Sunteți pe pagina 1din 8

14.10.

2010

ANTROPOLOGIE

Curs1 Antropos (din gr.) = om Logos (din gr.) = stiinta sau cuvant, ratiune Antropologie = cuvant despre om Logos = ratiunea intrupata a Lui D-zeu (in terminologia teologica) Fiinta cuvantatoare = omul Fiinta necuvantatoare = animalul Natura, manirea, vocatia, omul. Antropologia este stiinta prin care omul incearca sa se cunoasca pe sine insusi. ana in sus, inainte, de sus in jos logos directie maniera mod de a gadi conduita caracter

Ce este Omul? Este o fiinta rationala, verticala, graitoare (cuvantatoare). Definitie: Omul este o fiinta de maxima complexitate si cu greu se poate gasi o definitie. Aceasta se sustrage la modul etic (moral) oricarei definitii. Niciun tratat filosofic nu da o definitie Omului. Singura definitie morala ne spune ca este Om tot ceea ce se naste om. - burghezii, chiaburii sunt ca lipitorile si sug sangele poporului - evreii erau intocmai sobolanilor ce trebuiau exterminati, deratizati. Filosofia, antropologia sunt ochelari prin care vedem lumea, omul. Hagel : Nu tot ce ni se pare familiar ne este cunoscut. 18.10.2010 Curs 2 Lumea ideilor, lumea esentelor, conceptelor, a valorilor calauzatoare ale omului, este lumina dotata cu un grad maxim de realitate. Filosofii antici considerau ca esentele lucrurilor sunt mai reale decat lucrurile in sine.

Si filosoful si astronautul privesc cerul si totusi cei doi cauta lucruri deferite. Filosoful cauta, uitandu-se spre cer, sa se regaseasca pe sine, cauta sa inteleaga in ce masura ii influenteaza stelele viata. Filosoful stie ca existenta este dedublata: ca interioritate cugetatoare (subiect) si exterioritate cugetatoare (obiect). Omul este si subiect si obiect al cunoasterii. Filosofia da dovada de egocentrism, folosoful raporteaza intreaga existenta la sine. Omul este chemat sa participe la o ordine superioara care se cheama logos, sa dea seama de rationalitatea lumii in care traieste, sa dea sens si semnificatie tuturor lucrurilor inconjuratoare. Si omul nu va constientiza cine este el pana nu constientizeaza asta prin arta, religie la lumea ideilor, la Fiinta (in teologie se numeste D-zeu). 1. Ontologia (sau teoria existentei) are domeniu al reflectiei filosofice; 2. Gnoseologia - teoria cunoasterii; 3. Axiologia teoria valorilor. Ontologia se constituie in momentul in care filosoful incepe sa se intrebe ce sunt lucrurile dincolo de aspectul lor fizic, sensibil, vizibil, pipaibil, perceptibil. Ontologia umanului apare si ea prin raportare la metafizica, in momentul in care filosofia se intreaba ce suntem noi, oamenii, dincolo de existenta noastra trupeasca. Intrebarea la care incearca sa raspunda antropologia filosofica este: Exista ceva in om mai adanc decat el insusi? Ce ar fi in om mai adanc decat el insusi? Ar fi Absolutul, netrecatorul, eternul, nepieritorul, imuabilul (neschimbabilul). Filosofia s-a vazut concurata de teologie, amandoua cerceteaza Absolutul. Citat: Daca Omul de intelege ca o creatura a Lui D-zeu sau ca o maimuta parvenita oricare dintre aceste acceptii va determina o diferenta sensibila in comportamentul sau fata de starile de lucruri adevarate; in cele doua cazuri va auzi in interiorul sau porunci foarte diferite. A. Gehlem. NATURA = ORIGINE Gehlem spune ca sunt posibile doua raspunsuri mari: la origine Omul se poate intelege ca avand o origine pur biologica (naturala) sau una supranaturala. maimuta parvenita creatura a Lui D-zeu - vocatio = chemare, menire (din latina) - materialism = omul a aparut din intamplare - creationism = omul a aparut cu un rost, cu un scop. 28.10.2010 Curs 3 Terminologia persoanei este rodul teologiei crestine. A aparut in primele secole ale erei crestine din dorinta Parintilor Bisericii de a prinde cat mai bine in cuvinte dogma Sfintei Treimi o substanta, trei persoane. Cand vorbim de persoana, in lumea greaca era cel de prospon , inseamna masca de teatru, figura artificiala, rol, personal de teatru, parte a capului situata sub cutia craniana, adica fata, chipul unui om. Pros - prepozitie catre, spre + ops - ochi = prosopon a fost preluat de latini prin persoana.

