Sunteți pe pagina 1din 6

CULTURĂ URBANĂ - PEISAJ CULTURAL URBAN

Angelica STAN, Lect. dr. arh., Facultatea de Urbanism, Universitatea de Arhitectura si Urbanism "Ion Mincu"- Bucuresti

Abstract. Today, the sense of urban culture sends to the need of a particular comfort of living in the city area. Beyond providing this convenience - in terms of space and function, there is a need of urban experiment, explora tion (even free), cumulative and somewhat indiscriminate information - a comfort of a freedom, even of a free will. We eat what the town offers, without being constantly aware of the contents of this info rmation, sometimes harmful. We consume the city and it consumes us in turn. The information tha t the citizen "requests" is not necessarily required, but an exacerba tion of an information instinct - we are "programmed to explore" from the beginning, gathering informa tion as a germinati ng ground of future creations. Creation of urban culture has achieved over the centuries, through the instinct of personal or collective knowledge, through experiments, with gestures of acceptance or denial, in a climate of freedom of choice and expression.

Keywords: urban culture, cultural landscape, urbanity, periphery

: urban culture, cultural landscape, urbanity, periphery În înţelegerea curentă, cultura urbană se referă la

În înţelegerea curentă, cultura urbană se referă la cultura oficială, sinonimă cumva cu cea a centrului sau a elitei, a intelectualilor, a revistelor sau a oamenilor de cultură. Ea pare să conţină un set de elemente care îi formează profilul – de la limbă, istorie, memorie a locurilor, personalităţilor, la literatură, artă, stil arhitectural, mod de amenajare a spaţiilor publice (şi mod de utilizare a acelor spaţii), mod de consum, de distracţie, muzică, vestimentaţie – evident, nu neapărat în această ordine.

Prin raportul pe care îl întreţine cu modernitatea ca model generic, cultura urbană participă la conturarea identităţii spaţiului urban; reciproca, însă rămâne de discutat şi se dispută in jurul unor întrebări de tipul:

ce calităţi sau atribute ale spaţiului urban imprimă culturii urbane o personalitate proprie, care elemente

ale gestului edificării devin marcă a urbanitătii, cât / prin ce din arhitectura devine peisaj urban, ce tip de

existenţă în spaţiul urban îl transformă in peisaj? poate multe altele.

şi

Dacă ne referim la spaţiul românesc, istoria culturii este una frământată, în perpetuă inadecvare şi incapacita te de aderenţă la vreun model cla r, pendulând dintotdeauna fie între occidentalism şi autohtonism (Alecu Russo / Vasile A lexandri), fie

între

criticism

şi

sincronism

(Titu

Maiorescu

/

Eugen Lovinescu)

sau

între

protocronismul

lui

Edgar Papu

şi

rezistenţa

prin

cultură

a

lui

Constantin Noica (Neagoe, 2008).

Pe de altă parte, cultura urbană românească este un fenomen relativ nou, nu mai vechi de două secole, modernizarea culturală fiind una încă în curs de desfăşurare. Principala sa caracteristică remanentă de-a lungul traversării tuturor etapelor şi modelelor evolutive, este totuşi derivată din această nevoie permanentă de racordare la valorile modernităţii, fie prin imitaţie, fie prin critică, fie prin adaptare „la scara locală” sau transfigurare (mergând pană la mutilare ). La nivelul vieţii urbane două extreme se ating adesea:

pe de o parte, mimetismul ne-critic - care importă nediferenţiat orice formă a culturii occidentale, pe de altă parte, în sens opus, refuzul modernităţii şi o exagerare a valorilor autohtone.

Urbanism. Arhitectură. Construcţii

Vol. 1, nr. 1

La nivelul urbanismului ca disciplină consolidată abia în ultimul secol se poate remarca un salt şi in acelaşi timp o suită de discontinuităţi - de la practica cvasi- spontană de a edifica, la urbanismul ca doctrină orientată asupra calităţii vieţii urbane şi la planificarea urbană ca metode ştiinţifică având la bază strategii de dezvoltare – acestea fiind totodată forme coexistente şi uneori contradictorii ale edificării spaţiului urban şi pe care legislaţia ar trebui să le armonizeze, pentru că, în opinia mea, aici este localizat unul din motoarele de formare a culturii urbane.

