AUTOFINANAREA SAU FINANAREA INTERN Politica de autofinantare.

Nevoile de fonduri ale ntreprinderilor sunt variate,de la trebuinte de lunga durata si de o valoare ridicata, cum este cazul activelor imobilizate, materiale, pna la trebuinte de scurta durata, al caror nivel variaza frecvent n cursul anului n functie de factorii interni sau externi, cum este cazul activelor circulante. Finantarea, adica acoperirea financiara a acestor nevoi se face, evident tinnd cont de caracterul permanent sau temporar al trebuintelor. Finantarea pe termen lung a ntrepriderilor presupune nevoi de fonduri, cu caracter permanent sau pentru perioade mari de timp, operatiune care se poate realiza n diverse forme, functie de conditiile concrete ale ntreprinderii respectiv gestiunea pe termen lung. Autofinantarea este cel mai raspndit principiu de finantare si presupune ca ntreprinderea si asigura dezvoltarea cu forte proprii, folosind drept surse de finatare o parte a profitului obtinut n exercitiul expirat si fondul de amortizare acoperind atat nevoile de nlocuire a activelor imobilizate, ct si cresterea activului economic. Din punct de vedere al apartenentei fondurilor, distingem finantari din fonduri proprii si finantari prin angajamente la termen. Privite din punctul de vedere al efortului depus pentru obtinerea lor, sursele de finantare pe termen lung pot fi grupate n doua parti: finantari interne (autofinantarea) si finantari externe (cresteri de capital si mprumuturi diverse). Locul nsemnat pe care l ocupa autofinantarea printre celelalte cai de finantare decurge din faptul ca creeaza avantaje att pentru actionari, ct si pentru societatea comerciala ca persoana juridica. Actionarii sunt avantajati ntruct, capitaliznd o parte a profitului, creste valoarea bursiera a ntreprinderii, creste cursul actiunilor detinute de ei, prin urmare, creste avutia lor. In afara de aceasta, profitul reinvestit este exonerat de la plata impozitului pe profit sau se aplica reduceri substantiale de impozit, ceea ce creeaza posibilitati mai mari de reinvestire. ntreprinderea ca persoana juridica, este avantajata ntruct nu mai este nevoita sa apeleze nici la actionari, nici la piata financiara pentru a obtine fondurile de care are nevoie pentru dezvoltare. Totodata creste autonomia financiara a ntrepriderii fata de banci. Politica de autofinantare a unei ntreprinderi este sinteza cailor de productie, comerciale si financiare, care orienteza activitatea sa. Fluxul surselor de autofinantare rezulta din performantele economice si financiare, fiind grupate nsa n functie de posibilitatile repartizarii beneficiilor, amortizarii si de politica de ndatorare. Previziunile de finantare joaca rolul principal n politica financiara a ntreprinderii. Desi autofinantarea este o politica financiara sanatoasa si de dorit, nu este oportun sa se exagereze n aceasta directie pentru ca ntreprinderea sa nu fie rupta de piata financiara si pentru o mobilitate mai mare a capitalului. Acoperindu-si integral nevoile de crestere economica din surse interne, se poate usor scapa din vedere costul

