Notiuni introductive

Def. Cartografia este stiinta care se ocupa cu reprezentarea suprafetei terestre pe planuri si harti pe baza ridicarilor geodezice si topografice, precum si pe baza fotografiilor aeriene si a imaginilor satelitare. Forma si dimensiunile Pamantului Primul om care a afirmat ca Pamantul este rotund a fost Anaximandru din Milet (610546 i.Hr.). El a fost urmat de Pitagora in anul 540 i.Hr., care a incercat sa demonstreze sfericitatea Pamantului. Ceva mai tarziu, Aristotel (384-322 i.Hr) aduce primele dovezi in sprijinul acestei teorii, observand ca la o corabie care se apropie de tarm se vede mai intai catargul si apoi corpul navei. De asemenea, el a observat ca in timpul eclipselor de luna, umbra pe care o arunca Pamantul pe suprafata acesteia este rotunda, concluzionand ca numai un corp sferic poate arunca o umbra rotunda. Primul care a reusit sa demonstreze sfericitatea Pamantului a fost Eratostene (275-195 i.Hr). El a reusit sa estimeze cu o precizie destul de mare circumferinta planetei, masurand, pur si simplu, umbra lasata la amiaza de doi tarusi aflati in doua localitati egiptene diferite. Astfel, potrivit lui Eratostene, lungimea unui cerc meridian avea valoarea de 40 500 km, valoarea foarte apropiata de cea actuala, care este de 40 000 km. In Evul Mediu, conceptiile, privind forma si dimensiunile Pamantului, au cunoscut un regres. S-au facut auzite tot mai multe voci care sustineau ca acesta are o forma de dreptunghi, de disc, de trabuc. Totusi, si in aceasta perioada, ideea sfericitatii Pamantului se mentine, ea fiind dusa mai departe de catre arabi, care incearca, la randul lor, sa determine lungimea unui grad de latitudine pe baza efectuarii unor masuratori in Campia Mesopotamiei. O data cu inventarea metodei triangulatiei, in sec. XVI, masuratorile terestre intra intr-o noua era. Eforturile se indreapta acum spre realizarea unor lanturi de triangulatie internationale dispuse in lungul meridianelor si paralelelor. Ia nastere totodata o noua stiinta a masuratorilor terestre, si anume, geodezia, care a pus in evidenta faptul ca Pamantul are, mai degraba, o forma de elipsoid de rotatie, decat de sfera. In anul 1873, I.B. Listing propune notiunea de geoid, care se refera la forma planetei noastre rezultata din prelungirea suprafetei Oceanului Planetar (presupusa linistita) pe sub continent. Omul a putut vedea, insa, adevarata forma a planetei noastre mult mai tarziu, incepand cu 1961, atunci cand vehiculele spatiale au inceput sa transmita informatii si imagini concludente despre globul terestru. Pamantul ca geoid A spune ca Pamantul este un geoid este acelasi lucru cu a spune ca are o forma proprie, diferita de a oricarui alt corp ceresc. Daca este nevoie, insa, de o precizie mai mare, forma Pamantului poate fi descrisa ca o suprafata echipotentiala, adica perpendiculara in orice punct al ei pe directia gravitatiei. Prin urmare, aceasta suprafata echipotentiala este orizontala.

Ea rezulta din interactiunea fortelor gravitationale la nivel planetar, deoarece atractia gravitationala variaza in functie de masa si distanta. Asadar, geoidul se refera la forma care rezulta din prelungirea suprafetei Oceanului Planetar pe sub continent. Definit astfel, geoidul se dovedeste a fi usor neregulat. In general, suprafata sa se situeaza putin deasupra nivelului marii, dar in regiunea continentala coboara sub aceasta, ca raspuns la masa mult mai mare a uscatului. De asemenea, geoidul prezinta mici neregularitati cauzate de variatiile densitatii rocii. Pamantul ca elipsoid de rotatie Miscarea de rotatie a Pamantului si plasticitatea materialelor care il alcatuiesc, fac ca planeta noastra sa capete un aspect de elipsoid de rotatie. Aceasta inseamna ca Terra este o sfera bombata la Ecuator si turtita in aceeasi masura la cei doi poli, astfel incat o sectiune meridiana are aspectul unei elipse. Turtirea nu este foarte mare, pentru ca semiaxa mica a globului este cu aproximativ 21,6 km mai scurta decat semiaxa mare. De-a lungul timpului, diversi autori au calculat dimensiunile unor elipsoizi de rotatie, in asa fel incat acestia sa se muleze cat mai bine pe forma de geoid a Pamantului. Dintre acesti elipsoizi de referinta, mai cunoscuti sunt : elipsoidul Bessel (1841); elipsoidul Clarke (1886, 1880); elipsoidul Hayford (1909); elipsoidul Krasovsky (1940); elispoidul WGS84 (1984). Pamantul ca sfera Neregularitatile formei Pamantului sunt importante nu numai pentru geografi, ci si pentru alti specialisti, intrucat ele efecteaza distantele, precizia hartilor, navigatia si chiar si miscarea satelitilor. Cu toate acestea, forma sferica este mult mai adecvata pentru intelegerea principalelor aspecte fizico-geografice, astfel incat dezavantajele abaterii de la aceasta forma pot fi oarecum trecute cu vederea. Multe din variatiile elementelor cadrului natural sunt legate direct sau indirect de forma sferica a Pamantului. De exemplu, diferentele privind durata si intensitatea radiatiilor solare la nivelul suprafetei terestre sunt datorate, in mare masura, curburii acesteia. La randul sau, aceste diferente influenteaza temperatura aerului ca si circulatia atmosferica si a apelor oceanice. De asemenea, coordonatele geografice, ora pe Glob, orientarea liniilor, precum si multe alte elemente se bazeaza pe forma sferica a planetei noastre. Cercuri mari si cercuri mici Din perspectiva geometrica, un cerc mare rezulta din intersectia unei sfere cu un plan care trece prin centrul sau. Pe Glob, pot fi trasate o infinitate de cercuri mari, dar pentru cartografie si pentru geografie, in general, o importanta deosebita o au Ecuatorul si merdianul. Principalele caracteristici ale unui cerc mare sunt :

-orice cerc mare imparte suprafata terestra in doua emisfere; -orice cerc mare reprezinta o circumferinta a Globului; -arcul de cerc mare reprezinta cea mai scurta cale de acces intre doua puncte de pe suprafata terestra. Din intersectia unei sfere cu un plan care nu trece prin centrul ei, rezulta un cerc mic. Cercurile mici nu prezinta niciuna din caracteristicile cercurilor mari, dar, spre deosebire de acestea, pot fi paralele intre ele. Dintre cercurile mici, o insemnatate deosebita pentru cartografie o au paralele. Lungimea unui cerc mare se calculeaza cu formula 2R, iar a unui cerc mic cu formula 2Rcos, unde R- raza sferei, iar (fi) latitudinea paralelelor respective.