Sunteți pe pagina 1din 3

7.6.3. Degradarea soluţiilor de polimer Pentru asigurarea eficienţei procesului de spălare, soluţia de polimer trebuie să rămână stabilă în condiţii de zăcământ, pentru o lungă perioadă de timp. Polimerii sunt însă susceptibili de degradări mecanice, chimice, termice şi

bacteriene. Aceste degradări pot fi prevenite sau minimizate prin folosirea unor echipamente şi metode speciale. Degradarea mecanică a soluţiilor de poliacrilamidă parţial hidrolizată este provocată de tensiunile de forfecare ridicate şi vitezele mari care pot apărea în instalaţiile de dizolvare a polimerului, de filtrare şi de pompare a soluţiei, cât şi în mediile poroase cu permeabilitate mică. Se apreciază că degradarea mecanică apare în zonele cu pierderi locale de presiune mai mari de (0,15…0,2) MPa. Pentru

a putea fi acceptate căderi locale de presiune mai mari decât aceste valori, se

propune utilizarea unor dispozitive speciale şi se recomandă să se asigure o cât mai bună comunicaţie între sonda de injecţie şi stratul productiv. Cercetările au arătat că degradarea mecanică are un efect moderat asupra vâscozităţii (reducând-o, în cele mai multe cazuri, cu circa 5 procente) şi un efect major asupra coeficientului de sită (pe care îl reduce cu până la 90 de procente). Din acest motiv, în şantier se

efectuează controlul calităţii soluţiei de polimer după trecerea prin instalaţiile în care ar putea să apară degradarea mecanică, precum şi înainte de injectarea soluţiei în zăcământ. Acest control constă în determinarea coeficientului de sită şi corelarea lui cu coeficientul de rezistenţă. Degradarea mecanică este mai intensă la debite mari. Astfel, vâscozitatea rămâne neafectată la debite mai mici de 6,84 m 3 /(m 2 ·zi), iar coeficientul de sită nu suferă modificări la debite inferioare valorii 1,71 m 3 /(m 2 ·zi). Degradarea mecanică

a soluţiilor de polimer este accentuată în cazul formaţiunilor cu permeabilitate

mică şi salinitate mare. Degradarea chimică apare în cazul în care soluţia de polimer se află în contact cu oxigenul sau cu alţi agenţi oxidanţi, în prezenţa anumitor ioni ai metalelor tranziţionale, ca rezultat al hidrolizei în medii acide sau bazice, al prezenţei inhibitorilor de coroziune sau chiar al unor substanţe solide aflate în suspensie. Degradarea chimică poate fi accentuată de temperatura ridicată şi de anumite radiaţii ale spectrului luminii. Cercetările de laborator au arătat că, prin contaminarea soluţiei de polimer cu oxigen, coeficientul de sită se poate reduce cu 30 de procente. Pentru îndepărtarea oxigenului din soluţia de poliacrilamidă, se poate folosi hidrosulfitul de sodiu, în concentraţie mică. Acest aditiv trebuie introdus în apă înaintea polimerului, lăsându-i-se timp să reacţioneze cu oxigenul. Deoarece, în prezenţa oxigenului liber şi a polimerului dizolvat, hidrosulfitul de sodiu tinde să catalizeze degradarea polimerului, se impune ca, după dizolvarea hidrosulfitului de sodiu, să se evite cu stricteţe contactul soluţiei cu oxigenul liber din aer. De asemenea, se mai poate folosi în acest scop formaldehida, în

concentraţie mică. Degradarea termică a soluţiilor de poliacrilamidă parţial hidrolizată se manifestă prin micşorarea continuă a vâscozităţii în domeniul temperaturii cuprins între 120 °C şi 150 °C. În literatura de specialitate au fost publicate rezultatele unor cercetări cu privire la stabilitatea termică a diferitelor soluţii de polimer pe perioade de timp mai mari de 6 luni. Cu toate acestea, nu au fost încă precizate

criterii ale stabilităţii termice de lungă durată, în diferite medii şi pentru orice tip de

polimer.

Degradarea termică este accentuată de prezenţa oxigenului, de valorile pH ridicate şi de prezenţa ionilor metalici. Astfel, temperaturile mai mari de 50 °C devin critice pentru anumiţi polimeri, când pH depăşeşte valoarea 10. 7.6.5. Criterii de selecţie a zăcământului pentru spălarea cu soluţie de polimer Spălarea cu soluţie de polimer a fost aplicată cu succes la zăcămintele aflate în faza iniţială a exploatării secundare prin dezlocuire cu apă, când saturaţia în ţiţei mobil este încă ridicată. Dacă raţia apă – ţiţei de producţie este mare (peste 10), eficienţa procesului se reduce, deoarece cantitatea de ţiţei mobil rămasă în zăcământ este insuficientă pentru îndeplinirea criteriilor de rentabilitate economică. Adâncimea zăcământului trebuie să nu fie nici prea mică, deoarece, în acest caz, presiunea de injecţie este limitată superior de riscul fisurării formaţiunii productive, dar nici prea mare, din cauza temperaturii ridicate, care ar conduce la degradarea termică a soluţiei de polimer. Practic, s-a constatat că limitele adâncimii sunt (300…2.200) m, iar temperatura de zăcământ nu trebuie să depăşească 110 °C în cazul poliacrilamidei, respectiv 76 °C pentru guma de xanthan, preferându-se limitele superioare ale temperaturii egale cu 93 °C, respectiv 70 °C. Permeabilitatea este limitată inferior atât de receptivitatea insuficientă a sondelor de injecţie, care ar prelungi procesul peste limita economică (deoarece debitul de soluţie injectată ar fi neeconomic de redus), cât şi de riscul degradării mecanice a soluţiei de polimer în jurul sondelor de injecţie, unde vitezele de

filtrare sunt ridicate. Valoarea minimă întâlnită în aplicaţiile de şantier a fost de 23

mD.

Raţia mobilităţilor a variat, în cadrul aplicaţiilor reuşite, între 0,1 şi 42. Vâscozitatea ţiţeiului a avut valori de la 5 mPa·s până la 125 mPa·s, dar se preferă ţiţeiurile mai puţin vâscoase (sub 25 mPa·s), celelalte pretându-se mai bine la aplicarea metodelor termice. Vâscozitatea mare a ţiţeiului impune folosirea unor concentraţii de polimer ridicate, ceea ce creşte costul procesului. Aplicaţiile de şantier reuşite au inclus zăcăminte cu grosimi între 2,4 şi 50 m, atât grezoase cât şi carbonatice, în care s-au injectat dopuri de soluţie având concentraţii între 200 şi 1.000 ppm, respectiv volume de 0,034…0,45 volume de pori. Testele de şantier nereuşite au indicat faptul că trebuie evitate zăcămintele cu

permeabilitate mică, cu saturaţie în ţiţei redusă, cu vâscozitate ridicată a ţiţeiului, cu acvifer mare sau cu apă foarte mineralizată, cu variaţii mari de permeabilitate pe diferite direcţii sau de la o zonă la alta.