: . Se face astfel diferenţa între ecosistemele acvatice şi ecosistemele terestre. Legăturile generate de hrană constituie. Ţinând seama de curentul de energie necesar pentru subzistenţă. a atmosferei şi a biodiversităţii. diferenţierea merge pe căi specifice pentru fiecare din cele două categorii. 49. fie constituite de om. rezultând ecosisteme supraterane şi ecosisteme subterane.ecosisteme forestiere (plantaţii) IV. ceea ce le asigură utilizarea cu o eficienţă maximă a energiei solare şi a fondului de substanţe minerale. de altfel.tundrele . În acest context.Oceanul planetar . structura biocenotică ş. elemente dimensionale. dar sunt convergente în ceea ce priveşte rolul pe care îl joacă fluxul de energie.Functii ecologice ale padurii Ecosistemul de pădure se remarcă nu numai prin gradul ridicat de stabilitate şi organizare complexă care-l transformă într-o carte deschisă în cercetarea funcţionării unui ecosistem. 32 . Varietatea modalităţilor în care se pot asocia componentele spaţiului geografic generează o diversitate uriaşă de medii de viaţă particularizate apoi sub influenţa biocenozelor care le ocupă. dulci şi sărate II. particularităţile biotopului realizează o primă diferenţiere prin poziţia pe verticală faţă de o linie imaginară care este substratul sau cota 0. stepă etc. pe baza selectării. precum şi de nivelul de negentropie sau entropie generat.

elemente radioactive – reţinuţi mecanic sau absorbiţi de frunziş. cât şi de factorii staţionari. Întrucât modifică semnificativ suprafaţa activă. Volumul informaţional semnificativ care organizează ecosistemul forestier determină ca acesta să joace un rol important în menţinerea echilibrului la o scară mai mare – regională. scăderea vitezei de scurgere.Sub aspect economic şi ecologic. În cel din urmă caz. ca factor genetic al climei. datorită evapotranspiraţiei scăzute (ca o adaptare la regimul hidric deficitar) nu se resimte efectul de „răcoare”. Acesta este determinat de influenţa exercitată asupra radiaţiei solare. o diminuare a încărcăturii microbiene. Podişul Central Moldovenesc etc. Subcarpaţii Sudici. de unde se evaporă cu uşurinţă. Regularizarea regimului râurilor Se realizează prin micşorarea volumului de apă scurs la suprafaţa solului. mai bogat în ioni negativi. circuitelor apei. dar şi din ecosistemele învecinate sau. la nivelul solului.6 Protecţia atmosferei şi funcţiile climatice Reprezintă un alt aspect al rolului jucat de pădure în menţinerea echilibrului ecologic. dioxid de sulf. oxigenul necesar la aceeaşi scară. rolul pădurii este semnificativ. dar şi pentru culturile agricole. reducerea debitelor maxime ale viiturilor. în acelaşi timp. Mai mult. Această influenţă asigură debitul constant al izvoarelor. în schimb. de cele mai multe ori. toleranţa speciilor vegetale fiind limitată. în acest sens. terenurilor agricole. cu până la 90% faţă de atmosfera urbană. Astfel. Protecţia terenurilor şi a solurilor Este o funcţie deosebit de importantă în regiunile cu relief frământat şi în regiunile cu soluri nisipoase. stratul de muşchi de la suprafaţa solului acţionează ca un adevărat reglator. Se apreciază. dar şi a siguranţei construcţiilor. o parte din apă este reţinută de frunziş. Se realizează datorită influenţei exercitate asupra circuitului hidrologic de interacţiunea dintre biotop şi biocenoză. creşterea umezelii relative a aerului. pentru a îndeplini asemenea funcţii. Astfel. în special cele urbane. ceea ce are o importanţă deosebită pentru comunităţile umane. Din păcate. Aerul pădurii este. căilor de transport etc. Acţiunea moderatoare asupra scurgerilor superficiale reduce eroziunea solului. evitarea alunecărilor de teren. pădurea a îndeplinit şi îndeplineşte o serie de funcţii. circulaţiei maselor de aer şi proceselor de evaporare. bioacumularea. prin prisma consecinţelor devastatoare ale diminuării suprafeţei împădurite în bazinele hidrografice. intensitate scăzută a radiaţiei solare. Topoclima pădurii se diferenţiază prin moderarea extremelor de temperatură. Valea Lotrului. aici pădurea joacă un rol hotărâtor şi în însuşi procesul de solificare. 33 . Această funcţie justifică denumirea de „plămân verde”. Astfel. torenţialitate ş. respectiv la evitarea colmatării albiilor sau lacurilor de acumulare. mai nou. Manifestarea acestor particularităţi depinde de caracteristicile covorului vegetal. sau se scurge pe trunchiurile copacilor ajungând treptat la nivelul solului. Valea Arieşului. De altfel. prin influenţa pe care o exercită asupra climei. Defrişarea pădurilor de pe coastele repezi din zonele colinare. multe vitale. Se semnalează. fixarea solurilor nisipoase şi asanarea terenurilor cu umiditate în exces. în primii 50 cm. eliberând. Absenţa pădurii relevă importanţa acestui efect moderator asupra agenţilor fizici de modelare actuală a reliefului. ea asigură consumul de dioxid de carbon rezultat din „metabolismul” propriu. repartizarea mai uniformă a precipitaţiilor şi creşterea cantităţii acestora. Acestea concură la manifestarea efectelor pozitive pe următoarele direcţii: Formarea rezervelor de apă Rezervele de apă sunt aprovizionate constant prin infiltrare. este necesar ca cel puţin 50% din suprafaţa bazinului hidrografic care aprovizionează un lac de acumulare să fie acoperită cu pădure. prezenţa perdelelor de protecţie aduce importante sporuri de producţie. Interceptarea apei pluviale nu se realizează în totalitate la suprafaţa solului. că un hectar de pădure poate reţine. oxigenului. asigurând stabilitatea mecanică. mai cu seamă cele tropicale. cu atât mai mult cu cât litiera cedează lent apa. carbonului etc. pentru înfiinţarea de islazuri comunale (Legea din 1920) a condus la suprafeţe întinse degradate prin eroziune şi procese torenţiale în Vrancea. fiind cunoscut faptul că molidişurile constituie principalul regulator al formării debitelor de apă ale râurilor. nu trebuie uitat faptul că aceiaşi poluanţi pot distruge pădurea. 1 m de muşchi putând reţine 5 litri de apă. 1 450 m3 de apă (echivalentul a 145 mm de precipitaţii). ci şi în zonele învecinate. care sunt afectate de fenomenele hidrologice extreme (inundaţii. în pădurile mediteraneene. datorată prezenţei fitoncidelor. în acelaşi timp. prezenţa ecosistemului de pădure induce un topoclimat specific. la reducerea volumul de sedimente. Aceste influenţe favorabile se resimt nu numai în interior. pe o distanţă de 500-1 000 m.). ecosistemele forestiere. de asemenea. diminuarea temperaturilor în cursul verii este mai mare pentru pădurile de foioase (unde prin evapotranspiraţie se consumă mai multă căldură). Îmbunătăţirea calităţii apei Este rezultatul îmbogăţirii acesteia în ioni de hidrocarbonat. contribuind. arbuşti. băltiri. creşterea frecvenţei calmului atmosferic şi viteze mai mici ale vântului. reţinerea apei în profilul de sol. adevărata dimensiune a acestui efect este apreciată. Deşi. ruperi de baraje. Pădurea participă activ şi la conservarea formelor de relief prin diminuarea eroziunii de suprafaţă şi de adâncime. datorat poluării. Porozitatea ridicată a acestuia permite absorbţia unui volum important de apă.a. calciu şi scăderea conţinutului în ioni de amoniu Aceste efecte justifică asocierea pădurii cu garanţia aprovizionării cu apă. plante erbacee) angajate în procesul fotosintezei. Efectul „purificator” se manifestă pentru un spectru mai larg al poluanţilor atmosferici – pulberi sedimentabile. Pădurea reuneşte pe o suprafaţă relativ restrânsă un volum important de biomasă vegetală (arbori. favorabili sănătăţii. De exemplu. fiind unele din cele mai importante producătoare de oxigen la nivel planetar.