capitalului propriu comparativ cu costul capitalului de mprumut, crendu-se o aparenta nselatoare ca primul ar fi oarecum gratuit. Realitatea economica si financiara arata nsa ca, indiferent de provenienta, costul capitalurilor se egalizeaza, n multe cazuri costul capitalului propriu fiind chiar mai ridicat decat celui mprumutat. Nu se poate vorbi depre un optim general al politicii de autofinantare. Pe plan mondial, pna la deceniul al 6-lea, o buna structura financiara se caracterizeaza printrun nivel scazut al ndatoririi, punndu-se accentul pe autofinatare si alte surse proprii, respectiv pe autonomia economico-financiara a ntreprinderilor. n deceniul al 8-lea, o buna structura financiara se caracteriza printr-un nivel "normal" al ndatorarii, adica nu excesiv comparativ cu capitalul propriu, dar punandu-se accentul pe efectivul pozitiv de ndatorare. n anii '80 o buna structura financiara se caracterizeaza prin diminuarea progresiva a ndatorarii, cresterea autonomiei financiare si cresterea rentabilitatii pe aceasta baza. Factorii de incidenta asupra autofinantarii Autofinantarea, respectiv nivelul sau poate fi apreciata dect n func 929e45j ;ie de politica financiara globala a ntreprinderii. n acest sens, n anumite mprejurari devine mai avantajos pentru ntreprindere de a proceda la o finantare externa n locul autofinantarii. n acelasi timp trebuie spus ca daca marja bruta sau marja comerciala este importanta pentru a proceda la autofinantare, ntruct formeaza baza de plecare a excedentului brut de exploatare, totusi nu se poate spune ca exista o legatura directa, determinata ntre ea si nivelul autofinantarii: o marja comerciala mare poate fi nsotita de o autofinantare mica si invers, o autofinantare slaba nu nseamna totdeauna o marja comerciala nendestulatoare. Decizia de autofinatare si nivelul acesteia sunt adesea influentate de factori externi, cum ar fi: fiscalitatea, diverse constrngeri, privind accesul pe piata financiara sau constrngeri juridice diverse. Sub aspectul fiscalitatii se poate vorbii despre o relatie de tipul: fiscalitate mare - autofinantare ridicata si invers, n sensul ca o politica de impozite apasatoare incita intreprinderea sa procedeze la capitalizarea unei parti din profit, ct mai mare cu putinta gasind n aceasta destinatie conditii mai lejere de impunere (facilitati fiscale). n schimb, alte reglementari, cum sunt acelea referitoare la reducerea bazei impozabile cu anumite cheltuieli (de amortizare, rambursari de credite, plati de dobnzi) pot influenta n sensul cresteri distribuirii de dividende mai curnd dect al cresteri resurselor de autofinantare. n alta ordine de idei investitorii (actionarii) care sunt puternic impozitati pe veniturile obtinute din dividende vor vota n adunarea generala a actionarilor pentru distribuirea unui dividend mai redus, n favoarea profitului reinvestit, deci a maximizarii valori intrepriderii, si a patrimonului fiecarui actionar.

- Constrngeri privind pe piata financiara. n cazul societatilor comerciale necotate la bursa, procurarea fondurilor necesare cresterii economice nu se poate realiza prin apel la piata de capital ramnnd, n consecinta, alternativa creditului bancar, autofinantarii sau a cresterii de capital prin fonduri proprii externe. Cresterile de capital prin noi aporturi de numerar sau n natura sunt operatiuni care dureaza n timp, sunt operatiuni dificile si costisitoare ceea ce face n comparatie, autofinantarea sa apara preferabila. - Constrngeri juridice diverse. Profitul unei societati comerciale pe actiuni are doua mari destinatii: distribuirii de dividende si reinvestire (autofinantare). Decizia adunarii generale de a distribuii dividende reduce suma destinata autofinantarii, dar se obtin alte rezultate notabile: satisfacerea exigentelor actionarilor, fidelitatea lor fata de societate manifestata n detinerea durabila a actiunilor, fara intentia de a le vinde pe piata, ceea ce duce la cresterea cursului lor, deci a valorii de piata a ntreprinderii nsesi. Dimpotriva, decizia adunarii generale a actionarilor de a reinvestii profitul majoreaza resursele de autofinantare, dar poate provoca nemultumirea unei parti a actionarilor, care vor avea tendinta de a vinde actiunile detinute, ceea ce, prin jocul cererii si al ofertei, poate duce la scaderea cusului actiunilor si prin urmare a capitalizarii bursiere a ntreprinderii. Distribuirea de dividende cu regularitate si in sume consistente reprezinta, desigur, un semn favorabil asupra perspectivelor de dezvoltare ale unei societati, nsa dorinta de autonomie influenteaza catre o autofinantare mai pronuntata. n anumite tari, legile n vigoare impun ntreprinderilor o autofinantare minimala, ceea ce restrnge marimea dividendelor.Acelasi lucru se observa, dar cu caracter generalizat, n domeniul politicii bancilor de creditare a agentilor economici numai n masura n care prezinta capacitatea de ndatorare, adica dispun de fonduri propii ntr-un anumit cuantum. Costul beneficiilor reinvestite Orice politica de autofinantare trebuie analizata n funtie de rentabilitatea pe care o degaja profitul reinvestit. Daca rentabilitatea noilor proiecte acoperite prin autofinantare este egala cu rentabilitatea reclamata de actionari, politica de autofinantare este neutra pentru ntreprindere. Numai atunci cnd rentabilitatea investirilor acoprite prin autofinantare este mai mare dect remuneratia ceruta de actionari, autofinatarea are un efect pozitiv pentru ntrepridere n sensul ca creste valoare financiara a acesteia. Astfel, autofinantarea contribuie la cresterea mijloacelor financiare ale ntreprinderii, dar nu permite cresterea beneficiilor pentru reinvestire dect daca creste rata rentabilitatii noilor proiecte peste pretentiile de remuneratie ale actionarilor. n principiu, costul autofinantarii este egal cu costul fondurilor proprii externe n sensul ca actionarii asteapta aceeasi rentabilitate de la beneficiile reinvestite, ca si de la aporturile de numerar realizate de ei cu prilejul cresterilor de capital. Cu alte