Trebuie să punctăm şi faptul că în ansamblul său, cultura română (urbană sau rurală, sau, cel mai adesea „parohială”) îşi datorează existenţa şi recunoaşterea în principal prin eforturile literaturii şi criticii literare. Despre cultura urbană putem vorbi abia în perioada interbelică, odată cu afirmarea arhitecturii moderne şi a neoromânismului, prin creaţiile unor Marcel Iancu, Horia Creangă, Ion Mincu, Cincina t Sfinţescu, ş. a. când arhitectura devenea „pionul principal” în jocul culturii urbane, întreţinând raportarea elitei la modernitatea occidentală. În acelaşi timp, însă, realitatea concretă a spaţiului urban oferea un peisaj diferit şi contradictoriu, al coexistenţei luxului şi mizeriei, al modului de viaţă european cu cel oriental, al provincialismului şi eternelor complexe de inferioritate, al gustului a rtistic nesigur, hibridizat. Cultura urbană română nu era atunci pe deplin consolidată, practica spaţiului urban nu valida formele şi conceptele arhitectura le, urba nismul se rezuma la înregistrarea postfactum a edificării, iar cultura străzii se rezuma la o suită de convenţii sociale şi cutume comportamentale bogat colorate, fără o coerenţă care să poată da naştere unui specific urban. Si da că nu se putea vorbi de o cultură urbană veritabilă, existând atâtea elemente de distorsiune în contura rea unui profil cultural clar (lucruri vizibile, bunăoară, în mărturiile multor observatori ai Bucureştilor) despre peisajul cultural urban putem opina, din perspectivă actuală asupra epocii respective, că acesta era unul viu, evolutiv, reflecta re a unui mod de viaţă tradiţional în esenţă, dar încercând să răspundă unor exigenţe de ordin social, economic şi administra tiv.

Înţelegerea actuală a culturii urbane nu mai polarizează însă între aceste două elemente – profilul/ specificul cultural şi peisajul urban asociat. Înţeleasă ca fenomen viu, cultura urbană se leagă de un anume stil de viaţă a citadinului, în relaţie cu tipul de grup/ comunitate din care acesta face parte, corelat cu o atitudine sau manifestare personală, dar şi cu spaţiul urban care le găzduieşte. Este mai aproape de conceptul de acel „habitus” - ca sistem

non-conştient de stări care derivă din capitalul economic, cultural şi simbolic al subiectului (Leach, 2006, citându-l pe Derek Robbins, „Bourdieu and Culture”). Peisajul cultural urban s-ar suprapune parţial conceptului de urbanitate înţeleasa atât ca expresie a acestui habitus, cat si ca proces de devenire a culturii urbane - oscilând între abordări pronunţat sociologice, sau dimpotrivă, legate de aspecte formale ale spaţiului urban – în special ale spaţiului public.

Dar cultura urbană este una din expresiile actuale încărcate de atâtea semnificaţii, încât ea nu se mai poate defini direct, ci necesită clarificări succesive, piezişe chiar, din puncte de vedere cat mai diverse. Antropologia susţine definirea culturii urbane ca şi creaţie a unei aşezări umane stabile în timp şi spaţiu, emanaţie a omului sedenta r care dezvoltă un sentiment de a partenenţă la locul respectiv, ilustrat prin modul de îngrijire şi „cultivare” a spaţiilor, prin opoziţie cu cea a nomadului, mai puţin legat de un teritoriu anume căruia să-i imprime propriile valori. Sedentarismul ancestral al citadinului ar fi poate sursa nevoii sale continue de a-şi defini amprenta asupra spaţiului propriu, de a-l modela şi perfecţiona continuu ca pe un spa ţiu vital, fizic si mental deopotrivă, de a asimila creator influenţele, de a crea reprezentativitate, calitate şi plus-valoare – lucruri pe care un peisaj urban autentic le exprimă într-un mod firesc. Fiecare specie animală îşi creează adăpostul perfect şi îşi construieşte mediul perfect, acest lucru fiind legat de instinctul de supravieţuire, spune Jay Appleton (Appleton, 1996, pag. 87). Intr-un mod mai sofisticat, dar având la baza acelaşi instinct al securităţii, supravieţuirii şi cunoaşterii, omul – atât la nivel individual câ t şi la nivel social - îşi delimitează, îşi construieşte, îşi cultivă, îşi investeşte economic, psiho-afectiv şi social spaţiul în care locuieşte, cultura urbană fiind sinteza acestor acţiuni. A locui devine sinonim cu a fi, ne spune Heidegger, expresie a modului în care cultivarea spaţiului serveşte scopurilor lumeşti şi spirituale ale omului.