Gheorghe). comuni cu cei din ecosistemele acvatice descrise anterior. Practic. culminând cu pădurile tropicale. capacitatea de muncă a oamenilor. Prin urmare. mai ales cele cu substrat nisipos. în special pădurea de răşinoase. ca şi cele mlăştinoase. cosac. alcătuite din specii de rogoz prin acumularea şi turbificarea materialului organic mort. ca orice fiinţă vie. cu timpul. astfel încât să permită supravieţuirea speciei în condiţiile alternanţei dintre uscat şi apă. ciuma apei). Funcţia de recreare Ocupă. diminuează intensitatea sunetului cu până la 10 decibeli. perdelele forestiere plantate de-a lungul drumurilor au un rol important pentru combaterea poluării sonore. Deşi este format din stuf. Fitoplanctonul reprezintă clasa producătorilor. se individualizează următoarele categorii: a) Apele curgătoare Sunt reprezentat de cele trei braţe ale Dunării (Chilia.Delta Dunarii Reprezintă o asociere complexă de ecosisteme interconectate. vânat etc. iar pe durata apelor mici sunt uscate. săgeata apei. sturioni) compun clasa consumatorilor. Cu toate acestea.În aceeaşi ordine de idei trebuie menţionat faptul că vegetaţia forestieră. măcrişul-de-apă etc. 51. legat intim de natură. la o formaţiune specifică şi anume zonele de plaur. cu frunze plutitoare (nuferi) sau plutitoare (lintiţă. 1994) consideră acest rol o funcţie socială. formează cel mai întins biotop al deltei actuale. unii autori (Muja. atâta timp cât uscăciunea nu este excesivă. c) Terenurile mlăştinoase Servesc în timpul viiturilor la reproducerea peştilor de baltă. şalău. stânjeneii. precum şi de biban. mai cunoscute fiind cele de popândaci.şi macroscopici sunt mai mult sau mai puţin. Consumatorii micro. la acest orizont de timp. stârc galben. În afara acestora. pădurea apare mai degrabă ca un important furnizor de materii prime şi alimente (material lemnos. respectiv tufe de sălcii în care predomină zălogul sau salcia cenuşie. insectele se asociază tulpinilor plantelor sau populează zona bentală. larve. Regiunile întinse de stufărişuri. a căror limită spre uscat o constituie o centură de papură şi rogozuri. aflate şi ele într-o permanentă interacţiune unele cu altele. inariţă.dependente de regimul hidrologic al Dunării care. întrepătrunderea şi suprapunerea acestora nu permit o delimitare strictă a ecosistemelor. limba broaştei. Importanţa lor este dată de condiţiile prielnice pe care le asigură pentru cuibărit. Consumatorii sunt bine reprezentaţi de peşti din familia Cyprinidelor (crap. Aceste terenuri. rămâne. pădurea devine un refugiu pentru citadinul modern care. Sulina şi Sf. el prezintă asociaţii de organisme constituindu-se într-un adevărat ecosistem care şi-a „creat” suportul ecologic. în rândul funcţiilor pădurii. Multe terenuri mlăştinoase sunt acoperite cu stufărişuri permanente. somn. rogozul. În acest context. fiind intercalate între bălţile permanente şi terenurile inundabile. De asemenea. Prin influenţa exercitată asupra climatului şi calităţii aerului pădurea permite realizarea unui cadru ambiental optim pentru sănătatea umană. iar pe cele cu substrat nisipos s-au format asociaţii vegetale caracteristice. sunt importante pentru reproducerea faunei piscicole (mai ales a ciprinidelor). şalău. peştişoară.). ecosistem în stare de climax. transformându-se în adevărate colonii de păsări pentru speciile: ţigănuş. ştiucă. prin fluctuaţiile sale. Funcţiile de protecţie sunt importante în actualul context economico-social în care exploatarea intensivă a condus la manifestarea consecinţelor deosebit de grave ale diminuării suprafeţelor acoperite de pădure. Diversitatea biologică cea mai ridicată se înregistrează în pădure. ştiucă. Printre plantele însoţitoare se numără papura. cosor. Terenurile inundabile Se acoperă cu apă în timpul viiturilor. deşi depinde în mare măsură de o serie de facilităţi ale vieţii urbane. fiind invers proporţională cu acestea. stuf etc. Prezenţa lor depinde de durata şi intensitatea inundaţiilor de primăvară. stârc-de-noapte. fructe. De aici decurge şi rolul pădurii pentru cercetarea ştiinţifică. Diversitatea mare a condiţiilor de mediu. prin mediul ambiant deosebit de favorabil pe care îl creează. moluştele. acoperite de pământ aluvionar şi resturi organice. de a asigura un nivel superior al stării psihice umane. asigurată de mecanismul complex de autoreglare a ecosistemului forestier. săgeata apei. Din perspectivă istorică însă. cormoran pitic. Tot aici se întâlnesc zăloagele. somn. pentru identificarea posibilităţilor de protecţie ale unor specii aflate pe cale de dispariţie. dau naştere. protecţia poate fi înţeleasă şi în sensul îngreunării atacurilor cotropitorilor. Apropierea de mlaştini a unora permite extinderea biocenozelor acestora. e) Grindurile 34 .). contribuie la modificări substanţiale ale biotopurilor cu o periodicitate mai mult sau mai puţin constantă. b) Apele stagnante Permit dezvoltarea macrofitelor sub suprafaţa apei (broscariţă. babuşcă).9 Protecţia fondului genetic Decurge din însăşi existenţa pădurii. în timp ce un zooplancton variat şi numeroase specii de vertebrate (crap. brădiş. Adăugând la aceasta efectul asupra psihicului uman. un loc aparte prin influenţa directă asupra activităţii şi sănătăţii umane. pipirigul. în care numeroase populaţii trăiesc într-o stabilitate relativă. canale şi gârle. de a reface forţele. egretă mică etc. pentru cunoaşterea legităţilor care coordonează procesele din natură. Functia recreativă reprezintă însuşirea pădurii de a proteja şi fortifica sănătatea. otrăţel) şi în marginile mlăştinoase (ciulini.

întrucât componentele biocenozei sunt constante. diferite specii de păsări. se lasă terenul să se „odihnească” sub formă de pârloagă (terenul nu se mai cultiva). iepurii şi coropişniţele. când s-a trecut la agricultura tradiţională şi industrială. Pentru a împiedica această tendinţă. alături de numeroasele specii de sălcii ( Salix) şi plopi (Populus). dracilă. Într-o primă fază. Delta Dunării constituie un ansamblu complex de ecosisteme. sânger. 52. „Site Ramsar” şi componentă a Patrimoniului Natural Mondial (UNESCO). Ecosistemele agricole au tendinţa de a evolua spre starea de climax – maximă ordine structurală şi funcţională posibilă într-un ecosistem dat prin reţeaua sa de interacţiune. baza trofică uniformă asigurând aceleaşi caractere nivelurilor trofice superioare. volbură mare) şi plante parazite (vâsc) edifică. având o salinitate variabilă. Perfecţionarea tehnologică şi introducerea uneltelor cu mii de ani în urmă. în primul rând relaţiile trofice şi cele de tip biochimic. În stufării şi tufărişurile dinspre mare. se creează condiţii relativ uniforme de sol. ceea ce dă naştere oikumenei Treptat. dar în acelaşi timp relevantă. prin dejecţiile lor. delimitările fiind stabilite printro planificare în cadrul unui management care integrează componentele ecologice şi economice. pădurilor. deosebit de dăunătoare pentru culturile agricole. iniţial. Agricultura zilelor noastre se realizează pe baze ştiinţifice prin utilizarea soiurilor şi raselor ameliorate genetic. lemn câinesc. în care se menţin relaţiile caracteristice dintre specii. bufniţa mare. se pot dezvolta lăcustele migratoare. Pădurile Letea şi Caraorman sunt fitocenoze foarte interesante şi rare în flora Europei şi arată. iar sezonul rece face inaccesibile majoritatea posibilelor surse de hrană. nitraţi). respectiv de conservare a biodiversităţii. este necesar un consum de energie ridicat din partea oamenilor (lucrări de întreţinere a culturilor). în condiţii economice şi sociale tot mai avantajoase. mistreţ. lup (mai ales iarna). hamei. furajelor concentrate. Unitatea elementară în ecosistemele agricole este considerată sola (parcela). mur. animalele. loc de reproducere a numeroase specii de peşti. Structura spaţială este determinată de om pe baza necesităţilor de producţie. unde scăderea fertilităţii solului se produce mai lent. f) Zona mării Este reprezentată de mediul marin în care se simte influenţa apelor Dunării. omul îşi restructurează şi mediul de viaţă. Cu toate acestea. măceş. folosirea animalelor în activităţile agricole. important prin funcţiile sale de filtru biologic. vulturul codalb. nisipurilor umede. atât a speciilor vegetale. al cărei element edificator este planta de cultură. Dintre consumatori. corn. cultivarea terenului devine continuă. hrana preferată a morunului şi nisetrului. La un moment dat. mecanizării lucrărilor. creată şi controlată de om în vederea obţinerii unei producţii ridicate şi de calitate superioară. vipera.Constituie suportul ecologic al pădurilor de sălcii şi plopi (Letea. s-au făcut numeroase „simplificări”. păduri cu aspect luxuriant. sitarul de pădure. Caraorman) care