Sunteți pe pagina 1din 2

Luceafarul si Scrisoarea I sunt poeme filozofice in care este valorificata tema romantica a conditiei omului de geniu.

Problematica geniului este ilustrata de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer conform careia cunoasterea lumii este accesibila numai omului superior, singurul capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii. Scrisoarea I este un poem filozofic de factura romantica, in care Eminescu abordeaza pe larg conditia geniului, fata in fata cu idealul propriu. Luceafarul, reprezinta expresia absolut si testamentar, pe care o atinge, n ascensiunea ei necurmat, gndirea poetic i filozofic a lui Eminescu. Atat in Scrisoarea I cat si in Luceafarul sunt prezente doua planuri : unul universal-cosmic si altul umanterestru, care converg unul catre celalalt si se interfereaza. Ambele au ca tema conditia omului de geniu prezentat in antiteza cu omul comun, incapabil sa-si depaseasca conditia. Scrisoarea I se deschide cu o secventa in care este surprinsa conditia poetului dominat de contemplatie, intre luciditate si reverie. Acest peisaj al visului este reprezentat de luna, ca astru tutelar, stapana a Universului. Cadrul este nocturn, propice meditatiei si detasarii de lumea reala. Poetul esprima viziunea sa asupra timpului bivalent : timpul individual masurabil si timpul universal-etren. Primul tablou din Luceafarul se deschide cu o perspectiva mitica, atemporala, faptele fiind plasate in timpul primordial al genezei, nedeterminat ca in basme.Cadrul este nocturn, de factura romantica, perspectiva este dubla : pe de o parte se contureaza un spatiu claustrant si pe de alta parte planul cosmic, ce are o perspectiva infinita. Secventa a doua din Scrisoarea I se deschide cu invocatia lunii care este stapana marii , astrul care vegheaza asupra inregului Univers. O alta ipostaza in care gasim luna este aceea de martor la ceea ce se petrece pe pamant, ea maditand asupra problemelor oamenilor. Este realizata o enumeratie de tipologii care fixeaza diferite ipostaze umane. Poetul sugereaza ideea egalitatii oamenilor, a conditiei omului in lume, supus destinului si mortii. In acest context se realizeaza portretul batranului dascal , al geniului neinteles, marginalizat de lume. Tehnica utilizata e cea a antitezei : se opune fiinta fragila a invatatului, puterii sale neobisnuite de patrundere a tainelor universului. In Luceafarul, se creeaza o atractie intre universul terestru si cel teluric : pe de o parte fata de imparat aspira spre planul ancestral, pe de alta parte Luceafarul simre chemarea teluricului. Legatura dintre cei doi se realizeaza prin intermediul visului, invocatia fetei si metamorfozele luceafarului au loc in acest plan al oniricului. Metamorfoza este in esenta un act magic prin care se trece de la identitatea astrala la ipostaza umana. Prima reprezentare impune atributele zeului Neptun, Luceafarul avand drept sceptru un toiag incununat cu trestii fiind impunator parea un tanar voievod , pastrand insusiri ale eternitatii umbra fetii stravezii/E alba ca de ceara/Un mort frumos cu ochii vii/Ce scanteie-nafara . In prima ipostaza Luceafarul apare ca fiinta angelica, el ii cere fetei sa renunte la conditia sa si sa accepte un univers al increatului, insa fata simte fiorul vesniciei avand preconstiinta neimplinirii iubirii. In a doua aparitie Luceafarul, in efortul de materializare creeaza un gol in plan cosmic. Asemeni ganditorului din Scrisoarea I, Luceafarul este plasat intre lumina genezei si prebusire cosmica. Si acum Luceafarul apare definit prin aceleasi contraste dintre sugestia neantului si cea a vitalitatii. Ipostaza e demonica. Si de aceasta data Luceafarul ii cere fetei sa renunte la conditia sa, insa fata il refuza, cerandu-i sa renunte la esenta trascendentala. In finalul tabloului intai poate fi identificat motivul anticipativ al zborului cosmic, prin care se recupereaza timpul primordial. Secventa a treia din Scrisoarea I are o complexa structura romantica prin preocuparea pentru cosmogonie, antiteza dintre macrocosmos si microcosmos. Printr-un efort intelectual, batranul dascal isi imagineaza momentul genezei, acela care marcheaza desprinderea Universului de haosul originar. Printr-un sir de metafore se realizeaza imaginea preexistentului. Elemente din univers sunt atrase in sfera existentului de un dor nemarginit . Ganditorul vede in timp cum civilizatii stralucite au pierit, tot ceea ce omul a construit temeinic constituie doar o incercare disperata de a opune ceva durabil mortii si neantizarii temporale. Poetul mediteaza asupra nasterii lumii dar si la pieirea ei. O scurta secventa are caracter satiric, ilustrandu-se relatia dintre macrocosmos si umanitatea care in mod fatal este supusa determinarilor. Geniul eminescian urmareste viata planetelor pana cand ele , scapand din franele lumii si ale soarelui , dispar in neant si intra in moarte vesnica. Tabloul al doilea din Luceafarul este o idila dezvaluin o alta perspectiva asupra iubirii, inteleasa ca supunere fata de instinct. Fara de inparat, devenita Catalina in accepta pe Catalin realizand ca cei doi sunt parte

