Sunteți pe pagina 1din 325

MARKETINGUL ÎN SLUJBA PATRIMONIULUI CULTURAL

ALEXANDRA ZBUCHEA

MARKETINGUL ÎN SLUJBA PATRIMONIULUI CULTURAL

Editura Universitară Bucureşti, 2008

CUPRINS

 

Prefaţă

7

1.

Valorificarea patrimoniului cultural naţional

Importanţa economică a patrimoniului cultural

16

Patrimoniul cultural tangibil şi problemele legate de administrarea sa

23

Peisajul cultural: concept interactiv de gestionare a patrimoniului

47

Serviciile de patrimoniu cultural: nucleu al politicii de marketing

52

2. Importanţa politicii de marketing privind valorificarea patrimoniului cultural naţional şi dezvoltarea culturală a societăţii Rolul marketingului în valorificarea şi dezvoltarea patrimoniu cultural

61

Piaţa serviciilor de patrimoniu cultural

74

Politica de marketing: garanţie a prezervării, a valorificării corespunzătoare şi a dezvoltării patrimoniului cultural

98

Cunoaşterea comportamentul consumatorului: premisă a dezvoltării unor politici de marketing adecvate

109

3. Strategii de marketing pentru muzee Coordonate privind administrarea muzeelor

137

Strategii de dezvoltare a ofertei muzeale

153

Distribuţia produsului specific muzeelor

170

Dezvoltarea ofertei suplimentare şi importanţa acesteia

183

Strategiile de finanţare a activităţii muzeului

196

Promovarea colecţiilor şi a muzeului

211

4. Strategii de marketing pentru arhivele culturale Administrarea arhivelor: cadrul legislativ

233

Abordări de marketing privind gestionarea arhivelor culturale

235

Provocări privind dezvoltarea produsului patrimonial specific

257

Politica de distribuţie a produsului cultural oferit de arhive

267

Politica de preţ şi rolul său în realizarea obiectivelor strategice ale arhivelor culturale

274

Promovarea: „Cenuşăreasa” strategiei de marketing în cazul arhivelor

281

Consideraţii finale

297

Bibliografie

303

 

Index

319

PREFAŢĂ

În ultimii ani, în mass media, în instituţiile publice, la diverse forumuri interne şi la cele cu participare internaţională se analizează diverse concepte precum: sponsorizare în cultură, brand de ţară, valorificarea patrimoniului cultural, turism cultural, responsabilitate socială a companiilor etc. Această orientare a autorităţilor publice, a lumii afacerilor, precum şi a societăţii în general

– în strânsă corelaţie cu mass media -, se datorează creşterii importanţei factorilor

socio-culturali ca pârghii şi componente principale ale dezvoltării socio-economice durabile. Această schimbare, care prefigurează şi o reevaluare a importanţei economice, nu numai culturale, a patrimoniului cultural naţional, impune îndreptarea atenţiei către domenii până acum neabordate sau prea puţin avute în vedere, precum marketingul cultural sau managementul organizaţiilor din sectorul cultural. În acest context, este imperativă construirea şi sedimentarea unei teorii coerente, adecvate şi progresiste în sfera managementului şi marketingului cultural, creându-se astfel premisele ca practica la nivelul guvernului, al autorităţilor publice

locale sau al organizaţiilor implicate în cultură să corespundă exigenţelor culturii, a celor care administrează diversele componente ale culturii, a celor interesaţi în diverse domenii culturale, a patrimoniului cultural, a diverselor comunităţi şi al societăţii în ansamblu. Mai mult, experienţa altor state arată că o bună administrare

a culturii şi a organizaţiilor implicate în administrarea culturii poate deveni un

factor de dezvoltare economică locală. În acest context, un rol primordial revine administratorilor patrimoniului cultural tangibil. Patrimoniul cultural, componentă importantă a culturii, este o consecinţă directă a evoluţiilor socio-culturale şi chiar politico-economice. Prin urmare, patrimoniul cultural asociat unei comunităţi, respectiv unei entităţi etnice, culturale sau chiar teritoriale, are o specificitate bine conturată. În mod sintetic, acest patrimoniu cultural este definit ca moştenire culturală. El este format dintr-o multitudine de componente, unele de tip imaterial, altele materiale, tangibile. Acestea din urmă sunt în principal monumentele şi vestigiile arheologice şi de arhitectură realizate de-a lungul timpului, diverse bunuri cu valoare culturală, precum şi bunuri cu valoare ştiinţifică sau tehnică deosebită. Unele dintre componentele patrimoniului cultural sunt proprietate publică, fiind administrate în beneficiul societăţii sau al unei comunităţi anume de către diverse instituţii publice, altele sunt în proprietate privată.

Patrimoniul cultural tangibil are o importanţă deosebită pentru comunitatea umană căreia i se asociază, precum şi pentru societate în ansamblu. El este parte componentă a culturii locale sau chiar naţionale, dar şi simbol al valorilor culturale create de respectiva comunitate, este rezultat al istoriei sale. Pentru membrii comunităţii patrimoniul cultural tangibil este un liant, un factor de coeziune şi un motiv de mândrie. În plus, el poate fi un îndrumător, un educator cu privire la istoria şi valorile culturale ale comunităţii. Pentru a-şi îndeplini această menire,

patrimoniul cultural trebuie amenajat şi valorificat corespunzător. De asemenea, este un mijloc de promovare a valorilor şi realizărilor locale, a imaginii comunităţii respective în exterior. În acelaşi timp patrimoniul cultural are şi valoare economică. El se poate constitui într-un obiectiv turistic important. Elementele patrimoniale cu valoare deosebită atrag turişti din toată lumea. Chiar şi în cazul în care valoarea sa culturală are numai semnificaţie locală sau regională, el poate fi valorificat şi promovat în aşa fel încât să crească atractivitatea turistică a zonei, aducând venituri suplimentare populaţiei, contribuind la crearea de locuri de muncă, stimulând diverse ramuri economice legate funcţional de activitatea de turism. Acest lucru se poate realiza în mod optim numai dacă administrarea patrimoniului se face conform unor principii, reguli şi politici de management şi marketing strategic.

Importanţa marketingului cultural

Datorită importanţei sale socio-culturale deosebite, dar şi a celei politico- economice, patrimoniul cultural naţional – atât cel intangibil, dar în special cel tangibil – trebuie să fie cunoscut şi promovat în mod special, atât în rândul diverselor categorii de români, cât şi în rândul străinilor (i.e. turişti aflaţi în România, expaţi, membrii ai corpului diplomatic în misiune în ţară, diverse organisme europene şi internaţionale). Pentru a se realiza acest lucru în mod eficient, este necesar să se îndeplinească mai multe condiţii: studierea şi înţelegerea patrimoniului cultural deţinut, conservarea şi protejarea corespunzătoare a elementelor componente, dezvoltarea continuă a patrimoniului prin încorporarea de noi valori cu importanţă culturală deosebită, gestionarea patrimoniului, crearea unui sistem de valorificare adecvată, gestionarea publicului şi a celor interesaţi, cooperarea şi comunicarea cu diverse comunităţi culturale dar şi cu agenţi economici sau organizaţii publice sau private nonprofit interesate de dezvoltare culturală în sens larg. Toate aceste deziderate se pot realiza numai prin aplicarea unor principii, strategii şi tehnici moderne şi corespunzătoare de management şi marketing. Acest lucru trebuie să se realizeze atât la nivelul instituţiilor publice centrale care gestionează patrimoniul cultural naţional şi reprezentanţele acestora în teritoriu, cât şi la nivelul fiecărei organizaţii care este implicată în administrarea patrimoniului şi în diverse activităţi culturale care sunt în legătură cu patrimoniul cultural tangibil. Avantajele acestei abordări sunt multiple – pe lângă realizarea în condiţii optime a dezideratelor menţionate anterior. Astfel se va putea proiecta dar şi urmări efectiv o strategie eficientă, ţinându-se cont de resursele limitate disponibile şi multiplele elemente restrictive. De asemenea se va asigura mai buna pregătire a personalului, motivarea lor şi angajarea celor mai potrivite persoane pentru responsabilităţile diverse implicate în procesul de administrare şi valorificare a patrimoniului. Un alt factor extrem de important care impune aplicarea managementului strategic şi a politicilor de marketing în sfera patrimoniului este necesitatea mai bunei administrări economice, respectiv găsirea surselor financiare atât de importante. Alt beneficiu care se va obţine prin această abordare este creşterea importanţei

publicului-beneficiar al patrimoniului cultural, deci mai buna lui satisfacere în paralel cu gestionarea potrivită, respectiv prezervarea patrimoniului cultural. Corelaţia strânsă, oarecum paradoxală, între patrimoniul cultural şi economie este evidenţiată şi de faptul că în ţări foarte dezvoltate din punct de vedere

economic (precum Statele Unite, Regatul Unit, Germania, Franţa, mai nou în Suedia, Japonia şi Australia) gestionarea patrimoniului cultural este un model de eficienţă atât prin prisma unor indicatori economici, dar şi al rolului pe care acesta

