1.

Aniversarea
Am deschis ochii si mi-am amintit imediat ce zi era. Implineam in mod
oficial 16 ani. Din cine stie ce impuls prostesc, m-am indreptat spre oglinda
pentru a vedea daca nu s-a schimbat nimic. Nu am fost surprinsa sa vad ca
aveam acelasi chip exact ca in dimineata cand am implinit 7 ani. Imi placea fata
mea, desi la inceput eram ingrozita de faptul ca voi arata mai batrana decat toata
familia mea(si in adancul sufletului ma refeream mai ales la Jacob al meu).
Oricum, mare a fost mirarea tuturor sa ma vada cu un chip ce denota varsta
parintilor mei. Totusi, CHIAR se vedea ca sunt parintii mei. Poate ca lucrul acesta
se denota din atitudinea lor, gesturile, mimica, hainele si machiajul ingenios
descoperit de matusica Alice.
Dupa “vizita” Volturilor am mai stat cateva luni si ne-am mutat in Anglia,
patria lui Carlisle. Totul era minunat. As putea spune ca faptul ca ploua atat de
des era un atuu.Desi nu pentru mine, ci pentru ceilalti. Eram atat de norocoasa.
Pielea mea avea in lumina soarelui doar o sclipire vaga, care o facea sa para si
mai fina.In Forks, totul era lamurit. Toata lumea stia ca familia Cullen se
acomoda cu Franta, unde Rose, Em, Jazz si Alice faceau facultatea. Dupa
cateva luni, Alice a avut grija sa trimita pozele cu mine nou-nascuta (pana la
urma sedinta aceea foto interminabila a folosit la ceva) si toata lumea parea
lamurita. Pozele au continuat sa fie trimise, la un interval regulat, iar eu eram
deja vedeta orasului.Charlie nu mai prididea de atatea biberoane, suzete si
jucarii care soseau constant la inceput.
Jake a venit cu noi. Desi isi vizita familia la cateva luni, ma simteam
vinovata ca il privez de acest lucru, desi el ma asigura in mod constant ca “nu
poate fi mai fericit de atat” si ca “este cea mai buna decizie pe care a luat-o in
toata viata”.
Acum uitasem cum era acel sentiment de vinovatie. Acum vreo 4 ani,
toata familia (desi totul a inceput de la mama) a simtit nevoia de a se intoarce
ACASA. Da, pentru familia Cullen, Forks, acel orasel mic si banal, era singurul
loc de care simteam ca apartinem.
S-a hotarat la unison ca este timpul pentru o revenire acolo. Desigur
pregatirile au durat luni. Povestea era credebila: eu ramasesem la scoala de top
din Franta, iar matusica Rose si unchiul Em s-au oferit sa mai stea pana voi
termina liceul.Asta, in traducere insemna ca noi 3 nu aveam sa ne aratam in
oras, deci in concluzie, nu trebuia sa pastram aparentele. Procesul de
imbatranire pe care l-au suportat ceilalti a fost cel mai greu (si preferatul lui
Alice). In primul rand, fiecare dintre ei au primit o garderoba noua, cu haine mult
mai mature. Mama se acomodase mai greu cu ideea ca nu va prea mai purta
blugi, dar a acceptat resemnata. Apoi a urmat parul. Din cauza veninului care
respingea substantele straine bunicii mei trebuiau sa se dea de trei pe zi, cu cate
un tub de spray ce facea parul carunt. Nu este nevoie sa zic ca se observau
putine fire albe si asta era bine. Totusi, erau bunici tineri, nu? Mama purta parul
in bucle, iar matusica Alice nu mai avea aceiasi tepi. Cea mai grea parte: pielea.
Se foloseau tone de fard(aproape) pentru a da pielii impresia de imbatranire,
pentru a crea niste imperfectiuni specifice varstei. Nu pot decat sa o laud pe
matusa mea. Facea o treaba extraordinara. Si totusi, chiar si cu aceste semne
vizibile(care aveau grija sa fie accentuate din ce in ce mai mult la fiecare luna) ei
aratau la fel de minunat si de impecabil. Nimeni nu avea nici cea mai vaga
banuiala.
Nu a fost asa de crunt sa nu ma plimb prin Forks 4 ani. Bine, poate asta
se datora si persoanei care statea langa mine intotdeauna si imi arata in fiecare
zi un lucru nou prin imprejurimi. Da, ma refer la Jacob. El inseamna totul pentru
mine.
Dar astazi era o zi speciala. Parintii mei mi-au promis ca atunci cand voi
implini 16 ani voi putea merge aici la liceu. Prin urmare voi avea parte de 3 ani
asigurati in Forks. Nu-mi facusem probleme deloc si chiar imi suradea ideea.
Totusi, nu intelegeam de ce ma simt asa.....emotionata. Mai facusem liceul
o data si imi aduceam aminte perfect toate detaliile, temele chiar si programa.
Mi-am dat seama insa dupa 2 secunde. Eram nerabdatoare sa vad locul unde
mama si tata s-au cunoscut.
Ma asteptam ca acum tata sa zica ceva, dar am observat ca eram
singura. Off.....ce toanta sunt....ca de obicei...ma asteapta o petrecere (de data
aceasta scurta- doar aveam scoala) si cadouri.
M-am spalat in graba si am mancat niste cereale cu lapte (m-am gandit
sa-i fac o bucurie mamei si sa stau o zi cu mancare umana).