concentrează o diversitate ecologică ridicată. liane (curpen. arbuştii (cătină albă. pe care omul înfiinţează biocenoza. Ierarhic superior solei este asolamentul în care se încadrează sola prin rotaţie. refăceau rezerva de elemente nutritive a solului. capabil de autoreglare şi caracterizat de stabilitate. şarpele de apă. într-o arhitectură specifică. Acestea permit obţinerea de producţii ridicate în sisteme intensive de cultivare a plantelor şi de creştere a animalelor pentru satisfacerea necesităţilor de hrană a unei populaţii în continuă creştere. care-şi vor petrece aici mare parte din viaţă. Această zonă este populată cu puieţi din familia sturionilor. viţă sălbatică. cu precădere. Ca metodă de întreţinere. În încercarea de a reda o imagine cât mai sintetică. irigaţiilor. Acesta reprezintă momentul desprinderii omului de sub incidenţa ciclurilor naturale şi dobândirea unei autonomii limitate faţă de ecosisteme. marginii bălţilor şi lacurilor. călin). aceste modificări sau generalizat. În evoluţia ecosistemelor agricole se individualizează mai multe etape. Toate acestea au constituit fundamentul transformării întregului complex de ecosisteme într-o arie protejată recunoscută internaţional prin categoriile de „Rezervaţie a Biosferei”. Astfel. Gradul de omogenitate este ridicat. cătină roşie. În regiunile mai depărtate de litoral. iederă. a îngrăşămintelor chimice. în zonele temperate. reprezentată de o suprafaţă delimitată administrativ. pe arealul asolamentului. de dimensiuni relativ mici şi având condiţii uniforme. afectând planeta Pământ. formarea ecosistemelor agricole s-a realizat prin defrişări sau incendieri ale pădurilor. se trece la o nouă agricultură care se bazează pe un tip aparte de ecosistem. uşor accesibili pentru plante (de exemplu. Astfel. Datorită surplusului de energie oferit de agricultură. Structură şi funcţii Ecosistemul agricol constituie o unitate funcţională a biosferei. pe mai multe nivele ierarhice. cu funcţionalitate proprie. Ecosistemul agricol Impactul agriculturii primitive asupra biosferei nu a produs dezechilibre decât în unele părţi ale Globului. Sistemele de agricultură au evoluat. Pe acest teren se instalau buruienile şi erau folosite ca păşuni. comasate pe un spaţiu relativ mic. selectarea speciilor şi a soiurilor au făcut posibilă creşterea populaţiei umane prin asigurarea cu hrană. Ulterior. în anii favorabili. fapt pentru care s-au folosit mijloace chimice în combaterea lor. Unităţile administrative care agregă mai multe asolamente 35 . fertilizarea fiind realizată prin utilizarea resturilor de plante şi a dejecţiilor de animale care asigurau regenerarea humusului. cât şi a celor animale. caracteristici sunt şoarecii cu botul ascuţit. alimentând bancurile de scoici. biocenoza dintr-un asolament este suma biocenozelor din solele componente. o variaţie multiplă a diverselor fenotipuri de plante caracteristice stepelor aride. în timp. staţiune temporară a unor păsări. astfel încât densitatea a putut ajunge până la 50 loc/km2. spurcaciul. alelopatic. pesticidelor etc. se produce o continuă ploaie de organisme moarte spre fundul platformei continentale. deşi anual îşi modifică poziţia relativă. Se acumulează astfel compuşi minerali solubili. pentru extinderea terenurilor de păşunat. cu efecte poluante şi asupra celorlalte specii. subarbuşti. Ulterior.

Integralitatea din ecosistemele agricole este mult afectată pentru că biocenozele au fost simplificate. mijloace de susţinere etc. În plan funcţional. fiecare din aceste acţiuni având repercusiuni asupra favorabilităţii momentane a solului pentru o specie dată şi influenţând tipul şi intensitatea noilor intervenţii. a biomasei produse. dăunători. edafici şi orografici care induc o anumită intensitate a proceselor fiziologice. o singură specie. Autoreglarea se realizează atât prin acţiunea plantelor cultivate.pot fi considerate un nivel superior de integrare. este necesară aplicarea lucrărilor specifice (tăieri. determină rolul preponderent al omului în realizarea acestei însuşiri esenţiale pentru menţinerea ecosistemului 36 . rotaţia culturilor modifică însuşirile solului. fiind astfel edificate circuite complete ale substanţei şi energiei. de producţie a substanţei organice). biotopul. Astfel. Efectul direct este cel de diminuare a stabilităţii. randament fotosintetic ridicat prin creşterea indicelui suprafeţei foliare (raportul dintre suprafaţa foliară şi suprafaţa de teren cultivată). cât şi ca rezultat al intervenţiei antropice.). prin viteza de creştere. creându-se o independenţă relativă faţă de restricţiile ecologice specifice ecosistemelor naturale. buruieni etc.) Programul. Pentru a evita dezechilibrul generat de competiţia dintre plantele de cultură şi buruieni intervin atât plantele. în timp ce altele sunt modificate în favoarea omului. Echilibrul dinamic. subsistemul agrofitotehnic şi subsistemul socio-economic Biotopul agricol Este definit prin factorii climatici.). rezultat din uniformitatea ridicată a biocenozei şi biotopului. Lucrările mecanice. Rolul lor în funcţionarea ecosistemului este preluat de activitatea omului (de exemplu. tratamente fitosanitare. ecosistemele agricole fiind vulnerabile la variaţii relativ mici ale factorilor ecologici. atât la plantele de superioare.) introduse în ecosistem pentru menţinerea echilibrului acestuia. nu realizarea unui echilibru între diferitele populaţii. În ansamblu.). macroelemente) în ciclurile biogeochimice. Biocenoza agricolă Este formată din plantele de cultură. sisteme de susţinere. ecosistemul agricol se individualizează prin: productivitate biologică ridicată. Se poate realiza şi o asociere cu sectorul zootehnic. În acest context. menţinerea unui anumit nivel al populaţiilor de insecte defoliatoare nu se realizează prin activitatea consumatorilor de gradul al II-lea. amendamente pentru corectarea reacţiei solului. împreună cu toate organismele vii existente în spaţiul de cultură (microorganisme. Interacţiunea acestor sisteme manifestată prin procese biologice de ambianţă fizico-climatică şi socio-economice desemnează ecosistemul agricol drept un sistemic bioeconomic. dar mai ales dezechilibre generate de lipsa mecanismelor de autoreglare a efectivelor populaţiilor. ecosistemul agricol reprezintă o unitate funcţională creată de om pentru a controla procesele de producţie de biomasă. praşile. Este mult mai redusă. Subsistemul agrofitotehnic Cuprinde lucrările prin intermediul cărora omul îşi exercită controlul permanent în ecosistem: tratamente. prezenţa de substanţe chimice de sinteză mai mult sau mai puţin biodegradabile (pesticide. praşile. arături de mare adâncime (desfundări). Numărul redus al conexiunilor interne. recoltare. Aceste măsuri vizează sporirea biomasei utile (recolta plantei de cultură). consumuri energetice ridicate. Însuşirile sistemelor biologice se transmit şi ecosistemelor agricole. irigaţii. tipul de îngrăşăminte folosite. eliminarea periodică a unei proporţii importante de biomasă. ecosistemul agricol integrează 4 subsisteme: biocenoza agricolă. fiind vulnerabilă la accidentele climatice. determinate de preluarea activităţii nişelor ecologice neocupate de către acţiuni consumatoare de energie. rămânând multe nişe ecologice neocupate. Subsistemul socio-economic Reprezintă totalitatea mijloacelor de mecanizare şi a materialelor de producţie (îngrăşăminte. cât şi omul care aplică măsuri chimice sau mecanice pentru evitarea îmburuienării sau stabileşte epoca de semănat astfel încât plantele de cultură să acopere prin frunze solul înainte de răsărirea buruienilor. răsucitul frunzelor în timpul arşiţei de vară). deoarece pe solă se cultivă. folosirea soiurilor rezistente etc. Transformările realizate de om la nivelul componentelor sistemului induce însă manifestări deosebite ale acestor însuşiri. uniformitatea biocenozei şi. Este o biocenoză simplă. menţinerea într-un stadiu tânăr (în care sunt predominante procesele de fixare a energiei. îngrăşăminte chimice etc. irigaţii etc. cât şi la consumatori. La plantele din ecosistemele agricole se menţin programe specifice (de exemplu. în care controlul structural şi funcţional se realizează prin management agricol. pesticide. uniformitatea accentuându-se în cazul monoculturii. tăieri. mai puţin stabilă. accelerarea vitezei de circulaţie a elementelor chimice (în special. Pentru a îmbunătăţi aceste condiţii şi pentru a le adapta la cerinţele speciei de cultură se modifică uneori cel natural prin terasări. ci prin tratamente cu insecticide. suprafaţă foliară. cretizare etc. implicit. conform caracterului istoric. de regulă.urmărindu-se creşterea recoltei. fertilizare etc. Eterogenitatea.