îl are în educarea populaţiei şi dezvoltarea societăţii – respectiv creşterea coeziunii şi dezvoltarea unor comunităţi mai puternice. În statele mai sus menţionate, la

conducerea organizaţiilor care gestionează patrimoniul cultural sunt în principal persoane cu competenţe manageriale, strategiile pe care le adoptă sunt construite pe fundamente pragmatice, economice, activitatea de marketing este foarte dezvoltată

şi diversificată ca obiective, mod de abordare, strategii, mijloace şi public-ţintă. Un exemplu vizibil al succesului este dat de atracţia cu totul deosebită pe care o reprezintă muzeele din statele respective, precum şi modul deosebit de valorificare

a componentelor imobile (monumente istorice şi de arhitectură) ale patrimoniului

cultural. Aceste succese nu se bazează, de multe ori, pe valoarea intrinsecă a patrimoniului deţinut ci pe modul de valorificare a acestuia, modul de promovare, pe rolul care i se acordă în cadrul unei anumite comunităţi. Deci se datorează unei viziuni de marketing realiste şi adecvate condiţiilor date. S-a ajuns la performanţe deosebite, atât prin prismă economică cât şi a eficienţei educaţionale şi culturale, datorită acumulării de experienţă practică care a stat la baza construirii unor modele teoretice de gestionare. În special în Statele Unite, urmate îndeaproape de Regatul Unit, practicile care ţin de o abordare de marketing a activităţii organizaţiilor culturale, inclusiv a muzeelor, au luat un avânt deosebit imediat după al doilea război mondial, deşi anumite elemente existau cu mult înainte. De exemplu, muzeele sunt privite ca loc al divertismentului din anii 1960, dar studii ale vizitatorilor se fac încă înainte de prima conflagraţie mondială. În România administrarea patrimoniului cultural este extrem de deficitară, putându-se menţiona numai câteva succese punctuale, şi acelea perfectibile în multe aspecte. Se afirmă că principala problemă cu care se confruntă administratorii patrimoniului este lipsa fondurilor necesare, atât pentru prezervarea corespunzătoare, cât şi pentru valorificare pe scară largă. Este adevărat că finanţarea este deficitară, dar cu această problemă se confruntă orice organizaţie culturală, inclusiv din ţări mai dezvoltate din punct de vedere economic. Un management puternic, cu ajutorul unei strategii de marketing adecvate, poate depăşi această problemă. Un alt element care nu stimulează deloc administrarea corespunzătoare a patrimoniului – la nivelul potenţialului acestuia – sau chiar contribuie la frânarea procesului de valorificare este legislaţia insuficient dezvoltată. La aceasta se adaugă atitudinea şi activitatea administraţiei publice, insuficient şi prost implicate în acest domeniu. Atât pe plan naţional, cât şi local se observă lipsa unei strategii

ferme aplicate în sfera culturii în general, a patrimoniului cultural naţional, în particular. Numeroase aspecte negative se constată şi la nivelul fiecărei organizaţii care administrează patrimoniul cultural. De exemplu, majoritatea muzeelor, cele mai numeroase şi vizibile organizaţii care gestionează patrimoniul cultural tangibil, care au şi cel mai mare potenţial în valorificarea lui adecvată, sunt spaţii prăfuite la propriu şi la figurat, încremenite într-o viziune muzeologică veche de un secol, care nu au contact nici cu vizitatorii, nici cu comunităţile aflate în vecinătatea lor. Angajaţii acestor instituţii se consideră fie numai cercetători – în cazul în care muzeul respectiv este ceva mai mare şi poate desfăşura şi activitate ştiinţifică - , fie păzitori ai unor bunuri a căror semnificaţie reală şi potenţial cultural nici ei nu le cunosc foarte bine. Numai din menţionarea acestor câteva probleme se poate constata că o soluţie necesară este schimbarea nu numai a oamenilor aflaţi la conducerea acestor organizaţii, dar şi modificarea radicală – impunerea de sus în jos dacă este cazul – a mentalităţii şi a modului de abordare a activităţii. Este obligatorie introducerea unei atitudini bazată pe principiile de marketing, respectiv adoptarea unor politici de marketing adecvate fiecărei organizaţii în parte. Ţinându-se cont de lipsa de experienţă în acest domeniu a celor care lucrează în cadrul organizaţiilor care administrează patrimoniul cultural naţional, precum şi lipsa cvasi-universală de contacte cu practicieni de succes din alte ţări, este necesară şi o aducere la zi a teoriilor în acest domeniu. Prin urmare credem că înţelegerea şi dezvoltarea bazei teoretice în sfera managementului şi marketingului patrimoniului cultural, a culturii în general, trebuie să fie prioritare. Pentru aceasta trebuie aprofundată literatura ştiinţifică din străinătate, dar şi cea autohtonă, care reprezintă de cele mai multe ori fie o analiză a problemelor din acest domeniu, fie exemplificarea unor cazuri de succes, respectiv o particularizare încurajatoare a unor practici internaţionale.

Metodologia lucrării

Ţinându-se cont atât de practica, cât şi de teoria în domeniul abordat de această lucrare, ea este structurată astfel încât să cuprindă mai multe subiecte, aflate în legătură funcţională: patrimoniul cultural naţional şi valoarea sa socio- culturală şi economică, gestionarea patrimoniului cultural naţional la nivelul organizaţiilor care îl au în evidenţă nemijlocită, politici de marketing în cadrul principalelor tipuri de instituţii care gestionează patrimoniul cultural naţional tangibil: muzee şi arhive. Această problematică este justificată de multitudinea obiectivelor urmărite prin prezentul studiu. Analiza patrimoniului cultural este foarte importantă pentru înţelegerea fenomenului abordat de către prezenta lucrare. Patrimoniul cultural material este un concept complex, materia primă a politicilor de marketing care fac subiectul lucrării. Prin urmare el trebuie cunoscut din diferite puncte de vedere: componente, importanţă, starea actuală, probleme cu care se confruntă, factori de influenţă şi perspective.