Am ezitat. Nu stiam cum sa ma imbrac. Stiam ca voi fi in centrul atentiei
oricum (doar toata lumea murea de curiozitate sa vada noi poze cu mine in
“copilarie”) , dar simteam ca o rochita din matase nu m-ar ajuta. Clar, eram cu
capul in nori azi! Cum am putut sa ma gandesc la o rochita din matase cand
afara erau 5 grade si ploua. N-ar fi fost o problema, dar se presupunea ca
TREBUIE sa pastrez aparentele. Prin urmare mi-am tras niste blugi pe mine, o
bluza lila simpla cu maneca lunga, o geaca de ploaie neagra (preferata mea) si
niste cizme normale negre, comode, in care mi-am bagat repede blugii.
Ma asteptau. Evident. “La multi ani”-ul lor suna mai degraba ca o sonata a
ingerilor pictati de Boticelli. Toata lumea m-a imbratisat, m-a pupat, dar eu nu
aveam ochi decat pentru Jacob. Chiar il iubeam. Cand il vedeam, imediat toutl
avea sens pentru mine.
Au urmat cadourile. De la tata si Carlisle am primit exact masina viselor
mele. Nu, nu va inchipuiti ceva cu propulsie sau cu rachete….sau care atinge
500 km/ora…..semanam atat de mult cu mama……nu am vrut ca ei sa afle ca eu
CHIAR imi doresc ceva material. Ma simteam asa de prost candi mi scapa un
gand si a doua zi primeam lucrul acela. Eram rasfatata familiei. Singurele cadouri
care nu ma deranjau atat de mult erau hainele. Desi nu eram rude de sange, eu
si matusa Alice eram pe aceeasi lungime de unda. Adoram sa merg la shopping
cu ea si ma aratam bucuroasa sa fiu cobaiul ei pentru tot felul de lookuri care ii
treceau prin minte.
Revenind la masina, am primit un Beattle nou-nout, galben, asa cum imi
dorisem dintotdeauna. Intotdeauna am considerat-o GENUL meu de masina. Si
acum o luna gandul acesta mi-a scapat dintr-o greseala prosteasca. Oau.....e
ceva sa aduci o masina care nu se mai fabrica, care e nou-nouta, ttocmai din
Europa....
-A fost o nimica toata, spuse tata.
 - Hei, hei!!!! Nu sunteti corecti! Cadoul meu trebuia deschis primul! s-a
prefacut ca este jignit Emmet.
Totusi, nu am vrut si nici nu-mi putut ascunde entuziasmul. Chiar am tipat
de bucurie. Parca eram una din fetele acelea din filme, rasfatate si care primeau
tot ce voiau la o singura vorba.
De la bunicuta mea Esme si de la mama am primit cea mai frumoasa
bijuterie din lume. Era o bratara, atat de delicata si de fina, cu numele meu pe
ea. Rose si Emett au fost inspirati si mi-au imbogatit vestimentatia cu cateva
tinute trasnet.Jasper si Alice mi-au daruit un sifonier (la propriu) plin cu haine
pentru catel. Am privit nedumerita. Dar apoi am observat : Jake a intrat in camera
cu cel mai adorabil ghemotoc de blana din lume. Era de un galben pal si era mic
cat palma lui Jake. L-am iubit din primul moment. Am fugit si fara sa-mi pese ca
eram de fata cu parintii mei l-am sarutat cu pasiune. Cred ca era din vina
adrenalinei. Un marait s-a auzit din spate. Da, tata, desi nu mai avea nico
aversiune fata de Jake, era ca orice tata. L-am ignorat si i-am spus lui Jake
bucuroasa:
- Il iubesc! E adorabil! Dar nu-ti fa griji, tu inca ramai preferatul meu.
Un zambet urias i-a luminat fata. Da, chiar eram cea mai norocoasa fiinta
de pe suprafata pamantului. Tata era inca tensionat. Mama era atat de
bucuroasa ca eram toti, impreuna. Se pare ca dupa 16 ani de convietuit cu
familia Cullen nu mai avea acea aversiune fata de petreceri. Totusi ea a fost cea
care mi-a reamintit:
- Nessie, nu ziceai tu ca ai vrea sa incepi sa mergi la liceul din Forks de
ziua ta? Daca inca ai aceleasi planuri, ar fi bine sa te grabesti.
Off.....avea dreptate....dar cum sa-mi las micul ghemotoc aici? Nici nu i-
am dat un nume.....si in plus voiam sa ma bucur de cateva clipe cu Jacob de ziua
mea, sa am timp sa ii multumesc pentru cel mai inspirat cadou din lume. Dupa
aceasta masina uimitoare care este, fara indoiala cel mai inspirat cadou am
completat cand am vazut ca tatei nu ii placeau directia in care se duceau
gandurile mele. A functionat. A zambit imediat.
M-am urcat in masina, mi-am luat larevedere de la de la familia mea
numeroasa (care acum mai continea un membru) si am condus cu grija spre
noua mea scoala. Era.....normal. Ca orice liceu. Ce ma asteptam? Sa scrie pe o
placa mare: Aici s-a nascut cea mai imposibila poveste de dragoste?
Mi-am indreptat umerii si am pasit (asigurandu-ma ca si ghiozdnaul in
spate) spre locul unde imi voi petrece o mare parte din timp in urmatorii 3 ani.