Bibliografie Adler A., 1991, Cunoasterea omului , Bucuresti, Editura Stiintifica; Allport G.W.

, 1981, Structura si dinamica personalitatii, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica; Beck A.T., (1967), Pennsylvania Press; Depression. Causes and Treatment, Philadelphia, University of

Berger G., 1990, Traite practique danalyse du caractere, 12 editions, Paris, Presse Universitaires de France; Berk L.E., Peterson A., 2001, Study Guide for Berk. Development Through the Lifespan, (2nd ed.), Boston, Allyn & Bacon; Cattell R.B., Dregger R.M., (eds.), 1997, Handbook of modern personality theory , Washington D.C., Hemisphere; Conger J.J., 1997, Adolescence and Youth: Psychological Development in a Charging World, (5th ed.), New York, Addison-Wesley Educational Publishers; Cosmovici A., 1970, Indrumator pentru aplicarea testului WISC adaptat la populatia romana Universitatea Al. I. Cuza, Iasi (lit.); Costa P.T. Jr., Widiger T.A. (eds.), 1990, Personality , Washington D.C., APA; Personality disorders and The Five Factor Model of ,

Devlin B., Feinber S.E., Resnick D.P., Roeder K. (eds.), 1997, Intellingence, genes, and success: Scientists respond to The Bell Curve , New York, Springer Verlag; Eagly A.H., Chaiken S., 1993, The psychology of attitudes , Fort Worth, TX, Hartcourt, Brace Jovanovich; Engler B., 1999, Personality Theories. An Introduction , (8 ed.), Boston, Houghton Mifflin th Comp.; Fazio R.H., Roskos-Ewoldsen D.R., 1994, Acting as well as we feel: When and how attitudes guide behavior, in S. Shavitt, T.C. Brock, (eds.), Persuasion , Boston, Allyn &Bacon, 71-93; Festinger L., 1954, A theory of social comparison processes, Human relations , 7, 117-140;

Filimon L., 2001, Psihologia educatiei , Oradea, Ed. Universitatii din Oradea; Fogarty R., Bellanca J., 1995, Multiple Intelligences: A Collection , Boston, Allyn & Bacon; Freud S., 1980, Introducere in psihanaliza. Prelegeri de Psihopatologia vietii cotidiene, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica; Friedman H.S., Schustack M.W., 2001, Reading in personality: Classic Theories and Modern Research , (2nd ed.), Boston, Allyn & Bacon;

Friedman H.S., Tucker J.S., Schwartz J.E., Tomlinson-Keasey C., Martin L.R., Wingart D.L., Criqui M.H., 1995, Psychosocial and behavioral predictors for longevity: The aging and death of the termites, American Psychologist , 69-78; Gardner H., 1983, Frames of mind: The theory of multiple intelligence, New York Basic Books; Goldhaber D.E., 2000, Theories of human development: integrative perspectives, Mountain View, CA, Mayfield; Goleman D., 1995, Emotional intelligence , New York, Bantam; Jung C.G., 1996, Personalitate si transfer , Ed. Teora, Bucuresti; Kluckholn C., Murray H.A., Schneider D.M., (eds.), 1953, Personality in Nature, Society and Culture , New York, Knopf; Kulcsar T., 1976, Testul Raven si variantele sale in Indrumator psihodiagnostic , vol. II, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca (lit.); Kulcsar T., 1980, Lectii practice de psihodiagnostic , Universitatea Babes-Bolyai, ClujNapoca (lit.); Le Senne R., 1989, Traite de caracterologie , Paris, Presses Universitaires de France; Margineanu N., 1944, Psihologia persoanei , Editura Regelui Ferdinand, Sibiu; Margineanu N., 1972, Conditia umana , Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica; Maslow A.H., 1970, Motivation and Personality , (2nd ed.), New York, Harper & Row; Molfese V.J., Molfese D.L. (eds.), 2000, lifespan , Mahwah, NJ, Erlbaum; Temperament and personality development across the

Neisser U. (ed.), 1998, The rising curve: Long-term gains in IQ and related measures, Washington D.C., American Psychological Association; Neisser U., et al.1996, Intelligence: Knows and unknowns, American Psychologist , 77-101; Opre A. (coord.), 2002, Noi tendinte in psihologia personalitatii. Modele teoretice, vol. I, ClujNapoca, Ed. ASCR; Piaget J., 1998, Psihologia inteligentei , Bucuresti, Editura Stiintifica; Plomin R., DeFries J.J., McClearn G.E., Rutter M., 1997, Behavioral Genetics: A Primer , (3rd ed.), New York, WH Freeman; Radu I., 1991, Introducere in psihologia contemporana , Cluj-Napoca, Editura Sincron; Richardson J.T.E., Caplan P.J., Crawford M., Hyde J.S. (eds.), 1997, human cognition , New York, Oxford University Press; Gender differences in

Ryckman R.M., 2000, Theories psychology of personality , Pacific Grove, CA, Broock/Cole;

Saarni C., 1993, Socializationof emotion, in M. Lewis, J. Haviland, (eds), of emotions ;

Handbook

Schultz, D., Schultz, S.E., 1994, Theories of Personality , (5th ed.), Pacific Grove, Brooks/Cole Publishing; Shavitt S., Brock T.C. (eds.), 1994, Persuasion , Boston, Allyn & Bacon; Sternberg R.J., 1995, For whom the bell curve tolls: A review of The Bell Curve, Psychological Science , 257-261; Sternberg R.J., 1997, The concept of intelligence and its role in lifelong learning and success, American Psychologist , 1030-1037; Sternberg R.J., Grigorenko E. (eds.), 1997, Intelligence, heredity, and environment , New York, Cambridge University Press; Sternberg R.J., Lubart T.I., 1996, Investing in creativity, American Psychologist, 677-688; Sternberg R.J., Williams W.M., 2002, Educational Psychology , Boston, Allyn & Bacon; Sternberg R.J., et al, 1995, Testing common sense, American Psychologist , 912-927; Tesser A., 1993, The importance of heritability in psychological research: The case of attitudes, Psychological Review , 100, 129-142; Thomas A, Chess S., 1989, Temperament and development, in G.A. Kohnstamm, J.E. Bates, M.K. Rothbart, (eds), Temperament in childhood , New York, Wiley; Triandis H.C., (1994), Culture and social behavior , New York, McGraw Hill; Williams W., Blythe T., Jin Li, White N., Sternberg R., Gardner H., 1996, Practical Intelligence for School , Boston, Allyn & Bacon; Zorgo, B., 1976, Temperamentul in Al. Rosca (red,), Didactica si Pedagogica; Psihologie generala , Bucuresti, Editura

Diversitatea umana

Cuvinte cheie: abilitati, aptitudini, autorealizare, cerebroton, ciclotim, ego, empatie, inconstient colectiv, inteligenta, personalitate, persuasiune, somatoton, schizotim, sentiment de inferioritate, temperament, teoria triarhica, The Big Five, trasaturi, visceroton Continut: 1. Ce este personalitatea 2. Modele teoretice ale personalitatii 3. Dimensiuni ale personalitatii: temperamentul, aptitudinile, caracterul 1. Ce este personalitatea? Termenul de personalitate se refera la fiinta umana ajunsa la o anumita etapa a vietii (spre sfarsitul adolescentei) cu conditia inscrierii sale in limitele normalitatii. Desi reperele sunt flexibile si difera de la o cultura la alta, exista anumiti invarianti de normalitate cu valabilitate transculturala: autonomie relativa in raporturile cu mediul, astfel incat, individul se poate ingriji singur, se poate organiza, conduce si administra, fara a necesita protectie si supervizare; capacitatea de anticipare si autocontrolul permit proiectarea, asumarea responsabila a deciziei, efort voluntar, initiativa, amanare, sau renuntare; integrarea activa intr-o comunitate, insusirea valorilor si a modului ei de viata; activitatile desfasurate de individ au relevanta sociala; Inscrierea conceptului de personalitate in rigorile unei definitii care sa intruneasca consensul majoritatii specialistilor, ramane inca o problema nesolutionata. Nici o incercare nu a intrunit acordul majoritatii teoreticienilor sau al specialistilor din domeniile practicii psihologice. Pare deci, de prisos enumerarea unora din modalitatile de definire, chiar daca apartin unor teoreticieni de valoare. Pot fi identificate cateva repere ce constituie preocupari comune privind consistenta si distinctivitatea: Insusirile reunite in conceptul de personalitate se caracterizeaza printr-o stabilitate relativa, reflectata in manifestarile noastre comportamentale, in atitudini, in modul nost ru de gandire. In diferite situatii de viata sau pe parcursul devenirii in timp, aceste insusiri asigura personalitatii continuitatea si identitatea . Exista dif erite explicatii privind stabilitatea sau consistenta: a) rezulta dintr-o cauzalitate interna de natura psihica; b) este data de similitudinea situatiilor de viata; c) este provocata sau atribuita de catre cercetatori. Proprietatea stabilitatii nu exclude aparitia unor manifestari noi, diferite sau chiar opuse in raport cu cele considerate stabile, dupa cum nu este exclusa modificarea unora din insusirile constante. Schimbarile pot fi rezultatul unor evenimente de exceptie pe care le traversam in decursul vietii avand o rezonanta psihica de mare amploare sau reprezinta consecintele unor procese de adaptare sau de invatare. Personalitatea nu se identifica cu intreaga viata psihica, in continutul careia intra fenomene, procese, stari pasagere, intamplatoare, nerelevante. Cand vorbim despre personalitate avem in vedere structuri psihice consistente , esentiale , ireductibile la un proces psihic. Pentru a intelege problematica atat de complexa a personalitatii, este necesar sa avem cunostinte despre sistemul psihic, despre

constituirea psihicului uman, posibila dupa cum se stie, numai in conditii de integrare sociala si comunicare lingvistica intr-un continuu proces de invatare. Prin insusirile de personalitate, oamenii se deosebesc intre ei. Fiecare are un program genetic specific si propria sa experienta de viata, propria sa traiectorie. Din acestea rezulta unicitatea sau distinctivitatea. Unicitatea nu exclude asemanarile pe baza carora oamenii pot fi grupati, pot fi incadrati in anumite categorii sau tipologii , pot fi evaluati si pe aceste temeiuri, se poate anticipa comportamentul lor, pot fi explicate manifestarile lor anterioare, se poate interveni corectiv sau stimulativ. Fiecare personalitate este purtatoarea unor insusiri general umane: vorbire, gandire, constiinta de sine si constiinta asupra lumii, autoreglare si autocontrol etc. Acestea iau forme sau continuturi diferite. 2. Modele teoretice Ce sunt teoriile personalitatii Teoriile personalitatii reprezinta un ansamblu structurat de concepte care permit sa descriem, sa explicam, sa intelegem si mai mult, sa elaboram predictii despre comportamentul uman in general sau despre un anumit tip de personalitate. Explicarea poate fi initial vaga, imprecisa. Ea se poate transforma ulterior, intr-o ipoteza , o supozitie sau o predictie testabila, privind conditiile sau contextul in care se va produce un anumit comportament. Formularea ipotezei constituie primul pas in organizarea si derularea cercetarii, permitand trecerea de la cunoasterea comuna, la cea stiintifica. Evaluarea teoriei stiintifice uzeaza de mai multe criterii, intre care retinem: simplitatea , generativitate , comprehensivitatea . Cele mai bune teorii sunt simple, elegante si precise, conduc la noi ipoteze, genereaza noi cercetari, cuprind toate informatiile relevante si ofera o mai buna, mai adecvata intelegere. Teoriile personalitatii integreaza datele relevante despre natura umana, stimuleaza cercetarea, sunt deschise la testare si revizuire, ne fac sa intelegem mai corect starea actuala si devenirea personalitatii, schimbarile comportamentului. Elaborate de distinsi reprezentanti ai psihologiei, pe parcursul scurtei sale istorii stiintifice, teoriile personalitatii organizeaza datele adunate din investigatia concreta, intr-o constructie care le da sens. Raspunzand la intrebarea Ce este personalitatea? , aceste teorii ne vor ajuta sa ne cunoastem, sa ne intelegem, sa ne acceptam si sa actionam spre un continuu mai bine. Teoriile stiintifice se deosebesc de parerile pe care fiecare din noi le avem despre personalitate. Teoriile personale se bazeaza pe observatia comportamentului celor cu care venim in contact. Nu avem cunostinte stiintifice suficiente, nu stapanim metodele de cunoastere si nu dispunem de abilitati adecvate. Opiniile noastre despre natura umana (toti oamenii sunt egoisti / oamenii urmaresc numai propriile interese / profesorii sunt prea subiectivi in evaluare), au la baza experienta personala, capacitatea noastra de intelegere. Ele sunt deci, limitate. O teorie stiintifica se bazeaza pe investigatia riguroasa a unui numar mare de persoane, a caror selectie respecta reguli determinate. In comparatie cu ele, teoria stiintifica este testata de mai multi cercetatori, pe un numar mare de indivizi

stabiliti pe baze statistice precise , nu pe rudele, cunostintele sau prietenii autorului. De aceea, gradul lor de obiectivitate este incomparabil, superior. Obiectivitatea ramane pentru cei care au elaborat teorii ale personalitatii, tinta intregului demers al cercetarii. Omul de stiinta nu ar trebui sa fie influentat de dorinte, aspiratii, temeri sau valori personale. Dar, fiind vorba de o problema atat de umana, este dificil sa se detaseze de propriul drum de viata, sa devina impartial, sa accepte puncte de vedere ce se opun concluziilor formulate din situatiile experimentate direct. Cunoscand esenta teoriei, cei ce participa la activitatea educativa, actorii educatiei, se vor cunoaste mai bine, vor gasi mai multe raspunsuri la intrebarea Cine sunt eu?, isi vor intelege si tolera partenerii mai firesc decat pana acum. Pentru o mai buna perspectiva analitica, vom prezenta structura personalitatii ca interactiune a trei dimensiuni: temperamentul, aptitudinile sau abilitatile si caracterul sau atitudinile. Personalitatea insa este unica si indivizibila, iar manifestarile comportamentale o exprima in unitatea ei si nu pe compartimente. Teorii de referinta Psihanaliza: S. Freud In conceptia lui Freud, viata psihica a omului cuprinde constientul (constiinta), preconstientul si inconstientul. Constientul cuprinde: Ilustrata mai ales prin metoda clinica, existenta inconstientului n-a putut fi infirmata convingator de nici o metoda. Intre cele trei nivele exista influente reciproce care iau de multe ori, forme conflictuale. Cele mai puternice conflicte sunt intre constiinta si inconstient. In conduita se exprima toate nivelele, dar rolul cel mai important in determinarea sa revine inconstientului. Freud a relevat structura personalitatii, care integreaza trei instante aflate si ele intr-un dinamism continuu generat de raporturile dintre ele si de necesitatea adaptarii la mediu. Cele trei instante sunt: Sinele (Id), Eul (Ego), SupraEul (SuperEgo). Sinele (Id) contine toate achizitiile filogenetice si reprezinta izvorul energiei instinctive a individului. Instinctele vietii si cele ale mortii isi au locul la nivelul sinelui. Astfel, termenul de libido , semnifica dorinta generala de placere sau iubirea in general si nu doar iubirea sexuala, cea mai importanta. Expresie a libidoului este nucleul sineului. Libidoul asimilat cu insasi pornirea originara a vietii, manifestarea energiei ce sta la baza vietii, se indreapta intotdeauna spre un obiect (propriul eu, persoanele sau obiectele din afara noastra si lumea interioara). In opozitie cu instinctul vietii sau libido, exista la nivelul sinelui, instinctul mortii , ce urmareste negarea sau distrugerea ei, reintoarcerea spre fazele anterioare ale vietii, tendinta de reintoarcere la starea anorganica. Instinctele sunt porniri sau impulsuri irationale si inconstiente pe care trebuie sa le acceptam si sa le satisfacem. Ele nu cunosc si nici nu se supun normelor morale sau juridice, singura lor orientare este spre placere. La nivelul idului domina principiul placerii. SupraEul (SuperEgo) reprezinta normele sociale, mai ales, cele morale, imprimate in psihicul nostru din prima copilarie. De aceea, in mare parte, superego-ul este inconstient. Normele sadite in el in primul rand, de catre parinti, familie si alte persoane, devin forte interioare, care ne dirijeaza actiunile, desi originea lor este

exterioara. SupraEul este efectul procesului de socializare. Identificarea cu adultii, cu parintele de acelasi sex, in primul rand, joaca un rol decisiv in socializarea precipitata. Aceasta se explica prin imitarea neconditionata a parintelui in ceea ce priveste vorbirea, tinuta, imbracamintea, manierele, intregul comportament social, intr-un ritm accelerat. O socializare precipitata realista in familie este urmata de socializarea infaptuita in si prin celelalte institutii ale societatii. Copilul se poate identifica in primii ani de scoala cu invatatorul sau profesorul, iar in perioada adolescentei, cu persoane din zona lui de varsta, de multe ori cu persoane celebre. Intre pornirile Sinelui si imperativele morale ale SupraEu-lui exista un conflict permanent, intrucat, principiul moralitatii, al datoriei care guverneaza SupraEul este incompatibil cu placerea ce apare prin gratificarea instinctelor. De aceea, satisfacerea pornirilor libidinale trebuie canalizata prin tiparele sociale care sunt, in ultima instanta, destinate sa asigure prin domnia legii un anumit grad de satisfacere a pornirilor tuturor celorlalti oameni. Eul (Ego) . Avand rol de intermediar intre Sine si SupraEu, Ego-ul trebuie sa mentina echilibrul, sa concilieze, sa armonizeze structuri aflate, asa cum s-a vazut, intr-un etern conflict.