Individul este omul ca atare, omul ca fiinta ca atare; Persoana este fiinta cu trasaturi, cu identitate, cu care se poate discuta. Conceptii, perceptii asupra fiintei umane 1. Omul ca masina. Una din perspectivele cu privire la om il abordeaza pe acesta din prisma a ceea ce poate sa faca. Faptul ca oamenii sunt considerati masini este evident atunci cand masina il inlocuieste pe om. Patronul prefera masina in locul omului, astfel masina ajunge egala cu omul din perspectiva patronului. 2. Omul ca animal. O alta conceptie il vede pe om din regnul animal, ca pe o fiinta derivata din una din speciile superiaore ale regnului animal. El a venit in fiinta prin acelasi gen de proces prin care au venit si animalele si va avea acelasi sfarsit. Cei ce adopta aceasta perspectiva considera ca nu exista nicio diferenta calitativa, singura diferenta fiind una de grad, omul este un animal superior sau mai evoluat. 3. Omul ca fiinta sexuala. Psihologul austriac, Sigmund Freud, a considerat ca sexualitatea reprezinta insusirea fundamentala a omului. El a dezvoltat o teorie intreaga a personalitatii in jurul sexualitatii umane si intregul comportament uman poate fi explicat pe baza energiei sexuale. Desigur, acesta teorie a lui a fost amendata in timp, desi sexul este in ziua de astazi cea mai buna marfa vaduta. 4. Omul ca fiinta economica. O alta teza afirma ca fortele economice sunt cele care motiveaza cu adevarat fiinta umana. Aceasta conceptie porneste de la premisa ca nevoile omului sunt de natura materiala, el avand nevoie de hrana, haine, etc, nevoile de natura presanta ale omului fiind de natura materiala. Ideologia care a dezvoltat aceasta conceptie se numeste consumism (motorul societatii de consum). Filosofia consumismului este una simpla, omul trebuie sa consume cat mai mult si cat mai bine. Dezvoltarea este egala cu consumul. 5. Omul ca marioneta a Universului. Printre anumiti filosofi existentialisti gasim ideea ca omul este pierdut in univers, este la discretia fortelor din jurul lui. Aceste forte sunt vazute ca forte oarbe, forte ale hazardului, ale intamplarii. Practic omul apare ca traind intr-o lume ostila sau indiferenta de nevoile lui personale si fata de aspiratiile lui. Este o perspectiva straina crestinismului, atee cu privire la om si existenta lui in lume. Filosoful Bertrand Russel: Faptul ca Omul este produsul unor cauze care nu au avut nici o perspectiva asupra obiectivului pe care il realizau; ca originea lui, maturizarea lui, sperantele si temerile lui, iubirile si crezurile lui nu sunt altceva decat rezultatul unor combinatii accidentale ale atomilor; ca nici focul, nici eroismul, nici intensitatea gandului si a sentimentului nu pot pastra o viata individuala dincolo de mormant; ca toata truda veacurilor, intregul devotament, intreaga inspiratie, intreaga stralucire a geniului uman ajuns la apogeu, sunt destinate nimicirii o data cu marea moarte a sistemului solar si, intregul templu al realizarilor omului, trebuie sa fie ingropat in mod inevitabil sub daramaturile unui univers in ruine toate aceste lucruri daca nu chiar dincolo de orice disputa, sunt totusi aproape atat de sigure, incat nici o filosofie care le respinge nu poate nadajdui sa dainuie. Doar pe fundamentul acestor adevaruri, doar pe temelia ferma a disperarii de nealinat, poate fi de acum incolo cladita, fara nici un risc, locuinta sufletului...