Fundamentare teoretică în România a unor concepte foarte importante pentru administrarea optimă a patrimoniului cultural naţional este o condiţie necesară pentru îmbunătăţirea practicilor în acest domeniu. De numai câţiva ani cercetarea de specialitate din România abordează teme foarte importante precum marketingul serviciilor, marketing şi management cultural. Analiza activităţii de marketing a instituţiilor culturale din România este un prim pas pentru îmbunătăţirea situaţiei şi a performanţelor acestora, în beneficiul respectivelor organizaţii, al patrimoniului cultural gestionat şi al reprezentanţilor unor comunităţi culturale sau chiar al societăţii în ansamblu. Chiar dacă nu există o preocupare consecventă în ceea ce priveşte marketingul în marea majoritate a organizaţiilor culturale din România, unele dintre ele realizează acţiuni specifice marketingului ca urmare a experienţei acumulate în timp sau a presiunii generate de mediul extern. Aceste activităţi sunt însă insuficient conturate şi dezvoltate, ducând la rezultate sub posibilităţi şi la cheltuirea nejustificată sau ineficientă a unor resurse. Trasarea unor politici culturale şi strategii prin care patrimoniul cultural naţional să fie corespunzător conservat, dezvoltat, administrat şi valorificat la potenţialul său real este unul dintre cele mai importante obiective. Strategiile propuse se bazează pe fundamentarea teoretică cuprinsă în această lucrare. Politicile şi strategiile propuse au ca beneficiari principali atât patrimoniul cultural cât şi societatea (sau diverse comunităţi locale), dar contribuie şi la dezvoltare individuală a utilizatorilor serviciilor culturale analizate. Oferirea unor instrumente de lucru pentru cei implicaţi în prezervarea, dezvoltarea şi valorificarea patrimoniului cultural naţional este importantă pentru facilitarea activităţii şi crearea premiselor pentru o mai mare eficienţă în acest domeniu. În paralel se urmăreşte propunerea unor modele oferite de activitatea specifică din România, pentru a se înţelege mai bine fenomenele analizate şi practicile propuse. La baza lucrării stă sistematizarea teoriei şi practicii româneşti şi internaţionale cu privire la gestionarea patrimoniului cultural. Lucrarea fundamentează pentru prima dată în România teoriile cu privire la activitatea de marketing în sfera patrimoniului cultural în cadrul fiecărui tip de organizaţie care-l gestionează nemijlocit, punându-se accentul pe instituţiile de tip muzeu şi arhivă. Teoriile şi practica internaţională, mult mai avansate decât în România, sunt reinterpretate în funcţie de condiţiile specifice din ţară, de situaţia patrimoniului cultural naţional. Ipotezele principale ale cercetării au ghidat modul în care aceasta a fost structurată şi perspectiva de abordare a tematicii. Astfel s-a pornit de la premisa că organizaţiile care administrează patrimoniul cultural naţional – fie la nivelul administraţiei publice centrale şi locale, fie organizaţiile specifice – nu conştientizează suficient necesitatea schimbării modului de abordare a patrimoniului cultural în sensul adoptării unei viziuni de marketing strategic şi a tehnicilor managementului modern. O altă ipoteză de lucru a fost necunoaşterea în România a teoriei şi practicii internaţionale, şi chiar şi a activităţii organizaţiilor

similare din alte regiuni. A treia ipoteză a fost legată de posibilitatea recuperării handicapului din ţară, inclusiv din Bucureşti, în privinţa practicilor de gestionare corespunzătoare a patrimoniului cultural prin oferirea unor instrumente care să ghideze şi să faciliteze activitatea personalului organizaţiilor de profil. O altă premisă a cercetării a fost lipsa de fundamentare teoretică în ceea ce priveşte administrarea patrimoniului cultural, pentru toate tipurile de organizaţii implicate în acest proces, începând cu ministerul de resort şi terminând cu punctele muzeale din mediul sătesc.

În special ţinându-se cont de această ultimă ipoteză, lucrarea urmăreşte

recuperarea a cât mai mult din literatura de specialitate, vizează stabilirea unui cadru teoretic coerent, corespunzător fenomenelor socio-culturale şi economice din România, util pentru toate organizaţiile implicate în administrarea patrimoniului cultural tangibil. Din această cauză lucrarea s-a axat pe mai multe direcţii, nelimitându-se la principala organizaţie care administrează patrimoniul cultural tangibil – muzeul – aşa cum intenţionam iniţial. Menţionăm că abordarea lucrării este dictată şi de stabilirea ca „beneficiari” principali ai acesteia a personalului organizaţiilor care gestionează patrimoniul cultural naţional, care nu au în multe cazuri cunoştinţe de management şi marketing, precum şi a specialiştilor de marketing interesaţi de evoluţia şi aplicabilitatea teoriilor clasice ale marketingului în domeniul culturii.

O primă direcţie de analiză a fost în domeniul patrimoniului cultural naţional. S-a pornit de la premisa că este obligatoriu să fie cunoscută şi înţeleasă „materia primă” a lucrării. Astfel se creează condiţiile necesare pentru o administrare corespunzătoare a patrimoniului care să satisfacă şi exigenţele societăţii. În acest context s-a urmărit şi definirea şi analiza serviciilor culturale bazate pe patrimoniul cultural tangibil.

A doua direcţie abordată este analiza rolului politicilor de marketing în

administrarea patrimoniului cultural naţional. Este tratată această problematică atât din punct de vedere conceptual, prin raportare la marketingul serviciilor dar şi la marketingul nelucrativ, cât şi din punct de vedere practic prin raportare la situaţia de pe piaţa de profil din România. În cadrul acestei direcţii s-a acordat o atenţie deosebită posibilităţii cunoaşterii consumatorului de servicii de patrimoniu cultural, pentru a se putea fundamenta corect politicile de marketing din acest domeniu. Având o fundamentare teoretică generală şi cunoscându-se „materia primă” a acestui studiu, lucrarea abordează apoi în mod distinct principalele direcţii de aplicabilitate la nivelul organizaţiilor care gestionează nemijlocit patrimoniul:

muzee şi organizaţii similare, instituţii de tip arhivă. În fiecare caz în parte s-a urmărit o dublă analiză: fundamentarea teoretică pentru cazul românesc şi prezentarea unor studii de caz care să evidenţieze, pe de o parte, modele de urmat şi, pe de altă parte, probleme generale cu care se confruntă organizaţiile de profil din ţară.

Ca instrumente de lucru s-a apelat masiv la studierea literaturii de specialitate

în domeniile patrimoniului cultural, managementului strategic, marketingului general, marketingului serviciilor, administrarea muzeelor şi arhivelor. Aşa cum

am menţionat au fost analizate şi mai multe studii de caz: Muzeul Ţăranului Român, Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, Muzeul Orăşenesc Sebeş, Arhivele Naţionale. De asemenea au fost realizate mai multe studii de marketing: anchete pe bază de chestionar şi un focus-grupuri pentru înţelegerea şi testarea unor aspecte şi ipoteze care să ducă la mai buna înţelegere a situaţiei şi la fundamentarea unor propuneri concrete. Lucrarea îşi propune să fie utilă pentru personalul implicat în administrarea patrimoniului cultural tangibil, şi astfel acestora li se oferă instrumente de lucru. Astfel se stabilesc, de exemplu, standarde privind activitatea în muzee şi arhive, se oferă kituri pentru facilitarea activităţii în domeniul marketingului. Această publicaţie se bazează pe lucrarea de doctorat realizată sub coordonarea d-lui profesor dr. Valerică Olteanu, decan al Facultăţii de Marketing din cadrul Academiei de Studii Economice. Îi mulţumim acestuia pentru ajutorul şi îngăduinţa dumnealui, pentru sugestiile, comentariile şi călăuzirea sa, fără de care lucrarea de doctorat ar fi avut o altă formă. De asemenea, mulţumim în mod special pentru sprijinul şi ajutorul acordat unor persoane implicate direct în administrarea patrimoniului cultural naţional la diverse niveluri: dl. Ioan Opriş, fost secretar de stat – Ministerul Culturii şi Cultelor, d-na Irina Oberlander-Târnoveanu, director adjunct – Institutul de Memorie Culturală, dl. Marcel Ciucă, fost director – Arhivele Naţionale ale României, d-na. Diana Joiţa, consilier Informare şi Relaţii Publice – Arhivele Naţionale ale României, d-na. Aurora Stănescu, şef Secţie Marketing, Relaţii Publice şi Pedagogie Muzeală – Muzeul Naţional de Istorie Naturală “Grigore Antipa”, d-na. Angelica Iacob, şef Birou Educaţie – Muzeul Naţional de Artă al României, dl. Cristion, responsabil programe publice – Muzeul Ţăranului Român şi dl. Radu Tutoianu – Muzeul Orăşenesc Sebeş.