Figura 3.1. Relatia dintre structura psihicului si structura personalitatii (dupa Baron) La nivelul Eului se manifesta principiul realitatii . El analizeaza, judeca si decide daca pornirile libidinale sau normele morale interiorizate pot fi implinite si cum pot fi armonizate cele doua forte pe baza compromisului. Apoi, cauta mijloacele, conditiile si caile obiective de realizare. Principiul realitatii serveste astfel realizarii principiului placerii desi uneori i se opune, temporar, pentru a asigura armonizarea cu SupraEul si identificarea situatiei reale optime de manifestare a pornirilor Sinelui. Sacrificarea placerilor mici si trecatoare, in prezent, pentru unele mai mari si de mai lunga durata, realizabile in viitor, devine, astfel, definitorie pentru Ego. Asemenea SupraEului, Eul rezulta din invatare, din experienta, in conditiile integrarii individului intr-un mediu social. Procesul de formare vizeaza cunostinte, idei, modalitati de gandire, judecata si decizie, abilitati, etc., care vor fi temeiul functionarii constiente a Eului. Trebuie mentionat ca exista momente si situatii in care Eul nu reuseste sa-si implineasca rolul, iar conflictul dintre pornirea libidinala care nu poate fi stavilita sau SuperEgoul dominat de moralitate, nu poate fi atenuat. Se recurge, in consecinta, la inlaturarea pornirii libidinale din perimetrul constiintei si mutarea ei in inconstient. Procesul se numeste refulare . De aceea, in inconstient se gasesc asemenea impulsuri sau dorinte refulate pe care cenzura constiintei, dictate de SuperEgo, nu le accepta, deoarece vin in conflict cu principiile morale ale acestuia. Pornirea libidinala neacceptata si refulata, nu se stinge odata ajunsa in inconstient, dar nici nu poate reveni in constiinta, decat printr-un proces de travestire , cand preia aspectul exterior al altei tendinte, acceptata de constiinta. Tulburarile psihice sunt considerate de Freud modalitati de travestire prin care pornirile libidinale refulate reapar in aria constiintei cautand mijloace de manifestare si satisfacere. De asemenea, prin termenul de complex se vizeaza pornirile libidinale refulate care isi cauta implinirea mai mult sau mai putin deghizat sau travestit. Complexul ramane un conflict intrapsihic nesolutionat, sursa a tensiunii, si izvor al energiei actiunii. In contrast cu travestirea, sublimarea semnifica redirectionarea impulsului libidinal

spre o cale superioara, similara, oarecum, celei originare, dar spre deosebire de aceasta, admisa de constiinta, implicand deci, acceptul Eului si SupraEului. Multe creatii culturale de exceptie pot fi explicate prin procesul de sublimare. Nesatisfacerea pornirii libidinale il conduce pe individ sa-si descarce tensiunea intr-o activitate valorizata in cel mai inalt grad de societate: creatia de valori stiintifice, artistice, literare, etc. Psihologia analitica: C.G. Jung In perspectiva lui Jung, personalitatea totala, sau sufletul este alcatuit din cateva sisteme distincte sau structuri care se pot influenta reciproc. Sistemele majore sunt Egoul, Inconstienul personal, si Inconstientul colectiv. Ego este mintea constienta, partea din suflet preocupata cu perceperea, gandirea, simtirea si amintirea. Este perceperea a noi insine si este raspunzator pentru a duce la indeplinire activitatile normale ale vietii constiente. Ego lucreaza intr-un mod selectiv, admitand, in stare constienta, doar o parte din stimulii la care suntem expusi. El asigura coerenta, identitate si stabilitate in modul de percepere a lumii noastre si a propriei fiinte. Cea mai mare parte a perceptiei constiente si reactiile la mediul inconjurator, sunt determinate de opozitia atitudinilor mentale, a extraversiunii si introversiunii . Jung crede ca energia psihica a subiectului poate fi canalizata in exterior, inspre lumea externa, sau in interior, inspre sine insusi. Potrivit lui Jung, toti oamenii au capacitatea pentru amandoua atitudinile, dar numai una devine dominanta in personalitate. Atitudinea dominanta tinde sa conduca comportamentul persoanei si constiinta. Atitudinea nedominanta ramane influenta oricum, si devine parte a inconstientului personal, de unde poate influenta comportamentul. Din munca sa cu pacientii, Jung, isi da seama ca, in realitate, exista tipuri diferite de introvertiti si extravertiti. El a dezvoltat distinctii aditionale printre oameni, bazate pe ceea ce el numeste, functii psihologice. Aceste functii se refera la cai diferite si opuse de perceptie si intelegere a realitatii externe si lumii interne, subiective. Jung descopera patru functii ale sufletului: gandire, sentiment, simt si intuitie. Jung propune opt tipuri psihologice, prin interactiunea extraversiunii si introversiunii pe de o parte si a celor patru functii. Tipul extravertit ganditor traieste strict in acord cu regulile societatii. Acesti oameni tind sa-si reprime sentimentele si emotiile, sa fie obiectivi in toate aspectele vietii, si sa fie conservatori in gandire si opinii. Pot sa fie perceputi ca rigizi si reci. Tind sa devina buni oameni de stiinta pentru ca tinta lor este in a invata despre lumea externa si folosirea unor legi logice pentru a o descrie si intelege. Tipul extravertit sentimental tinde sa reprime modul de evaluare si judecata bazat pe gandire si sa fie foarte emotiv. Acesti oameni se conformeaza valorilor traditionale si codurilor morale cu care au fost invatati. Sunt neobisnuit de sensibili la opiniile si asteptarile celorlalti, sunt reactivi sub aspect emotional, isi fac usor prieteni, tind sa fie sociabili si efervescenti. Jung credea ca acest tip este mai des gasit printre femei, decat printre barbati.

Tipul extravertit senzitiv se concentreaza asupra placerii si fericirii, in cautarea de noi experiente. Acesti oameni sunt puternic orientati inspre lumea reala si sunt adaptabili la diferite tipuri de oameni si situatii schimbatoare. Nu sunt capabili de introspectie, tind sa fie deschisi, au o mare capacitate de a se bucura de viata. Tipul extravertit intuitiv gaseste succes in afaceri si politica, abilitati dezvoltate sa exploateze oportunitatile. Acesti oameni sunt atrasi de idei noi si tind sa fie creativi, pot sa-i influenteze pe altii sa se realizeze si sa se implineasca. Tind de asemenea, sa fie schimbatori, sa treaca de la o idee sau de la o aventura la alta, si sa ia decizii, bazati mai mult pe presimtiri decat pe reflectii. Deciziile lor, oricum, sunt corecte. Tipul introvertit ganditor nu se intelege prea bine cu altii, si este in dificultate in comunicarea ideilor sale. Acesti oameni se concentreaza pe gandire, nu pe sentimente si au putine judecati practice. Deosebit de preocupati de intimitate, prefera sa aiba de-a face cu abstractiuni si teorii, si se concentreaza pentru a se intelege pe ei insisi, mai mult decat pe ceilalti. Ceilalti ii vad ca fiind incapatanati, distanti, aroganti si indiferenti. Tipul introvertit sentimental isi reprima gandurile rationale. Acesti oameni sunt capabili de emotii adanci, dar evita sa se exteriorizeze. Par misteriosi si inaccesibili si tind sa fie tacuti, modesti si copilarosi. Nu au consideratie prea mare pentru sentimentele si gandirea celorlalti. Tipul introvertit senzitiv pare pasiv, calm, si detasat de lumea de fiecare zi. Acesti oameni privesc majoritatea activitatilor umane cu bunavointa si amuzament. In mod estetic, senzitivii, exprimandu-se in arta sau muzica, tind sa-si reprime intuitia. Tipul introvertit intuitiv se bazeaza intens pe intuitie, astfel incat oamenii de acest tip au putin contact cu realitatea. Ei sunt vizionari si visatori cu ochii deschisi, distanti, neinteresati de lucrurile practice, si prea putin intelesi de ceilalti. Considerati ciudati si excentrici, au dificultati in adaptarea la viata de zi cu zi. Inconstientul personal este similar cu conceptia lui Freud despre preconstient, este un rezervor de material care, candva, a fost constient. Tot felul de experiente sunt inmagazinate intr-un cabinet de dosare al inconstientului personal, si se cere un mic efort mintal sa fie scos ceva afara, sa fie examinat pentru o vreme, si pus inapoi, unde va ramane pana data viitoare cand va fi cerut de situatia curenta. Pe masura ce avem mai multe dosare din experienta in inconstientul personal, incepem sa le grupam in ceea ce Jung a numit, complexe . Un complex este un miez sau un tipar de emotii, amintiri, perceptii si dorinte organizate in jurul un ei teme. De exemplu, s-ar putea sa spunem ca o persoana are un complex despre putere sau statut, insemnand ca el sau ea este preocupat de acea tema in punctul in care influenteaza comportamentul (actiuni in sfera politica, in relatiile interpersonale, in conducerea unui autovehicul). Indreptand gandurile si comportamentul pe cai diferite, complexul arata cum persoana percepe lumea. Jung a scris: O persoana nu are un complex, complexul il are pe el. Odata ce un complex este format, nu mai este sub control constient, dar poate patrunde si interfera cu constientul. Persoana cu un complex nu este constienta de influenta lui, dar alti oameni pot foarte usor sa observe efectele. Majoritatea complexelor pe care Jung le-a detectat la pacientii sai, erau inofensive si doar in parte responsabile de starea lor neurotica. Oricum, el a observat ca, uneori, complexele pot fi folositoare. De exemplu, un complex de perfectiune sau invatare poate conduce o persoana sa lucreze din greu la dezvoltarea unui anumit talent

sau la realzarea unor proiecte. Jung crede ca originea complexelor se afla nu doar in copilarie sau in experienta de adult, ci si in experienta ancestrala, mostenire a speciei aflata in inconstientul colectiv. Cel mai adanc si mai putin accesibil nivel al sufletului, inconstientului colectiv , este cel mai neobisnuit si mai controversat aspect al sistemului personalitatii; pentru critici, este cel mai bizar. Jung a crezut ca, tot asa cum fiecare din noi acumuleaza si inregistreaza toate experientele personale in inconstientul personal, tot asa, tipul uman colectiv, ca specie, inmagazineaza experientele speciei umane si preumane in inconstientul colectiv. Aceasta mostenire este data la fiecare generatie noua. Inconstienul colectiv contine o abundenta de experiente; intregul catalog evolutionar este transmis fiecaruia dintre noi, repetat in creierul fiecarei fiinte. Oricum, experientele universale acelea care sunt reprezentate, relativ neschimbate la fiecare generatie devin parte a personalitatii noastre. Trecutul nost ru primitiv devine baza sufletului uman, directionand si influentand comportamentul actual. La Jung, Inconstientul colectiv este depozitul experientelor ancestrale care controleaza personalitatea. Arhetipurile . Experientele vechi aflate in constientul colectiv se manifesta prin imagini pe care Jung le-a numit arhetipuri. Sunt multe astfel de imagini ale experientelor universale tot asa cum sunt multe experiente comune. Fiind repetate in trairea generatiilor care succed, arhetipurile s-au imprimat in sufletul nost ru. Arhetipurile nu sunt amintiri complet dezvoltate. Nu putem vedea un arhetip asa cum putem vedea imaginea unui eveniment trecut sau a unei persoane din propria viata. Mai mult, un arhetip este o predispozitie care asteapta un eveniment actual din viata, inainte sa-si releve continutul, fiind exprimat doar in visurile si fanteziile noastre. Unele arhetipuri pe care Jung le propune sunt exprimate in conceptele de erou, mama, copil, Dumnezeu, moarte, putere si batranul intelept. Cateva din acestea sunt mai mult dezvoltate decat altele si influenteaza sufletul mai consistent. Aceste arhetipuri majore includ persoana, anima si animus, umbra si sinele . Psihologia individului: A. Adler Abordarea pe care insusi autorul a numit-o psihologia individului , se concentreaza asupra unicitatii fiecarei persoane si neaga universalitatea determinarilor instinctuale, a conflictelor si a experientelor timpurii. Teoria sa a fost elaborata pornind de la sentimentul de inferioritate. Adler a crezut ca sentimentul general de inferioritate este intotdeauna prezent, la orice fiinta umana, fiind forta motivatoare a comportamentului. Constient de puterea mai mare a parintilor si de inutilitatea incercarii de a se opune sau de a provoca aceasta forta, copilul dezvolta sentimentul de inferioritate in raport cu oamenii mari si puternici din jurul lui. Desi aceasta experienta initiala de inferioritate se aplica la toti indivizii, ea nu are o determinare genetica, ci reprezinta mai degraba, o functie a mediului social, acelasi la toti copiii: vulnerabilitate, neajutorare si dependenta fata de adulti. Astfel sentimentele de inferioritate sunt iminente, dar mai important, este faptul ca au un caracter

necesar, deoarece reprezinta motivatia de a lupta din greu pentru a creste si a se dezvolta. Atunci cand o persoana devine incapabila sa compenseze sentimentele de inferioritate, se dezvolta complexele de inferioritate. Sa presupunem ca un copil, care oricum traieste la fel ca toti ceilalti sentimente de inferioritate, nu creste si nici nu se dezvolta normal, ajungand in situatia de a nu-si putea depasi sentimentele de inferioritate. In consecinta va dezvolta un complex de inferioritate: isi va forma o parere proasta despre el insusi; se va simti neajutorat si incapabil de a face fata cerintelor vietii: nu se va lupta pentru a realiza o dezvoltare normala, nu se va lupta pentru perfectiune. Adler a definit aceasta conditie ca si inabilitatea de a rezolva problemele vietii si a descoperit asemenea complexe in copilaria multor adulti pe care i-a tratat. Un complex de inferioritate poate porni in copilarie, datorita inferioritatii organice, datorita rasfatului sau datorita neglijarii. Indiferent de sursa complexului, o persoana poate avea tendinta de supracompensare si sa dezvolte, ceea ce Adler a denumit, complex de superioritate . Aceasta implica o parere exagerata despre abilitatile si realizarile cuiva. O astfel de persoana se poate simti satisfacuta si superioara in interior si nu simte nevoia sa-si demonstreze superioritatea prin realizari. Alta persoana din aceeasi categorie s-ar putea sa simta o astfel de nevoie si sa faca tot posibilul sa devina extrem de plina de succes. In ambele cazuri, persoanele care au complexe de superioritate se evidentiaza prin autolaudare, naivitate, egoism si tendinta de a-i denigra pe altii. Adler a descris notiunea de lupta pentru superioritate ca si un fapt de viata fundamental. Superioritatea este scopul suprem inspre care noi tindem. El nu vorbea despre superioritate in sensul obisnuit al cuvantului si nici nu o raporta la complexul de superioritate. Lupta pentru superioritate nu este o incercare de a fi mai bun decat altcineva, nici o tendinta aroganta sau dominatoare sau vreo opinie exagerata asupra propriilor abilitati si realizari. Adler vorba despre tendinta catre perfectiune. Termenul provine din cuvantul latinesc care inseamna a completa, astfel incat, Adler a sugerat ca tindem spre superioritate printr-un efort de a ne perfectiona pe noi insine si anume acela, de a ne completa sau de a deveni intregi. Scopul suprem pentru fiecare, poate fi superioritatea sau perfectiunea, dar incercam sa ajungem la acest scop prin comportamente specifice. Fiecare incercam sa realizam aceasta tendinta in mod diferit. Noi dezvoltam un tipar unic de insusiri, comportamente si obisnuinte, pe care Adler l-a numit caracter distinct sau stil de viata . Stilul de viata este invatat in cadrul interactiunilor sociale care au loc in primii ani de viata, din punctul de vedere al lui Adler, stilul de viata este atat de bine cristalizat pana la varsta de 4 sau 5 ani, incat este foarte greu sa ne schimbam dupa aceea. Adler a sustinut ca nici ereditatea, nici mediul nu ne ofera o explicatie completa a dezvoltarii personalitatii, in schimb, modul in care interpretam aceste influente