cuvinte autofinatarea apare, ca si fondurile proprii externe, un mijloc de finantare costisitor. Faptul ca societatea comerciala dispune liber de sumele obtinute prin autofinantare, ca nu varsa remuneratia catre actionari (fluxuri financiare negative) nu nseamna ca sumele respective sunt gratuite. Pe o piata financiara perfecta, n care toate informatiile sunt disponibile, sumele din profit trecute n foduri de rezerva (autofinantare) sau distribuite ca dividende fac politica de finantare sa fie neutra: ndatorarea, autofinantarea, distrubuirea profiturilor n-au nicio importanta din punctul de vedere al bogatiei actionarilor. Pentru a determina costul real al beneficiilor reinvestite de societatea comerciala, respectiv rentabilitatea beneficiilor reinvestite de actionari, trebuie sa tinem seama de incidenta fiscala, adica de faptul ca societatea este impozitata pentru profitul reinvestit, iar, pe de alta parte, actionarii sunt impozitati pentru veniturile din dividende. Prin urmare, n cazul distribuirii de dividende, actionarii vor suporta impozitul pe venituri din dividende astfel ncat lor le ramne un veni net mai mic pentru a-l utiliza, spre exemplu, n vederea achizitionarii de noi actiuni. Daca societatea comerciala nu distribuie dividende sau distribuie ntr-un volum mai redus, ea va putea reinvesti ntreg profitul sau o parte a acestuia, formnd o baza pentru venituri viitoare sporite. Este necesar nsa ca randament net pentru actionari,sa ramna acelasi,fie ca se distribuie dividende, fie ca profitul se reinvesteste.Cu alte cuvinte, situatia trebuie sa fie aceeasi din punctul de vedere al patrimonului actionarului. Capacitatea de autofinantare Sursele destinate autofinantarii se formeaza n cadrul ntreprinderii, reprezentnd, deci, surse interne. n principal aceste surse provin din excedentul monetar creat din operatiuni economice si financiare adica din diferenta dintre fluxurile financiare pozitive si negative, respectiv dintre ncasari si plati. Excedentul brut de exploatare se compune din rezultatele pozitive ale procesului economic, precum si din fondul de amortizare creat. De altfel, excedentul brut de exploatare poate fi calculat n doua feluri: fie ca diferenta dintre totalul ncasarilor din activitatea economico-finaciara si totalul cheltuielor efectuate, tinnd cont ca amortizarea este o cheltuiala cuprinsa n costuri, nu ocazioneaza fluxuri de iesire; fie ca suma a unor elemente diferite, cum ar fi salarii, impozite, dobnzi platite, fond de amortizare anual, dividende, beneficii nerepartizate. Capacitatea de autofinantare reprezinta un surplus monetar care se obtine ca rezultat al tuturor operatiunilor de ncasari si plati efectuate de ntreprindere, ntr-o perioada de timp, avnd n vedere si incidenta fiscala. Pentru determinarea capacitatii de autofinantare, trebuie avute n vedere att variabile economice, ct si financiare. Variabilele economice pornesc de la previziunile de vnzari (cantitati x preturi) si previziunile asupra costurilor (materii