Scurta si lipsita de putere este viata omului; asupra lui si asupra intregii lui rase pieirea inceata si sigura se asterne intunecata si fara mila. Oarba in fata binelui si raului, nepasatoare in fata distrugerii, materia omnipotenta continua pe drumul ei neabatut; omului condamnat astazi sa piarda ce are mai scump, maine sa treaca el insusi prin poarta intunericului; nu-i ramane decat sa nutreasca inainte de caderea loviturii, gandurile alese, care-i inobileaza scurta sa viata; sfidand cu mandrie fortele irezistibile care ii tolereaza, pentru o clipa, cunoasterea si condamnarea, pentru a sustine singur un Atlas obosit, dar de nezdruncinat lumea careia propriile lui idealuri i-au dat o infatisare in pofida marsaluirii puterii inconstiente ce calca totul in picioare. 1.11.2010 Curs 4 Masina este un om mai performant, iar omul este o masina mai putin performanta. (M. Androne) 6. Omul ca fiinta libera. Neconstransa de nimeni si nimic, aceasta persoana accentuaeaza libertatea de vointa, capacitatea de a alege si considera ca esenta personalitatii lui se afla la nivelul vointei. 7. Omul ca fiinta sociala. Omul este, in primul rand, om al societatii si omul este om cat timp traieste in societate. 8. Conceptia crestina. Aceasta conceptie sustine ca omul este coroana creatiei divine, ca este Creatie a Lui D-zeu, facut dupa chipul si asemanarea Lui. Cu alte cuvinte, omul nu trebuie vazut ca un proces evolutiv orb, intamplator, ci este rezultatul unui act planificat, constient, a Lui D-zeu. Omul nu este un animal superior, ci o fiinta calitativa, deosebita de celelalte fiinte vii, este altceva decat celelalte fiinte vii, este o fiinta speciala care are un destin special si anume, partasia vesnica cu Cel care l-a creat. Aceasta conceptie ii acorda omului o demnitate aparte si doar in acest caz putem vorbi in mod legitim de nobletea fiintei umane. 15.11.2010 Curs 5 Filosofia lui Socrate si Platon Filosofii presocratici (sec VII V ) se inderetniceau cu studiul Naturii, erau niste fiziologi, urmareau sa identifice natura lumi extraumane (matura naturii ). Arheum (principiul primordial) unitatea si coerenta lumii. Arhee principiu, temei, baza. Esenta, inceputul intregii diversitati este fie aerul, apa, etc. Trebuie sa gaseasca un principiu. Socrate (n. cca. 470 .Hr. d. 7 mai 399 .Hr.) a avut o viata interesanta si un sfarsit tragic pentru ca a fost acuzat de impietate, el credea ca exista un diamon care-i dicteaza lui ce este bine sau rau, ori acest diamon nu exista printre zeii Athenei. Orice atac asupra Zeilor era implicit un atac asupra statului, iar Socrate nu a fost singurul care a suferit din aceasta pricina. Socrate refuza sa fuga si isi asuma propria filosofie, astfel ea devine un