formeaza baza pentru construirea creativa a atitudinii noastre fata de viata. Adler a descris cateva probleme cu care ne confruntam toti, si le-a grupat in trei categorii: problemele care implica comportamentul nostru fata de altii, probleme legate de ocupatii si probleme de tin de dragoste. El a propus patru stiluri de viata pe care oamenii le adopta pentru a se confrunta cu aceste probleme: 1) tipul dominant ; 2) tipul care realizeaza ; 3) tipul care evita ; 4) tipul folositor din punct de vedere social . Primul tip exprima o atitudine dominanta sau de conducere si are o constiinta sociala redusa. O astfel de persoana se comporta cu foarte putin respect fata de ceilalti. Cei mai extremi din aceasta categorie ii ataca pe ceilalti si devin sadici, delincventi sau psihopati. Cei mai putini virulenti devin alcoolici, dependenti de droguri sau recurg la suicid; cred ca ii ranesc pe altii, atacandu-se pe ei insisi. Tipul care asteapta sau care primeste cel pe care Adler l-a considerat cel mai comun, cel mai obisnuit, asteapta sa primeasca satisfactii de la alti oameni si astfel, devine dependent de ei. Tipul care evita , nu face nici o incercare de a se confrunta cu problemele vietii. Evitand dificultatile, evitand sa se angajeze in activitati, sa se manifeste, persoana respectiva evita orice posibilitate de esec. Aceste trei tipuri nu sunt pregatite pentru a se confrunta cu problemele vietii zilnice. Ei nu sunt in stare sa coopereze cu alti oameni si acest razboi dintre stilul lor de viata si lumea reala rezulta intr-un comportament anormal, manifestat in nevroze si psihoze. Ei duc lipsa de ceea ce Adler a numit interes social. Tipul folositor din punct de vedere social , coopereaza cu altii si se comporta in concordanta cu nevoile lor. Astfel de persoane pot face fata problemelor intr-un tipar bine dezvoltat de interesul social. Adler s-a opus in general la clasificarea rigida sau la tipizarea oamenilor in acest mod, afirmand ca a propus cele patru stiluri de viata, doar cu scopul de a invata sau de a preda. El i-a facut atenti pe terapeuti sa evite greseala de a-i include, in mod fortat, pe oameni, in aceste categorii, reciproc exclusive. Una din contributiile cele mai important e ale lui Adler, este ideea ca ordinea nasterii este o influenta sociala majora in copilarie, din care ne cream stilul de viata. Desi nou nascutii au aceeasi parinti si locuiesc in aceeasi casa, ei nu au mediul social identic. Faptul ca esti mai mare sau mai mic, decat de unul din fratii tai si faptul ca esti expus la anumite atitudini, diferite, ale parintilor, pot crea conditii diferentiate care influenteaza devenirea personalitatii. Teorii comportamentale (behavioriste): B.F. Skinner B. F. Skinner nu a oferit o teorie a personalitatii, care sa poate fi poate fi pusa in contact si comparata cu alte teorii. De fapt, el nu a elaborat o teorie si nici cercetarile lui nu se ocupa in mod specific de personalitate.

Munca lui Skinner este o incercare de a justifica intreg comportament ul nu ceea ce alti teoreticieni numesc personalitate si a realiza aceasta in termeni reali si descriptivi. Nu poti obtine rezultate stand si cugetand la lumea interioara a spus Skinner unei persoane care ii lua un interviu si a adaugat As vrea sa spun acelor oameni: intoarceti-va la lucrurile reale!. Skinner sustinea ca psihologii trebuie sa limiteze cercetarile lor la ceea ce ei pot vedea, manipula si masura in laborator. Acesta inseamna o acceptare exclusiva a raspunsurilor unui subiect si nimic mai mult. Argumentul sau este ca psihologia este stiinta comportamentului, studiul a ceea ce face un organism. Se poate observa ca aceasta conceptie se potriveste cu behaviorismul sustinut de John B. Watson. Spiritul revolutiei behavioriste a lui Watson in psihologie l-a influentat pe tanarul Skinner si a fost dezvoltat in studiile acestuia asupra comportamentului - desigur intr-un stil mai sofisticat. Lucrarile lui Skinner, asemenea celor a lui Watson sunt antiteza dintre trasaturile psiho-analitice, durata vietii, cunoasterea si abordarea umanista a personalitatii; dar se deosebesc nu doar prin subiect, ci si prin metodologie si scopuri. In explicarea naturii personalitatii, majoritatea teoreticienilor cauta indicii in interiorul persoanei. In opinia lor cauzele, motivele si fortele care dirijeaza dezvoltarea noastra si comportamentul nostru isi au originea in interiorul fiecaruia dintre noi. Spre deosebire de acestia, Skinner nu a facut niciodata referinta la starile interne pentru a justifica comportamentul. El sustine ca influentele subconstientului, mecanismele de aparare si alte forte interioare nu pot fi vazute si de aceea nu isi gasesc locul in psihologia stiintifica. De asemenea el a sustinut ca astfel de pretinse forte indrumatoare interne nu sunt reale si nu au valoare pentru stiinta, ci doar pentru conceptiile filozofice sau teologice despre suflet. Skinner a aplicat acelasi rationament proceselor psihice care nu sunt observabile in mod deschis si astfel nu au nici o relevanta pentru stiinta. El sustinea ca Interiorul organismelor este irelevant fie ca loc al proceselor psihice, fie ca loc al activitatilor mentale. Nu este necesar sa se caute in interiorul organismului un fel de activitate. Pentru Skinner fiintele umane sunt organisme goale; nu exista nimic in noi care poate fi invocat spre a explica comportamentul nostru in termeni stiintifici. In dezbaterea relatiei persoana situatie Skinner e in mod clar de partea mediului sau a situatiei. Un alt aspect prin care Skinner s-a deosebit de alti teoreticieni este tipul de subiect pe care acesta l-a studiat. Unii teoreticieni au ales persoane tulburate emotional ca centru al studiului lor. Altii au insistat ca numai indivizii normali ar trebui studiati. Unii au optat doar pentru cei mai buni si cei mai stralucitori oameni. Skinner nu a ales ca subiecti persoane normale, subnormale sau supranormale. Desi ideile sale cu privire la comportament au fost aplicate fiintelor umane, cercetarea care a condus la dezvoltarea teoriei sale behavioriste a fost creata prin studii avand ca subiecti sobolani si porumbei. Cum putem invata despre personalitatea umana de la porumbei? Interesul ui Skinner era raspunsul la stimuli si nu ceea ce un subiect uman relateaza despre experientele sale din copilarie sau sentimentele pe care le are la maturitate. Raspunsul la stimuli este ceea ce animalele fac foarte bine, cateodata mai bine decat oamenii. Skinner a observat ca diferenta consta in grad si nu in mod. El credea ca procesele

fundamentale la oameni si animale sunt similare. Deoarece o stiinta trebuie sa evolueze de la simplu la complex, iar cele mai elementare procese trebuie studiate primele, Skinner a ales sa studieze comportamentul animal, acesta fiind mai simplu. Proiectul lui Skinner a avut aplicatii practice extinse. Metodologia sa este aplicata si astazi in cadrul clinicilor pentru a trata psihoze si retardarea mintala. Tehnica sa de modificare a comportamentului este folosita intr-o varietate de locuri, incluzand scoli, afaceri, institutii corectionale si spitale. Teoriile invatarii sociale: A. Bandura, J. Rotter Albert Bandura, asemenea lui B. F. Skinner, afirma despre comportament ca acesta se invata, insa similitudinea dint re ei inceteaza aici. Bandura l-a criticat pe Skinner datorita accentului pus de acesta pe studiul animalelor in calitate de subiecti, afirmand necesitatea studiului omului ca subiect, in interactiune cu altii. Conceptia lui Bandura se prezinta ca un mod de abordare a comportamentului prin prisma sociala, sustinand ca acesta se formeaza si se modifica intr-un context social. Autorul afirma ca nu poate accepta informatii din experimente care nu contin interactiuni sociale, care sa nu fie relevante vietii de fiecare zi, caci putini oameni exista in izolare sociala. Chiar daca Bandura considera ca invatarea este rezultatul intaririi, el accentueaza si faptul ca virtual toate formele de comportament pot fi invatate in absenta experientei directe de intarire. In conceptia lui se vorbeste si despre invatare observationala, termen ce indica rolul observarii comportamentului altor persoane in procesul de invatare. Chiar daca noi ne intarim comportamentul prin actiuni intreprinse de noi insine, totusi noi putem realiza reintarirea prin observarea comportamentului altor persoane si a consecintelor acestor comportamente. Aceasta centrare pe invatare prin observare sau prin exemple, mai degraba decat prin intarire directa, este cea mai distinctiva trasatura a teoriei lui Bandura. O alta trasatura a conceptiei despre invatarea observationala este tratarea specifica a proceselor interne. Spre deosebire de Skinner, Bandura nu propune o regula care sa combata existenta influentei variabilelor interne. El crede ca procesele cognitive sau ale gandirii pot influenta invatarea observationala. Noi nu copiem automat comportamentele pe care vedem ca ceilalti oameni le manifesta. Mai degraba noi deliberam constient si luam o decizie, decat sa reproducem acel comportament. Pentru a invata din exemple si intarire indirecta noi trebuie sa fim capabili sa anticipam si sa apreciem consecintele comportamentului pe care il observam la altii. Bandura presupune ca noi putem sa ne ghidam si sa ne adaptam comportamentul nostru, vizualizand si imaginandu-ne consecintele, chiar daca noi nu le-am experimentat direct. Nu exista nici o legatura directa intre stimul si raspuns, ori intre comportament si intaritor cum a propus Skinner, in schimb, exista un mecanism mijlocitor intre cele doua, iar acesta este constituit de procesele cognitive. Bandura prezinta o forma mai putin extrema a comportamentului, decat Skinner. El accentueaza rolul observarii altei persoane ca un inteles al invatarii si considera ca invatarea este mediata de procesele noastre cognitive. Teoria lui este bazata pe o cercetare riguroasa de laborator cu subiecti umani normali aflati in interactiuni

sociale, iar nu cu sobolani asezati separat in cate o cusca sau cu nevrotici pe canapele. La fel ca si Albert Bandura, Julian Rotter urmareste atat interiorul cat si exteriorul organismului, intarirea exterioara si procesele cognitive interioare pentru a exprima comportamentul. El face referire la lucrarea sa ca la o teorie a studierii (educatiei) sociale a personalitatii; acesta fiind crezul lui si anume ca noi ne educam comportamentul mai cu seama prin experientele noastre sociale. Rotter se pare ca a fost prima persoana care a folosit termenul de teorie a educatiei sociale. El a inceput sa scrie despre aceasta in 1947 si a tiparit in 1954 lucrarea Educatia Sociala si Psihologia clinica. Rotter acorda atentie preferintei lui Skinners pentru studierea indivizilor solitari, izolati de experientele sociale si sustine abordarea lui Skinner despre raspunsurile subiectilor animali la stimuli simpli. El crede ca o astfel de cercetare asigura putin mai mult decat un punct de pornire pentru a intelege comportamentul uman, mult mai complex. In cercetarea din care si-a dezvoltat teoria educatiei sociale, Rotter si cei care i-au urmat au studiat subiectii umani concentrandu-se asupra persoanelor normale, mai ales copii si studenti de colegiu. Teoria lui este bazata pe experimente riguroase si bine controlate, derivand direct din laborator si nu din clinica. Rotter trateaza procesele cognitive mai extins decat Bandura, unii psihologi spunand ca Rotter a conceput (cognitivizat) psihologia comportamentului (behaviorismul). El sugereaza ca noi ne remarcam ca fiinte constiente, capabile de a ne influenta experientele si de a lua decizii care ne reglementeaza vietile. Intarirea exterioara este importanta in sistemul lui Rotter dar eficacitatea intaririi depinde de abilitatile noastre cognitive (cognisociabile). Rotter a descris personalitatea ca fiind interactiunea dintre indivizi si ambianta semnificativa a acestora. Comportamentul nostru mai este influentat de cativa factori. Noi avem o speranta subiectiva a urmarii (consecintei) comportamentului nostru in termenii intaririi cei va urma. Noi estimam probabilitatea ca actiunea sau comportarea noastra intr-un anumit mod va duce la o intarire specifica si noi ne ghidam comportamentul in consecinta. Noi plasam valori diferite pe diferite intarituri si le judecam valoarea relativa in situatii variate. Deoarece fiecare dintre noii functioneaza intr-un context psihologic unic, o intaritura data ar putea sa nu aiba aceeasi valoare sau importanta pentru noii toti. Astfel, procesele noastre cognitive interioare sunt vitale in determinarea impactului experientelor noastre sociale psihice exterioare. Situatiile exterioare conduc, de asemenea, la comportamentul nostru, deoarece noi suntem motivati sa tindem catre gradul maxim de intarire pozitiva si pentru evitarea pedepsei. Astfel, abordarea lui Rotter asupra personalitatii incearca sa integreze doua orientari in cadrul cercetarii personalitatii: teoriile cognitive si teoriile de intarire. Teorii ale trasaturilor: G. Allport Pe parcursul unei cariere ce a durat mai mult de patru decenii, Gordon Allport a devenit unul din cei mai provocatori si generativi psihologi ce studiaza personalitatea. El a facut din studiul personalitatii un domeniu academic respectat al psihologiei stiintifice prin utilizarea unor metode formalizate de cercetare, prin

rigoarea investigatiei si prin constructia teoretica. In cartea sa Structura si dinamica personalitatii, Allport revede cincizeci de definitii ale personalitatii inainte sa o ofere pe a sa: Personalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psiho-fiziologice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic (1981). Prin organizare dinamica , Allport intelege ca, desi personalitatea se schimba in mod constant si creste ( dinamica ), este o crestere organizata, nu aleatorie. Psihofiziologice inseamna ca personalitatea este alcatuita din minte, impreuna cu functionalitatea trupului, formand o unitate, ca personalitatea nu este nici total mentala, nici intru totul biologica, ci o combinare intre cele doua. Prin determina , Allport sustine ca toate fatetele personalitatii activeaza sau directioneaza comportamente si ganduri specifice; inseamna ca tot ceea ce credem si facem este caracteristic sau tipic noua. Astfel, fiecare persoana este. Ca sa sustina accentul pe unicitatea personalitatilor individuale, Allport declara ca suntem produsul ereditatii si al mediului inconjurator. Ereditatea furnizeaza personalitatii materiale nefinisate, care sunt modelate (largite sau limitate) de conditiile mediului nostru inconjurator. In acest fel, Allport invoca variabilele personale si situationale. Materialele nefinisate includ fizicul, inteligenta si temperamentul. Temperamentul implica tonusul emotional general al unei persoane influentat de stimularea, fluctuatia si intensitatea dispozitiilor. Fundalul genetic si materialele nefinisat e, formeaza baza personalitatii care este responsabila pentru marea parte a unicitatii noastre. Exista un numar infinit de posibile combinatii de gene, iar sansa ca inzestrarea genetica sa fie duplicata in altcineva este, exceptand cazul gemenilor identici, prea mica pentru a fi luata in considerare. Combinatia noastra individuala de gene interactioneaza cu mediul inconjurator si nu exista doua persoane nici macar locuind in aceeasi casa care sa aiba exact acelasi mediu. Rezultatul inevitabil, este o personalitate unica. Allport concluzioneaza, asadar, ca pentru a studia personalitatea, psihologia trebuie sa porneasca de la fiecare caz individual. Allport considera personalitatea ca fiind discreta sau discontinua. O persoana nu este doar distincta de celelalte, ci fiecare persoana este, de asemenea, despartita de trecutul sau. Nu exista o continuitate a personalitatii intre copilarie si viata de adult. Comportamentul copilului este condus de dorinte primitive si reflexe; adultul opereaza la un alt nivel. Exista, intr-un anumit sens, doua personalitati: una pentru copilarie si una pentru viata de adult. Prima este mai biologica in natura ei, a doua, mai psihologica. Mai tarziu, nu se mai dezvolta cea anterioara, iar functionalitatea adultului, nu este chinuita de experienta trecutului. Avem deci, o imagine distincta a naturii personalitatii, cu accent in constient, mai mult decat in inconstient si in prezent si in viitor, mai mult decat in trecut, o recunoastere a unicitatii, mai mult decat a generalitatii sau asemanarii si o concentrare asupra normalului, mai mult decat asupra anormalului. Trasaturile reprezinta caracteristici sau calitati interne, care ghideaza comportamentul, predispozitii de a raspunde in acelasi fel sau in mod similar, la feluriti stimuli. Trasaturile sunt cai constiente si rezistente de reactie la aspectele stimulilor din mediul nostru inconjurator. Allport rezuma caracteristicile trasaturilor ca fiind urmatoarele:

1) Trasaturile de personalitate sunt reale si exista in fiecare din noi. Ele nu sunt construite teoretic sau nu sunt etichete create numai pentru a explica comportamentul. 2) Trasaturile determina sau cauzeaza comportamentul. Ele nu se nasc doar din anumiti stimuli, ci ne motiveaza sa cautam stimulii adecvati, interactioneaza cu acestia, cu mediul, in general, generand astfel, anumite raspunsuri. 3) Trasaturile pot fi demonstrate empiric; prin observarea comportamentului in timp, putem deduce existenta unor trasaturi din coerenta si consistenta raspunsurilor unei persoane la aceiasi stimuli sau stimuli similari. 4) Trasaturile sunt inrudite; ele se pot suprapune, chiar daca reprezinta caracteristici diferite. De exemplu, agresiunea si ostilitatea sunt distincte, dar sunt si trasaturi asemanatoare si sunt observate frecvent, ca apar simultan in comportamentul unei anumite persoane. 5) Trasaturile variaza in functie de situatii. Allport propune pentru prima data, doua categorii de trasaturi: trasaturi individuale si trasaturi comune. Trasaturile individuale sunt unice, specifice unei persoane si definesc caracterul sau. Trasaturile comune sunt distribuite unui numar de oameni cum ar fi membrii unei culturi. Trasaturile comune se pot schimba in timp, odata cu standardele sociale si valorile culturale. Deoarece confuzia poate reiesi din faptul ca numim ambele fenomene trasaturi, Allport a revizuit terminologia. El numeste trasaturile comune ca fiind trasaturi si cele individuale, ca fiind dispozitii personale. Trasaturile noastre individuale sau dispozitiile personale nu au aceeasi intensitate si semnificatie, ceea ce denota existenta unei organizari ierarhice. De aceea, Allport propune trei tipuri: cardinal, central si secundar. O trasatura cardinala este atat de pervasiva si atat de dominatoare, ca atinge aproape toate aspectele din viata cuiva. Este atat de puternica, ca o pasiune conducatoare, cum spunea Allport, ca ajunge sa domine comportamentul. De exemplu sovinismul si sadismul. Nu toti au o pasiune conducatoare si chiar si cei ce o au, nu dispun de ea, in orice situatie. Toata lumea dispune, insa, de cateva trasaturi centrale, de la cinci la zece trasaturi care stau la baza comportamentului. Allport ne-a dat exemple ca: agresiunea, compatimirea si cinismul. Trasaturile centrale sunt tipuri de caracteristici pe care noi le mentionam cand scriem o scrisoare de recomandare. Cele mai putine influente ale trasaturilor individuale, sunt ale trasaturilor secundare, care sunt mai putin consistent e si mai putin semnificative decat celelalte trasaturi, cardinale si centrale. Trasaturile secundare pot fi deduse doar de un prieten apropiat. Pot include, de exemplu, o preferinta pentru un anumit tip de muzica sau un anumit tip de mancare. Allport credea ca problema centrala pentru orice teorie a personalitatii este modul in care este explicat conceptul de motivatie. Accentul pe impactul prezentului este esenta conceptiei sale asupra motivatiei. Allport, de asemenea, recunoaste influenta proceselor cognitive planurile noastre constiente si intentionate. El critica abordarile (cum este cea a lui Freud) care se concentreaza pe inconstient si pe fortele irationale in detrimentul constientului si rationalului si sustine ca intentiile constiente sunt parte esentiala a

personalitatii, ca ceea ce dorim si telurile pentru care luptam sunt esentiale pentru intelegerea comportamentului nostru prezent. Astfel, Allport a incercat sa explice prezentul in termeni de viitor, mai mult decat de trecut. Prin conceptul lui Allport de autonomie functionala , se intelege ca motivele adultului matur, sanatos afectiv, nu sunt legate functional de experienta lui trecuta, de fortele care l-au motivat la inceputul vietii. Similar, cand ne maturizam, devenim independenti de parintii nostri. Desi ramanem inruditi, nu mai suntem dependenti functional de ei, nu ne mai controleaza, nu ne ghideaza viata. Personologia: H. Murray Murray foloseste fenomenul de personologie pentru a denumi preocuparea sistematica a psihologiei dedicata personalitatii. El sugereaza ca termenul de personalitate este un construct ipotetic ce ajuta la intelegerea comportamentului. Principiile personologiei se refera la: dependenta proceselor mentale si a comportamentului de procesele neurofiziologice; orientarea actiunii spre reducerea tensiunii dar si spre amplificarea, spre cresterea tensiunii; dezvoltarea continua pe tot parcursul vietii a personalitatii; dificultatea descrierii personalitatii dat fiind dinamismul sau; unicitatea fiecarei persoane. Cea mai importanta contributie a lui Murray asupra teoriei personalitatii este folosirea conceptului de nevoi pentru explicarea motivatiei si directiei comportamentului. Munca lui de mari proportii asupra motivatiei, care formeaza esenta teoriei sale cu privire la personalitate, a generat una dintre cele mai elaborate si vaste clasificari a nevoilor in psihologie. El a derivat conceptul de nevoi nu de la experienta personala sau intuitie, sau de la studierea unor cazuri de pacienti cu tulburari emotionale, ci de la studiul intensiv al oamenilor normali. Nevoile pot lua nastere fie din procesele interne, ca foamea sau setea, fie din evenimente din mediu. Nevoile dau nastere la un nivel de tensiune pe care organismul tinde sa-l reduca prin actiune. Ele energizeaza si orienteaza comportamentul in directia adecvata. Cercetarea lui Murray l-a facut sa formuleze o lista cu 20 de nevoi. De atunci, au fost facute cateva modificari; lucrarea de fata prezinta nevoile majore din sistem. Nu fiecare persoana are toate aceste nevoi. Unii oameni pot experimenta toate nevoile in timpul unei vieti, iar altii nu vor experimenta niciodata unele din ele; unele au caracter prioritar, altele sunt mai reduse la aceeasi persoana. Ordinea se poate schimba pe parcursul vietii. Unele nevoi sunt in concordanta cu alte nevoi, iar unele sunt in opozitie cu altele. Nevoile se grupeaza in primare si secundare in functie de geneza lor si in reactive sau proactive in functie de relatia obiectele. Prezentam in continuare nevoile din sistemul lui Murray: dominare, cedare, autonomie, agresiune, umilire, realizare, sex, sensibilitate, manifestare, distractie, afiliere, respingere, ajutorare, ingrijire, a evita umilirea, aparare, opunere, ferirea de rau, ordine, intelegere. Murray a divizat personalitatea in trei parti folosind termenii Freudieni Id, Super Ego, Ego, dar conceptele lui nu sunt ceea ce Freud si-a imaginat. La fel ca si Freud,

Murray a sugerat ca Idul este depozit al tuturor tendintelor impulsive innascute, asigura energia si directia comportamentului si este preocupat de motivare. Idul contine impulsuri primitive amorale si dorinte lascive pe care si Freud le-a descris. Puterea sau intensitatea Idului variaza intre indivizi. De aceea, problema controlului si directionarea fortelor Idului nu este aceeasi pentru toti oamenii, pentru ca unii din noi avem energia Idului mai mare si trebuie sa facem fata, sa existam cu ea. Murray accentueaza importanta influentelor sociale asupra personalitatii. In acord cu Freud, el a definit SuperEgoul ca si internalizarea normelor si valorilor culturale, dupa ale caror reguli ajungem sa evaluam si sa judecam comportamentul nostru si a celorlalti. Substanta Superegoului este impusa copiilor la o varsta frageda de catre parinti si alte figuri autoritare. Alti factori care modeleaza SuperEgoul sunt grupurile, mitologia si literatura. Astfel, Murray a deviat de la ideile freudiene permitand, facand loc influentelor modelatoare ale factorilor de mediu, dincolo de interactiunea parinte-copil. Conform lui Murray, SuperEgoul nu este cristalizat definitiv la varsta de 5 ani, ci continua sa se dezvolte pe parcursul vietii, reflectand o mai mare complexitate a experientelor noastre, pe masura ce imbatranim. Pentru ca Idul contine atat forte bune cat si rele, SuperEgoul nu este intr-un conflict constant cu acesta. Fortele bune nu trebuie sa fie ascunse, inabusite. SuperEgoul trebuie sa incerce sa contrazica doar impulsurile neacceptate social. De asemenea, el functioneaza si pentru a determina cand, unde si cum o nevoie acceptata poate fi exprimata si satisfacuta. In timp, SuperEgoul se dezvolta pana ajunge Ego ideal care ne asigura teluri pe o raza mare de actiune, scopuri pentru care sa ne luptam. Murray extinde formularea Ego-ului lui Freud, propunandu-i functia de organizator al comportamentului. Astfel, Ego-ul este mult mai activ, nu mai este servitorul Idului. Egoul constient, planifica cursul actiunii, si functioneaza nu numai sa inabuseasca placerea, ci de asemenea si s-o hraneasca organizand si directionand expresia impulsurilor acceptate ale Idului. Egoul este arbitrul intre Id si SuperEgo poate sa accepte si sa ajute, poate, de asemenea, integra aceste doua aspecte ale personalitatii asa incat, ceea ce dorim noi sa facem (Id) este in armonie cu ce crede societatea ca ar trebui sa facem (SuperEgo). Exista in sistemul lui Murray si conditii favorizante pentru aparitia conflictul intre Id si Super Ego. Un Ego puternic poate media efectiv intre cele doua, dar un Ego slab paraseste, lasa personalitatea pe campul de lupta. Spre deosebire de Freud, totusi, Murray nu a crezut ca acest conflict este inevitabil. Trasaturi rezultate din analiza factoriala: R. Cattell Utilizarea unor complicate tehnici psihometrice pentru analiza personalitatii, a stat la baza elaborarii unei teorii care asigura intelegerea insusirilor si trasaturilor ca rezultante ale interactiunii ereditate-mediu. Cattell a incercat sa defineasca personalitatea in urmatorii termeni: personalitatea este ceea ce permite predictia in legatura cu ceea ce va face persoana intr-o situatie data. Definitia, crede Cattell, trebuie sa coreleze doua concepte incluse in studiul comportamentului: persoana si situatia stimul. Aceasta poate fi exprimata prin

( ) R = f P , S formula , raspunsul ( R ) este in functie de persoana ( P ) si de stimul ( S ). In timp ce raspunsul si stimulul se pot determina cu precizie in cadrul studiului experimental, persoana ramane factorul ce necesita o intensa si continua cercetare. Intelegerea structurii si functionarii personalitatii va fi facilitata de analiza trasaturilor. Cattell a definit trasaturile ca unitati structurale relativ permanente ale personalitatii. Descrierea lui despre trasaturi a derivat din analiza factoriala. Cattell a clasificat trasaturile dupa mai multe criterii: 1. In primul rand, el a facut distinctie intre trasaturile comune si trasaturile unice . O trasatura comuna este acea trasatura posedata de toata lumea la un anumit rang. Inteligenta, extroversiunea si sociabilitatea sunt exemple de trasaturi comune. Fiecare are aceste trasaturi, dar unii oameni le au la un grad mai ridicat decat altii. Argumentul lui Cattell de a sugera ca trasaturile comune sunt universale, este acela ca, toti oamenii au un potential ereditar similar si sunt subiecti ai unei presiuni sociale similare, cel putin in cadrul aceleiasi culturi. Oamenii difera prin faptul ca poseda sau detin diferite valori sau gradatii ale acestor trasaturi comune. Ei de asemenea difera, datorita trasaturilor unice pe care le au, acele aspecte ale personalitatii impartasite si de alti cativa oameni, dar nu in moduri identice. Trasaturile unice sunt aparent particulare, se reflecta in interesele si atitudinile noast re. 2. Al doilea criteriu de clasificare imparte trasaturile in: trasaturi aptitudinale , trasaturi temperamentale si trasaturi dinamice sau energetice . Trasaturile aptitudinale determina eficienta in munca, in diferite activitati. Inteligenta este o trasatura aptitudinala; nivelul nostru de inteligenta va ajuta determinarea procentului de realizare a scopului. Trasaturile temperamentale descriu stilul general si tonul emotional al comportamentului de exemplu cum ne afirmam, cat suntem de comozi sau cat de iritati suntem. Aceste trasaturi afecteaza modul in care ne purtam, actionam, si reactionam la situatii. Trasaturile dinamice sau energetice sunt fortele conducatoare ale comportamentului nostru si definesc motivatiile, interesele si ambitiile noastre. 3. Al treilea criteriu de clasificare a trasaturilor in trasaturi de suprafata versus trasaturi sursa este in functie de stabilitatea si permanenta lor. Trasaturile de suprafata sunt caracteristici ale personalitatii, corelate una cu cealalta, dar care nu constituie un factor de personalitate pentru ca ele nu sunt determinate sau nu, au fost determinate de o singura sursa. Pentru ca trasaturile de suprafata sunt compuse din mai multe elemente, ele sunt mai putin stabile si permanente, si deci, mai putin importante in intelegerea personalitatii. O mai mare importanta o au trasaturile sursa , factorii unitari ai personalitatii care sunt mult mai stabili si, permanenti. Fiecare trasatura sursa genereaza un anumit aspect al comportamentului. Trasaturile sursa sunt factori individuali, relevati in cadrul analizei factoriale, ce ofera o imagine de sinteza asupra subiectului in starea lui actuala si baza predictiilor privind comportamentul. Conform originii, trasaturile sursa sunt clasificate ca oricare altele: trasaturi structurale si trasaturile formelor-ambiante . Trasaturile structurale sunt isi au

originea in conditiile biologice, dar nu sunt neaparat, ereditare. De exemplu, consumul de alcool poate cauza comportamente ca si nepasare, neglijenta, control redus al comportamentului. Analiza factoriala va releva care din aceste caracteristici sunt trasaturi sursa. Trasaturile formelor-ambiante provin din influentele sociale si psihice din mediul nost ru de viata, Cattell recunoscand astfel si aici, interactiunea dintre variabilele personale si cele relationale. Cattell a definit trasaturile energetice sau dinamice ca fiind acele trasaturi care sunt corelate cu motivatia, o importanta problema, controversata in multele teorii ale personalitatii si a demonstrat ca o teorie a personalitatii care nu reuseste sa explice motivatia este incompleta. Exista doua tipuri de trasaturi: erg-uri si sentimente . Cuvantul erg vine din cuvantul grecesc ergan, care inseamna sursa, energie. Cattell a folosit termenul erg pentru a distinge conceptul de instinct de cel de dobandire. Aceste structuri sunt sursa de energie innascuta pentru tot comportamentul; baza motivatiei care directioneaza comportamentul spre un scop specific. Analiza factoriala efectuata de Cattell a identificat 11 erg-uri: curiozitatea, sexul, protectia, supunere, securitatea, dezgustul, gregarismul, atractia, furia, foamea, afirmarea de sine In timp ce erg-ul este structural o trasatura sursa, un sentiment este o trasatura forma-ambianta, care inseamna ca deriva din influente sociale si fizice externe. Sentimentul este un model al atitudinilor invatate care se focalizeaza pe un aspect important asupra vietii unei persoane, ca si natiunea, ocupatia, religia, pasiunile. Erg-urile si sentimentele motiveaza amandoua comportamentul, dar exista o diferenta vitala intre ele, pentru ca este un erg este o structura permanenta a personalitatii, poate creste mai puternic sau mai slab, dar nu poate disparea. Sentimentele care rezulta din invatare, pot sa nu ramana cum au fost invatate sau pot sa dispara. Cattell a definit atitudinile ca fiind alcatuite din interesele, emotiile si comportamentul spre o anumita persoana, obiect sau eveniment. Cand aplica termenul, nu face referire exclusiva la o opinie pentru sau impotriva a ceva, inteles traditional, prin cuvantul atitudine in psihologie. Definitia lui Cattell este larga, incluzand toate emotiile noastre sau actiunile spre un obiect sau situatie. Trasaturile energetice (erg-uri si sentimente) si atitudinile sunt legata printr-o sudare , care, inseamna ca in interiorul personalitatii sunt ierarhii, elemente subventionate sau subordonate altora. Atitudinile sunt subordonate sentimentelor; sentimentele la randul lor sunt subordonate erg-urilor. Trebuie notat, ca fiecare sentiment este subordonat unuia sau mai multor erg-uri. The Big Five: P. Costa si R.R. McCrae In cautarea dimensiunilor cheie ale personalitatii utilizand aceeasi tehnica a analizei factoriale au fost identificate urmatoarele cinci: extraversiunea, agreabilitatea, constiinciozitatea, stabilitatea emotionala, deschiderea la experienta.