şi în funcţie de provenienţa alimentelor şi calitatea lor: la o dietă austeră.resurse limitate. ale apelor interioare). ecosistemele marine. face obligatorie şi utilizarea acestora în alimentaţie. încă direct. la nivel zonal. Totuşi. Aceasta a permis crearea unor surplusuri imense de hrană cu implicaţii profunde în organizarea.53. o parte însemnată a pânzelor freatice importante sunt supraexploatate. Este o ironie faptul că cei care sunt „suprahrăniţi” şi supraponderali. norma de teren arabil se va reduce la mai puţin de jumătate. altfel spus 3. aria minimă este de 0. În acest caz.12 Din suprafaţa uscatului de 14. oceanice. Importanţa irigaţiilor este susţinută de câteva date statistice relevante. o raţie alimentară de circa 3 501 kcal/zi. iar alţii prea puţin. fertilitatea solurilor. Raportând terenul productiv la numărul de locuitori (6. de aproximativ 3% pe an. Pomparea apei din surse subterane este singura soluţie de menţinere a ecosistemelor agricole în zonele unde densitatea reţelei hidrografice este redusă – majoritatea zonelor aride.8 miliarde hectare. încărcarea apelor cu poluanţi sau mineralizarea ridicată sunt principalii factori care determină disponibilitatea pentru irigaţii. persistă încă deficienţe în satisfacerea nevoilor elementare. există numeroşi factori naturali şi antropici care diminuează suprafaţa productivă: eroziunea solului.09 ha. pe durata mai multor decenii indicele de creştere a populaţiei a fost. în parte prelucrate industrial. indicele producţiei alimentare l-a devansat pe cel al creşterii populaţiei. o reprezintă continentul african. Apele folosite pentru irigaţii pot proveni din două categorii de surse: de suprafaţă (lacuri. extrăgându-se un volum mai mare de apă decât cel care se reîntoarce prin infiltrare. aria minimă este de 0. în condiţiile în care suprafeţele actuale se vor menţine constante.Trăim. aceasta se obţine din circa şapte calorii primare.62 ha. trebuie menţionat faptul că aceasta nu are întotdeauna efecte pozitive. Spaţiul de hrană variază. Asigurarea necesarului de hrană pentru populaţie reprezintă una din variabilele cheie ale ecuaţiei populaţie în creştere .1 miliarde în 2000) rezultă un spaţiu de hrană de 0. tehnologiile agricole şi materialul biologic. suprafaţa agricolă este de 4. Rezultă faptul că cea mai mare parte din creşterea viitoare a ofertei mondiale de hrană trebuie să provină de pe terenurile cultivabile. Ambele categorii suferă de malnutriţie. cum este şi nevoia alimentară. într-o lume divizată sub aspect nutriţional. turism etc. iar. adică 28%. este echivalentă cu 13 755 kcal primare. cu produse vegetale şi animale. ca spaţiu propriu-zis de hrană. Prima categorie furnizează.) Resursele de apă pentru irigaţii Folosirea irigaţiilor a însemnat una din primele acţiuni de control a factorilor ecologici de către om.). în timp ce indicii producţiei alimentare s-au situat sub 2% pe an. ierarhizarea şi dezvoltarea societăţii. Astfel. proprietăţi aerohidrice etc. speranţă de viaţă redusă şi productivitate diminuată. din ecosistemele agricole. La nivel mondial. nu creează această situaţie. Variabilele care caracterizează această componentă sunt: suprafaţa disponibilă de a fi cultivată (terenuri agricole – arabil. păşuni. în timp ce la o dietă bogată. printre altele.13 hectare. Pentru menţinerea potenţialului productiv pe termen lung este necesară o gestionare atentă prin stabilirea 37 . Fertilitatea solurilor condiţionează direct productivitatea ecosistemelor agricole fiind dependentă de numeroşi factori (aprovizionarea cu elemente nutritive. Ambele surse pot deveni limitative pentru practicarea agriculturii. la care se adaugă ecosistemele parţial amenajate. în special de proteine animale (de exemplu.8 persoane la un hectar. dar creşterea intensităţii exploatării înseamnă depăşirea capacităţii de refacere a biomasei prin mecanismele naturale. din punct de vedere calitativ. o raţie alimentară normală trebuie să includă şi furaje concentrate. cu rol productiv (de exemplu. O calorie stocată în biomasa consumatorilor (erbivorelor) este rezultată din mai multe calorii stocate de producători (plantele verzi). Prezenţa în alimentaţie a unor aminoacizi esenţiali. ca şi cei subnutriţi şi subponderali se confruntă cu probleme medicale similare. în timp ce bovinele (exceptând cele îngrăşate în complexe specializate). consumând furaje grosiere. Dacă luăm în calcul numai suprafaţa arabilă. Mai mult. Această valoare acoperă însă diferenţieri mari între continente şi ţări.Acestea pot fi luate din produsele vegetale şi animale consumate. adică la 0. Ca o excepţie. râuri) şi subterane.1 miliarde hectare. în prezent.Securitatea alimentara si problemele globale Consumul de alimente asigură între 1 764-3 535 kcal/zi/locuitor. unde se manifestă o tendinţă inversă. Oferta alimentară a omenirii se bazează pe două componente fundamentale: ecosistemele naturale şi ecosistemele agricole. Debitul apelor de suprafaţă depinde de regimul climatic şi de gradul de împădurire al bazinelor hidrografice. în care unii oameni mănâncă prea mult. Ţinând seama de dublarea populaţiei în perspectiva anului 2100. acvaculturile). Astfel. sub suprafaţa pe care o reprezintă în prezent în China. din care 1 709 kcal provin din produse animaliere. aceasta reprezintă doar 10% din total. resursele de apă pentru irigaţii. Deşi societatea modernă a condus la o diversificare şi la o amplificare fără precedent a nevoilor umane. industrializare. pH. fâneţe). degradarea chimică şi antropizarea (utilizarea terenului în alte scopuri decât cel agricol – urbanizare. care se găsesc numai în produsele de origine animală. Cum păsările şi ovinele consumă seminţe (furaje concentrate) înseamnă că acestea sunt în competiţie cu omul. reprezentând spaţiul de hrană. în medie. deşertificarea. fără proteine animale şi fără grăsimi. efectele asupra sănătăţii fiind asemănătoare – sensibilitate mai mare la îmbolnăviri.26 hectare/locuitor. bazată pe alimente de provenienţă vegetală. Luând în considerare şi posibilitatea modificării suprafeţei în sensul creşterii. În prezent. cantităţi însemnate. respectiv de modificare a biotopului.