1. VALORIFICAREA PATRIMONIULUI CULTURAL NAŢIONAL

Conceptul de cultură este unul dintre cele mai uzitate şi totodată greu de definit. Cultura este un produs al activităţilor fizice şi mai ales mentale ale unei persoane sau comunităţi. Acest produs este investit cu o semnificaţie şi o valoare deosebită – în primul rând spirituală – de către societate în ansamblu sau de către o anumită comunitate. Diferitele componente ale culturii dau identitate respectivului grup, putându-i determina un anumit comportament sau mod de gândire. Cultura se poate defini în modalităţi diverse (Moldoveanu & Franck, 2000:

10-11): activitate creatoare de valori spirituale, organizate într-un sistem de obiceiuri şi tradiţii; proces de socializare parcurs de către o persoană, prin care acesta intră în contact şi se integrează într-o anumită comunitate; stare de spirit determinată de experienţă şi educaţie, influenţată de ideile, sentimentele, personalitatea şi caracterul unei persoane; valoare spirituală legată de esenţa bunurilor aflate în „proprietatea” unei comunităţi; sistem de activităţi creatoare, de ordin spiritual, propriu unei comunităţi şi sistem de bunuri culturale care formează stilul unei epoci pe un anumit teritoriu; totalitatea cunoştinţelor, atitudinilor şi modelelor de comportament pe care le au în comun şi le transmit membrii unei comunităţi, împreună cu regulile pe care instituţiile sociale le alcătuiesc la un moment dat. Dicţionarul explicativ al limbii române, sintetizând numeroasele sfere de cuprindere, înregistrează două accepţiuni. Dintre acestea reţinem ca definire a culturii: totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire în procesul practicii social-istorice, precum şi a instituţiilor necesare pentru crearea şi comunicarea acestor valori (DEX, 1995: 217). Greutatea definirii şi a înţelegerii termenului, respectiv a fenomenului cultural este dată şi de eterogenitatea conţinutului. Componentele culturii, care fiecare în parte conţine mai multe produse culturale, se grupează astfel: patrimoniu cultural, literatură, muzică şi arte interpretative, arte vizuale, mijloace audio- vizuale. Fiecare element în parte poate îmbrăca mai multe forme sub care se prezintă şi este consumat de către public. Astfel patrimoniul cultural este gestionat de către monumente, muzee, galerii de artă şi antichităţi şi arhive. Literatura poate fi accesibilă prin intermediul bibliotecilor, al variatelor publicaţii locale şi al editurilor, precum şi librării şi distribuitori de carte. Muzica şi artele interpretative sunt găzduite şi interpretate de către teatre, trupe de dans, formaţii muzicale diverse. Creaţiile de artă vizuală sunt făcute publice în expoziţii de fotografie, expoziţii de pictură şi grafică, expoziţii de sculptură, galerii de artă şi muzee. Mijloacele audio-vizuale au, comparativ, o istorie mai scurtă dar pot fi produse şi mediatizate în modalităţi diverse, precum staţii de radio, posturi de televiziune, cinematografie şi săli de cinema, producţie audio-video. Internetul este un mijloc tot mai utilizat şi apreciat de transmitere a creaţiilor şi valorilor culturale din cele mai diverse.

Patrimoniul cultural este o componentă importantă a culturii. Semnificaţia acestui concept este de asemenea, foarte largă. Cea mai cuprinzătoare şi scurtă definiţie este cuprinsă în dicţionarul explicativ al limbii române: „moştenire culturală” (DEX, 1995: 661). Conform acestei definiţii practic orice valoare, materială şi / sau imaterială, moştenită de la înaintaşi poate face parte din patrimoniul cultural naţional. Patrimoniul cultural naţional se divizează în patrimoniu cultural naţional mobil şi patrimoniu cultural naţional imobil. Acesta din urmă este dat de totalitatea monumentelor şi vestigiilor arheologice şi de arhitectură realizate de înaintaşi. Acestea sunt de mari dimensiuni, păstrate in situ şi care în condiţii normale nu pot fi deplasate. Sfera mobilă a patrimoniului este mult mai cuprinzătoare, incluzând orice bun de valoare deosebită moştenit, care poate fi transferat fizic dintr-un loc în altul.

Pentru a înlătura ambiguităţile legate de sfera de cuprindere a patrimoniului cultural naţional mobil, legea patrimoniului specifică în mod expres componentele acestuia. Conform acestei legi, patrimoniul cultural naţional mobil este alcătuit din bunuri cu valoare deosebită sau excepţională, istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluţiei mediului natural şi ale relaţiilor omului cu acesta, ale potenţialului creator uman şi ale contribuţiei româneşti la civilizaţia universală (L 182 / 2001, art. 1.2). Bunurile componente ale patrimoniului cultural naţional pot fi proprietate publică sau privată. În prezent legislaţia României garantează şi acest din urmă drept. În ceea ce priveşte elementele patrimoniale proprietate publică (şi în unele cazuri, temporar, şi cele aflate în posesia unor particulari – persoane fizice sau juridice) ele se găsesc adunate în colecţii şi fonduri care aparţin şi sunt administrate de trei mari categorii de organizaţii: muzee, arhive, galerii de artă şi antichităţi.

Importanţa economică a patrimoniului cultural

Cultura are în general o mare importanţă pentru orice stat. Această importanţă este atât de natură spirituală, cât şi materială, cultura constituindu-se într-un sector economic distinct. Pentru a fi productiv şi creativ din toate punctele de vedere, libertatea de mişcare şi de exprimare a celor implicaţi, precum şi a concurenţei trebuie să fie garantate şi asigurate de statul în cauză. Trebuie totuşi avute în vedere produsele şi serviciile aparte oferite de acest sector. Piaţa culturală nu se poate supune în totalitate regulilor liberei concurenţe, anumite aspecte / produse / artişti trebuie protejaţi şi / sau încurajaţi. Diversitatea ofertei se poate restrânge uneori datorită concurenţei şi a anumitor aspecte legate de public. Societatea şi chiar statul trebuie să prevină astfel de situaţii pentru a nu sărăci orizontul cultural. Diversitatea culturală ar trebui susţinută atât prin ajutor

public, cât şi prin iniţiativă privată. Administraţia publică nu dispune de resurse suficiente pentru susţinerea financiară a culturii şi a artiştilor sau a diferitelor categorii profesionale implicate, având de satisfăcut în primul rând necesităţi economice. Dar statul este răspunzător moral, este dator să înfiinţeze şi să supravegheze cadrul organizatoric şi legislativ care să asigure dezvoltarea culturală precum şi prezervarea şi transmiterea valorilor deja create de o comunitate. Politicile naţionale precum şi tratatele internaţionale, la care şi România este parte, promovează diversitatea şi dezvoltarea culturală. În cazul ţării noastre, finanţarea preponderentă vine (încă) de la bugetul statului. Cu toate că există o lege a sponsorizării, iniţiativele şi susţinerile private sunt încă reduse, atât ca număr, cât şi valoric. Această situaţie, precum şi vechile mentalităţi şi structuri de organizare a instituţiilor culturale încep să se schimbe, mai accelerat din octombrie 2000 când a fost deschis pentru negocierea cu Uniunea Europeană capitolul „Cultură şi audiovizual”. În principal se urmăreşte alinierea la legislaţia şi practicile în domeniu ale Uniunii Europene, precum şi dezvoltarea durabilă a relaţiilor culturale între instituţii, profesionişti şi artişti din România şi ţări membre ale Uniunii. Uniunea Europeană a finanţat în România şi anterior programe culturale. În 1997 s-a derulat „Dimensiunea culturală a democraţiei” (www.eurocult.ro, 6 februarie 2001), cu un buget de 2 milioane Euro, menit să sprijine Ministerul Culturii şi Cultelor din România pentru dezvoltarea unei politici şi a unor strategii culturale coerente, eficiente şi progresiste, precum şi crearea unui nucleu de manageri în domeniul culturii, atât de necesari. De asemenea, proiectul a vizat crearea unor mecanisme menite să asigure durabilitatea proiectelor culturale publice şi / sau private. Prin acest program s-a constituit şi un fond pentru Dezvoltarea Artelor şi Societăţii Civile (Euroart) prin care s-au finanţat 31 de proiecte variate printre care: înfiinţarea primei instituţii private dedicate dansului contemporan românesc; programe pentru orbi, cum ar fi înfiinţarea unei biblioteci; plan pentru regenerarea oraşului Sulina; investigarea cererii şi ofertei în domeniul culturii; conservarea unui complex de mori de apă.