Tabel 3.1. The Big Five

Cele cinci dimensiuni au caracter polar, asa cum rezulta din lista de trasaturi prezentata in tabelul 3.1. Extraversiunea , sociabilitat ea, ambitia, atractia interpersonala, reactivitatea, se refera la capacitatea de orientare a personalitatii catre exterior, modul de implicare in actiune, sociabilitat e si ambitie. Agreabilitatea , adaptabilitatea sociala, nivelul socializarii, amabilitatea, dragostea, se refera la calitatile emotionale ale personalitatii si la comportamentul social. Constiinciozitatea , autocontrolul, responsabilitatea, puterea realizarii, vizeaza modul de raportare la sarcini, activitati, programe. Stabilit atea emotionala , controlul emotional, arata caracteristicile emotionale si eventualele dificultati emotionale ale personalitatii. Deschiderea la experienta , cultura, intelectul, curiozitatea intelectuala, inteligenta, subtilitatea se refera la functiile intelectuale ale personalitatii. Desi teoria nu este pe deplin confirmata, mult studii accepta ca dimensiuni de baza ale personalitatii, argumentand ca acestea sunt utilizate pentru autodescriere de catre exponentii diferitelor culturi iar descrierile subiectilor in urma contactului la prima vedere sau a unor interactiuni scurte intre straini ca si cele provenite de la persoane care-i cunosc pe subiecti, releva prezenta acestor cinci dimensiuni; mai ales apare in descrieri extraversiunea si constiinciozitatea. Acestea coreleaza si cu succesul social. Psihologia umanista: A. Maslow Fondatorul umanismului in psihologie si-a construit teoria pe baza studierii celor mai valorosi reprezentanti ai speciei uman e, motivand ca numai asa se poate stabili intinderea potentialului uman. Concluzia la care a ajuns in demersul sau, este ca fiecare om se naste cu anumite nevoi ce determina cresterea, dezvoltarea si realizarea deplina a potentialului de care dispune. Pentru explicarea personalitatii, Maslow propune un sistem ierarhic al trebuintelor innascute care activeaza si directioneaza comportamentul uman. Desi trebuintele sunt instinctive, comportamentele prin care ele sunt satisfacute se

invata, de aceea, difera de la o persoana la alta. Dispunerea trebuintelor intr-o ierarhie (figura 3.2) sugereaza ca cele aflate la baza trebuie sa fie cel putin partial satisfacute, inainte ca cele de la un nivel mai inalt sa devina influente. De exemplu, oamenii flamanzi nu vor simti nici un stimul pentru a-si satisface nevoia de prestigiu social. Ei sunt obsedati de dorinta de a gasi mancare si nu de ceea ar putea gandi altii despre ei. Numai atunci cand oamenii au hrana suficienta, sunt motivati de nevoile aflate mai spre varful piramidei. Comportamentul uman nu este stimulat de toate aceste trebuinte, in acelasi timp, ci la un moment dat, numai o trebuinta este dominanta. Care din ele are influenta cea mai mare, depinde de cele care au fost deja satisfacute. Caracteristicile generale ale trebuintelor sunt prezentate de Maslow, astfel: cu cat nevoia este mai joasa in ierarhie, cu atat mai mare este puterea, potentialul si prioritatea sa. Nevoile mai inalte sunt mai slabe; nevoile mai inalte apar mai tarziu in cursul vietii; nevoile fiziologice si de securitate se manifesta in primul an de viata, cu prioritate, nevoile de apartenenta si stima se dezvolta in adolescenta, iar nevoia de autorealizare se dezvolta la varsta mijlocie; pentru ca nevoile mai inalte sunt mai putin necesare supravietuirii, gratificarea lor poate fi amanata. Esecul de a satisface o nevoie mai inalta, nu produce o criza, asa cum face esecul de a satisface o nevoie mai joasa. Din acest motiv, Maslow a numit nevoile joase, nevoi de deficit sau esecul de a le satisface produce dificultati care se amplifica in timp; desi nevoile mai inalte sunt mai putin necesare supravietuirii, ele contribuie totusi la supravietuirea si mai ales la dezvoltarea individului. Satisfacerea lor conduce la o mai buna stare de sanatate, asigura o viata mai lunga, o eficienta biologica sporita. Maslow le-a numit nevoi de crestere ; satisfacerea nevoilor mai inalte este productiva si benefica, atat biologic, cat si psihologic. Aceasta duce la multumire, fericire si la un sens al implinirii. Gratificarea nevoilor inalte presupune circumstante externe mai favorabile; o nevoie nu poate fi satisfacuta pe deplin, inainte ca urmatoarea trebuinta sa devina importanta in ierarhie. Maslow sugereaza un procentaj al satisfacerii fiecarei nevoi de-a lungul ierarhiei pe baza unui caz ipotetic: 85% nevoi fiziologice, 70% nevoi de securitate, 50% nevoi de apartenenta si dragoste, 40% nevoi de stima, 10% nevoi de autorealizare. Desi ierarhia nevoilor se aplica celor mai multi, Maslow remarca mai multe exceptii: oamenii dedicati unui ideal au sacrificat totul in mod intentionat, pentru o cauza; uneori si-au sacrificat chiar viata; oamenii care au postit pentru credinta lor, si au negat astfel nevoile fiziologice si de siguranta; persoanele religioase care au abandonat bunurile lumesti pentru a implini un juramant de saracie, pot sa-si satisfaca nevoia de autorealizare, in timp ce-si pastreaza nevoile lor de baza la nivele reduse de gratificatie. In mod similar, artistii isi pot periclita sanatatea si confortul de dragul operei. O inversare mai obisnuita in ierarhie apare la acei oameni care acorda importanta mai mare nevoii de stima de sine decat dragostei, crezand ca, nevoile de apartenenta si dragoste pot fi satisfacute, numai daca se simt mai intai, ei insisi, increzatori si valorosi.

Figura 3.2. Piramida trebuintelor a lui Maslow Maslow a accentuat rolul variabilelor innascute, personale in determinarea comportamentului, dar a recunoscut in acelasi timp si rolul variabilelor situationale. Nevoile ierarhizate se exprima in comportament in cadrul relatiilor cu oamenii si cu evenimentele din mediul de viata. Maslow a subliniat ca suntem responsabili de crearea sau de constructia mediului social si fizic in care functionam. Impactul situatiilor in care ne gasim, depinde in mare masura, de modul in care ne percepem si de modul in care intelegem situatia in care ne aflam, astfel incat, multe din efectele unei situatii de viata sunt o functie a acestor perceptii. In concluzie, comportamentul uman este determinat de ambele variabile, trebuintele innascute si variabilele situationale sau trasaturile lumii externe. Maslow propune deci, o viziune interactionista asupra devenirii personalitatii si a comportamentului uman, inaintea declansarii controverselor pe tema persoana situatie . Intrucat Maslow continua studiul sau despre persoanele autorealizate, ajunge la concluzia ca acestea difera in functie de motivatia lor esentiala. Pornind de aici, el dezvolta o teorie motivationala care sa explice autorealizarea, utilizand conceptul de metamotivatie . Oamenii care-si satisfac nevoia de autorealizare, sunt preocupati de implinirea potentialului lor si de intelegerea si cunoasterea mediului. In starea de metamotivatie, ei nu cauta sa reduca tensiunea, sa satisfaca o deficienta, sa lupte pentru un obiect specific. Mai degraba, telul lor este sa imbogateasca si sa largeasca aria preocuparilor, sa le amplifice, astfel, prin diverse experiente solicitante. Cei ce se autorealizeaza, functioneaza la un nivel, dincolo de lupta pentru ceva, ce va satisface o nevoie de reechilibrare, intrucat toate acestea au fost implinite. Maslow propune o lista de metanevoi care sunt considerate nevoi de crestere, spre care evolueaza persoanele ce se autorealizeaza. Metanevoile sunt mai degraba, stari de a fi, decat scopuri specifice. Esecul de a le satisface este daunator, ca si esecul in satisfacerea altor nevoi si produce un fel de metapatologie , care impiedica persoanele sa se exprime, sa-si foloseasca si sa-si implineasca potentialul. Cercetarile lui Maslow asupra celor mai buni reprezentanti ai umanitatii, au stat la

baza teoriei sale despre personalitatea deplin realizata. Desi nu a gasit multi oameni pe care sa-i considere autorealizati a estimat ca persoanele autorealizate reprezinta un procent sau chiar mai putin din populatie a studiat totusi, un numar suficient dintre acestia, pentru a-si fundamenta concluziile referitoare la caracteristicile persoanelor autorealizate. Daca nevoia de autorealizare este innascuta si prin urmare, nu trebuie invatata, se pune, firesc intrebarea: de ce nu toti oamenii ajung la realizare deplina? De ce mai putin de un procent din populatie ajunge la aceasta stare? Un motiv al nerealizarii este acela ca, cu cat este mai inalta o nevoie in ierarhie, cu atat este mai slaba, deci, fiind cea mai inalta nevoie, autorealizarea are forta cea mai redusa, interferand usor sau fiind inhibata de alte presiuni. De asemenea, factori de opozitie se pot gasi si in realitate: un mediu emotional ostil sau respingator ce poate crea dificultati nu numai in satisfacerea nevoilor de dragoste si stima ci si in satisfacerea nevoilor de autorealizare. La un nivel mai scazut, conditiile economice precare pot determina dificultati in satisfacerea nevoilor fiziologice si de securitate si intrucat nevoile de la baza piramidei trebuie sa fie satisfacute cu prioritate, nevoia de autorealizare ramane neimplinita. Educatia inadecvata si practicile gresite de crestere a copilului, pot, de asemenea, contrazice autorealizarea. Daca se ajunge la exagerare in protejarea copiilor carora nu li se permite manifestarea unor comportamente noi sau le este ingradita actiunea de explorare a unor noi idei sau conduite, atunci ei vor ajunge inhibati ca adulti, inabusiti in cresterea si in exprimarea activitatilor necesare pentru autorealizare. Comportamentul opus si excesiva libertate acordata de parinti, pot fi de asemenea daunatoare sau periculoase, Maslow avertizand, ca prea mult libertate in copilarie, conduce spre anxietate si insecuritate, zadarnicind satisfacerea nevoilor de aparare si ordine. Maslow subliniaza ca dragostea acordata copilului, fara limite, este conditia esentiala a autorealizarii. De asemenea, a precizat importanta satisfacerii nevoilor fiziologice si de securitate in primii ani de viata. Fara dragoste parentala, securitate si stima in copilarie, este dificil ca adultul sa se autorealizeze. Un alt motiv care poate determina esecul autorealizarii se refera la temerile si dubiile in legatura cu abilitatile noastre. Suntem simultan, stimulati dar si infricosati si chiar amenintati de posibilitatile noastre crescande, dar adesea, teama are intaietate. Autorealizarea cere curaj. Chiar si atunci cand nevoile joase au fost implinite, nu putem astepta cu pasivitate ca autorealizarea si desavarsirea sa se produca de la sine. Procesul cere efort, disciplina si autocontrol. Poate parea usor si precaut sa accepti viata asa cum este, in loc sa cauti solicitari noi. Persoanele care se autorealizeaza se testeaza si se solicita de catre ele insele, abandoneaza obisnuintele si slujbele sigure, renunta la comportamentele si atitudinile familiare, se expun in mod intentionat, noului. Teorii cognitiv-comportamentale: A.T. Beck Intemeiata pe experienta clinica, conceptia lui Beck (1967, 1988) se bazeaza pe ipoteza ca persoanele depresive interpreteaza evenimentele intr-un mod distorsionat, neintemeiat informational, iar aceste premise nu confirma si nu sustin interpretarea. Teoria cuprinde urmatoarele elemente explicative: triada

cognitiva negativa referitoare la sine, la lume si la viitor, aparitia automata a gandurilor negative, de autoinfrangere si autodistrugere, distorsiuni cognitive in perceptia si procesarea informatiei, asumptii fundamentale distorsionate, numite schemate depresogene. Primul element al triadei negative, viziunea negativa asupra propriei persoane, se refera la modul in care individul se percepe ca fiind indezirabil social, lipsit de merite, de calitati, deficient fizic sau moral. Mediul este perceput ca fiind incarcat cu probleme si obstacole de netrecut, deosebit de solicitant. Viitorul este pus sub semnul unui esec permanent. Beck subliniaza ca trasaturile negative ale triadei cognitive explica majoritatea simptomelor ce caracterizeaza sindromul depresiv. Triada negativa este responsabila pentru predispozitia individului spre devalorizarea competentei personale, si identificarea esecului in toate planurile activitatii. Gandurile negative de autoinf rangere corelate cu viziunea despre sine apar fara o reflectare si fara o analiza intemeiata a situatiilor percepute de subiect ca amenintatoare. Fiind apropiate de normele fundamentale ale vietii, gandurile negative sunt acceptate necritic si de multe ori, apar atat de rapid, incat, devin dificil de constientizat. In schimb, emotiile negative ce le insotesc, sunt de durata mult mai mare si sunt mult mai usor de recunoscut.