fapt de viata si plateste cu propria viata. Socrate este important si prin faptul ca a fost magistrul lui Platon (n. cca. 427 .Hr. d. cca. 347 .Hr.). Noi cunoastem filosofia lui Socrate gratieelevului sau, Platon. Filosofia se transmitea pe cale orala in antichitate, iar Platon a scris foarte mult. Socrate credea ca omul are adevarul in sufletul lui, ca adevarul este inascut fiintei umane, ca maestrul nu are altceva decat sa-l moseasca. In pedagogie aceasta metoda se numeste metoda euristica (gasesc, caut, descoper). Socrate mai spunea ca omul este chemat sa aiba o viata virtuoasa, cunoasterea Binelui se face prin cunoasterea lui. Cu alte cuvinte, omul rau este nestiutor. Preocuparile lui Socrate sunt de ordine etica. El credea ca exista un Bine absolut si daca omul asculta de glasul ratiunii (logos), atunci isi va fudamenta intreaga existenta pe temeiul binelui. In planul cunoasterii, el credea ca omul este dator sa se cerceteze pe sine insusi. Cunoaste-te pe tine insuti cunoaste adevarul din tine. Acest imperativ de autocunoatere a ramas de la Socrate incoace un imperativ al nostru, al tuturor. Nimeni nu poate trai virtuos in afara acestei cunoasteri. Daca binele este valoarea care-i foloseste omului extrem de mult, atunci omul va alege, in cunostinta de cauza, binele si astfel va duce o viata fericita. O viata fericita este o viata virtuoasa. O data cu Socrate, etica capata o valoare foarte mare. 16.11.2010 Curs 6 Antropologia stoica sau despre nevoia absoluta de perfectiune Filosofia stoica apare la inceputul sec. III i.Hr. Fondatorul doctrinei stoice este filosoful Zenon. Idealul intelepciunii stoice consta in acceptarea senina, linistita a suferintei, virtutea fiind insotita permanent de durere. Viata este o lupta continua, un efort sustinut de invingere, depasire a nenumaratelor obstacole si primejdii. Filosoful Seneca afirma ca virtutea este avida de primejdii. Virtuos poate trai doar cel care se confrunta in viata cu greutati considerabile, suferinte, altfel spus, este o conditie esentiala a exercitarii virtutilor morale. Stoicii raporteaza intreaga ierarhie a valorilor morale la vointa. Pentru ei binele este ceea ce satisface vointa ferma. Ceea ce este considerat rau la un moment dat, nu mai este astfel in momentul in care s-a schimbat atitudinea vointei fata de lucrul respectiv. Cu alte cuvinte, binele si raul, sub aspect moral, nu-si au originea in lucruri, evenimente, intamplari exterioare omului, ci in atitudinea specifica omului fata de el. Sa nu ne mire in aceste conditii ca, de exemplu, cele mai grele suferinte (de natura fizica) devin pentru stoici lucruri usor de suportat din moment ce au fost acceptate liber, de buna voie, din moment ce el insusi le doreste. Chinuit de cumplite dureri fizice intr-o calatorie in insula Rodos, stoicul Posidonius, striga durere intetestete, niciodata nu ma vei face sa admit ca esti un rau Kant s-a oprit asupra acestei afirmatii : Posidonius a reactionat astfel pentru ca era constient ca suferinta lui fizica nu era urmarea unei nedreptati, el nu era vinovat de propria lui suferinta, de aceea ea il innobila, el suferea pe nedrept. Astfel spus, virtutea, fericirea, intelepciunea pentru stoici depind de libertatea si corectitudinea opiniei noastre,

