Sunteți pe pagina 1din 3

1.5.1. Porozitatea

 

Porozitatea este proprietatea unor corpuri solide de a prezenta spaţii lipsite de

 

materie solidă, numite generic pori. Ea este caracterizată cantitativ prin coeficientul de porozitate volumică m (numit de obicei, prin abreviere, porozitate) care, prin definiţie, este raportul dintre volumul porilor V p şi volumul brut V b al domeniului ocupat de roca poroasă. Conform acestei definiţii, coeficientul m poate fi exprimat

astfel

 
 

m

V

p

V b

V

b

1

V

s

  m V p V b 1 V s V b , (1.15)

V

b

,

(1.15)

sau

 
 

1

1 m b

m

b

s

,

(1.16)

unde V s , s reprezintă volumul, respectiv densitatea părţii solide a rocii (matricei acesteia), iar b – densitatea brută sau aparentă, definită în raport cu volumul brut

 

V

b .

 

Porozitate absoluta ia in considerare totalitatea porilor iar cea efectiva tine seama de totalitatea porilor comunicanti si porozitatea dinamica=porii comunicanti care

 

permit trecerea fluidelor.

 
 

Coeficientul

de

porozitate

volumică

 

(pe

 

scurt

porozitatea)

determină

 

capacitatea de acumulare a fluidelor în roca colectoare. În acest sens, porozitatea efectivă, definită în raport cu volumul porilor intercomunicanţi, prezintă o importanţă mai mare decât porozitatea absolută, definită de volumul tuturor porilor

rocii.

 
 

Porozitatea

mai

poate

fi

apreciată

 

şi

 

prin

coeficientul

de

porozitate

 

superficială, exprimat prin relaţia

 
 

m s

A

p

A b

A

b

 

,

(1.17)

unde A b este aria brută (totală) a unei secţiuni plane oarecare prin mediul poros, iar A p – aria porilor, determinată prin analiza microscopică a secţiunii plane considerate. Dacă se consideră că secţiunea de arie A b este reprezentativă pentru un cilindru de rocă având o anumită înălţime, atunci se poate admite că porozitatea superficială este egală cu porozitatea volumică.

După modul de formare, porozitatea se clasifică în porozitate primară şi porozitate secundară. Porozitatea primară este porozitatea depozitelor de sedimente rezultată în urma proceselor de compactare şi cimentare, iar porozitatea secundară este rezultatul proceselor geologice suportate de roci. Porozitatea primară este reprezentată atât de porozitatea intergranulară a gresiilor, cât şi de porozitatea intercristalină şi oolitică a unor calcare. Porozitatea secundară este definită de fisurile apărute şi de cavităţile generate de procesele de dizolvare la care sunt supuse unele

roci calcaroase. Asociind fiecărui punct aparţinând domeniului mediului poros câte un cub centrat în punctul respectiv şi având latura l mult mai mare decât diametrul echivalent d e al granulelor rocii, respectiv mult mai mică decât dimensiunea minimă de gabarit a domeniului mediului poros, porozitatea poate fi definită ca o funcţie continuă (funcţie de punct). În acest sens, valoarea porozităţii în orice punct este egală cu porozitatea cubului centrat în acel punct. Porozitatea devine astfel o funcţie continuă de coordonatele spaţiale x, y, z şi permite, împreună cu conceptele de permeabilitate funcţie de punct şi viteză de filtrare, utilizarea ecuaţiilor mediilor continue pentru descrierea mişcării fluidelor prin medii poroase. Un mediu poros este omogen sau neomogen după cum funcţia m(x, y, z) este sau nu egală cu o constantă. Porozitatea rocilor colectoare variază între 5 şi 40%, cu observaţia că valorile mari corespund rocilor necimentate. Astfel, în cazul rocilor colectoare din ţara noastră, porozitatea are valori cuprinse între 30% şi 40% pentru nisipuri neconsolidate, respectiv între 10% şi 35% pentru gresii, particularizându-se în cazul gresiei de kliwa la valori situate între 10% şi 20%. În general, se consideră că porozitatea unei roci colectoare este neglijabilă dacă m< 5%, mică dacă m se situează între 5 şi 10%, medie dacă m se găseşte între 10 şi 15%, mare dacă m se află între 15 şi 20% şi foarte mare dacă m depăşeşte 20%. În scopul cunoaşterii gradului de neuniformitate a unei roci colectoare neconsolidate, cât şi pentru stabilirea rocii fictive echivalente acesteia, se poate efectua analiza probei de rocă din punct de vedere granulometric. În cadrul analizei granulometrice, se separă granulele componente ale rocii în clase de dimensiuni, reprezentate prin greutatea fiecărei clase, exprimată ca fracţie din greutatea probei de rocă, stabilindu-se astfel compoziţia granulometrică a rocii. Separarea granulometrică se poate efectua prin cernere printr-un set de site, prin sedimentare în lichid, prin elutriaţie, prin centrifugare sau pe cale microscopică.