Urbanul în sens cultural trimite astăzi şi la necesitatea unui anumit confort al vieţii în spaţiul oraşului. Dincolo de asigura rea, din punct de

vedere spaţial-funcţiona l, a acestui confort, există o nevoie a citadinului de experiment, de explorare (gratuită chiar), de informare cumulativă şi cumva

nediferenţiată - un confort al libertă ţii,

al liberului a rbitru. Consumăm ceea ce ni se oferă, fără a fi permanent atenţi la conţinutul acestei informaţii, uneori nocivă. Consumăm oraşul şi el ne consumă, la rândul lui. Informaţia pe care o “cere” citadinul nu mai este una neapărăt necesară, ci una

poate ch iar

Cultură urbană - peisaj cultural urban • A. STAN

provenid din exacerbarea unui instinct al informării – suntem “programaţi să exploram” de la începuturi, adunând informaţia ca pe un sol germinativ al viitoarelor noastre creaţii (Appleton, 1996, pag. 90). Creaţia culturii urbane s-a realizat, de-a lungul veacurilor, graţie acestui instinct al cunoaşterii prin experiment personal sau colectiv, prin gesturi de acceptare sau de negare, într-un climat al libertăţii de opţiune şi de exprimare.

O necesară lectură multiplă şi deschisă impune a privi

cultura urbană ca un concept multi-stratificat: există mai întâi un “nucleu dur”, alcătuit din tot ceea s-a

constituit prin cristalizare în decursul timpului, într-un strat “oficial” (şi care încearcă să se păstreze reprezentativ), echivalent poate cu notiunea de patrimoniu cultural - material sau imaterial: istorie, literatură, artă, arhitectură, locuri, personalităţi, obiceiuri, tradiţii, etc, cunoscute pe scară largă şi intrate în constiinţa publică, adesea utilizate turistic,

în promovarea internaţională a oraşului respectiv şi

pe baza cărora oraşul işi poate afirma competitivitatea. Aceste lucruri însă ajung să fie

înţelese într-un mod stereotip, generând prejudecăţi

şi alterând adesea percepţia asupra culturii urbane

reale, cea traita cotidian si reflectata altfel decat prin publicitate, cea care alcătuieşte în esenţă cel de-al doilea strat al acestui concept.

Acesta este o structura mai putin delimitată, un strat “scămos” datorat cotidianului şi tuturor elementelor care conturează acest domeniu - de la

tipul de atmosferă fizică dominant, mod de comportament uzual al locuitorilor, la tipul de limbaj, la legendele urbane şi personalităţile neştiute din cluburi, baruri şi blog-uri, de la copiii străzii, la poezie şi muzică live, de la modul de expunere al artei in spatiul public, la sărăcia periferiei, la agresiune, fraudă, violenţă, etc. Dacă primul strat al culturii urbane prezente în manuale şcolare şi ghiduri turistice, este unul cvasi- permanent vizibil şi recunoscut ca atare (slab contestat vreoda tă), acest strat secunda r ca ordine, dar nu şi ca importanţă, este vizibil clipă de clipă în prim-planul individual, dar este mai puţin recunoscut, trecut cumva în derizoriu, ignorat sau reprima t prin presiunea altor constrâ ngeri. Este stratul experienţei individuale a urbanului, al contactului cotidian/ punctual cu oraşul, care impregnează imaginarul fiecă ruia, care se consumă

în fapte şi acţiuni-interacţiuni poate banale, care

presupune o anumită rutină în asumarea condiţiei de citadin şi ca re, nu în ultimul rând, se exprimă în felurite moduri: refulează imedia t în limba jul străzii, în arta străzii, în modul de a-l privi pe celălalt, crează reacţii în media, atitudini-limită, sau, dimpotrivă, se camuflează, ca să se dezvăluie

mai târziu, în literatură, poezie, etc. Diversitatea şi eterogenitatea care rezultă din acest val de expresii individuale sau cvasi-colective nu sunt însă de natură să contracareze “nucleul dur” al fenomenului culturii urbane, ci se constituie într-un ferment al evoluţiei sale vernacularizante, ca sursă

a creşterii şi dezvoltării urbane, atât în sens spiritual, cât şi în sens economic şi social.