Figura 3.3. Modelul cognitiv al depresiei Distorsiunile cognitive in perceptia si procesarea informatiei cuprind: inferente arbitrare a unor consecinte negative, abstractizarea selectiva a evenimentelor negative dintr-o multitudine de informatii si ignorarea altor caracteristici importante, supragen eralizarea continand interpretarea unor experiente precedente singulare, ca tipice, gandire dihotomizanta, absolutizanta (totul sau

nimic), diminuarea reusitei si amplificarea pierderii, personalizare. Asumptiile fundamentale disfunctionale sau auto(sch ematele) disfunctionale reprezinta structuri cognitiv emotionale, reprezentari organizate ale experientei anterioare, care sunt utilizate sa dea sens noilor experiente, sa faciliteze rememorarile si sa guverneze comportamentul. Schematele includ cunoasterea si credintele, dispozitia emotionala si motivatia persoanei si au drept consecinta negativa, introducerea de tendinte si directii, preferinte si distorsiuni atat in constructia initiala a unei experiente, cat si in reconstructia sa ulterioara. Schematele se achizitioneaza in copilarie. Desi raman in afara campului constiintei, schematele se pot activa cu usurinta si devin preponderente atunci cand subiectul percepe un eveniment sau o situatie ca fiind amenintatoare. Mecanismul prin care schematele latente disfunctionale sunt activate, a fost explicat pe baza ipotezei vulnerabilitatii schematei (posibilitatea existentei unui stil cognitiv negativ la indivizi care nu sunt depresivi pe moment, dar ii face vulnerabili, mai ales, in fata situatiilor stresante), ipoteza vulnerabilitatii relatiei schemata-eveniment , schemata depresogena este activata de prezenta unui eveniment congruent schematei, prin ipoteza activarii diferentiale (dispozitia depresiva creste accesibilitatea cognitiilor negative si diminueaza accesibilitatea cognitiilor pozitive). Cercetarile empirice sustin prima ipoteza. Beck arata ca schematele latente depresogene pot fi intalnite la doua categorii de indivizi: la cei autonomi, dar cu nevoi de autorealizare foarte inalte si acute si cu standarde de autoexigenta similare sau la cei dependenti, sociotropi cu necesitati puternice de apropiere si securitate in relatiile interpersonale. Schematele lor se activeaza la stresori relevanti, cum ar fi pierderea locului de munca pentru cei din prima categorie, respectiv, ruperea unei relatii semnificative, pentru ceilalti. 3. Dimensiuni ale personalitatii Temperamentul Ce este temperamentul? Termenul dezvoltare umana se refera la drumul de viata al fiintei umane, cu momente de ascensiune, de stagnare si regres, cu ritmuri diferite, cu schimbari imperceptibile ce alterneaza cu salturi spectaculoase, cu asimetrii intre drumul in sus si drumul in jos. Evitam termenul de maturizare care sugereaza infaptuirea unui program prestabilit genetic, derulat secvential in conditii fizice obisnuite. Insusirile ce apartin temperamentului pot fi remarcate si in activitatile educative, in capacitatea de efort, in rezistenta la suprasarcini sau la stimuli supraadaugati, in puterea de munca din perioadele suprasolicitante ale sesiunilor de examene, in ritmul vorbirii, al scrierii, in tinuta si miscari, in conduita emotionala, etc. Exista mai multe descrieri si clasificari ale temperamentelor, insotite de explicarea deosebirilor temperamentale, incepand cu Hyppocrates si ajungand pana in epoca noast ra: Kretschmer, Sheldon, Pavlov si descendentii sai, Jung, J. Eysenck, M. Yela. Cea mai cunoscuta clasificare si descriere a temperamentelor porneste de la Hyppocrates. La aceasta au fost adaugate in timp, noi date, rezultand cele patru portrete temperamentale cunoscute: sangvinic, coleric, flegmatic si melancolic, a

caror descriere o prezentam (dupa Radu, 1991). Temperament sangvinic : hiperreactiv pe plan motor, activism crescut, tempo rapid in activitate, emotii intense dar sentimente superficiale, dispozitie stenica, abundenta expresiei verbale, resimte nevoia de variatie in decor si in activitate, decizie rapida, adaptabilitate ridicata; fire deschisa, comunicativa, angajare usoara in activitate, etalarea rapida a posibilitatilor, capacitate de lucru indelungata, isi mentine rezistenta si echilibrul psihic in situatii dificile, suporta fara criza insuccesele. Temperament coleric : reactivitate motorie accentuata, energic, neretinut, tendinta spre impulsivitate, nestapanire de sine, agitatie, uneori agresiune, procese afective intense, cu o expresivitate manifesta, explozii emotionale; fire deschisa, alternanta intre activism impetuos si perioade de delasare; placerea de a opune rezistenta, tendinta de dominare in grup; intr-o sarcina isi etaleaza rapid posibilitatile; incapabil sa desfasoare munci de migala; inclinatie spre stari de alarma si exagerare. Temperament flegmatic : calm, tempoul activitatii lent, echilibru emotional, sentimente durabile, reactivitate emotionala redusa; tablou comportamental sarac in manifestari, lentoare in miscari si limbaj; rabdare, toleranta; inclinatii spre rutina, stereotipuri, pedanterie; refuzul schimbarilor le compenseaza prin capacitate de munca indelungata si tenace, capabil de munca de migala, cugetat in tot ceea ce face. Temperament melancolic : hipotonie, capacitate de lucru redusa in conditii de suprasolicitare, volum redus al activitatii (nu poate duce suprasarcini); slaba rezistenta neuropsihica, randament progresiv, treptat, dar calitativ comparabil cu al celorlalti, sensibilitate ridicata, puternic afectat de insuccese, neinarmat pentru lupta in imprejurari mai grele ale vietii; dificultatile de adaptare le compenseaza prin inchidere in sine (refugiu in plan imaginar), prudenta exagerata in situatii noi, se decompenseaza mai usor in situatii critice; procese afective cu adanci rezonante; sentimente de durata; dependenta in conditii de grup, capabil de munci de finete si actiuni de migala cu pretul epuizarii mai rapide. Prezenta in aceeasi masura atat a aspectelor pozitive, cat si a celor negative, la fiecare temperament arata ca fiecare poate prezenta atat insusiri avantajoase, cat si caracteristici nefavorabile. Exprimarea in conduita a celor doua aspecte contradictorii la indivizi diferiti sau la acelasi subiect in situatii si in momente de timp diferite, depinde de influentele exercitate asupra temperamentului de sistemul atitudinilor si de abilitatile persoanei, in mod deosebit, de cele intelectuale; de specificul situatiei in care se afla persoana sau de starea sa actuala, se schimbarile intervenite pe parcursul timpului. Incercarea de a incadra un anumit subiect intr-un tip temperamental este dificila si nu lipsita de erori in rememorarea si interpretarea faptelor. Este importanta colectarea datelor privind comportamentul subiectului in situatii de viata cu grade diferite de dificultate si noutate. Procesul de colectare si interpretare este marcat de schematele cognitive, de uitare, de distorsiunile sau constructiile memoriei, de starile emotionale sau de stereotipuri. Luarea in considerare a aspectelor dinamico-energetice este absolut necesara in procesul instructiv educativ ca si in orice activitate umana, intrucat, multe cazuri de inadaptare scolara sau profesionala sunt cauzate de necorespondenta, chiar discordanta, dintre particularitatile dinamico-energetice si natura activitatii. Ca atare, in orientarea spre diferite scoli si meserii trebuie sa se tina seama si de

dominantele temperamentale. De exemplu, unui sangvinic i s-ar potrivi, mai ales, activitati diversificate, cu multe elemente noi, unui flegmatic , activitati cu caracter stereotip, un melancolic ar functiona mai bine daca i s-ar prescrie reguli, decat in conditii de independenta, un coleric trebuie sa aiba posibilitatea de a-i conduce pe altii, de a risca, de a fi in competitii. In activitatile sociale care necesita contacte cu publicul, se recomanda un tip sangvinic, un melancolic ar face fata mai greu, in schimb va prefera sa lucreze mau mult singur, intr-un mediu linistit. In perioadele de examene , fiecare tip poate sa-si valorifice aspectele avantajoase, dar poate avea probleme din cauza celor negative. Sangvinicul este increzator si optimist, are putere de munca, dar se plictiseste prea repede, nu se concentreaza, nu aprofundeaza, nu-si face griji, ia lucrurile prea usor, se pregateste superficial. Colericul se poate baza pe puterea sa de munca, pe energia sa, pe disponibilitatea de a infrunta sarcini dificile, dar impulsivitatea, reactivitatea prea puternica, tendinta de exagerare sau cautarea conflictelor il fac adesea sa abandoneze, sa provoace mania profesorilor, sa lucreze in salturi sau dezordonat. Perseverenta, calmul, echilibrul, capacitatea de munca, rabdarea ar fi in avantajul unui flegmatic, dar ritmul lent, adaptabilitatea mai redusa, reactivitatea intarziata, munca dupa sabloane ii sunt nefavorabile. Un melancolic, poate fi constiincios, se pregateste din timp, pune accent pe calitate, acorda importanta normelor stabilite de profesori (frecventa, bibliografie, lucrari), dar ii este teama de esec, nu are incredere, se pierde in situatii critice, iar rezistenta sa neuropsihica este mai redusa. Modele explicative privind temperamentul Temperamentul si tipul de sistem nervos Pe baza experimentelor efectuate initial pe animale, apoi pe oameni, Pavlov si colaboratorii sai au stabilit existenta unei corespondente intre tipurile de activitate nervoasa superioara (ANS) avand la baza cele doua procese nervoase fundamentale, excitatia si inhibitia si temperamentele clasice. Asocierea dintre tipurile de ANS si cele patru temperamente clasice este sintetizata in figura 3.4. Insusirile SNC (sistem nervos central) se exprima in modurile de manifestare externa, in comportament. In aceste conditii, temperamentul reprezinta exteriorizarea in conduita a tipului de ANS. Desigur, corespondenta dintre tipul de SN si temperament nu semnifica identitate intrucat prima este o notiune fiziologica, iar a doua psihologica. Tipul de SNC fiind determinat ereditar, inseamna ca si temperamentul se afla sub incidenta determinarii genetice, indirect insa, prin tipul de ANS. Procesele si insusirile psihice au la baza programe la nivelul SNC in care se traduce informatia genetica purtata de ADN. Componenta genetica actioneaza mediat asupra psihicului prin intermediul SN. Intre gena si comportament se interpune mediul si istoria individuala. Cele trei criterii reprezinta de fapt, dimensiuni bipolare, nu simple dihotomii.

Deci, in realitate tipul pur, aflat la extreme, la poli are o frecventa rara. Pe aceeasi dimensiune se vor intalni gradatii intermediare.

Figura 3.4. Relatia dintre tipul de ANS si temperament Biotipologiile Cu termenul generic de biotipologii sau cu cel de tipologii constitutionale sunt denumite acele teorii care asociaza unui tip de constitutie somatica, un anumit portret psihologic. Primul care a reusit sa incadreze problema tipologiei constitutionale in coordonatele psihologiei a fost medicul psihiatru E. Kretschimer. El a pornit de la constatarea ca majoritatea schizofrenicilor pe care ii trata aveau o constitutie astenica si majoritatea celor ce sufereau de psihoza circulara (maniaco-depresivii) aveau constitutia picnica. Pe baza acestei corelatii a elaborat o tipologie valabila si la oamenii sanatosi. Cercetarile ulterioare din domeniul fiziologiei si biochimiei au aratat ca structura corporala este in stransa legatura cu particularitatile individuale ale metabolismului, ale proceselor endocrine, cu intreg chimismul organismului, deci si cel al SN, ceea ce imprima anumite particularitati ANS (exista deci puncte comune intre acest model explicativ si cel elaborat de Pavlov). In esenta, tipologia lui Kretschmer se poate sintetiza in tabelul 3.2: Tabelul 3.2. Relatia dintre biotip, structura psihica si boala psihica

Ca aspect fizic, tipul picnic se caracterizeaza printr-o silueta de statura mijlocie, mai degraba scund si indesat, predomina orizontala, exces ponderal, fata plina, maini si picioare mai scurte, abdomenul si toracele bine dezvoltate, gatul scurt. Tipul astenic se caracterizeaza printr-o dezvoltare preponderent verticala, corpul alungit si slab, greutatea inferioara celei normale in raport cu inaltimea sa, maini si picioare lungi si subtiri, sistem osteo-muscular firav. Tipul atletic este bine proportionat fizic, avand toracele si musculatura bine dezvoltate. Ciclotimul (picnicul) are urmatoarele caracteristici: vioiciune, mobilitat e, optimism, umor, spontaneitate in gesturi si vorbire, capacitate de a stabili usor contacte, dar si o anumita superficialitate in relatiile sociale, inclinatie catre concesii si compromisuri, spirit mai practic. Schizot imul prezinta trasaturi contrare: inclinatie spre abstractizare, interiorizare, sensibilitatea pentru forma exterioara a relatiilor dintre oameni, meticulozitate dusa uneori pana la pedanterie, un acut simt al onoarei, manifestari de ambitie ce ascund adesea un complex de inferioritate. Tipul intermediar se defineste prin inclinatia spre activitati ce reclama un mare volum de miscari si un mare consum de energie, echilibru emotional, trairi afective stenice, incredere in sine, autoapreciere realista. Controlul experimental al tipologiei lui Kretschmer a aratat legatura dintre profilul psihologic si cel somatic este mai evidenta pentru cazurile patologice. Tipologia constitutionala poate fi utilizata ca punct de plecare, cu o oarecare valoare predictiva in determinarea profilului psihologic. Aspectul corporal tinand de simptomatica stabila, sesizabila direct prin observatie, poate sugera directia cercetarilor in investigatia psihologica. W. H. Sheldon a elaborat o alta tipologie constitutionala avand drept criteriu relatia dintre cele trei straturi embrionare, caracterul dominant al unuia fata de celelalte. Tipul somatic endomorf este determinat de predominarea endodermului si se caracterizeaza prin dezvoltarea accentuata a viscerilor. Sub aspect psihologic ii corespunde viscerotonul . Tipul mezomorf este determinat de predominarea mezodermului si poate fi caracterizat prin dezvoltarea mai accentuata a sistemului osteomuscular. Lui ii corespunde ca tip de temperament somatonul . Tipul constitutional ectomorf rezulta din predominanta in faza embrionara a ectodermului si se caracterizeaza printr-o constitutie corporala astenica. Corespondentul lui in plan temperamental este cerebrotonul . Principalele trasaturi ale celor trei temperamente se prezinta astfel: Viscerotonul ; caracter relaxat al tinutei si miscarilor, dorinta de confort fizic, placerea de a manca in comun, sociofilie, comunicativ, amabilitate nediscriminatorie, toleranta, somn adanc, la necaz simte nevoia de contact social, orientat spre activitati ce tin de copilarie. Somatotonul : asertiune in tinuta si miscari, dorinta de aventura fizica, nevoia de efort fizic, manifestari energice, tendinta de a domina, de a avea putere, curaj si combativitate fizica, placerea riscului, competitivitate, agresiune, claustrofobie, voce neretinuta, indiferenta spartana la durere, duritate in maniere, somn nelinistit, la necaz simte nevoia de actiune, orientare spre activitati ce tin de tinerete. Cerebrotonul : miscari retinute, tendinta de izolare, sociofobie, agorafobie, discretie in domeniul afectiv, incordare mintala, hiperatentie, voce retinuta, evitarea zgomotului, meditatie, introversiune, la necaz simte nevoia de singuratate, orientat spre activitati ce tin de fazele finale ale vietii. Teoria factoriala a lui H.J. Eysenck Aplicand metoda analizei factoriale (probe, teste, chestionare, evaluari, prelucrate apoi statistic, corelate intre ele in cele din urma rezulta mai multe categorii de

factori cu grade diferite de generalitate), autorul a identificat doua dimensiuni temperamentale fundamentale: dimensiunea extraversiune-introversiune si dimensiunea stabilitate-instabilitat e emotionala. Prima este identica cu cea relevata de C.G. Jung, iar a doua aproape echivalenta cu factorul Will evidentiat prin analiza factoriala de Spearman si Webb si reprezentand integrarea, stabilitatea, controlul. La polul negativ al acestei dimensiuni gasim neuroticismul; instabilitatea, dezechilibrul emotiv (W-), iar la cel pozitiv (W+): integrare, stapanirea de sine, autocontrolul, forta eului. Identificarea temperamentului Pentru cunoasterea tipului temperamental se poate utiliza observatia si autoobservarea comportamentului in situatii cu diferite grade de dificultate si noutate. Exista mai multe grile de observatie, prezentate in lucrarile de specialitate. Una dintre ele, ne sugereaza ca putem determina tipul dominant de ANS si corespunzator, tipul temperamental pe baza criteriilor comportamentale prezentate in tabelul 3.3. Tabelul 3.3. Exprimarea tipului de ANS in comportament (dupa Radu)