În anul 2006 s-a încheiat programul european de finanţare „Cultura 2000”

(www.cultura2000.ro; www.eurocult.ro). Datorită succesului programului, acesta a fost prelungit, derulându-se în prezent într-o formulă îmbunătăţită: Cultura 2007- 2013 (www.cultura2007.ro). Acesta are ca scop promovarea unui spaţiu cultural comun pentru popoarele europene. Proiectele finanţate pot fi anuale, multianuale, de traduceri sau de cooperare între ţări terţe. Ele privesc programe de cooperare între instituţii culturale, artişti, specialişti din 2 sau mai multe state europene. Au prioritate propunerile care asigură un mai mare impact asupra publicului. Majoritatea proiectelor finanţate sunt din domeniul artei interpretative: teatru, dans, muzică, operă, arte lirice, teatru de stradă, spectacole de circ.

O amplă analiză a participării româneşti în cadrul programului european

Cultura 2000 a fost realizată în cursul anului 2007 de către Punctul de Contact Cultural al României (Lujanschi, 2007). Studiul a urmărit evidenţierea contribuţiei româneşti în acest program, profilul participanţilor români, precum şi impactul proiectelor cu participare românească finanţate prin acest program. Eficienţa

procesului de solicitare a finanţării europene a fost destul de scăzută pentru organizaţiile româneşti – de cca. 12%. Organizaţii româneşti au fost lideri în 14 proiecte, din care 6 în sfera patrimoniului cultural şi 2 în domeniul laboratoarelor patrimoniului. Participarea a cel puţin unei organizaţii culturale din România s-a înregistrat în aproximativ 10% dintre proiecte. În ceea ce priveşte profilul organizaţiilor româneşti participante, majoritate dintre ele sunt ONGuri. Muzeele şi instituţiile de învăţământ înregistrează de asemenea, scoruri mai ridicate privind implicare. Mai mult de jumătate dintre cele 175 de organizaţii româneşti participante la Cultura 2000 au fost din Bucureşti. Principalele efecte ale participării în aceste proiecte ample europene s-au înregistrat la nivelul organizaţiilor participante: au acumulat experienţă, au beneficiat financiar şi de transfer de know-how, au putut iniţia parteneriate pe termen lung cu diverse organizaţii europene. De asemenea, publicul a beneficiat de pe urma unor programe culturale de calitate şi prin restaurarea unor componente ale patrimoniului cultural. Totuşi studiul a evidenţiat că impactul programului nu este foarte extins iar proiectele iniţiate nu au fost continuate după încheierea finanţării europene, dar nu a putut face o evaluare foarte clară. Studiul a mai evidenţiat că atât Ministerul Culturii şi Cultelor, cât şi administraţia locală au susţinut proiectele europene prin implicare directă. Patrimoniul cultural este deci văzut atât de către guvernul României, cât şi de Uniunea Europeană ca un factor important al calităţii vieţii. El poate fi însă şi o sursă de venit importantă. Numeroase ţări, pe diferite continente, obţin venituri cu precădere din activităţile turistice generate de patrimoniul cultural de care dispun. Numeroasele lucrări de consolidare, restaurare, prezervare, cercetare, amenajare şi / sau prezentare a patrimoniului cultural au diverse implicaţii economice. Astfel este necesară educarea unui număr însemnat de specialişti în domenii variate. Existenţa unui patrimoniu cultural important din punct de vedere calitativ şi / sau cantitativ generează numeroase investiţii, foarte diverse, şi duce la crearea unui mare număr de locuri de muncă, permanente sau temporare. Acest fenomen duce la creşterea încasărilor la bugetul local şi creşterea nivelului de trai al locuitorilor din regiunea respectivă. De asemenea, creşte atractivitatea zonei, deci şi numărul de turişti din ţara respectivă sau de turişti străini. Produsul cultural este materializarea ofertei instituţiilor care au în proprietate sau administrare patrimoniul cultural, este forma sub care publicul larg beneficiază de diferitele componente ale patrimoniului. Produsul oferit publicului spre achiziţie, vizionare sau cercetare de către instituţiile care gestionează patrimoniul cultural poate fi: un bun sau ansamblu de obiecte patrimoniale, un serviciu, un program, activităţi în slujba societăţii sau a unor grupuri particulare, volume de documente sau studii etc. În scopul atragerii clienţilor, produsul oferit trebuie să fie conform cu nevoile şi aşteptările publicului şi / sau ale comunităţii locale. Pentru a se asigura calitatea, deci satisfacerea clienţilor şi a vizitatorilor, produsele oferite trebuie să ţină cont în primul rând de particularităţile şi exigenţele patrimoniului cultural. De asemenea, pentru a proiecta un produs corespunzător de patrimoniu cultural, este necesară înţelegerea comportamentului publicului vizat, a

nevoilor, problemelor cu care acesta se confruntă, precum şi a dorinţelor sale care vor fi satisfăcute prin consumul de produse culturale. Produsul de patrimoniu cultural poate fi finanţat din surse interne sau externe, publice sau private. Finanţarea produselor culturale în general ar trebui să fie considerată o datorie etică şi socială pentru orice persoană fizică sau juridică. Statul trebuie să stimuleze acest fenomen, atât prin alocarea unor resurse financiare importante pentru acest sector, cât şi printr-o legislaţie favorizantă, cum ar fi o lege a sponsorizării adecvată. Sursele interne publice sunt în principal Ministerul Culturii şi Cultelor (prin Administraţia Fondului Cultural Naţional – www.afcn.ro), precum şi administraţia publică locală. Ele au un rol important fiind principalii finanţatori, cel puţin până în prezent. Sursele interne private sunt ONG-uri, diverşi agenţi economici locali sau naţionali, persoane fizice doritoare şi care au posibilitatea de a dona bani în scopul dezvoltării şi prezentării corespunzătoare a patrimoniului cultural ş.a. Sursele externe pot fi de asemenea, publice sau private. În prima categorie se încadrează diferite organisme internaţionale precum PHARE, Uniunea Europeană sau Banca Mondială. Sursele private externe sunt: organizaţii nonprofit internaţionale, corporaţii multinaţionale sau persoane private. Se constată implicarea tot mai importantă în susţinerea activităţilor culturale şi reabilitarea patrimoniului cultural material a firmelor transnaţionale şi a fundaţiilor. Mai slaba implicare a persoanelor fizice şi juridice româneşti nu este justificată, credem noi, prin lipsa de interes a acestora ci, în general, prin posibilităţile financiare mai reduse. O contribuţie la această situaţie are şi existenţa unui spirit civic relativ mai scăzut şi lipsa unor politici consecvente în această direcţie. În condiţiile în care fondurile publice sunt limitate, sursele private trebuie să se implice mult mai mult în finanţarea culturii. Din acest punct de vedere un rol important revine statului, care ar trebui să stimuleze mai mult fenomenul de sponsorizare a culturii. Principalele motive pentru care agenţii economici ar sponsoriza cultura sunt: asocierea imaginii companiei cu diverse ramuri artistice, notorietatea şi publicitatea, scutiri de taxe şi impozite. De asemenea, mai există şi situaţii în care patronul sau directorul unei societăţi comerciale este interesat personal în cultură, acest fapt putând determina sponsorizarea unor proiecte sau produse culturale, deşi avantajele firmei nu sunt atât de mari comparativ cu situaţia în care fondurile respective s-ar investi sau ar fi utilizate pentru sponsorizarea unui alt gen de proiect sau activitate. Finanţarea privată se poate materializa în sponsorizări, burse, proiecte de cercetare sau donaţii. Agenţii economici tind să acorde mai multe sponsorizări, pentru care solicită în schimb promovare pe anumite pieţe, în timp ce alte instituţii private acordă mai multe burse sau finanţează proiecte de cercetare. Donaţiile cele mai multe vin din partea unor persoane fizice care sunt interesate personal de anumite domenii ale culturii sau proiecte din această sferă. Patrimoniul cultural naţional poate deveni şi trebuie să se constituie într-un obiectiv turistic important atât datorită particularităţilor şi interesului intrinsec pe care îl prezintă, cât şi datorită creşterii continue a turismului în scopuri culturale,