Pe langă toate acestea, putem depista şi un al treilea “strat” al acestui construct oa recum paradoxal al “culturii urbane”: cel al ficţiunii, al dez-informării, al de-construcţiei – un meta-text purtat de fiecare element component al culturii urbane, spontan, eliberat de referinţe şi efemer. Este un strat al conexiunilor ca re se petrec în mare parte în spaţiul virtual, da r şi al celor de la nivelul manipulării mentalului colectiv, al inducerii de stări, ambianţe, mode, zvonuri şi care ajung împreună să re-investească spaţiile reale, locurile, limbajul, gustul, creaţiile, opiniile fiecăruia cu elemente parazitare, sau cel puţin contradictorii, oricum diferite de cele origina re, creând fluxuri, valuri, striuri, (pliuri, ar spune Deleuze) în magma cunoaşterii şi experimentă rii urbanului. Cultura urbana s-ar crea, astfel, precum în tectonică, odată cu aceste “mişcări de suprafaţă” dintre care o parte, la intervale lungi de timp, trec în stra tul stabil, devin clasice, se “pietrifică”, iar altele izbucnesc în cotidian, ard, sunt “gheizerele” evenimentelor culturale şi atitudinilor civice care reuşesc să ne capteze uneori atenţia.

Cu cât aceste două din urmă segmente sunt mai

active, cu cât poeticul introduce mai multe instrumente de cunoaştere şi experimentare a oraşului pentru fieca re dintre locatarii,

consumatorii, crea torii sau distrugătorii lui, cu atât şansa de viaţă a nucleului dur al culturii creşte, incidenţa lui asupra omului devine mai profundă -

iar aceasta înseamnă deja a creşte durabil, a creşte

viu, păstrând valorile şi pentru generaţiile viitoa re.

Există deja opinii deosebit de pertinente potrivit cărora poeticul, prin metodele sale discrete, dar eficace (printre care şi metafora) este un domeniu răspunzător şi în acelaşi timp vinovat, de modelarea, din interior (adică de la nivel individual)

a culturii urbane, introducând un vector de

cunoaştere suplimentar şi alternativ faţă de cele uzuale şi uzate, un discurs deopotrivă intim şi social, un mecanism psiho-poetic de rezistenţă la mizeria cotidiană. Şi poate că faptul că în Romania de astăzi cultura urbană este atât de preca ră, de dezgustătoare, de impregnată de prostie – demagogie – ipocrizie - kitsch nu se da torează doar politicienilor, presei, economiei, mentatilăţilor şi istoriei nefericite a neamului, ci mai degrabă unei

Urbanism. Arhitectură. Construcţii

Vol. 1, nr. 1

lipse de “disciplină” poetică formulată corect la nivelul fiecarui locatar al acestei ţă ri. Odată compromis acest instrument de validare interioară

a lumii

străduieşte să anihileze orice capacitate de a percepe poezia) are loc o diluare a acestui resort cândva sănătos de evaluare a lucrurilor, care pleacă de la senzaţii, stări şi apoi îşi permite

interpretă ri şi judecăţi proprii.

se

exterioare,

(încă

din

şcoala

care

Cultura urbană ca poetică (discurs dar şi acţiune, in-fiinţare in spatiul public) este însă o temă care merită o atenţie specială, mai ales privind modul în care, acum, în Romania, reacţia culturală la peisa jul crizei (urbane şi rurale în aceeaşi măsură), este una de retragere în zona subversiunii: rezistenţa se consumă prin acte individuale, atomizate, in spatiul virtual mai mult decat in cel fizic, atâta vreme cât spaţiul public al urbanului este cotropit de însemnele politicului sau ale publicităţii mereu mai demagogice şi mai agresive.