prime, materiale, combustibili, salarii etc.), n timp ce variabilele financiare au in vedere politica de mprumut, promovata de ntreprindere, care ocazioneaza cheltuieli financiare, politica de amortizare care poate ncarca diferit costurile pentru anumiti ani si politica de repartizare a profiturilor care dimensioneaza volumul dividendelor distribuite actionarilor, al participatiilor la beneficii sau al majorarii fondurilor de rezerva. De regula, autofinantarea efectiva este mai mica dect capacitatea de autofinatare. Nu totalitatea capacitatii de autofinantare ramne la dispozitia ntrepriderii pentru necesitati de finantare interna, ci mai putin beneficiile distribuite actionarilor sub forma de dividende si participatiile la beneficii ale salariatilor. Capacitatea de autofinantare este un indicator de mare expresivitate economica, reflectnd forta financiara a unei societati comerciale, garantia securitatii si independenta acesteia. ntreprinderile cu o buna capacitate de autofinantare si micsoreaza riscul financiar, fiind n masura sa surmonteze greutatile n perioadele de criza economica, cnd accesul la credite este dificil din cauza dobnzilor nalte. Totodata capacitatea de autofinantare este si un indicator de lichiditate financiara si de solvabilitate, care ridica gradul de bonitate al firmei, mareste ncrederea partenerilor de afaceri, crend conditii mai bune de negociere a contractelor economice. Putem adauga, de asemenea, ca o capacitate de autofinatare buna exprima si o capacitate de ndatorare buna, respectiv posibilitatea de a garanta mai bine creditele bancare la care face apel ntreprinderea. Aspectele pozitive incontestabile ale autofinantarii nu exclud nsa anumite inconveniente ale acestei metode de finantare, n sensul ca autofinantarea constituie un obstacol n calea mobilitatii capitalului si ca sursele aferente comporta un cost relativ ridicat. Corelatii dintre autofinantare, mprumut, amortizare si repartizarea profiturilor Procesul de finantare interna (autofinantare) nu tine neaparat de vointa ntreprinderii, a actionarilor ci si de anumite conditii interne si externe: de fiscalitate si de alte reglementari juridice, de politica adusa de banci fata de creditarea agentilor economici, de costul creditelor si desigur de gradul de rentabilitate ce se obtine si intentiile de crestere economica ale ntreprinderii. Corelatia dintre autofinantare si imprumut Obligatiile societatilor decurgnd din politica lor de indatorare se traduc n plati regulate de dobnzi care, mpreuna cu rambusarile anuale, constituie cheltuieli financiare. Cu ct structura financiara este mai indatorata cu att cheltuielile financiare anuale sunt mai mari, reducnd beneficiul si, prin urmare, posibilitatile de autofinantare.

Sub aspect financiar legatura ntre autofinatare si ndatorare este mai complexa. Autofinantarea este aproape ntotdeauna o conditie necesara n vederea obtinerii unui mprumut; ea constituie, n acelasi timp, o garantie si un mijloc de rambursare. Pentru a aproba creditele solicitate, bancile cer ntreprinderilor ncadrarea n anumite limite de ndatorare. Cu cat creste capacitatea de autofinantare, creste si posibilitatea apelarii la credite. Intreprinderile care folosesc credite spera sa obtina efecte de indatorare pozitive, astfel incat sa permita nu numai plati de principal si dobanda , dar sa ramana si un profit care sa poata fi utilizat, eventual, pentru finantarea unor noi proiecte, deci pentru sporirea posibilitatilor de autofinantare. O asemenea perspectiva este realizata in cazul in care rata rentabilitatii economice este mai mare decat rata dobanzii. Sub acest aspect imprumutul apare ca o autofinantare anticipata. Corelatia dintre autofinantare si amortizare Cheltuielile ocazionate de amortizarea activelor imobilizate maresc costurile, micsoreaza beneficial si, prin urmare, impozitul pe profit datorat statului. Tinand seama ca cheltuielile cu amortizarea nu genereaza fluxuri financiare negative, rezulta ca fondurile de amortizare obtinute prin recuperarea acestor cheltuieli poate fi utilizat pentru reinvestire si, alaturi de economia de impozit pe profit ca urmare a micsorari bazei impozabile, sa mareasca gradul de autofinantare. In realitate, amortizarea are o influenta neutra asupra autofinantarii: marind costurile cu amortizarea, se micsoreaza profitul si invers, asa incat nu se poate conta pe un alt cuantum al resurselor de autofinantare decat acela pe care-l poate genera exploatarea. In schimb, politica de amortizare poate permite modularea fluxurilor de autofinantare, crescator sau descrescator, in functie de scopurile urmarite de intreprindere. Aplicarea diverselor metode de amortizare, ca si posibilitatea intreruperii sau incetinirii ritmului de amortizare creeaza posibilitatea constituirii anuale a unui fond de amortizare mai mare sau mai mic.In cazul cresterii fondului de amortizare, scad fluxurile negative reprezentand impozit pe profit si, prin urmare, cresc fluxurile de autofinantare. Spre exemplu, aplicarea metodei de amortizare regresive conduce la descresterea de la un an la altul a cheltuielilor cu amortizarea; ca atare, in primii ani fluxurile de autofinantare vor fi mai mari - intemeiat atat de volumul fondului de amortizare, cat si de economia de impozit pe profit - in timp ce, catre sfarsitul duratei de functionare a activelor imobilizate, fluxurile de autofinantare vor fi mai mici, ca urmare a scaderii fondului anual de amortizare si, totodata, a cresterilor varsamintelor in contul impozitului pe profit. Corelatia dintre autofinantare si repartizarea profitului Intre politica de autofinantare si politica de repartizare a profitului exista o stransa legatura. Acordarea de dividende mai mari sau mai mici influenteaza