legat de cunoaşterea trecutului propriu sau al altor culturi / civilizaţii. În multe situaţii călătoria turistică are ca motivaţie principală recreerea, însă turiştii pot să profite de sejurul într-o anumite regiune şi pentru a se instrui, a-şi satisface curiozităţi de ordin cultural (vizitarea unor vestigii istorice, muzee şi situri arheologice, participarea la diferite festivaluri şi manifestări culturale etc.). Această situaţie face ca patrimoniul cultural să fie o importantă resursă turistică, existenţa lui ducând la creşterea potenţialului turistic al unei zone. Motivaţiile turiştilor pentru această formă specifică de turism sunt multiple (Prentice 2001: 12-13): educarea personală sau a familiei; satisfacerea curiozităţii; căutarea ineditului; trăirea unor experienţe culturale; căutare de stimuli pentru experienţe intelectuale; dorinţa de a vedea o comunitate asemănătoare sau cea de a avea experienţe cu totul diferite faţă de viaţa de zi-cu-zi; interacţiune culturală; relaxare. Satisfacerea acestora se face prin apelarea la forme diverse de turism cultural. Majoritatea dintre acestea au ca resursă patrimoniul cultural naţional, precum şi programe care integrează şi componente ale patrimoniului material. Pentru a se constitui însă într-o atracţie majoră, patrimoniul cultural trebuie să fie amenajat corespunzător, atât din perspectiva dezvoltării durabile (a păstrării sale în bune condiţii, îmbogăţirii şi transmiterii generaţiilor următoare), cât şi din cea a turistului. Valorificarea patrimoniului cultural ca resursă turistică, amenajarea sa corespunzătoare implică responsabilitate culturală, ştiinţifică, morală şi respectarea eticii. Însemnătatea diferitelor elemente componente ale patrimoniului cultural ar putea creşte printr-o amenajare corespunzătoare. Patrimoniul cultural ca resursă turistică nu ar aduce beneficii numai agentului de turism sau populaţiei din apropiere, prin încasările care s-ar realiza sau diferitele amenajări logistice necesare, amenajări care ar putea fi folosite şi de localnici. De asemenea, beneficiile turiştilor nu s-ar limita numai la o îmbogăţire culturală şi spirituală. Patrimoniul bine gestionat şi prezentat publicului poate îndeplini diferite funcţii sociale importante: de educare, de cercetare, îmbogăţire social-culturală a comunităţii prin aflarea şi facerea cunoscută a istoriei acesteia, păstrarea, recondiţionarea şi dezvoltarea vestigiilor trecutului. Ideal ar fi ca aceste realizări de natură spirituală să se combine cu performanţe economice care să ducă, eventual, la autofinanţare. Pentru a fi o resursă turistică cu un impact important asupra unei game variate de turişti, patrimoniul trebuie amenajat corespunzător. Dezvoltarea societăţii de agrement, precum şi alţi factori de natura socială şi mentală, au dus la creşterea turismului cultural, la transformarea sa într-un fenomen de masă. Se consideră chiar că cea mai semnificativă creştere a înregistrat-o publicul monumentelor istorice (Choay, 1998:157). Atracţia acestora creşte prin amenajarea lor, atât în conformitate cu exigenţele publicului, dar şi cu cele ale specialiştilor în domeniu pentru a nu deteriora sau chiar distruge respectivul monument. Dacă se respectă aceste principii de bază, valoarea economică, culturală şi socială a respectivelor obiective va spori, iar în unele cazuri el va fi chiar salvat (Choay, 1998: 210).

Există încă controverse cu privire la amploare pe care ar trebui să o aibă lucrările de amenajare a elementelor patrimoniale, în special a vestigiilor istorice şi mai ales a celor arheologice. Luându-se în consideraţie că bunurile patrimoniale nu

pot fi înlocuite iar stricăciunile sunt ireparabile, unii specialişti consideră că ceea ce

a supravieţuit timpului nu trebuie modificat şi / sau expus prea mult publicului larg

pentru că astfel originalul se alterează, pierzându-şi din valoare şi semnificaţie. Alţi specialişti sunt însă partizani ai unei prezentări şi reconstituiri cât mai ample a valorilor păstrate de la înaintaşi.

Indiferent de viziunea cu privire la acest aspect, se consideră însă în unanimitate că este obligatorie existenţa unei legislaţii care să protejeze

patrimoniul cultural, iar restaurarea, conservarea şi prezentarea către public trebuie făcute cu maximă responsabilitate, “respectându-se substanţa veche şi documentele autentice” (Choay, 1998: 161; Carta de la Veneţia). Aceasta trebuie să surmonteze

o serie de piedici, cum ar fi existenţa / inexistenţa specialiştilor necesari, păstrarea

autenticităţii (Selwyn, 1996: 33-35), probleme legate de tehnologiile existente şi materialele disponibile, fără a lua în consideraţie şi resursele financiare importante care ar fi necesare chiar şi pentru lucrări de întreţinere curentă, de salvare urgentă sau numai de mică amploare. Valoarea patrimoniului cultural naţional nu rezidă, în cea mai mare parte, în cuantificarea financiară a bunurilor respective, ci în evaluarea financiară şi spiritual-culturală a unor elemente intangibile care îi determină utilitatea lui pentru societatea contemporană. De exemplu un obiect din aur realizat de strămoşii noştri acum 500 de ani nu este evaluat la preţul aurului în prezent la care să se adauge evaluarea muncii prestate pentru realizarea lui, ci se iau în primul rând în consideraţie o serie de elemente imateriale, cum ar fi unicitatea produsului, simbolurile culturale care îi pot fi ataşate, istoria sa şi a celor care l-au produs, prestigiul oferit comunităţii etc. Pentru a putea fi evaluat, fiecare element de patrimoniu trebuie, pe de o parte, restaurat şi conservat cu grijă pentru a nu se deteriora şi a-şi pierde astfel din valoare, dar şi, pe de altă parte, studiat din perspective diverse şi complementare pentru a se putea cunoaşte mai bine valenţele şi importanţa lui istorică, artistică, culturală şi spirituală.

Pentru ca patrimoniul cultural să fie conservat în condiţii optime, să fie prezentat corespunzător publicului larg, să poată fi studiat etc., trebuie să existe resurse umane adecvate ca pregătire, cunoştinţe şi abilităţi, precum şi adecvate numeric. Trebuie să activeze în permanenţă numeroşi specialişti care să se ocupe de diferite aspecte complementare ale patrimoniului. Aceşti specialişti trebuie să lucreze în şi să fie susţinuţi de organizaţii corespunzătoare şi de o legislaţie coerentă îndreptată spre interesul societăţii şi al patrimoniului. O parte dintre cei implicaţi în activităţi conexe patrimoniului cultural au studii de specialitate (cum sunt conservatorii sau arhiviştii), alţii au calificări generale (de exemplu electricienii sau programatorii). În sfera patrimoniului cultural, precum şi în instituţii legate de acesta, pot lucra numeroase persoane, diferite ca nivel de pregătire şi calificare. Principalele tipuri de poziţii şi meserii sunt (Clasificarea ocupaţiilor, 1995): membri ai executivului şi înalţi conducători ai administraţiei