din aceeasi lume. Prezenta luceafarului in acest tablou este doar sugerata, ca o aspiratie a omului comun catre un absolut de care se teme si pe care nu in poate atinge niciodata. Tabloul al treilea contine imagini grandioase, la fel ca in Scrisoarea I prin reprezentarea perspectivelor cosmice si a genezei universale. Luceafarul calatoreste in abisul uitarii spre lumile de inceput spre a cere dezlegarea de vesnicie. Tabloul are caracter scenic prin dialogul dintre Demiurg si Hyperion, continutul gnomic este mai adand, generalizandu-se idei asupra conditiei umane. In primele strofe este prezentat Luceafarul ca manifestare luminoasa dematerializandu-se prin parcurgerea straturilor timpului. Imaginea haosului originar, prezenta si in scrisoarea I este de mare plasticitate sugerandu-se infinitul spatial, absenta fiintei, a constiintei umane sau divine, absenta timpului. La fel ca in Scrisoarea I se exrpima ideea atractiei universale, a vointei de fiintare, de trecere de la increat la starea de constiinta. Demiurgul reprezinta geniul cosmic in timp ce Hyperion este un geniu al visarii. Prin cuvintele Demiurgului este demascat destinul uman definit prin limitare si instabilitate. Demiurgul ii aminteste Luceafarului ca este un titat situat dincolo de iluziile oamenilor si de timp si ca ar trebi sa isi asume conditia. In final, Demiurgul formuleaza un avertisment : eliberarea Luceafarului de conditia sa ar duce la un dezechilibru si la moartea universului. In scisoarea I o scurta secventa reflexiva separa tabloul cosmogonic de satira. Ideea e ca fiecare om incearca sa-si creeze propriul destin inaltat prin vointa si egoism. In sevcenta a patra poetul ironizeaza iluzia omului superior, anume ca se va elibera de efemeritate prin gandirea si prin creatia sa. Se reconstituie monologul savantului care crede ca va cuceri eternitatea fiind apreciat de posteritate. Satira surprinde astfel conditia omului de geniu raportat la societatea umana, incapabila sa aprecieze valorile. Poetul imagineaza un ceremonial funebru pentru a satiriza defectele societatii : ipocrizia, nepasarea, lauda interesata, rautatea. In ultimul tablou se revine la cadrul meditatiei, poetul trece de la accentele satirice la tonul elegiac. Textul se incheie simetric, cu recurenta ideii de fatalitate a destinului uman. Ultimul tablou din Luceafarul este din nou intr-un cadru atat terestru cat si cosmic, descriind fericirea omului prin iubire si revelatia Luceafarului asupra diferentelor dintre cele doua lumi. Fata il invoca pentru ultima data pe Luceafar, fapt ce demonstreaza ca aceasta are constiinta efemeritatii sale, si doreste prelungirea fericirii prin protectie unei stele norocoase . Raspunsul Luceafarului evidentiaza superioritatea geniului care impasibil contempla fericirea umana, disociind caracterul iluzoriu al vietii omului de izolarea orgolioasa in planul cunoasterii. In concluzie cele doua poeme arata ipostaze diferite ale geniului. Scisoarea I ne prezinta fiinta superioara ca un muritor, genialitatea sa fiind inchisa intr-un trup de om. Suferinta geniului este cauzata de luciditatea cu care el vede lumea. In antiteza cu batranul dascal gasim Luceafarul care cauta absolutul in iubire. El nu este o fiinta materiala. Cu toate acestea niciunul nu este fericit, destinul geniului fiind acela de a fi singur in lumea ideilor sale.

S-ar putea să vă placă și