atitudinii noastre fata de intamplari. Stoicul era ferm convins ca nimic nu poate rezista unei opinii juste. Stoicii considerau ca in univers totul se petrecea strict determinat, ca intreaga desfasurare a evenimentelor urmeaza imperativele unei ratiuni supreme. Exista un progres al lumii spre bine, tot universul tinde spre bine, iar suferinta mea este practic neinsemnata in raport cu splendida alcatuire si armonie din univers. Etica stoica este una de ordin terapeutic. Ca si filosoful epicureic, stoicul gaseste refugiul in sine insusi, in propria lui morala, in viata lui virtuoasa, virtutea rezidand in conformarea vietii la necesitatea cosmica. Conform opiniei stoicilor, hazardul nu are nici un loc in univers deoarece toate evenimentele, toate procesele, toate lucrurile sunt legate intre ele prin necesitate. Nimic nu se poate sustrage necesitatii absolute, nici chiar evenimentul cel mai neinsemnat sau miscarea cea mai fina nu se pot produce fara a fi cauzate strict. Evenimentele, asa-zise intamplatoare, nu sunt in realitate decat niste evenimente ale caror cauze ne sunt pana in prezent necunoscute. Aceste cauze exista fiind inserate intr-o ordine implacabila ce se extinde la infinit. Aceasta cauzalitate, aceasta necesitate absoluta stapaneste intregul univers si mai poarta numele de Fatalitate sau Destin. Cauzalitatea de care vorbim este buna pentru ca, fara ea, ar fi haos, dezordine, insa gratie ei fiecare lucru este la locul sau si survine la timpul sau. In acest univers armonios si strict totodata, logic vorbind, cea mai mica perturbare ar putea intrerupe intregul sir al evenimentelor si ar arunca totul in haos. Aceasta forta a Destinului conduce tot ceea ce se lasa dus si forteaza, impinge tot ceea ce are tendinta sa reziste. Destinul acesta indreapta lumea spre un scop final, fiind legea universala comuna a lucrurilor, cea care patrunde peste tot si face din univers alcatuirea armonioasa care este. Ideea Destinului a fost exprimata inainte de stoici, de poetii greci prin termenul moira parte, substantiv care provine din verbul moirao = a imparti. In aceste doua cuvinte, ideea Destinului, este exprimata ca parte harazita fiecaruia de o vointa suprema. Dar ideea Destinului a mai avut la greci si latini si sensul de constrangere, si acest sens se va impune in cele din urma. Stoicii vor asemana Destinul unei forte constrangatoare datorita careia totul in univers se petrece in chip predeterminat, fortat, inevitabil. Nimeni si nimic, om sau Zeu neputand impiedica producerea unui eveniment in locul harazit mai dinainte. Nu exista abatere si nici exceptii. Predeterminarea este absoluta si ne intrebam ce rol mai are libertatea umana. Pentru stoici libertatea e posibila doar in plan interior, in timp ce astrele, locurile, lucrurile se supun acestei inflexibile necesitati. Omul nu poate fi propriul sau stapan si nu poate actiona dupa cum vrea. Dar aceasta situatie nu este problema pentru stoic, pentru ca increderea in Destin constituie pentru el resortul unui optimism sanatos. Stoicul este de parere ca toti cei care se supun de buna voie acestei necesitati inflexibile, toti cei care se supun Destinului nu se umilesc si nu au parte de suferinta sau durere, dimpotriva, orice incercare a omului de a se sustrage Destinului ii produce suferinta, durere, umilinta. Aceasta rezistenta a omului inaintea fortelor Destinului este degredanta. De vreme ce, orice om vine pe lume cu o soarta a sa, este de neinteles incercarea lui de a rupe lanturile Destinului ce nu pot fi rupte si care nici nu trebuiesc rupte. Oedep, vrand sa ocoleasca Destinul, nu a facut decat sa-l implineasca, dar cu pretul multor suferinte. Cum s-ar putea omul sustrage Destinului cand nici Zeii nu o pot face.