Perfecţionarea agrotehnicii. pe seama cultivării a 30 de specii de plante (grâu. cartof. pe de o parte. recoltele se ridică la maximum posibil în condiţiile unui aport optim de materie. mergând până la dezechilibrarea completă a agroecosistemului. Principalul avantaj care a promovat OMG-urile îl reprezintă posibilitatea de a obţine într-un timp incomparabil mai scurt calităţile dorite pentru o specie. ele s-au lărgit prin amenajări artificiale ale acestor biotopuri. Cea mai mare parte a acestei biomase. fără să prejudicieze structura iniţială a acestui ansamblu. Cu timpul. Această restricţionare rezultă din randamentul scăzut de valorificare care conduce la eliminarea excesului în apele subterane şi ecosistemele marine. potenţialul de producţie şi însuşirile de rezistenţă ale soiurilor/raselor constituie cheia de boltă pentru asigurarea continuităţii recoltelor. dirijând întreaga activitatea productivă în vederea satisfacerii nevoilor proprii. singura legătură cu ecosistemele naturale învecinate sau precedente agroecosistemelor se realizează prin populaţiile de fitofagi sau alţi dăunători care nu pot fi distruşi sub o anumită limită. 9-2). Intervenţia asupra materialului biologic este un caz tipic de gestionare informaţională. prin aplicarea rezultatelor cercetării ştiinţifice explică randamentul sporit în conversia energiei solare. fapt ce face ca. Primele agroecosisteme păstrau. Simplificarea este dublată de o uniformizare permanentă a întregului sistem agricol mondial datorită. instituite de-a lungul unor îndelungate perioade de evoluţie şi înlocuirea lor cu biocenoze mai simple. ameliorarea speciilor constituie unul din factorii motori care au permis valorificarea din ce în ce mai eficientă a biotopului agricol. la care se adaugă aceea de a „manipula” însuşirile favorabile dincolo de barierele genetice interspecifice. În continuare. bovine. este exportată în afara ecosistemelor şi consumată pe arii restrânse.) şi a creşterii a 7 specii de animale (porci. care asigură refacerea fertilităţii solului. Caracterul nesaturat al agrobiocenozei reduce la valori extrem de mici funcţia antierozională manifestată de biocenozele naturale. să fie îndepărtate din agroecosisteme nu numai anumite elemente. reprezentând resursele alimentare pentru om şi animalele domestice. controlate de om. Pe de altă parte. O direcţie inovatoare şi controversată în acelaşi timp o reprezintă folosirea organismelor modificate genetic (OMG. Omul modifică informaţia genetică pentru a obţine manifestări fenotipice favorabile. omul duce la extrem simplificarea reţelei trofice.raţiilor de îngrăşăminte corelată cu cerinţele fiecărei specii cultivate. bazate în special pe utilizarea energiei fosile. înlăturând prin agrotehnică producătorii de biomasă neutilizabilă în dieta proprie sau a animalelor domestice. fără a exista o legătură filogenetică. Mărimea biomasei este mai mare decât canitatea obţinută din ecosistemele naturale. randamentele fotosintetice şi ale asimilării fiind îmbunătăţite comparativ cu cele din natură. chiar în cadrul acestora. precum şi pe unii consumatori. Dispunerea lor spaţială era condiţionată de extinderea spaţială a biotopurilor naturale favorabile plantelor de cultură. păsări). Ciclurile biogeochimice din agroecosisteme. încadrându-se în ansamblul natural. porumb. În acelaşi timp. orez. restrângerii speciilor cultivate şi. controlate fiind de factorul antropic. 54. Acest termen generic se aplică organismelor cărora li s-au transferat gene de la o altă specie. printr-o eliminare a soiurilor şi raselor cu productivitate nesatisfăcătoare. ele fiind cunoscute si sub denumirea de organism 38 . şansele noilor generaţii etc. Omul menţine în permanenţă caracterul juvenil. la nivelul anului 1980. cu siguranţă. dar şi pentru extinderea spaţiului de hrană. Acest termen generic se aplicã organismelor cãrora li s-au transferat gene de la o altã specie. Fenomenul se corelează direct cu reducerea corespunzătoare a productivităţii. Materialul biologic În ecosistemele agricole. Folosirea OMG in productia de alimente O directie inovatoare si controversatã în acelasi timp o reprezintã folosirea organismelor modificate genetic (OMG) (tabelul nr. energie şi informaţie. Argumentaţia ostilă utilizării OMG-urilor pleacă de la considerente cum sunt: riscul potenţial pe care îl comportă în relaţia directă cu sănătatea. Ele se întindeau pe suprafeţe restrânse. nesaturat al ecosistemului agricol. o evoluţie similară nu mai este posibilă. deşi utilizarea îngrăşămintelor chimice a permis triplarea recoltei agricole la nivel mondial după 1950. Crearea ecosistemelor agricole echivalează cu înlăturarea de pe o anumită suprafaţă a biocenozelor naturale. ele fiind cunoscute şi sub denumirea de organisme transgenice. ci chiar cantităţi apreciabile de sol. respectiv pentru a spori eficienţa utilizării resurselor de energie şi de substanţă. tehnologiile moderne au la baza consumuri energetice ridicate. impactul indirect asupra ecosistemelor. manioc etc. sub acţiunea apei. fãrã a exista o legãturã filogeneticã. unde se declanşează dezechilibre ecologice. Brown (2001) atrage atenţia asupra faptului că. pe de altă parte. Aproape întreaga cantitate de resurse alimentare mondiale era realizată. un număr apreciabil de populaţii biologice din ecosistemele naturale pe care le înlocuiau. dar şi cu ritmul de diminuare a rezervei organice reprezentate de humus. sunt dependente de om. batate. Tehnologiile agricole Prin abordarea sistemică a agriculturii contemporane şi prin crearea de complexe agricole. El determină acumularea de cantităţi semnificative de biomasă vegetală pe care o utilizează pentru nevoile sale.

dioxidul de carbon (CO2). organomercurice (folosite ca insecticide). Este un oxidant foarte puternic (folosit si în epurarea avansatã a apei) care distruge rapid tesuturile vii. s-au adaptat. . si asupra sãnãtãtii umane. fãrã participarea microorganismelor. În cazuri grave. în interactiune cu alti poluanti.pulberile pot fi sedimentabile (praf) sau în suspensie (funingine. O formã particularã a acestui tip de poluare este cea rezultatã în urma cresterii concentratiei de substante nutritive. Tipuri de poluare a apelor În functie de predominanta unui anumit tip de poluant si de natura proceselor pe care le declanseazã. respectiv de la reducerea emisiilor. trophos – hranã). fizicã. 55. adicã substante care pot fi descompuse de microorganismele din apã în conditii de aerobiozã (în prezenta oxigenului) sau anaerobiozã (absenta oxigenului). . Cd. în acelasi timp. neutralizarea lor fiind de naturã chimicã sau fizicã. sunt cadmiul. Principalul impact ecologic îl constituie scãderea concentratiei de oxigen dizolvat. Poluarea aerului nu este altceva decât acumularea componentelor astfel încât sunt depãsiti parametrii fizici sau chimici la care majoritatea formelor de viatã.fortificat consumatori Argumentatia ostilã utilizãrii OMG-urilor pleacã de la considerente cum sunt: riscul potential pe care îl comportã în relatia directã cu sãnãtatea. În aceastã categorie sunt cuprinse substantele organoclorurate. metalele grele (Cd. în special a celor neferoase. petrol greu). sansele noilor generatii etc. Ti s. Astfel de substante au în general toxicitate ridicatã. putând transfera poluantii în ecosistemele terestre sau chiar omului. în special a combustibililor fosili cu un continut ridicat de sulf (cãrbuni inferiori. . astfel cã speciile putin tolerante îsi scad efectivele sau chiar dispar. Principalul avantaj care a promovat OMG-urile îl reprezintã posibilitatea de a obtine într-un timp incomparabil mai scurt calitãtile dorite pentru o specie.ozonul – se formeazã prin mecanism fotochimic în prezenta gazelor de esapament.) sau neutre. Hg etc. arderea combustibililor etc.V. se poate ajunge la eliminarea totalã a oxigenului. mai ales în organismele rezistente. .Poluanti atmosferici si efectele lor Prin efecte si cantitate cei mai periculosi poluanti atmosferici sunt considerati: . impactul indirect asupra ecosistemelor. iar diminuarea efectului va trebui sã porneascã de la sursele de poluare. sau prin interactiunea cu ceilalti poluanti atmosferici. se pot acumula.metale grele – sunt eliminate în procesele industriale de prelucrare a metalelor. Are impact asupra vegetatiei. afectând cu precãdere cãile respiratorii.) pânã la simpla deplasare a pietonilor. în cele de incinerare a deseurilor menajere si. iar abundenta de “hranã” favorizeazã dezvoltarea 39 . biologicã. .O. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de eutrofizare (euris – larg. mercurul. componentã naturalã a aerului este. ceatã toxicã. cu care se asociazã frecvent. Cu. Hg. mai ales la copii.monoxidul de carbon (CO) rezultã din arderile incomplete în motoarele autovehiculelor (mai ales cele care folosesc benzinã) si a combustibililor fosili. la concentratii relativ mici distrugând organismele vii si o persistentã îndelungatã.) – provin din arderea incompletã a combustibililor lichizi. în ecosistem mentinându-se numai formele de viatã anaerobe (în general.compusii organici volatili (C. de asemenea.a. Impactul de mediu este similar cu cel al SO2. cu efecte nocive asupra sãnãtãtii omului. “pompat” în atmosferã de efortul omului de a-si procura energia prin arderea combustibililor. Un alt aspect important în acest caz îl reprezintã substantele care nu “ucid” imediat dar care.oxizii de azot (NOx) – provin în proportie de 70% din transporturile auto. si asupra sintezei de hemoglobinã. siderurgie. chimicã. Zn. si implicit omul. .transgenice. prin combustia benzinei cu plumb (a cãrei cifrã octanicã este îmbunãtãtitã prin adãugarea tetraetilului de plumb. la care se adaugã aceea de a „manipula” însusirile favorabile dincolo de barierele genetice interspecifice. Alte metale grele. poluarea apei poate îmbrãca mai multe forme: organicã. de la industrie (producerea cimentului. stocarea hidrocarburilor.dioxidul de sulf (SO2) – rezultã din procese de ardere. fum) si rezultã din cele mai variate activitãti. autovehiculelor etc.. ca agent antidetonant). zincul etc. . îndeosebi când deversãrile se fac în ape stagnante. respectiv azot si fosfor. Este toxic prin capacitatea sa de a bloca hemoglobina si astfel oxigenarea organismului. Plumbul actioneazã cu precãdere asupra sistemului nervos reducând capacitatea de concentrare. este determinatã de deversarea de substante organice în general de sintezã (inexistente în naturã) si anorganice în stare solvitã (dizolvate). putând induce diferite tipuri de cancer. Principalul effect ecologic nu se datoreazã toxicitãtii sale ci este rezultatul acumulãrii lui în atmosferã. În functie de natura lor chimicã pot fi toxice (dacã sunt încãrcate cu Pb. pãtrunzând cu usurintã în plante datoritã similitudinii cu molecule de dioxid de carbon.. 56. Acumularea poate genera “ploi acide” si.). bacterii). dar în acest caz sporeste toxicitatea altor poluanti atmosferici (în special a dioxidului de sulf). cu mare putere de volatilizare. Poluarea chimicã sau toxicã. Efectul toxic apare datoritã imposibilitãtii “utilizãrii” acestor compusi. Pb. Cumularea lui în organism este cunoscutã sub denumirea de saturnism. productia si utilizarea unor compusi organici de sintezã. Poluarea organicã este consideratã cea pe care o determinã deversarea de substante organice fermentescibile. Sunt toxici în sine pentru organismul uman.