nemijlocit asupra marimii fondului de rezerva si, prin urmare, asupra autofinantarii. Acordarea de dividende mari actionarilor are drept efect pozitiv pastrarea increderii si fidelitatii lor fata de societate, insa micsoreaza posibilitatile de autofinantare. Beneficiul unei societati comerciale pe actiuni, fie ca se distribuie sub forma de dividende, fie ca se constituie fond de rezerva (posibilitati de autofinantare) este proprietatea actionarilor. De aceea, politica fata de repartizarea profiturilor este, in ultima instanta, o politica de lichiditate: daca se constituie fond de rezerva, cresc lichiditatile intreprinderii si deci posibilitatile de autofinantare; repartizari de dividende mai mari conduc la micsorarea lichiditatilor si deci a posibilitatilor de autofinantare. Din punct de vedere al repartizarii profiturilor sub forma dividendelor, se contureaza doua curente: actionari care prefera dividendele sporite pentru consum imediat si care, practic, sunt in dezacord cu politica conducerii societatii comerciale de autofinantare ca mijloc de crestere economica; in speranta unor profituri viitoare consistente, fara a pierde, totodata, posibilitatea obtinerii unor lichiditati imediate, putand vinde la bursa actiunile pe care le detin. In situatia nerepartizarii de dividende, intr-un an sau altul, pot aparea nemultumiri in masa actionarilor si care se pot concretiza in tendinta de vanzari la bursa a actionarilor. Daca procesul de vanzare capata amploare sau se generalizeaza, consecinta este scaderea cursului actiunilor la bursa. In aceasta situatie se creeaza doua aspecte neplacute: a) imposibilitatea pentru societatea comerciala de a efectua cresteri de capital prin emisiune de noi actiuni din cauza cursului bursier scazut. Cum pretul de emisiuni al actiunilor trebuie sa se situeaze intre valoarea nominala si cursul zilei, un curs scazut ar determina si un pret de emisiune scazut, ceea ce ar fi neconvenabil pentru societate. Cu cat un curs este mai scazut, cu atat mai multe actiuni trebuie emise in vederea cifrei propuse de crestere a capitalului social, insa numarul crescut al actionarilor atrage remuneratie in viitor sub forma dividendelor. Prin urmare, daca admitem ca nivelul scazut al cursului este o consecinta a politicii de autofinantare, se poate spune ca aceasta face crestere de capital mai costisitoare; b) cursul scazut al actiunilor, determinat de politica de autofinantare si de dividende, atrage atentia investitorilor straini care, prin cumparari masive la bursa in perioade optime, pot prelua controlul asupra societatii comerciale. LEASING-UL CA FORM DE FINANARE Finantarile prin sistem leasing constituie n economia romneasca o adevarata gura de oxigen pentru agentii economici pentru care investitiile reprezinta o cerinta esentiala pentru dezvoltarea activitatii lor. si cum 99% din activitatile din economie necesita investitii pentru a se dezvolta, finantarile n sistem leasing vor cunoaste o crestere constanta.

Leasing-ul s-a impus si la noi n tara, asa cum a facut-o peste tot n lume (poate mai putin n economiile tarilor din lumea a III-a) n primul rnd prin simplitate. n conditiile n care mediul concurential din tara noastra devine tot mai aspru, viteza de reactie a companiilor la schimbarile din mediul extern este vitala. Leasing-ul, prin operativitatea, sa satisfaca n intervale de timp foarte scurte nevoia de fonduri pentru investitii a agentilor economici. De asemenea, prin leasing, agentii economici evita procedurile complicate ale contractarii de credite bancare, proceduri care presupun imobilizarea unor elemente din patrimoniul societatii sau cel privat pentru constituirea de garantii. Leasingul presupune existenta a trei terte persoane: furnizorul, societatea finantatoare (societatea de leasing) si utilizatorul (beneficiarul finantarii). Societatea de leasing cumpara de la furnizor bunul solicitat de utilizator si l cedeaza acestuia din urma pe o anumita perioada de timp contra unor redevente lunare. Aceasta reprezinta n esenta operatiunea de finantare prin leasing. Pentru utilizator, aceasta operatiune i va aduce si alte avantaje cum ar fi: 1. i permite realizarea de investitii atunci cnd nu dispune de lichiditatile necesare. si cum investitiile contribuie de cele mai multe ori la sporirea cifrei de afaceri, surplusul de venit obtinut poate acoperi redeventele lunare. 2. i permite sa-si foloseasca fondurile pentru sporirea capitalului de lucru (a activelor circulante), cele care sunt aducatoare de bani. 3. i permite sa fie n pas cu noua tehnologie prin aceea ca la sfrsitul contractului de leasing poate returna bunul societatii finantatoare si sa nchirieze altul ale carui caracteristici tehnice sporite i pot oferi o eficienta mai mare n exploatare. 4. i permite sa beneficieze de amnarea platii taxelor vamale pna la sfrsitul contractului pentru bunurile aduse din import. Plata taxelor vamale se va face doar la 20% din valoarea bunului. 5. i permite sa beneficieze de facilitatile fiscale ntreaga valoare a ratei de leasing este deductibila fiscal pentru IMM. Leasingul este de doua feluri: financiar si operational. Procedural, este vorba de acelasi lucru, nsa exista aspecte care diferentiaza cele doua tipuri de operatii, si anume:

n cazul leasingului financiar, bunul finantat este evidentiat n contabilitatea utilizatorului (beneficiarul finantarii). Utilizatorul va nregistra amortizarea aferenta mijlocului fix intrat n patrimoniu, amortizare care este deductibila din punct de vedere fiscal, potrivit legislatiei n vigoare. n cazul leasingului financiar, redeventa lunara este compusa din cota parte din valoarea de intrare a mijlocului fix si din dobnda de leasing. Dobnda de leasing este o cheltuiala deductibila din punct de vedere fiscal pentru utilizator.

. . . . . . . . . . .

n cazul leasingului operational, redeventa este compusa din cota de amortizare calculata conform prevederilor legale plus un beneficiu. Pentru utilizator, ntreaga redeventa lunara este considerata cheltuiala deductibila din punct de vedere fiscal. n cazul leasingului operational, bunul ramne evidentiat n contabilitatea societatii finantatoare;

n leasingul financiar, bunul finantat este evidentiat n contabilitatea utilizatorului (beneficiarul finantarii). Utilizatorul va nregistra amortizarea aferenta mijlocului fix intrat n patrimoniu, amortizare care este deductibila din punct de vedere fiscal, potrivit legislatiei n vigoare. Redeventa lunara este compusa din cota parte din valoarea de intrare a mijlocului fix si din dobnda de leasing. Dobnda de leasing este o cheltuiala deductibila din punct de vedere fiscal pentru utilizator. Leasing-ul financiar Conform IAS 17, "Leasingul financiar este operatiunea de leasing care transfera, n mare masura, toate riscurile si beneficiile aferente dreptului de proprietate asupra bunului. Titlul de proprietate poate fi, sau nu, transferat, n cele din urma". IAS furnizeaza unele exemple de indicatii care pot sugera clasificarea unui leasing ca fiind leasing financiar. De exemplu, un vehicul are o durata de exploatare determinata de numarul de kilometrii parcursi. Valoarea justa a vehiculului este de 40.000 milioane lei. El parcurge, n mod obisnuit, 100.000 km nainte de a fi casat. Se ia n considerare un anumit aspect al contractului, si anume cumulul de km pentru care vehiculul a fost nchiriat de locatar, care este: 1. 30.000 km. 2. 50.000 km. 3. 75.000 km. La punctele a) si b) se poate spune ca nu au fost transferate n mod substantial beneficiile. n cazul c), acest lucru este mai putin evident, dar se poate argumenta ca procentul de 75% poate fi considerat substantial.