Aptitudinile Identificarea si stimularea aptitudinilor exprima masura eficientei activitatilor scolare. In acelasi timp, cercetarea aptitudinilor, in special a inteligentei, corelarea acestora cu potentialul creativ constituie o preocupare perena a cercetarii psihologice. Ce sunt aptitudinile? Aptitudinile reprezinta latura sau aspectul instrumental-operational al personalitatii, cu alte cuvinte, uneltele, mijloacele cu care actioneaza sau cu care lucreaza oamenii, mai performante la unii, mai rudimentare la altii. Aceste instrumente exista in general la fiecare, dar randamentul lor este diferit. In cunoasterea comuna si in unele forme ale cunoasterii stiintifice, termenul de aptitudine vizeaza numai nivele superioare ale insusirilor. Un asemenea grad de dezvoltare face posibila reusita unei activitati cu eforturi reduse si la cote de performanta superioare mediei. In majoritatea lucrarilor de specialitate,termenul de aptitudini a fost inlocuit cu cel de abilitati, probabil pentru a elimina acceptiunea restrictiva. Insusirile pe care le putem numi aptitudini sau abilitati, au grade diferite de dezvoltare, de aceea nivelul eficientei activitatii este diferit de la o persoana la alta. Cel putin in limitele foarte generoase ale normalului, aptitudinile asigura realizarea activitatilor la parametri optimi de calitate si volum. Un nivel superior, face ca activitatea sa se desfasoare cu eforturi reduse si sa se obtina succese. Peste acest nivel, exista posibilitatea manifestarilor creatoare, originale. Sub limita, activitatea se desfasoara in conditii de dependenta si in forme mult simplificate, dominand aspectele repetitive, stereotipe. Pentru a ilustra ideea, sa ne gandim la relatia dintre inteligenta si activitatea scolara. Nivelul intelectual mediu permite o adaptare corespunzatoare la exigentele scolii, parcurgerea tuturor treptelor sistemului de invatamant, desigur cu efort. Cei situati sub limita, persoanele cu dizabilitati intelectuale nu vor face fata cerintelor scolii obisnuite. Ei vor fi educati in forme institutionale mai simple, desfasurate pe parcursul unor perioade mai lungi de timp, cu mai multa indrumare si control. In termenul de abilitati se includ: inteligenta, atentia, calitatile memoriei, calitatile limbajului, insusirile imaginatiei, insusirile gandirii, spiritul de observatie, acuitatea si discriminarea senzoriala, dexteritatea manuala, dexteritatea digitala, flexibilitatea corporala, timpul de reactie, forta fizica etc. Se poate constata ca reusita unei actiuni, oricat ar fi de simpla, depinde de prezenta mai multor abilitati si ca o anumita abilitate se regaseste ca si conditie a reusitei, in diferite tipuri de activitate. Nici un om nu poseda insusiri instrumental-operationale situate toate, la acelasi nivel de dezvoltare. Dezvoltarea inegala a abilitatilor permite orientarea spre activitati pentru care prezentam nivele mai inalte, sporind astfel, sansele succesului. In procesul activitatii, exista posibilitatea compensarii abilitatilor, de exemplu, volumul redus al memoriei poate fi suplinit de capacitatea de a stabili noi conexiuni. Identificarea aptitudinilor se realizeaza pe baza urmatoarelor repere:

nivelul performantei; manifestarea timpurie la cote inalte de realizare; eficienta insusirii unei activitati noi. Fiecare modalitate de identificare prezinta inevitabile riscuri. De exemplu, nivelul reusitei este conditionat si de intensitatea motivatiei, iar absenta realizarilor exceptionale la varsta copilariei nu reprezinta un fundament temeinic pentru o predictie negativa. Inteligenta Consideram inteligenta ca aptitudine generala care asigura adaptarea eficienta la imprejurari de viata dificile, la activitati problematice pentru care nu dispunem de solutii elaborate. Capacitatea de a anticipa solutiile posibile pe baza restructurarii permanente a conduitelor invatate, este esenta int eligentei. Inteligenta nu este un proces psihic, dar se serveste de acestea, mai ales de cele cognitive, pentru a infaptui adaptarea: de gandire , de memorie , de limbaj , de imaginatie , de perceptie . Realizarea conduitei inteligente presupune convergenta proceselor, a functiilor psihice spre o structura cognitiva unitara si dinamica, diferita de la un individ, la altul. Evaluarea inteligentei altora sau autoevaluarea inteligentei este o preocupare prioritara pentru ca ea este implicata in toate aspectele comportamentului: reusita in activitatea scolara, succesul in activitatile sociale, randamentul in solutionarea noilor sarcini, depasirea celorlalti, succesul in cariera sau in relatiile interpersonale. Nu este, deci, intamplatoare, atentia acordata in cercetarea psihologica, naturii, originii sau formelor inteligentei, sau preocuparile privind evaluarea nivelului intelectual si predictia asupra evolutiei intelectuale, sau corelatia dintre nivelul actual al inteligentei si reusita in diferite tipuri de activitati. Pentru o definitie de lucru, propun em pe baza unor recente asertiuni ale expertilor sa intelegem prin inteligenta, abilitatile: de intelegere a ideilor complexe; de adaptare eficienta la mediu; de invatare din experienta; de a angajare in diferite forme de solutionare a problemelor; de depasire a obstacolele cu succes. Studii asupra inteligentei Cercetarea inteligentei in unitate cu preocuparile legate de evaluarea si masurarea ei, asemenea altor probleme ale psihologiei, genereaza controverse, al caror efect in practica educationala nu poate fi neglijat. Sunt si astazi actuale preocuparile legate de influentele mostenirii genetice sau de consecintele stimularilor ambientale. Spearman (1927), considera ca performantele in toate sarcinile cognitive depind de un factor general primar, prezent in toate (denumit factorul g) si de unul sau mai multi factori particulari, prezenti numai in anumite tipuri de sarcini. Factorul g, in conceptia lui Spearman reprezinta inteligenta. Toate sarcinile cognitive impuse de

scoala, solicita acelasi factor, ceea ce ar explica existenta unor elevi sau studenti buni la toate materiile, in aceeasi masura sau a celor slabi la toate disciplinele scolare. Thurstone (1938), crede ca inteligenta este compusa din mai multe abilitati primare: verbala intelegerea cuvintelor si a semnificatiei ideilor; numerica viteza si corectitudinea operarii cu numere; spatiala abilitatea de reprezentare tridimensionala a obiectelor. Aceste abilitati opereaza mai mult sau mai putin independent. Unele componente se afla la nivele ridicate, altele mai scazute, la acelasi subiect. Ca atare, unii vor fi mai buni la literatura, la limbi straine, la filosofie, altii la algebra ori la geometrie ori la desen tehnic; aceiasi elevi care exceleaza la unele discipline scolare, dau rezultate mediocre sau scazute la altele. Piaget (1998), considera inteligenta din perspectiva echilibrului dinamic, in care se impletesc procesele de asimilare (introducerea noilor date in schemele mentale elaborate pe baza celor existente) si acomodare (restructurarea cadrelor mentale in functie de noile achizitii). Activitatea inteligenta, manifestata prin cunoastere, intelegere si inventie isi schimba continutul si structura de la o varsta la alta, in schimb, proprietatile functionale generale ale procesului adaptativ, raman. Hebb (1972), face distinctie intre inteligenta de tip A si cea de tip B. Prima se refera la posibilitatile innascute ale dezvoltarii mentale, iar a doua reprezinta nivelul efectiv al inteligentei ca rezultat al interactiunii dintre inteligenta de tip A si influentele modelatoare ale mediului. Inteligenta de tip A nu poate fi masurata prin nici una din metodele de care dispune psihologia, iar nivelul inteligentei B, mai accesibil evaluarii psihometrice, nu reprezinta un indicator relevant al inteligentei innascute. Gardner (1983), completeaza viziunea multifactoriala a inteligentei cu urmatoarele componente: inteligenta muzicala abilitatea de a reproduce o piesa muzicala dupa prima auditie; inteligenta kinestezica corporala adecvarea si precizia miscarilor in functie de situatia concreta; inteligenta interpersonala abilitatea de a intelege alte persoane si de a te intelege bine cu altii. Sternberg (1995-1997), elaboreaza pe baza unor studii efectuate de-a lungul unei perioade mai lungi de timp, teoria triarhica a inteligentei . Teoria analizeaza trei tipuri de baza ale inteligentei umane: Inteligenta componentiala sau analitica , implica abilitatea de a gandi critic si analitic, de a opera cu notiuni, concepte, definitii si idei abstracte. Nivelul ei inalt ii face pe cei in cauza sa exceleze in activitati scolare, in probe ce masoara potentialul academic si sa fie foarte buni elevi, studenti, cercetatori sau profesori universitari. Inteligenta creativa sau experimentala se refera la abilitatea de a formula idei noi. Cei ce poseda un grad ridicat al acestei dimensiuni, se vor remarca in domenii in care informatia este decisiva pentru situatia data, in combinarea inedita a unor aspecte,

in procesele de imbinare a unor elemente neobisnuite. Inteligenta creativa este specifica marilor genii din domeniul stiintei sau marilor inventatori, deschizatorilor de drumuri, cum ar fi Freud in psihologie. Inteligenta contextuala sau practica este esentiala in situatiile cotidiene, in solutionarea problemelor vietii de fiecare zi. Abilitatea de a solutiona acest tip de probleme inseamna operarea cu asa numitele cunostinte tacite . Ele difera de cele scolare, academice, formale care implica memorarea definitiilor, a formulelor, a teoriilor, a ideilor abstracte si operatii cu acestea. Cunostintele tacite sunt orientate spre actiune. Aceste cunostinte tacite sunt utile in practica, ajutandu-i pe oameni sa-si atinga scopurile. Asemenea cunostinte pot fi exprimate verbal mai greu, ele sunt achizitii sau valori pentru cel in cauza, iar comunicarea lor este dificila, uneori imposibila. Fiind componentele de baza ale inteligentei practice, cunostintele tacite reprezinta un predictor relevant al succesului in viata, comparabil ca predictor al succesului in cariera cu anii de scoala sau cu experienta in activitate. Inteligenta emotionala Goleman (1995) Inteligenta emotionala consta intr-un grup de trasaturi sau abilitati legate de latura emotionala a vietii: cunoasterea propriilor stari emotionale, constientizarea emotiilor, ori a gandurilor legate de trairile afective; dirijarea emotiilor sau autocontrolul emotiilor, reglarea intensitatii emotiilor si a dispozitiilor negative: anxietate, depresie, furie; motivarea Eului reprezinta abilitatea de a ne motiva pentru a duce la bun sfarsit activitati grele sau activitati ce necesita timp indelungat, pastrarea optimismului, a entuziasmului pana la terminarea activitatii, abilitatea de a amana recompensa, de a renunta la micile premii sau laude de moment, pentru a obtine mai tarziu, altele, mai semnificative; recunoasterea emotiilor altor persoane, reprezinta abilitatea de a descifra expresiile emotionale sau limbajul nonverbal ca prima modalitate de comunicare a trairilor afective. Este foart e importanta in multe imprejurari de viata pentru ca nu putem sa ne relationam eficient cu altii, fara a avea indicii legate de sentimentele, de trairile lor actuale; controlul relatiilor interpersonale se refera la abilitatea de a coordona eforturile oamenilor cu care subiectul intra in interactiune, de a forma cu usurinta relatii cu alti oameni, de a negocia solutii pentru probleme interpersonale complicate Aceste componente sunt importante pentru succesul personal si constituie factori de diferentiere int erindividuala. Masurarea inteligentei Se stie ca inteligenta nu poate fi masurata in stare pura. Ceea ce se poate masura este un esantion de comportament, pe care autorii testelor il considera reprezentativ pentru a exprima inteligenta. Pe baza rezultatelor numerice obtinute in etapele de validare a testului, se fac o serie de transformari, rezultand un etalon numit conventional, coeficient de inteligenta C.I. sau IQ dupa initialele termenului in limba engleza (Intelligence Quotient). La acest etalon se vor raporta rezultatele persoanelor ce vor fi ulterior testate si astfel, vor putea fi incadrate intr-un anumit nivel al inteligentei.

Rezultatul obtinut la testele de inteligenta corelat cu varsta cronologica a subiectului permite calcularea coeficientului de inteligenta. Valoarea IQ ne da indicii asupra nivelului inteligentei subiectului, raportat la persoanele de varsta lui. Spre exemplu, daca se situeaza in jur de 100, se apreciaza un nivel normal (mediu) al inteligentei. In practica, valoarea IQ este semnificativa pentru a identifica mai ales persoanele aflate la extremele scalei inteligentei: cei cu retard mintal sau supradotatii. Retardul mental se stabileste prin valorificarea a cel putin doua surse de date: rezultatele la testele de inteligenta si modul de functionare in diferite activitati. Persoanele supradotate, al caror IQ depaseste 130, experimenteaza in general nivele inalte al reusitei la nivel academic, statut ocupational, nivelul veniturilor, adaptare sociala, adaptare generala la mediu, stare de sanatate, longevitate. Aceste cercetari vin in contradictie cu datele simtului comun, credintele comune, conform carora, supradotatii, sub aspect social si emotional au nivele reduse de reusita. Scara Metrica a Inteligentei, Binet-Simon . La inceputul secolului, nevoia utilizarii unei metode obiective care sa identifice copiii cu retard mental, i-a determinat pe Alfred Binet si pe Thedore Simon sa construiasca o proba alcatuita din doua categorii de itemi: prima categorie, sa fie atat de neobisnuiti, incat, nici unui copil sa nu-i fie familiari, iar a doua, atat de uzuali, incat, orice copil sa fi avut contact cu ei. Ulterior, proba a fost dezvoltata pentru a masura variatia inteligentei tuturor copiilor intre 3 si 15 ani sau diferentele intelectuale existente intre copii, fie ca sunt retardati sau normali. La baza alcatuirii scalei Binet-Simon, a stat ideea ca nivelul inteligentei copilului creste in fiecare an, el devenind capabil sa rezolve probleme din ce in ce mai dificile si sa-si imbogateasca, in acelasi timp, cunostintele extrascolare. Din cei 87 itemi conceputi pentru diagnosticarea inteligentei predominant verbale, unii se adreseaza mai mult, capacitatii perceptive, (distingerea figurilor geometrice), altii memoriei verbale de scurta durata (repetarea unor propozitii) sau memoriei mecanice imediate (repetarea unor cifre), memoriei logice (repetarea unor probleme), memoriei intuitive (desenarea unor figuri geometrice, din memorie). Exista itemi care implica gandirea (stabilirea asemanarilor si a deosebirilor, intelegerea, identificarea frazelor absurde), spiritul de observatie, reprezentarea spatiala etc. Testul Binet-Simon a fost adaptat in multe tari. Spre exemplu, in SUA se utilizeaza varianta Binet-Standford, adaptata de Terman, pentru determinarea nivelului inteligentei printr-un scor unic. Variantelor Binet li se reproseaza faptul ca sunt in primul rand verbale. Ca atare, rezultatele obtinute prin aplicarea unor asemenea probe saturate in factorul verbal, nu pot avea valoare predictiva semnificativa pentru toate activitatile umane. Scalele Wechsler . Pentru a depasi limitele variantelor Binet, D. Wechsler a elaborat si construit seturi de itemi nonverbali, obtinand scoruri separate la cele doua componente ale inteligentei, cea verbala si cea nonverbala. Exista variante ale probei care se aplica in functie de criteriul varstei: W.A.I.S., Wechsler Adult Intelligence Scale (Scala Inteligentei pentru Adulti, Wechsler), W.I.S.C., Wechsler Intelligence Scale for Children, (Scala Inteligentei pentru Copii, Wechsler) care se

aplica intre 5 si 15 ani precum si o varianta pentru copiii cuprinsi intre 4 ani si 6 ani si jumatate. Spre deosebire de scara Binet-Simon, subprobele cuprinse in fiecare test sunt aranjate in ordinea dificultatii lor crescande. Scara verbala cuprinde probe de vocabular, aritmetica, intelegere, stabilirea asemanarilor, iar scara de performanta contine teste de completare a imaginilor lacunare, reproducerea unor modele bidimensionale prin manevrarea cuburilor colorate, aranjarea de imagini in functie de recunoasterea relatiilor dintre elemente si in final, un test care masoara rapiditatea psihomotorie generala si coordonarea psihomotorie. Unele probe par a fi relevante pentru diagnosticul tulburarilor de invatare. Rezultatele dau posibilitatea determinarii IQ verbal, IQ de performanta si apoi, a unui IQ total. Scalele Wechsler se bucura de cea mai larga utilizare in categoria testelor individuale de inteligenta. Mentionam ca la W.A.I.S., se calculeaza, dupa stabilirea nivelului intelectual si a structurii functionale a inteligentei, un indice al deteriorarii mentale, care exprima in procente, gradul declinului mintal al subiectului. Acest calcul este necesar, deoarece, se stie, exista functii mentale care raman relativ constante, pe masura inaintarii in varsta si functii care se deterioreaza. La probele constante (testele de cunostinte, de intelegere, de aritmetica, de asamblare a obiectelor) performantele ar releva nivelul inteligentei din perioada ei maxima si ar fi relativ stabile; randamentele la probele inconstante (memorarea cifrelor, aranjarea imaginilor, proba cuburilor, rapiditatea si coordonarea psihomotorie) ar fi in scadere pe masura cresterii varstei. Daca deteriorarea mentala semnalizata pe baza probelor Wechsler este prea mare in raport cu grupul de varsta, poate fi vorba de stare patologica. Matricile progresive Raven . Elaborarea testului a pornit de la premisa, sugerata de analiza factoriala, a existentei unor functii mentale saturate in inteligenta generala; masurand performantele lor se pot trage concluzii privind nivelul acesteia. Testul Matricile Progresive Raven are caracter omogen, spre deosebire de scalele Wechsler sau de scalele Binet. Matricile progresive standard sunt astfel elaborate incat sa acopere nivele variate ale abilitatilor mentale, sa fie aplicabile la toate varstele si in toate mediile socioculturale. Matricile progresive colorate sunt destinate examinarii copiilor intre 5 si 11 ani si batranilor de peste 65 ani. Pentru a raspunde necesitatii de masurare fidela si sensibila a inteligentei generale in cazul persoanelor cu inzestrare superioara si pentru a le diferentia corect, Raven a creat Matricile progresive avansate care pot fi aplicate dupa varsta de 11 ani. Testele sunt alcatuite din imagini structurate, din care lipseste un element. Acesta trebuie identificat dintr-o serie de figuri particulare asezate sub model, ceea ce presupune intelegerea de catre subiect a structurii modelului, descoperirea principiilor care stau la baza aranjarii figurii in interiorul acesteia si evaluarea gradului de corespondenta a celor 6 sau 8 figuri, din care trebuie sa aleaga, o configuratie.