masura menita sa scada concentratia de ozon si de CO2 din aer. 57. în principal. dincolo de această perspectivă globală. Particulele solide afecteazã si direct fauna macroscopicã. • factori tehnologici. printre care menţionăm: • factori de ordin demografic (numărul de locuitori. Acestea scad simtitor transparenta apei si. servicii de inchiriere. cu implicatii complexe în ecosistemele acvatice. temperaturã). iar după ipoteza de bază a Naţiunilor Unite. insolubile.algelor planctonice (unele dintre acestea chiar toxice). sunt foarte diferite în funcţie de regiunile considerate 59. . Poluarea biologicã se apreciazã mai ales în raport cu utilizãrile menajere (apã potabilã).restrictiile de acces – in 1977 in Buenos Aires a fost interzisa circulatia automobilelor particulare in zona de centru a orasului in zilele de lucru intre orele 10:00 si 19:0. scãderii solubilitãtii oxigenului odatã cu cresterea temperaturii. conducând la efectele mentionate mai sus. rata de creştere anuală şi timpul de dublare în ani. Germania. fizico-geografici.telenaveta.Masuri de control al transportului in centrele urbane .Astfel circulatia a fost rarita si poluarea redusa intr-o zona in care intra zilnic 1 mil de oameni. ar putea deveni efectivă în anii 2025.controlul riguros al vehiculelor si intretinerea regulate a acestora asigura respectarea normelor de emisie de poluanti si aduc astfel un aport important la eforturile de diminuare a poluarii 58. dar viteza de creştere a efectivelor umane este actualmente la maximum. la nivel de 7 miliarde şi jumătate. Factorul demografic S-a observat o încetinire a ratei natalităţii. Acesteareprezintă. douã forme: poluarea cu materii în suspensie si sedimentabile si poluarea termicã. si chiar garaje speciale . prin care parcurg etapele dintre infectii. prin modificarea concentratiei de oxigen dizolvat.. dupã moarte. . aceste organisme fiind adaptate unui mod de viatã parazit. pe de o parte. astfel fiind imbunatatite serviciile de tranzit iar numarul accidentelor a scazut . Poluarea fizicã îmbracã. Cu toate acestea. iar pe de altã parte intensificãrii activitãtii microorganismelor aerobe.ciclismul. Belgia. care devin. litorale si mai putin în apa potabilã (supusã unor tratamente fizice si chimice sau preluatã din perimetrul unor zone de protectie). • factori naturali – climatici. efectivele. . Variabilele presiunii antropuce asupra resurselor naturale-factorul demographic În ecuaţia resurselor pot fi identificate numeroase variabile care influenţează nivelul presiunii exercitate de umanitate asupra fondului de resurse din mediu. multe dintre ele au forme de închistare foarte rezistente. luminã solarã. Danemarca. geologici etc. au extins reteaua de drumuri rezervate biciclistilor. adică o dublare în aproximativ 130 de ani. blocând cãile respiratorii. nivelul educaţional etc.in unele orase intr-o zi este interzise circulatia pentru automobilele cu numar de inregistrare fara sot iar in ziua urmatoare sunt interzise cele nu numere cu sot. intensitatea luminii pe baza cãreia algele reoxigeneazã apa prin procesul de fotosintezã. În primul caz. de agrement. cel puţin un motiv de reflexie. implicit. stabilizarea efectivelor nu se va produce înainte de jumătatea secolului 21.Impactul antropic prin supra exploatarea resurselor-solul 40 . Acestea constituie un pericol potential în apele de loisir.). care poate influenta direct speciile de plante si animale (inducând o anumitã selectie a lor) sau indirect.zile fara automobile. poluantul este reprezentat de particulele solide. dacă nu un motiv de îngrijorare. În general. Într-adevăr. al XIX-lea). Impactul ecologic este agravat de toxicitatea substantelor care sunt prezente în aceste particule. adică o dublare în 45 de ani. Automobilele particulare nu puteau trece dintr-un sector in altul.interdictii de parcare – asemenea interdictii micsoreaza numarul de masini care pot parca in anumite zone dar nu au nici un effect asupra numarului de masini care le traverseaza. lacuri. Poluarea termicã este o altã formã gravã. locuri speciale de parcare. În 1975 pragul de 4 miliarde a fost depăşit. care în functie de dimensiunea lor rãmân în suspensie sau se sedimenteazã.Incepand cu anul 2000 in L. Au trebuit mai mult de 2 milioane de ani pentru ca populaţia umană să atingă un miliard de indivizi (începutul sec. De cele mai multe ori este vorba de o crestere a temperaturii apei. Următoarea dublare. adică depăşirea pragului de 8 miliarde de locuitori. Dar. este esenţial să sesizăm disparităţile regionale pe care le disimulează. de industrie alimentarã. dinamica populaţiei. • factori economici – evoluţia cererii.este cea mai raspandita forma de transport din lume iar autoritatile incearca sa incurajeze folosirea ei.celule de circulatie – intr-un oras suedez in 1970 zona de centru a fost impartita in 5 sectoare triunghiulare pentru a reduce circulatia automobilelor si a incuraja folosirea mijloacelor de transport in comun. care ţin de posibilităţile tehnice deexploatare şi verificare a diferitelor tipuri de resurse. sunt putin rezistente în afara gazdei la actiunea factorilor de mediu externi (aer.salariatii lucreaza acasapastrand legatura cu biroul prin telefon si computer . transportului etc. consumatoare de oxigen. zootehnice. preţul exploatării.A au fost impuse zile fara automobile.controlul tehnic si intretinerea automobilelor. Tari ca Olanda. În 1930 s-a atins pragul de 2 miliarde. întrucât reprezintã contaminarea apei cu bacterii patogene pentru om si/sau animale.. poluanti organici. Aceasta se datoreazã.