publice (grupa 1110 din Clasificarea Ocupaţiilor din România); conducători şi alţi funcţionari superiori din organizaţiile profesionale, patronale, sindicale şi alte organizaţii similare (gr. 1142); preşedinţi, conducători şi alţi funcţionari superiori din organizaţiile umanitare şi alte organizaţii similare (gr. 1143); directori generali (gr.1211); conducători de compartimente cu activităţi sociale (gr.1229); conducători de servicii de personal, pregătirea personalului şi alte relaţii de muncă (1232); conducători în activitatea de vânzare şi marketing (gr. 1233); arhitecţi restaurări (gr.2141); profesori universitari, conferenţiari, lectori, asistenţi şi asimilaţi ocupaţi în învăţământul superior (gr.2310); specialişti cu funcţii administrative şi comerciale - cum ar fi administrator publicaţii, organizator protocol, organizator relaţii, prezentator expoziţii (gr.2419); arhivişti şi conservatori ai operelor de artă şi monumentelor istorice (gr. 2431); specialişti în ştiinţe economice, sociale şi umaniste – spre exemplu istoric, istoriograf, politolog, interpret etc. (gr.244); scriitori şi artişti creatori, interpreţi şi asimilaţi (gr.245); membri ai clerului (gr. 2460); cercetători, ingineri de cercetare şi asistenţi în domeniul lemnului şi materialelor oxidice sau în alte domenii legate de sfera de activitate a diferitelor muzee - cum ar fi istorie, politologie, lingvistică, biologie etc. (gr. 253, 254, 258); tehnicieni - de exemplu electricieni, desenatori tehnici (gr. 3112, 3113, 3118); asistenţi, analişti-programatori şi asimilaţi (gr. 3121); tehnicieni la echipamente optice şi electronice – exploatare-întreţinere (gr.313); agenţi comerciali (gr.3421); lucrători cu studii medii în gestiunea economică şi administrativă (gr.343); tehnicieni în domeniul creaţiei artistice (gr.347); secretare (gr.4115); olari, sticlari şi lucrători asimilaţi (gr.732); lucrători meseriaşi în executarea de produse artizanale din lemn, textile, piele şi alte materiale (gr. 733); lucrători poligrafi şi asimilaţi (gr.734); tâmplari şi lucrători asimilaţi (gr.7422); portari, paznici şi asimilaţi (gr.9152). Diversitatea posturilor care ar fi necesare într-o organizaţie culturală, de exemplu într-un muzeu, este încă şi mai mare şi nu este în întregime acoperită de codul clasificare ocupaţiilor, fiind necesară introducerea unora noi. Pentru a răspunde acestor posturi cu necesităţi variate, sistemul de învăţământ liceal şi superior oferă cursuri specializate foarte diverse. De asemenea, cei interesaţi pot participa la cursuri de specializare şi perfecţionare post-liceale şi post-universitare. Ministerul Culturii şi Cultelor, prin Centrul de Pregătire Profesională în Cultură (www.cppc.ro), îşi asumă un rol şi o responsabilitate foarte mari în ceea ce priveşte pregătirea resurselor umane specializate. Instituţiile universitare care pregătesc majoritatea specialiştilor atât de necesari sunt:

Facultatea de Arhivistică, Universitatea Bucureşti, Universitatea „Al. I. Cuza” - Iaşi, Universitatea „Babeş-Bolyai” - Cluj, Universitatea din Timişoara, SNSPA – Bucureşti. De asemenea, un rol tot mai important revine Academiei de Studii Economice, în general facultăţilor cu profil economic, deoarece pot pregăti personalul de conducere, care să gestioneze eficient patrimoniul cultural, sau personalul specializat pe promovare, atragere de fonduri etc. În acest context specialiştii în marketing pot avea o contribuţie majoră în aspecte importante, cum ar fi, printre altele, următoarele domenii: mai buna prezentare a patrimoniului

cultural către public, dezvoltarea unor programe şi proiecte de valorificare a patrimoniului şi educare a publicului de toate vârstele, atragerea vizitatorilor, cunoaşterea nevoilor comunităţii locale şi ale publicului, atragerea de fonduri pentru prezervarea corespunzătoare şi reabilitarea patrimoniului cultural naţional.

Patrimoniul cultural tangibil şi problemele legate de administrarea sa

Pentru a aduce beneficiile economice prezentate anterior, este obligatorie administrarea corespunzătoare a patrimoniului cultural naţional, atât a celui mobil, cât şi a celui imobil. Aceasta trebuie să fie atât o preocupare la nivel central, dar şi local. De asemenea, conducerea efectivă a organizaţiilor care gestionează patrimoniul cultural trebuie să fie foarte eficientă, să aplice metode moderne de management şi marketing strategic pentru protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural naţional. O primă premisă pentru valorificarea şi administrarea corespunzătoare a patrimoniului cultural este cunoaşterea foarte bună a elementelor componente, a stării lor a exigenţelor specifice impuse de conservarea şi prezervarea acestor elemente patrimoniale.

Patrimoniul cultural imobil de care beneficiază România este extrem de variat. Componentele acestuia sunt monumente istorice care au supravieţuit sub diferite forme timpului. Unele şi-au păstrat funcţia iniţială, altele s-au adaptat evoluţiilor din societate sau chiar şi-au schimbat radical utilitatea. Unele dintre ele şi-au păstrat aspectul iniţial, altele s-au extins şi transformat, uneori substanţial. Unele monumente istorice se regăsesc într-o stare bună de conservare, putând fi în continuare utilizate, altele sunt vestigii uneori extrem de degradate. Clasificarea componentelor patrimoniului cultural imobil este dificil de realizat. O tipologie care ţine cont de funcţia şi forma acestora împarte monumentele istorice în: a) monumente religioase; b) monumente de arhitectură; c) monumente de artă; d) monumente de creaţie populară; e) patrimoniul industrial; f) vestigii arheologice imobile a) Monumente religioase. Cele mai vechi şi bine păstrate monumente istorice din România sunt cele religioase, în special cele creştine. Ele se constituie şi într- una din principalele atracţii turistice ale oricărei regiuni din ţară, atât pentru turiştii români, cât şi pentru cei străini. Patrimoniul arhitectural creştin existent în România este prezentat pe internet de către Institutul de Memorie Culturală - cIMeC (www.cimec.ro), care actualizează periodic respectiva bază de date. Informaţiile furnizate pentru fiecare obiectiv inclus sunt: denumirea edificiului, localizare (adresă, localitate, judeţ), cultul creştin căreia îi aparţine, datare. De asemenea, în unele cazuri este afişată şi o fotografie. Lista completă a tuturor lăcaşelor de cult cuprinde peste 18.000 de intrări, în aug.2008, dar nu toate sunt monumente istorice şi de arhitectură. Conform bazei de date realizată de cIMeC, în

România cultele creştine deţin 4.735 lăcaşe de cult cu importanţa istorică şi arhitecturală. Dintre acestea 3.785 sunt ortodoxe, 5 de rit ortodox vechi, 65 construcţii sunt greco-catolice, 3 sunt mixte – ortodoxe şi greco-catolice, 218 biserici sunt romano-catolice, 56 sunt unitariane, 399 construcţii sunt reformate, 197 edificii sunt evanghelice de diverse tipuri şi 7 biserici sunt armeano- gregoriane. Menţionăm că în numai 7 ani situaţia s-a modificat datorită înregistrării unor noi monumente pe lista monumentelor precum şi datorită schimbării proprietăţii unor lăcaşe de schimb. Situaţia în 2001 înregistrată de aceiaşi bază de date era de 4.658 lăcaşe: ortodox - 3.803 edificii; ortodox-armenesc - 2 edificii; ortodox-rutean - 1 biserică; greco-catolic - 9 construcţii; catolic - 254 edificii; reformat - 301 edificii; evanghelic - 220 edificii; unitarian - 64 edificii; armeano- gregorian - 2 biserici; armeano-catolic - 2 biserici. Numeroase biserici şi mănăstiri au vechime şi valoare deosebită, ele fiind monumente de arhitectură unice. Acest fapt a făcut ca unele dintre ele să aibă statut

cu totul special, cum sunt mănăstirile din nordul Moldovei care au fost înscrise pe

lista UNESCO a patrimoniului mondial. De asemenea, de o valoare deosebită, atât din punct de vedere istoric şi arhitectural, dar şi spiritual şi religios sunt mănăstirile din nordul Olteniei (dintre acestea Mănăstirea Horezu este pe lista patrimoniului mondial UNESCO). Bisericile cu o însemnătate excepţională se regăsesc în numeroase locuri: bisericile ortodoxe de la Bălineşti, Hârlău, Pătrăuţi, Dealu, Densuş, Iaşi, Bucureşti, Probota, Leţcani, Curtea de Argeş, Rădăuţi, Siret, Târgovişte, Strehaia etc.; bisericile evanghelice din Drăuşeni, Sântă-Mărie-Orlea, Sebeş, Sibiu, Cluj, Sighişoara, Herina, Cisnădioara, Prejmer, Bartolomeu, Mediaş ş.a.; biserici romano-catolice în Alba Iulia, Cluj, Câmpulung Muscel, Bucureşti etc.; biserica fostă cisterciană din Cârţa.