Ca si la Socrate si la stoici virtutea se afla in cunoastere, iar greseala morala in ignoranta. Omul este liber cat timp cunoaste adevarul, necesitatea si i se conformeaza. In natura pot exista multe obstacole ce ne pot impiedica drumul in viata, dar vointa stoicilor nu cunoaste obstacole. Libertatea stoica este posibila doar in clipa prezenta si este traita cand optiunile lui sunt conform cauzalitatii cosmice. Stoicul nu vrea sa schimbe ceea ce nu poate sa schimbe pentru ca dorinta asta nu i-ar provoca decat suferinta. Orice dezacord cu ratiunea suprema, cu soarta, risipeste durata vietii si-l indeparteaza de sine insusi, de virtute. Deci, pentru stoici, a trai conform naturii inseamna a fi in posesia Binelui suprem, a fi fericit. Binele suprem si libertatea constau in a intelege si a voi necesitatea. Inteleptul stoic este un om stiuitor care cunoaste ca totul este strict determinat, iar prin vointa lui se conformeaza acestei necesitati. 29.11.2010 Antropologia Epicureica Epicur a fost contempotan cu Zenon, intemeietorul doctrinei stoice. Practic, stoicismul si epicuirisumul sunt doua doctrine care au ocupat acelasi secol, sec. IV i.Hr. Sursa cea mai importanta din care putem cunoaste filosofia lui Epicur este poemul in versuri Dererum natura. Lucretiu il considera pe Epicur drept simbol al adevarului, intelepciunii. Pentru Epicur singura menire a filosofiei era cea de a ne procura o viata fericita, ferita de nelinistile din exterior. Cuvantul de ordine a intregii filosofii epicuriene este lupta cu necesitatea de orice fel. Spre deosebire de stoici, pentru care intregul univers era dominat de necesitate si Destin, Epicur va sustine ca necesitatea nu este singura putere care domina in natura si ca mai exista si intamplare. Epicur incearca sa submineze credinta omului in supranatural pentru ca el spune ca aceasta credinta paralizeaza libertatea vointei umane, libera initiativa a omului. Epicur incearca sa explice toate fenomenele din natura prin cauze strict naturale, natura concucandu-se dupa propriile legi, nu dupa vointa sau capriciile Zeilor. Chiar daca ar exista, Zeii nu intervin activ in afacerile oamenilor, in vietile lor. Astfel, Epicur admite existenta unor Zeitati cu conditia ca ei sa ramana pasivi, in afara lumii. Zeul, chiar daca ar exista, nu ar influenta cu nimic viata omului. In plan gnoseologic (teoria cunoasterii), epicurienii au fost niste agnostici (omul nu poate cunoaste nimic singur) sau sceptici. Epicur a fost un filosof care a ridicat problema libertatii morale pentru ca, numai in conditiile in care el este liber, omul poate fi moral si fericit. Acetle oamenilor sunt libere pentru ca ele sunt dictate de o vointa libera. Aceasta putere spontana este sadita in cele mai mici particule ale existentei, atomi, care deviaza spontan de la miscarea lor necesara. Altfel spus, libertatea omului are o cauza. Epicur credea ca, prin devierea atomilor, necesitatea Destinului este evitata si ca de fapt, fiind liber, omul asculta de o lege a naturii, adica libertatea omului este determinata natural. Omul este superior naturii materiale prin propria sa ratiune, iar libertatea omului inseamna conformarea faptelor lui naturii. Prin aceasta Epicur se situeaza in proximitatea doctrinei stoice. El credea ca exisat doua feluri de constrangere: externa (natura) si interna (opinii false, credinte in Zei) si ca amandoua sunt la fel de tiranice. Credinta in miraculos este pura superstitie si

este daunatoare sufletului, care nu trebuie sa se teama de Zei (Epicur a fost un ateist convins al acelor timpuri). Practic, Epicur isi propunea sa-l faca pe om increzator in fortele proprii, sa-l faca sa se elibereze de toate ideile, gandurile, reprezentarile care l-ar putea tulbura, fiind pentru el o sursa de durere si neliniste, omul fiind liber si fericit in masura in care se elibereaza de credintele false si in care se ghideaza dupa legile naturii. Omul este fericit si liber in masura in care poate sa se elibereze de doua temeri majore: frica de Zei si teama de moarte. Omul nu trebuie sa se teama de Zei si nici de moarte pentru ca Zeii sunt produsul imaginatiei noastre, iar moartea este doar o descompunerea a atomilor care sunt uniti in entitatea sufleteasca. Moartea nu exista nici pentru vii, nici pentru morti. Nu exista pentru cei vii pentru ca pentru oamenii vii, moartea nu este prezenta, iar cand moartea intervine, omul nu o mai percepe, nici nu o mai simte. Sa nu ne temem de moarte, spune Epicur, pentru ca nici un om nu traieste propria moarte. Eliberandu-se de aceste doua temeri, omul ramane singur cu el insusi, ramane in propria lui stapanire. Viata fericita si libera trebuie sa ramana un exercitiu permanent prin care sa putem invata cum sa evitam suferinta si durerea, tulburarea sufleteasca si trupeasca.