În majoritatea cazurilor.0%). întrucât mlastinile sunt ecosisteme de mare productivitate si diversitate. acestea suportã si presiunea comertului cu lemn tropical. cu un rol fundamental în mentinerea echilibrului biologic natural (regularizarea cursurilor de apã. Astfel. plantă acvatică originară în America de Sud. în America Centralã si de Nord cu 0. Astfel. unele soluri permit obtinerea de douã recolte. Poluarea afecteazã habitatele. Deoarece populaţiile speciilor exotice se regenerează. Acestea au fost considerate întotdeauna ca victorii hotãrâtoare ale omului asupra naturii. iar în Federatia Rusã cu 1%. fiind al doilea factor după distrugerea şi modificarea habitatelor. Plantele exotice formează adesea monoculturi înlocuind speciile indigene. lopãtarul sunt amenintate datoritã restrângerii suprafetelor cu stufãrisuri si ape de micã adâncime. codalbul. acestea pot genera probleme pe termen lung sau chiar permanent. cunoscute ca fiind ecosistemele cu cea mai mare biodiversitate. de cresterea cererii de produse alimentare. mai accentuat în America de Sud (12. zãganul.9%) si Africa (5. în perioada 1989. Statele Florida. a căutat să-şi aducă speciile familiare. prin reducerea celei forestiere. de altfel nu întotdeauna avantajoase. Perioada marilor descoperiri geografice a reprezentat şi începutul unor transformări ireversibile în ecosistemele din noile teritorii. altele sunt cultivate o datã la doi ani. Oceania (9. ea produce pagube însemnate şi în Africa. Aceastã dinamicã nu evidentiazã si variatiile calitative. Astfel. a invadat numeroase ecosisteme acvatice în SUA. presiunea demograficã si caracteristicile naturale ale solului sunt factori care actioneazã în favoarea agriculturii extensive. fânetelor. Reducerea suprafetelor împãdurite a devenit un fenomen mondial. în medie cu 1. El se manifestã în raport cu cele mai importante tipuri de ecosisteme. acvila de câmp. şoareci. soldate adesea cu dispariţia speciilor indigene (autohtone). Pe ansamblul planetei. În plan ecologic însã este mai degrabã vorba de insuccese. fenomenul se intensificã. Alte specii. cum sunt pelicanul cret. întinse suprafete fiind defrisate pentru extractia lui. furnizoare de hrană şi alte bunuri. circa 12 milioane de kmp (respectiv 20% din pãduri). În acelasi interval. se consideră că 42% din speciile de pe „lista roşie” au ajuns aici ca urmare a prezenţei speciilor exotice. Aceasta se manifestã direct prin reducerea suprafetei ocupate de ecosistemele naturale. din 1700 si pânã în 1980 au dispãrut. soimul cãlãtor au scãzut alarmant datoritã intoxicãrii cu pesticide organo-mercurice sau organo-clorurate. 41 . pisici etc. acestea reprezentând primul pas sau transferul voluntar. precum si ponderea relativã reprezentatã de fiecare a cunoscut variatii semnificative odatã cu intensificarea presiunii prin cresterea populatiei. cormoranul mic. fertilitatea naturalã influenteazã semnificativ productia agricolã.8%. pe seama pãdurilor tropicale.Supraexploatarea solului este legatã.). ceea ce le expune la influenta nefastã a pesticidelor sau altor otrãvuri folosite în momelile din capcanele pentru vulpi si lupi. “alimentarea” solurilor si apelor litorale etc. pãsãrile prãdãtoare constituie ultima verigã a acestor lanturi. 60. întrucât factorii care limitau creşterea populaţiilor nu mai acţionează cu aceeaşi intensitate în noile condiţii. concomitent.8%. 61. iar pe ansamblu. de exemplu.7%. Astfel. întrucât ponderea arabilului a crescut pe seama pãsunilor. are loc şi un transfer involuntar al speciilor simbionte sau parazite. Louisiana şi Texas cheltuiesc anual 11 milioane dolari în încercarea de a limita creşterea ei. Aici. Agricultura extensivã reprezintã cel mai important factor de presiune sub raport spatial. acvila de stepã. iar cele de pe acelaşi nivel nu reuşesc să le concureze. În SUA. care concentreazã o mare diversitate de organisme – pãdurile si zonele umede. într-un an. În acelasi timp. terenul agricol a crescut cu un ritm mediu de 1. dar şi a altora care s-au adaptat să trăiască în apropierea omului (şobolani. respectiv terenurile arabile. Suprafata acestora. introduse) au în multe cazuri comportament invaziv. iar altele îsi pierd potentialul productiv dupã 4-5 ani (cum sunt. De asemenea. Mai mult. fânetele. Efectivele unor specii cum sunt vulturul negru. de exemplu. gaia albã. cu deosebire în tãrile în curs de dezvoltare din zonele calde. Speciile alohtone (exotice. conducând chiar la distrugerea lor. Degradarea biodiversitatii prin transferul de specii Contribuie puternic la diminuarea biodiversităţii. sau indirect. spatiul de hranã al planetei cuprinde terenurile agricole. pãsunile si plantatiile viti-pomicole. în mare mãsurã. Zambila de apă.). în favoarea terenurilor cultivate. Efecte globale (modificãrile climatice) si regionale (ploi acide) conduc la schimbãri în structura biocenoticã. Dupã acest prag. gãinusa albastrã de baltã a dispãrut din Sicilia si Sardinia din cauza desecãrii mlastinilor. Lucrãrile de asanare a zonelor umede pentru a atrage noi terenuri în circuitul agricol au devenit o practicã curentã începând cu secolul al XIX-lea. Ori de câte ori omul a stabilit noi aşezări la mare depărtare de cele de provenienţă. Poluarea cu substante chimice de sintezã cu toxicitate ridicatã si (sau) cu predispozitie de concentrare în verigile superioare ale lanturilor trofice a afectat numeroase specii.7%). speciile de pe nivelurile trofice inferioare nu au adaptări care să permită evitarea noului prădător/parazit. înlocuind vegetaţia naturală.1991. Degradarea biodiversitatii prin modificarea si distrugerea habitatelor Distrugerea si fragmentarea habitatelor sunt considerate cele mai importante cauze ale erodãrii biodiversitãtii. prin efectele poluãrii asupra conditiilor de viatã ale speciilor. solurile lateritice). iar scara de timp pe care actioneazã anuleazã posibilitãtile adaptative ale majoritãtii speciilor. s-a restrâns suprafata agricolã în Europa.