Bisericile de lemn, de obicei de rit ortodox (1.257 lăcaşe din 1.275

înregistrate în baza de date cIMeC), sunt nu numai realizări arhitecturale deosebite

ci şi atracţii turistice apreciate. Majoritatea bisericilor de lemn se întâlnesc în

Maramureş şi nord-vestul Transilvaniei (Godea, 1996), dar şi în judeţele Mureş, Harghita sau Alba (Cristache-Panait, 1987). Principalele cauze care au generat construirea şi supravieţuirea acestor edificii sunt: situaţia economică, socială şi politică a locuitorilor români din zonele respective pe parcursul istoriei şi abundenţa materialului de construcţie. Majoritatea bisericilor de lemn, monumente istorice, care au supravieţuit trecerii timpului datează din secolul al XVIII-lea. Pe

lista monumentelor este inclusă şi biserica din satul Urseşti, construită la începutul secolului al XX-lea, dar cu o arhitectură deosebită. De asemenea, pe lista lăcaşelor

de cult de lemn, monumente, este înscrisă şi o sinagogă. În ciuda transformărilor

numeroase survenite în ultimul secol, construcţia de biserici de lemn continuă în România, inclusiv în Bucureşti. 8 dintre bisericile de lemn maramureşene sunt înscrise pe lista UNESCO a patrimoniului universal. Multe dintre aceste monumente au fost realizate integral din lemn, inclusiv cuiele. Unele dintre ele au o substrucţie de piatră. În ceea ce priveşte pereţii edificiului aceştia sunt fie din bârne lungi cât nava şi groase încheiate la capete în cheotori, fie din mai multe bârne scurte, aliniate şi legate cu paiantă. Numeroase

biserici de lemn au prispă şi turnuri de o supleţe impresionantă, plasate în partea de vest. În mod tradiţional bisericile acestea sunt acoperite cu şindrilă. Cele mai remarcabile decoruri sunt cele ale portalurilor şi uşilor. Surprinzătoare sunt ferestrele mici, cu forme originale, care nu lăsau să pătrundă frigul cu toate că de cele mai multe ori sticla lipsea. Aceste biserici adăpostesc numeroase elemente valoroase ale patrimoniului naţional: icoane pe lemn şi sticlă, mobilier, obiecte care slujesc cultul religios, clopote, manuscrise şi cărţi vechi. Cele mai vechi biserici de lemn ce pot fi încă admirate şi în care se desfăşoară slujbe religioase sunt (Cristache-Panait, 1987; Godea, 1996: 169-177): Bulgari – 1547, Doba Mică - sf.sec. al XVI-lea, Topliţa - sec. al XVI-lea, Vădurele - sec. al XVI-lea, Oiejdea - 1600, Tigăneştii de Criş – 1600, Derşida - înc. sec. al XVII-lea, Petrindu-Cluj – 1612, Petelea – 1630, Sighetu Silvaniei – 1632, Hodoşa – 1642, Zimbor – 1643, Baica – 1645. La acestea se adaugă numeroase altele. Datorită în special materialului din care au fost construite, aceste biserici au solicitat în permanenţă îngrijiri speciale şi restaurări. În prezent, restaurările urmăresc în măsura posibilităţilor readucerea lăcaşelor de cult la forma lor iniţială. O mare problemă este lipsa fondurilor necesare, atât din partea comunităţilor locale, cât şi de la bugetelor locale şi centrale sau ale altor organizaţii abilitate sau dornice să conserve aceste monumente deosebite. O categorie aparte de biserici sunt cele fortificate din Transilvania. Ele sunt totodată monumente de arhitectură unice. Biserici săseşti fortificate (Velescu, 1964) sunt amplasate în mijlocul satului. Lăcaşul de cult a fost modificat pentru a răspunde şi unor necesităţi vitale ale localnicilor de apărare împotriva diferiţilor invadatori. De cele mai multe ori biserica din mijlocul satului a fost înconjurată cu una sau mai multe incinte puternic întărite. În numeroase cazuri şi edificiul de cult a fost modificat, devenind practic o fortăreaţă. Aceste „cetăţi ţărăneşti”, care serveau drept loc de refugiu în faţa invadatorilor, se adăugau la şi au înlocuit în timp adevăratele cetăţi construite de populaţie pentru a se refugia în caz de primejdie. Pentru a putea face faţă unui atac îndelungat, aceste fortificaţii aveau fântână proprie, turnuri şi magazii unde erau adăpostite cele necesare: alimente, nutreţ pentru animale etc. De asemenea, au fost fortificate şi unele catedrale sau biserici orăşeneşti (de exemplu la Alba Iulia sau Sebeş). Numărul bisericilor fortificate este mare, unele dintre ele şi-au păstrat şi azi funcţia religioasă, altele nu mai sunt folosite decât rareori sau deloc. Unele se află într-o stare bună de conservare, altele necesită reparaţii mai mari sau mai mici. Cele mai spectaculoase „cetăţi ţărăneşti” de acest tip sunt înscrise în patrimoniul mondial UNESCO: Câlnic, Prejmer, Viscri, Dârliu, Saschiz, Biertan şi Valea Viilor. Ca tipologie, aceste edificii sunt de 3 tipuri: 1. Biserică cu incintă întărită:

Aiud, Bălcaciu, Câlnic, Caţa, Cincşor, Drăuşeni, Dumitra, Gârbova, Hărman, Ilieni, Prejmer, Şard, Şona, Vorumloc; 2. Biserică modificată: Alma, Apold, Bazna, Boz, Brateiu, Buzd, Ciuncu, Copşa Mare, Copşa Mică, Daia, Dârjiu, Dobârca, Homorod, Netuş, Proştea, Şeica Mică, Şura Mare; 3. Biserici cu edificiu modificat, care au şi ziduri de apărare solide (cu una sau mai multe incinte): Agnita, Biertan,

Cisnădie, Cricău, Cristian, Dealul Frumos, Ighişu Nou, Jidvei, Miercurea, Mojna, Proştea, Saschiz, Sântimbru, Viscri. Situaţia acestor fortificaţii este de cele mai multe ori extrem de dificilă, cauza principală fiind lipsa fondurilor necesare consolidării şi restaurării. De exemplu, în general localităţile unde se află bisericile fortificate erau locuite până acum câteva decenii de saşi. Majoritatea acestora au emigrat, numai unii dintre ei mai venind în concedii în locurile de baştină. Drept urmare, enoriaşii care veneau la aceste biserici şi le îngrijeau nu mai sunt aici, iar majoritatea acestor sate au decăzut din punct de vedere economic. În cazul fortificaţiilor aflate în ruină în prezent există puţine programe de restaurare. De asemenea, ansamblurile mănăstireşti au o valoare spirituală, culturală, istorică şi arhitecturală deosebită. Cele mai cunoscute mănăstiri sunt cele din nordul Bucovinei – o parte dintre bisericilor acestor mănăstiri sunt înscrise în patrimoniul mondial UNESCO. Ele s-au impus atenţiei publicului român şi străin prin trăsăturile lor unice, în special prin pictura murală de exterior. Un alt grup aparte de mănăstiri este cel al ansamblurilor din nordul Olteniei. De asemenea, ele se remarcă prin arhitectură, având aspectul unor adevărate fortificaţii. Exceptând lăcaşele monahale bucovinene şi nord olteneşti, printre cele mai vechi mănăstiri monumente de arhitectură şi spiritualitate care şi-au păstrat, uneori într-o formă modificată, vechea biserică de piatră, casele monahale şi dependinţe sunt: Plumbuita - Bucureşti (1559, 1647), Cernica - IF (1608), Căldăruşani - IF (1638), Sf.Nicolae Balamuci - IF (1627), Snagov - IF (sec. al XIV-lea, 1517), Sinaia - PH (1690), Viforâta - DB (1530, 1635), Dealu - DB (1431, 1501), Ciolanu - BZ (1590), Curtea de Argeş - AG (1517), Robaia - AG (1644), Agapia - NT (1647), Cetăţuia - IS (1672), Neamţ - NT (1497), Secu - NT (1602), Sf. Ioan cel Nou - SV (1522), Slatina - SV (1558), Rîmeţ - AB (1300), Jitianu - DJ (1658), Cozia - VL (1391), Dintr-un Lemn - VL (1635), Hodo