Contractul mai prevede, de asemenea, ca n cazul a) avem un leasing financiar, iar n cazul c) un leasing operational. Aceste declaratii sunt nerelevante deoarece au doar forma legala si nu substanta economica. Ambele contracte de la cazurile a) si b) au optiuni de cumparare exercitabile de catre locatar. Acest lucru pare sa satisfaca problema transferarii riscurilor si beneficiilor. Cazul a) stabileste un pret de 20.000 milioane lei, iar cazul b) un pret de 30 milioane lei. Este foarte probabil ca n cazul a) societatea sa achizitioneze activul la sfrsitul termenului de leasing, probabilitate neexistenta n cazul b). Cazul a) poate fi considerat un leasing financiar. n fine, n cazul c), locatorul accepta sa repare, sa ntretina si sa furnizeze un alt vehicul n cazul n care cel existent se va defecta. Locatorul are, de asemenea, dreptul ca n orice moment sa nlocuiasca activul cu unul similar, daca ofera indicatii stricte ca va face acest lucru. Acest lucru face mai putin probabila clasificarea cazului c) n categoria leasing-ului financiar. Concluzia exemplului de mai sus este aceea ca toti termenii unui contract de leasing trebuie luati n considerare mpreuna. Este, prin urmare, o problema de rationament profesional att pentru administratorii locatarului, ct si pentru cei ai locatorului. Trebuie retinut ca este posibila contabilizarea operatiunii de leasing drept leasing operational de catre una din partile contractante, respectiv drept leasing financiar de cealalta parte contractanta. Paleta definitiilor pe care le putem ntlni este foarte larga. Chiar si cartile de specialitate accesibile n mod curent definesc leasingul unilateral sau chiar gresit, fara a surprinde n fapt esenta fenomenului. Exista pareri ca leasingul este o operatiune de finantare, altii o asimileaza cu o vnzare n rate sau cu un contract de locatie pura. Ei bine, leasingul nu este nici una dintre aceste operatiuni, dar poate avea forme foarte apropiate de oricare dintre ele. Definitia corecta a leasingului este urmatoarea: Leasingul este operatiunea prin care o parte, denumita locator, transmite celeilalte parti denumita utilizator, contra unei plati periodice, denumita rata de leasing, dreptul de posesie si folosinta al unui bun al carui proprietar este, pentru o perioada determinata de timp. Elementele cele mai importante care decurg din aceasta definitie si care delimiteaza leasingul de alte operatiuni nrudite, sunt urmatoarele: 1. Locatorul ramne proprietarul bunului ce constituie obiectul contractului de leasing, pe toata perioada de derulare a contractului; aceasta implica si faptul ca, n cazul neachitarii ratelor de leasing locatorul are dreptul de a-si retrage bunul. 2. Utilizatorul are dreptul sa beneficieze, pe perioada contractului, de toate avantajele folosirii bunului, asumndu-si n acelasi timp si riscurile exploatarii acestuia.

Pornind de la aceste principii generale, mentionam o alta caracteristica importanta a leasingului, si anume flexibilitatea. n general, contractele care se ncheie sunt croite pe obiectul de leasing si pe utilizator. Perioada de derulare a contractului, cadenta ratelor, valoarea reziduala pot fi liber negociate de cele doua parti, astfel nct termenii contractului sa corespunda cel mai bine intereselor si mai ales posibilitatilor acestora. Prezentam n continuare cteva situatii mai des ntlnite. Exista forme de leasing n care, la sfrsitul perioadei, utilizatorul are dreptul de a opta fie pentru achizitionarea bunului la o valoare reziduala, fie pentru prelungirea contractului, fie pentru renuntarea la bunul respectiv. Aceste forme de leasing fac parte din categoria operatiunilor de leasing financiar. Probabil ca aceste forme de leasing sunt cele mai populare. n esenta, locatorul apare ca finantator al utilizatorului, datorita faptului ca este foarte probabil - nca de la nceputul contractului - ca utilizatorul va opta pentru achizitionarea definitiva a obiectului de leasing. n aceasta situatie, locatorul nu are interesul ca la sfrsitul contractului sa ramna n posesia bunului si ne putem astepta ca si ratele de leasing sa reflecte acest lucru. Locatorul si va acoperi n timpul perioadei de leasing toate cheltuielile generate de operatiune, iar valoarea reziduala va fi mult mai mica dect valoarea de piata a bunului la sfrsitul contractului. Exista si situatii n care existenta unei piete second-hand sau faptul ca locatorul este specializat pe leasingul anumitor categorii de bunuri, va putea determina o diminuare a ratelor si o crestere a valorii reziduale, deci un risc suplimentar asumat de locator. n oricare dintre situatii, locatorul va trebui sa analizeze foarte bine afacerea si clientul cu care opereaza. Un alt factor important n derularea operatiunii de leasing este furnizorul. n general, si acesta si asuma responsabilitati legate de derularea contractului, mai ales n ceea ce priveste exploatarea (asistenta tehnica, instruirea personalului etc., contract de buy-back). Contractul devine astfel tripartit, dar subliniem faptul ca este posibil ca furnizorul sa-si asume si rolul de locator. Aceasta situatie poate fi interesanta pentru producatorii sau distribuitorii care pot sa-si asigure ei nsisi finantarea, facilitndu-si astfel desfacerea produselor. Exemple n acest sens, chiar pe piata romneasca, sunt distribuitorii de autoturisme sau de utilaje si echipamente specializate - pornind de la computere pna la tractoare. n principiu, aceasta forma de leasing este cea mai ieftina pentru utilizator, ntruct producatorul sau distribuitorul sunt cei care cunosc cel mai bine produsul si piata de desfacere, ceea ce diminueaza n mare masura riscurile asumate de locator. Nu este exclus ca n viitorul foarte apropiat, sub presiunea pietei, si producatorii sau distribuitorii romni de instalatii sau echipamente pentru industria alimentara sa-si desfaca produsele sub forma de leasing. Avantajele si impactul economic al leasingulul