Figura 3.5. Item din matricile progresive Raven Performanta subiectilor permite fixarea lor intr-unul din nivelele inteligentei. Cota totala poate fi interpretata in termeni de IQ pe baza unor tabele care dau marimea acestuia in functie de cota bruta si de varsta cronologica a subiectului. La persoanele cuprinse intre 35-60 ani, IQ se calculeaza cu ajutorul unei formule de corectie, intrucat, nivelul reusitei este foarte sensibil la factorul varsta. Caracterul Termenul de caracter se refera, in general, la acele trasaturi ale personalitatii care semnifica modul de raportare a subiectului la lumea sa, la universul sau social si la propria fiinta. Avand in vedere ca problema trasaturilor, a existentei si a consistentei lor in timp si situatii, este destul de controversata, ne vom referi la atitudini, a caror cunoastere a facut mai multe progrese, comparativ cu cea a trasaturilor. Vom considera deci, caracterul ca ansamblul atitudinilor carora li se poate atasa o evaluare morala. In raport cu subiectul, valorile si normele morale exista in societate, urmand a fi interiorizate pe parcursul dezvoltarii. Valorile se vor dispune si la nivelul individului intr-o ierarhie unica. Ce sunt atitudinile? Definirea atitudinilor se realizeaza in mai multe moduri. Ele sunt cunoscute ca modalitati de raportare la o clasa sau categorie de obiecte. Pentru a intra in structura personalitatii, atitudinile trebuie sa aiba o anumita consistenta, in imprejurari diferite si in timp. In aceasta acceptiune, atitudinea poate fi analizata sub aspectul orientarii axiologice scopuri; nazuinte, idealuri, valori si sub aspect energetic capacitatea de efort voluntar a subiectului pusa in valoare pentru a realiza in comportament aceste componente motivationale. In lucrarea consacrata Psihologia atitudinilor , publicata in 1993, Eagly si Chaiken retin doua orientari in definirea atitudinilor. Una sustine ca atitudin ea este o

combinatie a unor reactii afective, comportamentale si cognitive fata de un anumit obiect. In acord cu aceasta abordare, atitudinea este: (a) o reactie afectiva consistenta (sentimente, emotii), pozitiva, negativa sau mixta, in legatura cu un obiect; (b) o predispozitie comportamentala sau o tendinta de a actiona intr-un anumit fel, in raport cu acel obiect; (c) o reactie cognitiva , o evaluare a obiectului pe baza unor elemente ale experientei anterioare, a credintelor, ideilor sau imaginilor relevante. Avand in vedere ca nu intotdeauna gandurile si sentimentele sunt asociate si nu in mod obligatoriu ele ghideaza comportamentul, o a doua abordare sustine ca aceasta inconsistenta a comportamentelor psihice si a reactiilor externe, permite utilizarea termenului de atitudine, numai pentru o singura componenta, cea afectiva . Atitudinea deci, reprezinta evaluarea pozitiva sau negativa a unui obiect, exprimata printr-un anumit nivel de intensitate. Imi place, imi displace, admir, detest, iubesc, urasc, sunt cuvinte prin care oamenii isi exprima atitudinile. In functie de obiectul orientarii, atitudinile pot fi grupate in: (a) atitudini fata de propria fiinta (incredere, demnitate, orgoliu, modestie, autoapreciere); (b) fata de altii (acceptare, altruism, toleranta, incredere, generozitate, sinceritate, simpatie, prietenie, recunostinta, curaj, principialitate, empatie); (c) fata de activitate (exigenta, responsabilitate, constiinciozitat e, seriozitate, harnicie, sarguinta, perseverenta); (d) fata de cultura (deschidere, pretuirea valorilor, promovarea valorilor, interes fata de creatia de valori); (e) fata de mediu (grija, responsabilitate, aparare si conservare); (f) fata de spatiul socio-cultural, de apartenenta (pretuire, mandrie, dragoste, etnocentrism, altercentrism). Legatura dintre atitudini si comportament In mod obisnuit, se considera ca atitudinile influenteaza comportamentul, ca oamenii tind sa se comporte in raport cu atitudinile. Cercetarile, in schimb, arata ca intre atitudini si comportament exista o corespondenta mai redusa. Nivelul de corespondenta intre atitudini si comportament are valori semnificative, numai atunci cand atitudinea se raporteaza la un comportament specific imediat, legat de un obiect si nu la comportament in general. Atitudinile reprezinta factori determinanti ai comportamentului, numai in corelatie cu normele subiective , cu modul in care subiectul percepe opiniile altora despre ceea ce ar trebui sa faca. Conformismul, acordul, obedienta ne fac sa credem ca trebuie sa ne comportam intr-un anumit mod, ca trebuie sa aparem constanti cu noi insine in ochii altora, ca trebuie sa actionam conform uzantelor sociale. In al treilea rand, atitudinile determina comportamentul numai atunci cand anticipam ca vom avea control asupra acestuia. In masura in care oamenii isi pierd increderea in capacitatea de a-si controla reactiile externe, interesul lor de a actiona in consens cu atitudinile, se diminueaza. Relatiile dintre atitudini si comportament sunt ilustrate in figura 3.6.

Figura 3.6. Legatura dintre atitudini si comportament Nu toate atitudinile au aceeasi putere in determinarea comportamentului; unele au o influenta mai mare altele sunt mai putin semnificative. Explicatii ale acestei deosebiri in forta modelatoare a atitudinilor putem gasi intr-o ipoteza provocatoare, conform careia, atitudinile puternice au radacini genetice . Argumentele aduse se refera la gradul mult mai mare de asemanare intre atitudinile gemenilor monovitelini, indiferent daca au crescut separat sau impreuna, fata de atitudinile gemenilor bivitelini sau ale fratilor obisnuiti crescuti impreuna. Se mai adauga asemanarile insusirilor somatice, ale abilitatilor senzoriale si cognitive, ale temperamentului si ale trasaturilor de personalitate, toate avand suport genetic, sustinandu-se prin analogie, predispozitia biologica a atitudinilor puternice. Pe de alta parte, se considera ca taria atitudinilor depinde de factori psihologici . Cele mai semnificative atitudini sunt cele care: (a) afecteaza in mod direct realizarile si interesele personale; (b) sunt adanc legate de valori morale, religioase, filosofice, politice; (c) se raporteaza la prietenii apropiati, la familie, la grupul social din care fac parte indivizii. Cercetarile arata ca legatura dint re taria atitudinii si comportament depinde de mai multi factori. In primul rand, de tendinta oamenilor de a crede in necesitatea consistentei cu atitudinile lor, atunci cand sunt bine documentati si de a actiona in consecinta, pe baza informatiilor de care dispun. In al doilea rand, se constata ca atitudinile mai stabile si cu valoare predictiva mai mare pentru comportament ul individului, s-au format prin experiente personale . Atitudinile ce rezulta din propria invatare, sunt mai rezistente la schimbare. Un al treilea factor este accesibilitatea inalta a atitudinilor puternice de a fi constientizate , de a putea fi mai rapid si mai usor aduse la lumina constiintei. Construirea atitudinilor Formarea atitudinilor

Procesul de constituire a atitudinilor este in ultima instanta un proces de invatare, in conditiile integrarii intr-un mediu social. Procesul se realizeaza treptat, avand puternice radacini in copilaria timpurie, deoarece, adultul incepe dresajul copilului, supunerea la anumite reguli, inca din primele zile de viata. Influenta universului social se exercita chiar mai devreme, inainte de nastere pe fondul receptivitatii copilului la incarcatura informationala si afectiva a mediului. Procesul de invatare poate avea loc pe baza tuturor tipurilor invatarii: conditionare clasica, conditionare operanta, invatare observationala, etc. Sintetizandu-le principiile, vom incerca o prezentare sintetica a conditiilor ce trebuie intrunite in procesul de formare a atitudinilor: formularea de catre adult a regulilor , cerintelor, explicatiilor referitoare la comportamentul copilului; procesarea informatiei legata de normele de conduita, de regulile sau restrictiile comportamentului; decodificarea mesajului si integrarea in universul cognitiv si afectiv al subiectului; subiectul ia contact cu anumite patternuri comportamentale, cu unele modele de conduita. Ele sunt oferite de persoanele de referinta, care ii plac, de care este atasat si cu care i-ar placea sa se asemene sau cu care se identifica, indiferent daca aceste persoane ii prezinta in mod intentionat sau nu, tiparul lor comportamental; exersarea sau aplicarea in propriul comportament a regulilor, imitarea modelelor; controlul si evaluarea manifestarilor externe; ulterior, prin interiorizarea normelor si mai tarziu a valorilor se va constitui autocontrolul , avand si functii inhibitorii premeditate, dar si de initiere si derulare voluntara a actiunilor; sugestia , recompensa sau pedeapsa in raport cu faptele de conduita. Formarea atitudinilor se realizeaza in perioada copilariei, iar spre sfarsitul adolescentei, acestea ajung la o anumita consistenta. Schimbarea atitudinilor Schimbarea atitudinilor este un proces care afecteaza toti oamenii. Exista multe persoane care-si propun sa realizeze aceste schimbari, cel putin sub aspectul exterior, comportamental. Parintii si profesorii, politicienii si cei care ii slujesc, vanzatorii, reprezentantii bisericilor au aceeasi preocupare: schimbarea atitudinilor. Uneori, subiectul insusi vrea sa se schimbe. O modalitate adesea utilizata in mediile educationale, este comunicarea persuasiva. Efectele persuasiunii depind de cel putin trei elemente: sursa, mesajul, tinta; acestea nu pot fi analizate decat asa cum functioneaza, adica impreuna. Sintetizand rezultatele cercetarilor, vom expune cateva concluzii despre persuasiune: Expertii sunt mai persuasivi decat nonexpertii; argumentele specialistilor sunt mai credibile decat ale celor aflati in afara domeniului. De exemplu, un copil in primele clase, urmeaza mai degraba programul lectiilor facut de invatator, decat de parinte. Calitatea de expert este un raport intre sursa si tinta, depinde de insusirile sursei, de pozitia in raport cu tinta, de recunoasterea si aprecierea calitatilor sale de catre tinta. Sursele atractive sunt mai eficiente in schimbarea atitudinilor, comparativ cu

cele neatractive. De exemplu, copiii se raporteaza la un profesor pe care-l percep ca fiind atractiv, acordandu-i mai multa incredere decat unuia neatragator; acelasi lucru se poate vedea in activitatile comerciale, in reclame, in campaniile electorale. Similaritatea sursei cu tinta, favorizeaza persuasiunea. Oamenii care vorbesc rapid , sunt adesea mai persuasivi decat cei ce vorbesc mai rar. Efectele credibilitatii sursei se risipesc in timp , dispar, ramanand in schimb, mesajul transmis. Mesajul care nu pare a fi destinat schimbarii atitudinilor, este adesea mai eficient in acest sens, fata de mesajele ce par a fi emise cu scopul exclusiv al schimbarii. In general, nu credem si chiar refuzam sa fim influentati de acele persoane care vizeaza acest lucru, in mod explicit. Mesajul subliminal nu produce schimbari semnificative ale atitudinilor. Cand auditoriul poseda atitudini contrare celor ce trebuie formate, este mai eficient sa se adopte doua abordari, adica sa se prezinte si argumente si contraargumente . Persuasiunea este mai semnificativa prin asocierea mesajului cu emotii puternice ale auditoriului. Inducerea fricii de consecintele negative ale atitudinilor actuale poate duce la schimbarea acestora. Emotiile pozitive faciliteaza schimbarea atitudinilor: starea de bine, dispozitia pozitiva a oamenilor ii face mai receptivi la persuasiune. Gradul de implicare a auditoriului in procesul schimbarii: cand tinta prezinta un nivel inalt al implicarii personale, atributele sursei sunt mai putin importante decat mesajul, iar cand implicarea personala este scazuta, conteaza mai mult atributele sursei.

Figura 3.7. Caile persuasiunii Persoanele cu nevoi cognitive inalte sunt mai sensibile la taria argumentelor, cei cu inalta monitorizare a sinelui sunt influentati mai ales de tendinta de a face impresie, de a afisa o imagine atractiva, iar cei cu nevoi cognitive mai

reduse sunt mai sensibili la continutul emotional al mesajului si la caracteristicile sursei. Se diferentiaza in acest sens, doua cai ale persuasiunii: calea centrala si calea periferica. Pentru a fi persuasiv, mesajul trebuie sa se raporteze la valorile auditoriului. Rezistenta la mesajul persuasiv se realizeaza atunci cand tinta este prevenita asupra intentiilor de persuasiune, putandu-si astfel, construi contraargumente, cand reuseste sa denigreze valoarea sursei, cand nu se afla in proximitatea spatio-temporala a acesteia sau daca foloseste asanumita tehnica a inocularii. Identificarea atitudinilor Cea mai usoara cale de evaluare a atitudinilor este aceea de a-i intreba pe oameni in mod direct. Metoda autoevaluarii este directa si deschisa, insa, de multe ori, atitudinile sunt prea complexe pentru a fi masurate astfel, intrucat, raspunsul poate fi influentat de context, de circumstante, de exprimarea sau de formularea intrebarii. Pentru a depasi aceasta problema, se utilizeaza chestionare cu itemi multipli cunoscute sub denumirea de scale de atitudini . Intre cele mai cunoscute, sunt scalele Likert. Tehnica acestor scale consta in a prezenta subiectilor enunturi legate de obiectul atitudinii si de a le cere sa indice pe o scala, cu mai multe puncte, cat de mult agreeaza sau nu, cat de puternic este acordul sau dezacordul lor cu fiecare formulare. Scorul total este derivat din insumarea raspunsurilor la itemi. De fiecare data, indiferent de procedura, rezultatul masurarii trebuie interpretat cu multa precautie, deoarece, masurarea bazata pe autoevaluare, pleaca de la supozitia ca subiectii isi exprima opiniile adevarate. Se stie ca, pentru a face o buna impresie, oamenii nu sunt dispusi sa admita sau sa recunoasca propriile esecuri, opinii sau prejudecati, uneori, nici fata de ei insisi. O alta cale de a descoperi atitudinile, o reprezinta observarea comportamentului . Retinand problemele pe care le implica metoda observatiei trebuie sa mai adaugam ca oamenii isi monitorizeaza comportamentul, asa cum isi controleaza si propria descriere sau autoevaluare. Studierea atitudinilor pe baza reactiilor corporale involuntare , respiratie, ritm cardiac, dilatarea pupilelor ofera numai indicatori ai intensitatii, dar nu ai naturii pozitive ori negative ai atitudinii. Masurarea nivelului general al activarii, a arousalului nu poate diferentia intre atitudinea pozitiva si cea negativa. Prin inregistrarea variatiilor electromiografiei (EMG) faciale corelata cu natura mesajului se pot aduce corectii informatiilor dobandite prin metodele anterioare. Inregistrarea activitatii electrice a creierului, prin electroencefalografie (EEG) informatii legate de tipul de unde cerebrale poat e de asemenea, contribui la masurarea atitudinilor.