Dintr-un alt unghi privind lucrurile, cultura urbană poate fi înţeleasă ca şi expresie a emencipării faţă de lumea satului, sau, în aceeaşi măsură, a afirmării puterii şi importanţei centrului faţă de periferie. În limbaj curent, temenul de “urban” pare a desemna o calitate intrinsecă, sub care defectele, inadvertenţele, lipsa măsurii, s-ar citi mai slab. Dintotdeauna şi oriunde, cultura urbană înseamnă totodată legende, imagini şi mituri urbane născute dincolo de mainstream, rezultate

din asumarea libertăţii de a rămâne anonim, chiar

a plăcerii de a fi camuflat în mulţime. Pe de altă parte, dacă locuiesc în oraş nu înseamnă că fac parte din mediul urban” este una din opiniile, aparent oximoronice, apărută destul de recent în

litera tura despre “urban”. Cultura urbană este percepută ca un mediu care întreţine şi favorizează un anumit comportament, în speţă urban, dar regulile acestui comportament/stil devin din ce in

putin cla re. Este interesant că, odată cu

aceasta aserţiune, cultura urbană pare a nu mai fi legată strict de oraş ca loc. Pe cale de consecinţă, “se poate să fii urban şi dacă locuieşti la ţară”, urbanul devenind un atribut ca re trebuie recunoscut şi validat de societate în ansamblu său

de o anume comunitate/grup, implicând mai ales

straturile de suprafaţă ale conceptului de “cultură urbană”, denominate prin comportament, opinie, limbaj, vestimenta ţie, etc.

ce mai

Am putea accepta acest model al culturii urbane separate de suportul său fizic, dacă am putea crede

ca între om şi spaţiul urban propriu-zis nu există

decât o relaţie superficială, strict utilitară. Însă,

oricât de sofisticat şi performant, oricâ t de

puternică universaliza rea şi globalizarea, virtua lul nu reuşeşte să înlocuiască teritoriul amprentat fizic de către om, transformat în matrice vitală. Nevoia

dincolo

deopotrivă una estetică şi ştiinţifică, legată de necesitatea de a verifica şi compara, în mod concret, in situ, cara cterul şi înfa ţişarea modelului cultural conceput / vizualiza t în abstract.

Confruntată cu o criză a propriilor mijoace de persuasiune, cultura urbană nu se poate valida pe ea însăşi decât prin ra portare la ceva de care trebuie să distanţeze - în speţă cultura suburbană, sau non-urbană. Iar acestea din urmă sunt fenomene strâns legate de spaţiul concret, de caracterul locurilor şi peisajelor percepute

nemijlocit, de încărcătura socială, etnică şi estetică

a acestora. Cultura “sub-urbană”, în mod eronat

considerată un fel creaţie secunda ră şi nefericita a

urbanului, este o lume în sine, prea complexă

pentru a putea fi expediată ca fiind un produs ratat

al oraşului. Cultura sub-urbană trebuie înţeleasă ca

parte a culturii urbane, poa te chiar materia primă din ca re aceasta din urmă se construieşte. 1

de

spaţiu

urban,

de

biologic,

este

Pentru ca oraşul însuşi, ajuns la talia marelui-ora ş, a aglomeraţiei urbane, a hibridizării şi a continuei metamorfozări a peisajelor sale trans-culturale, reclamă o altfel de înţelegere a suburbanului - mai degrabă ca pe o replică tăioasă, ca protest venit din interior, ca mod de a nega mecanismul urban care-şi concepe şi ucide, cu aceeaşi fervoare, propriile valori.

Ca fenomen amplu, urbanul îşi creează propriul peisaj, iar acesta este unul cultural în măsura în care este oglinda fidelă a întregii alcătuiri de modele şi valori ale societă ţii respective. Peisajul cultural asimilat mediului urban poate avea

diferenţe notabile în funcţie de tipologia cadrului fizic şi social la care se referă; el este un palimpsest

şi în acelaşi timp un caleidoscop de stiluri, mode,

maniere între ca re se amestecă, în proporţii şi poziţii variabile, dar nu neglija bile, caractere venind din periferie sau chiar din zona rurală, cu cele importate direct şi fără preparative din spaţiul occidental. Un stereotip de gândire des întâlnit este să credem că iera rhia spa ţială şi socială a oraşului se reiterează mereu într-o iera rhie culturală aidoma, păstrând centrului/elitei valenţa pozitivă şi periferiei/marginalilor valenţa negativă.

1 In SUA si Canada "urban" este folosit adesea ca eufemism pentru a descrie cultura afro-americana contemporana, iar in mod similar, in Anglia, limbajul curent descrie influenta culturii afro-caribeene asupra celei engleze. In mod tipic, acestea conţin street dancing, break dancing, muzica hip hop, sau rapp, house, techno, turntablism, sau alte activitati cre au loc in zonele centrale si care devin populare prin comercializare (http: //en. wikipedia. org/wiki/Urban_culture)

Cultură urbană - peisaj cultural urban • A. STAN

Cultură urbană - peisaj cultural urban • A. STAN Din contră, peisajul cultural al periferiilor urbane
Cultură urbană - peisaj cultural urban • A. STAN Din contră, peisajul cultural al periferiilor urbane

Din contră, peisajul cultural al periferiilor urbane este un tip distinct de peisaj urban, rezultat al unui mediu aflat sub acelaşi destin cu oraşul, în prelungirea căruia se instaurează, subminându-i cu violenţă existenţa, pe de o parte, iar pe de altă parte, oferindu-i o alternativă. Peisajul cultural al periferiei urbane este un peisaj în tranziţie, o resursă contradictorie, corespunzând unui proces de schimbare a sistemelor de referinţă la nivelul întregului sistem urban, incluzând indeterminarea, dezordinea, vagul, incoerenţa, absenţa. În ciuda aspectului său dezolantadesea, esteticeşte catalogat ca negativ, peisajul cultural al marginii este unul încărcat de autenticitate şi potenţial, putând oferi culturii urbane un câmp de regenerare consistent.

Între

tradiţie

şi modernitate,

între

patrimoniu şi

inovaţie,

între

centru

şi

periferie,

între

elită

şi

marginali,

cultura

urba nă

se

auto-defineşte

continuu, în timp real, în spaţiul fizic al oraşului şi în spaţiul său virtual, deopotrivă. La noi, cultura urbană este încă o structură prea laxă, în care se amestecă nediferenţiat extremele şi în ca re dominanta o

reprezintă stereotipurile, simulacrele, obrăznicia până la violenţă, inconsecvenţa, pompa, excesele, ambiguităţile şi veşnica formă fără fond.

Experienţa individuală nu este luata în seamă, iar poetica urbanului devine desuetă, atâta vreme cât administrarea funcţională a acestuia nu este asigurată. Cultura suburbană este impregnată de atâtea elemente reale din spectrul negativ, încât cu greu mai poate fi acceptată teoria potenţialului său

peisager. Trebuie un efort de imaginaţie şi de gândire a spa ţiului urban românesc la un nivel multidisciplina r, incluzând capacitatea, recalibrată în mentalul fiecă ruia, de lectură poetică proaspătă a oraşului, de proiecţie a creaţiei urbane dincolo de

neajunsurile imediate

o emancipa re a sa sub aspect cultural.

ca să putem măcar spera la

o astfel de operă

culturală deschisă, amplă, creaţie continuă a unor

Peisajul urban trebuie

privit ca

forţe politice, administrative, economice dar şi a

Urbanism. Arhitectură. Construcţii

Vol. 1, nr. 1

unor specialişti, a rtişti profesionişti sau amatori şi nu in ultimul rând, a locuitorilor înşişi. Peisajul cultural urban este crea ţia la care crea torul, ca şi consumatorul / utilizatorul, participă în egală măsură, iar produsul este unul în continua pre- facere, căci “orice consum, spune Umberto Eco, este o interpretare şi o execuţie, întrucât în orice consum, opera retrăieşte într-o perspectivă originală”.

BIBLIOGRAFIE

Appleton J. (1996), The experience of landscape, John Wiley & Sons, New York, pag. 87, 90. Leach N. (2006 ), Uitaţi-l pe Heidegger, Editura Paideia, Bucureşti, pag. 10. Neagoe L. (2008), Depăşind modernitatea: crize şi modele în cultura română, Cuvântul 1-2: 2.