Din punctul de vedere al locatorului, este esential faptul ca contractul de leasing i protejeaza dreptul de proprietate si deci poate actiona direct asupra bunului n cazul n care utilizatorul nu se achita de obligatiile contractuale. De asemenea, obiectul finantarii fiind legat direct de contract si fiind personalizat, exista posibilitatea urmaririi afacerii n intimitatea ei si este mult mai usor de luat o decizie n caz de insolvabilitate temporara a utilizatorului. Efectele cele mai importante din punct de vedere economic se regasesc la utilizator. Acesta poate sa plateasca dreptul de folosinta si, n cele din urma, sa achizitioneze un bun investitional pe masura ce produce. Ratele pot fi astfel dimensionate si cadentate nct sa permita plata ratelor si chiar obtinerea unui profit fara a supune utilizatorul la sarcini mpovaratoare. De exemplu, pentru activitati sezoniere - cum ar fi industria zaharului - ratele pot fi orientate spre sfrsitul perioadei de productie, cnd veniturile nregistrate din vnzarea produselor vor permite achitarea obligatiilor de plata. n aceste cazuri, ratele sunt de cele mai multe ori anuale sau semestriale; dimpotriva, pentru activitati unde ncasarile sunt ritmice si se ntind pe tot parcursul anului - cum ar fi panificatia, industria laptelui - ratele pot fi lunare. Contractul de leasing se ncheie pe o perioada de cel putin un an. Nu exista o cerinta expresa ca contractul sa fie ncheiat n forma scrisa, dar Ordonanta nr. 51 reglementeaza clauzele obligatorii ntr-un contract de leasing, astfel ca forma scrisa trebuie subnteleasa. Contractul de leasing constituie titlu executoriu (adica poate fi pus n executare contra utilizatorului fara nevoia parcurgerii vreunei proceduri judiciare) daca utilizatorul refuza sa napoieze bunul, n urmatoarele situatii: la sfrsitul perioadei de leasing, daca acesta nu a formulat optiunea cumpararii bunului sau a prelungirii contractului; n cazul rezilierii contractului din vina exclusiva a utilizatorului. Contractele de leasing referitoare la bunuri mobile sunt supuse nregistrarii n Arhiva Electronica de Garantii Reale Mobiliare, n conditiile Legii nr. 99/1999, pentru opozabilitate fata de terti, dar interesul unei astfel de nregistrari este al locatorului, iar nu al utilizatorului (ca n cazul leasing-ului imobiliar). Achizitionarea de mijloace fixe (ntre care se includ echipamentele TI) prin leasing financiar intra sub incidenta legislatiei referitoare la amortizare (n principal, Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat n active corporale si necorporale, astfel cum a fost modificata si republicata), astfel nct deductibilitatea ratelor de leasing va fi tratata diferentiat. Astfel, o parte a ratei este deductibila ca dobnda, o alta parte ca prima de asigurare si o alta parte ca pretul de achizitionare a bunului, acesta din urma fiind determinat conform legislatiei referitoare la amortizare. Ordonanta nr. 51 contine si unele reguli speciale privind taxele vamale. Astfel, bunurile care sunt introduse n tara de catre utilizatori, persoane fizice sau juridice romne, n baza unor contracte de leasing ncheiate cu societati de leasing, persoane juridice straine, sau de societati de leasing persoane juridice romne, n baza unor

contracte de leasing ncheiate cu utilizatori, persoane fizice sau juridice romne, bunul se ncadreaza n regimul vamal de admitere temporara, pe toata durata contractului de leasing, cu exonerarea totala de la obligatia de plata a sumelor aferente drepturilor de import. Daca utilizatorul opteaza pentru cumpararea bunului la sfrsitul perioadei de leasing, el va fi obligat sa achite taxa vamala calculata la valoarea reziduala a bunului din momentul ncheierii contractului de vnzare-cumparare, care nu poate fi mai mica de 20% din valoarea de intrare a bunului (pretul platit de locator furnizorului). Cu toate acestea, din punctul de vedere al regulamentelor vamale, utilizatorul trebuie sa cumpere bunul ntr-o perioada de 7 ani de la data ncheierii contractului