1.5.2. Aria specifică

Aria specifică are dimensiunea inversului unei lungimi (L – 1 ) şi este definită ca

Aria specifică are dimensiunea inversului unei lungimi (L 1 ) şi este definită ca

aria totală a suprafeţelor interstiţiilor conţinute în unitatea de volum brut al rocii.

aria totală a suprafeţelor interstiţiilor conţinute în unitatea de volum brut al rocii.

Valoarea mare a ariei specifice reflectă preponderenţa forţelor de frecare şi importanţa fenomenelor superficiale de adsorbţie, manifestate în roca colectoare în prezenţa fluidelor aflate în repaus sau în mişcare. Manifestările fenomenelor superficiale sunt prezente atât în cadrul formării zăcământului, când unii compuşi macromoleculari ai ţiţeiului sunt fixaţi pe suprafaţa rocii prin adsorbţie, cât şi în cadrul exploatării secundare, când se pune problema evaluării capacităţii rocii de a adsorbi unii componenţi (cum ar fi substanţele tensioactive) din fluidele injectate.

În cazul modelului rocii fictive formate din particule sferice de acelaşi diametru d, aria specifică este dată de formula

 

A s = 6(1 m)/d

,

 

pentru

d

=

d e ,

poate

fi

aplicată

unei

roci

cu

granulaţie

neuniformă

.

(1.18)

care,

Generalitatea acestei relaţii poate fi extinsă prin admiterea presupunerii că particulele de rocă nu sunt sferice, ci poliedrice, şi au aria laterală de n a ori mai mare decât aria sferei. S-a stabilit că n a variază, în mod frecvent, între 1,2 şi 1,5. Dacă toate particulele de rocă au aproximativ aceeaşi valoare a lui n a , relaţia (1.18) devine

A s = 6n a (1 m)/d e .(granule poliedre)

(1.19)

n a =1.2-1.5

A s =0.2-100 ha/mcub(titei) sau 1-1000ha/mcub(gaze)

Acest mod de estimare a ariei specifice poate fi folosit numai pentru mediile poroase granulare neconsolidate, fiind bazat pe analiza granulometrică. Deoarece suprafaţa interioară a oricărui mediu poros natural are o formă extrem de complexă, aria specifică poate fi determinată doar prin metoda statistică sau prin metode indirecte. Metoda statistică se bazează pe analiza datelor statistice obţinute prin repetarea, de un număr mare de ori, a experimentului de cădere a unui ac de lungime l pe o microfotografie, mult mărită, a unei secţiuni din mediul poros. Notând cu n p numărul de experimente în care acul cade în interiorul porilor şi cu n g numărul de experimente corespunzătoare intersectării acului cu perimetrele porilor, aria specifică se obţine pe baza teoriei probabilităţilor astfel

A

s

4 mn

g

l n

p

N

,

(1.20)

unde m este porozitatea, iar N factorul de amplificare a microfotografiei. Se apreciază că aceasta este cea mai bună metodă de determinare a ariei specifice. Metodele indirecte se bazează fie pe adsorbţia de vapori pe suprafaţa interstiţiilor, fie pe mişcarea unui fluid în mediul poros. Cercetările au arătat că rocile colectoare au arii specifice cuprinse între 0,2 şi 100 ha/m 3 în cazul zăcămintelor de ţiţei, respectiv între 1 şi 1.000 ha/m 3 în cazul zăcămintelor de gaze.