cosmetice. De altfel. Această capacitate este de multe ori supraevaluată sau ignorată. Roiurile s-au deplasat spre nord cu 400–500 km/an. va contribui în continuare la transferul de specii. de stabilitatea ecosistemelor. iar modalităţile de transport s-au diversificat. în numeroase cazuri. Lumea plantelor nu este exceptată. ele constituie surse de materii prime pentru numeroase ramuri ale industriei uşoare (medicamente. Aceleaşi caracteristici sunt valabile şi pentru speciile silvice şi dendrologice. Iată numai câteva din motivaţiile care conduc la sporirea presiunii antropice asupra ecosistemelor naturale. Traficul aerian – asigură multor specii o modalitate rapidă de răspândire. aducându-le în pragul dispariţiei. Supraexploatarea îmbracă diverse forme şi este motivată de satisfacerea uneia sau alteia dintre nevoile din ce în ce mai sofisticate pe care creşterea gradului de civilizaţie le-a generat.Astfel. în multe cazuri şi pe cele ale mecanismelor care asigură existenţa acestora. În Marea Neagră. iar reînnoirea depinde. În acest context. veniturile substanţiale care se pot obţine din capturarea speciilor protejate să motiveze populaţia săracă pentru a încălca reglementările şi a continua prigoana acestora. astfel că degradarea biodiversităţii specifice va conduce la scăderi şi pentru următoarea componentă – biodiversitatea ecologică. Agricultura – speciile de plante cultivate se răspândesc în ecosistemele naturale. dar mai ales pescuitul contribuie încă. Acvacultura – contribuie la răspândirea speciilor exotice de peşti.definire. o dată cu aceasta. Cum am distrus natura Albinele ucigaşe din SUA erau specii hibride scăpate dintr-un experiment realizat în Brazilia. lemnul este încă considerat unul din cele mai valoroase materiale de construcţie. stau mult timp înainte de a fi încărcate/descărcate şi sunt dificil de examinat. Apa de balast – navele comerciale neîncărcate sunt stabilizate prin umplerea calelor cu apă de mare sau apă dulce şi. cantitate comparabilă cu masa de peşte capturată la nivel global într-un an. masa totală a populaţiei era de 900 milioane tone. Meduzele exotice din Marea Neagra au venit pe această cale. dar şi a paraziţilor acestora. fiind preferate de insecte şi reptile. dar. la asigurarea resurselor alimentare. În fapt. 63. confecţii. Istoria exploatării speciilor este o istorie a involuţiei. modalităţi agreate sau tradiţionale de petrecere a timpului liber sau de găsire a unei companii “exotice”. în care etapele sunt marcate de extincţia totală sau parţială a speciilor. ci chiar în locaţiile interioare. Contextul economic face ca. ele reprezintă şi vectorii pentru răspândirea unor agenţi fitopatogeni şi a insectelor dăunătoare (de exemplu. susţinută de liberalizarea comerţului. într-o proporţie semnificativă. deoarece containerele sunt livrate. prin impactul asupra puietului de peşte. Ca urmare. ne putem aştepta la atenuarea diferenţelor dintre ecosisteme echivalente. sunt exploatate ecosistemele naturale. capacitatea speciilor de a suporta presiunea acestora a scăzut chiar mai mult. recolte etc. “costul refacerii” nu este suportat pentru nici unul din produsele obţinute. dar individualizate ca urmare a izolării geografice. a hidrantelor. fără a fi deschise decât la destinaţie. Degradarea biodiversitatii prin supraexploatare Supraexploatarea speciilor afectează mai mult de o treime din acestea. Caracterul invaziv s-a manifesta în 1987 şi 1989. vânătoarea şi pescuitul fiind acum limitate de reglementări restrictive. contributii ale sectoarelor economice Definitie=Variatia lenta a caracteristicilor climatice intr-o perioada data de timp ai intr-n loc dat. Vânătoarea. Astfel. multe specii de peşti autohtoni au înregistrat un puternic declin al populaţiilor. Principalele căi de transfer sunt reprezentate în prezent de: Transportul containerizat – a permis transferul speciilor nu numai în zonele portuare. Relaţia omului cu speciile din floră şi faună a depăşit de mult timp limitele satisfacerii nevoilor existenţiale. În acelaşi timp. în totalitate. iar medicamentele “verzi” şi-au dovedit eficienţa în tratarea a numeroase afecţiuni. în care omul nu intervine pentru a contracara efectele acţiunii lui. terenuri agricole. în care se încerca combinarea productivităţii ridicate a albinelor africane cu calitatea mierii produse de albinele europene. 62. răspândirea filoxerei în Europa prin introducerea viţelor americane). textile din piele etc. 42 .). dar şi accesul ambarcaţiunilor. cu atât mai mult cu cât comerţul cu specii sălbatice a luat o amploare deosebită în ultimele decenii. Deşi putem spune că epoca marilor masacre a trecut. În plus. astfel că în 1998 au ajuns în Los Angeles. La începutul anilor 90’. prin schimbarea formelor de relief pe termen mediu si prin schimbarea vegetatiei pe termen scrut. numeroase resurse ale biosferei devenind epuizabile sau epuizate. de capacitatea lor de a contracara un anumit nivel al presiunii umane. Transferul de specii nu aparţine însă trecutului. la mijlocul anilor ‘80 a fost introdusă accidental o specie de meduză (Mnemiopsis leidyi) provenită din oceanul Atlantic. sunt transportate specii şi animale acvatice. aşa cum se întâmplă în cazul ecosistemelor agricole. dezvoltarea luxuriantă în apele lacului Victoria împiedică funcţionarea instalaţiilor de tratare a apei. a sărăcirii permanente a zestrei genetice.Schimbari climatice. Amplificarea comerţului internaţional. aceasta înseamnă dispariţia sau ameninţarea cu extincţia a mii de specii de plante şi animale. răspândindu-se apoi pe mari suprafeţe. devenind de multe ori invazive. La aceasta s-a adăugat necesitatea eliminării concurenţei pe care o reprezentau pentru păşuni. în 1950. Schimbarea climatica poate fi indicate prin inregistrari geologice pe termen lung. efectele fiind mai puţin evidente. mecanism. Practic. Containerele asigură un adăpost temporar.

Toate sectoarele economice. efectele lor asupra vietii cotidiene pot deveni extrem de grave. mai ales prin cresterea temperaturii medii globale cu 0.Procesul de evaluare consta in a gasi ce anume poate sa mearga prost. Mai putine nopti racoroase. energia. Majoritatea comunitatii stiintifice a lumii este de acord ca pot fi deja observate schimbari climatice determinate de activitatile antropice ce produc emisii de GHG (gazele cu efect de sera prevazute de Protocolul de la Kyoto sunt: CO2. Ca rezultat al schimbarii climatice.6 +/. tot mai multe specii vor disparea.Schimbarile climatice sunt cauzate in mod direct sau indirect de activitatile umane care determina schimbarea compozitiei atmosferei globale si care se adauga la variabilitatea naturala a climei observate pe o perioada de timp comparabila. HFC-uri. Efectele sunt vizibile. Schimbari climatice. de asemenea. Uragane de o mai lunga durata si de o intensitate mai ridicata. Ierni mai scurte. care este probabilitatea pentru acest lucru si cat de grave sunt consecintele in aces caz.0. Bolile tropicale vor fi mai numeroase. Tendinta de incalzire continua.2 grade C de la momentul cand a inceput sa fie monitorizata (anul 1860). Australia se va desertifica. Futuni puternice in Marea Nordului si sudul Oceanului Planetar. ducand la inundatii si secete. Se considera ca schimbarile climatice vor determina o continuare a cresterii nivelului marii care va pune in pericol zonele de coasta de pe glob prin eroziune si inundatii. Mai mult. Nivelul marii va incepe sa creasca Calota glaciara va incepe sa se topeasca rapid (James Hanson). datorita schimbarii conditiilor meteorologice. cotribuie la schimbarile climatice prin faptul ca toate utilizeaza tehnologii care schimba compozitia atmosferica prin emisia de gaze cu effect de sera care depasesc limitele admise si care provoaca efectul de sera. Dioxidul de carbon va accidula Oceanul Planetar. agricultura si turismul. Evaluarea riscurilor ecoloigice In evaluarea unui risc ar trebui sa existe o corelatie intre riscul perceput si riscul evaluat. pot aparea modificari ale ecosistemelor locale. 64. Ele vor determina. N2O. Mai putine rezerve de ape in numeroase regiuni ale Pamantului. Alti indicatori care evidentiaza schimbarile climatice sunt topirea accelerata a ghetarilor in timpul verii si o crestere cu 10-20 cm a nivelului marii in secolul al XX-lea. 65. CH4. Mai putine ploi in numeroase regiuni ale Globului. Mai multe "valuri" de caldura. Rezervele de hrana se vor diminua. si chiar ciclurile globale ale apei pot fi tulburate. PFC-uri si SF6). intensificarea frecventei aparitiei evenimentelor meteorologice extreme si modificarea modelelor precipitatiilor la scara globala. Informatiile se combinba intr-o estimare a riscului conform relatiei R=P*G Unde: R=riscul aparitiei unui eveniment neprevazut P=probabilitatea G=gravitatea pericolului Riscul poate fi depasit daca profitul depaseste daunele R=P*(D-B) R=riscul P=probabilitatea D=efecte daunatoare B=efecte profitabile Un mod normal de evaluare a riscului este acela de a lua principalele trasaturi(probabilitatea si gravitatea) si de a le reprezenta grafic Estimarile pot avea rezultate diferite in functie de profesie sex si tipul locului de munca . Industria. • • • • • • • • • • • • • • • • • • 43 . Uraganele vor creste in intensitate ( Alfred Russel Wallace in 1900 ). Mai putina zapada.consecinte Desi aceste fenomene pot parea nesemnificative la prima vedere. Conditii meteo mai greu de prezis.

Atentia publicului ramane rareori concentrata pe o anumita problema chiar daca aceasta este una permanenta sau de importanta cruciala. Identificarea si analiza riscului pentru accindente majore Procesul de evaluare a riscului este unul probabilistic. care permite alocarea optima a resurselor pentru control si gestionari 44 .-Metodile diagramelor logice -analiza arborelui de eroare -analiza arborelui de evenimente -analiza cauzei efect -analiza erorii umane Obiectivele principale ale identificarii sunt: -cuantificarea si evaluare riscului -posibilitatea de prevenire si anticipare a modului de producere a acshidentelor si de transformare a lor in acshidente majore -ordonarea dupa prioritati a riscurilor. Tehnicile de indentificare se impart in 3 categorii: Cat1-Metode comparative -metoda listei de verificare a procesului -metoda reviziei de siguranta -metoda rangului relativ -analiza preliminare ale riscului Cat2-Metode fundamentale -studiul de risc al functionarii(HAZOP) -analiza WHAT IF -modul de defectare si analiza efectului (FMEA) Cat3. 66.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful