Sunteți pe pagina 1din 27

Cuprins

Introducere................................................................................................

Capitolul I
1.1 Sănătatea şi boala în perspectiva istorică şi trandisciplinară................
1.2 Clasificarea bolilor................................................................................
1.3 Deficienţa – incapacitatea – handicap – boală .....................................
1.4 Cauze şi favorizanţi ai bolii..................................................................

Capitolul II
Abordări psiho – sociale asupra bolii şi sănătăţii......................................
2.1 Civilizaţie şi sănătate............................................................................
2.2 Caracteristici ale civilizaţiei contemporane care influienţează starea
de sănătate a populaţiei.........................................................................
2.3 Bolile civilizaţiei contemporane şi bolile sociale.................................
2.4 Sida – problema socio-medicală globală a civilizaţiei contemporane..

Concluzii şi recomandări............................................................................
Bibliografie.................................................................................................

1
Introducere
Evoluţia lumii moderne se caracterizează prin complexitate, dinamicitate şi
suprapunerea valorilor a două milenii.
Aprar noi şi noi fenomene ce necesită cercetare, la fel şi creşterea numărului de
întrebări la care trebuie de găsit răspuns:
- De ce există boli?
- De ce există riscul de a te îmbolnăvi?
- De ce lumea se află într-o dilemă de bine şi rău; sănătate şi boală?
- Care sunt factorii, ce ar duce la distrugerea siguranţei vieţii?
Fără doar şi poate ştiinţa a creat progresul, însă evoluţia istorică şi creşterea
numărului de populaţie a dus efectiv la apariţia mai multor probleme şi creşterea
numărului de boli.
În lucrarea dată se prezintă o descriere sociologică medicală şi dinamica creării
şi înţelegerii corecte a problemelor. Tema conţine date ştinţifice noi, ce
demonstreză acţiunea individului asupra societăţii, stării lui de sănătate, şi efectul
şi consecinţele ştiinţei asupra dezvoltării omenirii.
Sănătatea reprezintă un bun şi un drept fundamental al omului. Menţinerea
sănătăţii într-o stare bună este o condiţie obligatorie pentru dezvoltarea durabilă a
oricărei naţiuni. La hotarul dintre milenii, marcat prin atare procese semnificative
pe arena mondială, cum sînt globalizarea şi integrarea, se resimte necesitatea
elaborării unor noi concepţii, ce ar contribui la asigurarea unui progres continuu în
domeniul sănătăţii. Republica Moldova, fiind ţară în tranziţie spre o economie de
piaţă şi spre o societate democratică, traversează o perioadă de criză a tuturor
instituţiilor sociale. Iată de ce, pentru depăşirea acestei crize, este atît de important
de a întreprinde măsuri imediate şi eficiente în vederea păstrării şi ameliorării
sănătăţii populaţiei. Scopul lucrării date ţine de abordarea şi rezolvarea
problemelor de sănătate în Republca Moldova.
Este absolut necesară instruirea cunoştinţelor adecvate, cu privire la sociologia
medicală, dezvoltarea aspectelor ce ţin de sănătate şi crearea unui echilibru stabil
într-o societate cu un grad sporit a potenţialului de parteneri şi grupuri sociale, care
necesită o bază stabilă în educarea interesului faţă de sănătate, şi informarea
necesară privind combaterea bolilor ITS.

2
Capitolul I

1.1 Sănătatea şi boala în perspectiva istorică şi trandisciplinară

Din punct de vedere sociologic, sănătatea şi boala sunt legate de problemele


largi ale devierii, conformităţii şi controlului social. În acest sens, cunoscutul
sociolog Talcott Parsons consideră boala ca o formă de comportare deviată de la
normal, iar sănătatea ca un anumit tip de comportare conformistă.
Sănătatea şi boala sunt abordate astfel în conceptul glabal, multifactorial
(factori genetici – familiali, factorii mediului ambiant, fizic şi socio-economic,
politic şi cutural). Astfel vorbim de o interferenţă participativă multidisciplinară a
contribuţiilor la starea de bine din punct de vedere mintal şi social în ceea ce
priveşte individul şi colectivitatea.
Sănătatea reprezintă posibilitatea de adaptare armoniosă la mediul ambiant
complex.
Boala apare ca o imposibilitate de adaptare la multitudinea de condiţii la
mediul ambiant. Boala din punct de vedere social este o inadaptabilitate la mediul
social, sănătatea fiind o expresie a stării de bine sociale. Omul trebuie privit ca o
fiinţă socială, drept la sănătate făcînd parte indistructibil de justiţia socială. Seneca
afirmă „omul este un animal social”.
Individul reprezintă o entitate biologică, economică, culturală, socială şi
juridică, putînd fi considerat din punct de vedere multidisciplinar – organizaţie, cu
existenţa, drepturilor şi obligaţiilor.
Privit prin această prismă efectul bolii are categoric un sens desfuncţional,
raportat atît la consecinţele sale asupra organismului uman cît şi la consecinţele
sociale, care decurg dintr-o asemenea împrejurare. E mult mai uşor de diagnosticat
boala respectivă, cînd ea corespunde unui model clinic identificabil; durerea,
suferinţele, starea de disconfort a pacienţilor sunt elemente care orientează pe
medic în direcţia stabilirii unei cauze fundamentale, care produce suferinţa
subiectivă a pacientului. Sifilisul, de exemplu, cancerul, tuberculoza, etc. presupun
în mod evident o asemenea cauză şi de aceea sunt mult mai uşor de identificat în
termenii identităţii clinice cunoscute.
Medicina contemporană se confruntă astăzi cu probleme de sănătate ale omului
în ambianţa mediului de muncă, de viaţă de convietuire. În acest sens mediul
economic, social, spiritual în care trăieşte omul are o influienţă decisivă asupra
stării sale de sănătate sau de boală. Rolul său în societate, funcţia şi poziţia sa
specifică la locul de muncă sau în familie constituie factori de bază care
influienţează, în cel mai înalt grad relaţia sa cu agenţii bolii şi nemijlocit aduce

3
individul la o stare de incapacitate şi nelinişţe sufletească. Boala şi sănătatea se află
într-un raport influenţat de societate.
Problema centrală care constată în a defini sănătatea şi boala este comună
societăţilor cu valori extrem de diferite-preciza T. Parsons, iar orientarea dinamică
a societăţilor moderne produce diferenţe de accent, mai curînd decît criterii
fundamentale, necesare, pentru definirea bolii. Sănătatea apare ca o necesitate
funcţională a sistemelor sociale şi orice societate are un interes primordial pentru
menţinerea capacităţii populaţiei sale la un nivel suficient de ridicat, pentru a
asigura îndeplinirea acestor sarcini fundamentale. Sociologul american subliniză că
problema definirii sănătăţii şi a bolii este în legătură directă cu „problema
statusului şi rolului, în măsura în care rolul şi îndeplinirea sarcinilor sunt
fundamentale în toate societăţile omeneşti”.

1.2 Clasificarea bolilor

Maladiile contagioase nu au hotare şi se răspîndesc fulgerător în mijlocul


populaţiei, cauzînd enorme prejudicii sociale, cheltuieli de resurse materiale,
financiare şi umane pentru stoparea epidemiilor care depăşesc de mii de ori
resursele pentru efectuarea măsurilor de profilaxie.
În Republica Moldova, graţie măsurilor profilactice, inclusiv prin imunizări, au
fost lichidate cazurile de variola, a fost redusă morbiditatea prin poliomielită cu
94%, difterie şi tetanos cu 99%, tuse convulsivă cu 97%, rujeola cu 84%.
Imunizările împotriva hepatitei virale B, efectuate în anii 1989-2001, au contribuit
la reducerea morbidităţii prin această infecţie la copii de vîrstă sub 6 ani de circa
35 ori.
Situaţia social-economică din ultimii 10 ani a condus la diminuarea măsurilor
de prevenire şi combatere a maladiilor contagioase şi a agravat situaţia epidemică
din ţară.
Morbiditatea prin tuberculoză a crescut cu peste 40%, iar mortalitatea de 4 ori.
Nu se efectuează imunizarea contra gripei, hepatitei virale A. A devenit instabilă
situaţia epidemică privind bolile diareice acute, inclusiv holera. Intensificarea
proceselor de migraţie şi comerţ sporesc probabilitatea importului de infecţii
extrem de contagioase (febra hemoragică, pestă).
În continuare sunt subscrise cele 30 de boli care produc invaliditaţile cele mai
importante şi necesită cheltuielile sociale cele mai însemnate:
- accidente vasculare cerebrale invalidante;
- aplazia medulară;
- arteriopatia cronică evolutivă;
- boli metabolice ereditare severe;

4
- bilharzioza complicată;
- cardiopatiile congenitale cu insuficienţă cardiacă;
- ciroza de hepatică de compensată;
- diabetul zaharat necesitînd antidiabetice şi insulină;
- distrofii neuromusculare grave;
- hemoglobinopatii homozigote;
- hemofilie;
- hipertensiune arterială severă;
- infarct miocardic mai recent de 6 luni;
- insuficienţa respiratorie gravă;
- lepră;
- boala Parkinson;
- nefropatii cronice şi sindrom nefrotic pur primitiv;
- mucoviscidoză;
- paraplegiile;
- periarterita nodulară, lupusul iritematos, sclerodermia;
- pshihoze, tulburări de personalitate;
- rectocolita hemoragică şi boala Crohn;
- scleroza în plăci invalidantă;
- scolioză evolutivă;
- spondilartita anchilozantă gravă;
- stări după transplantul de organe;
- SIDA;
- Tuberculoza activă; tumorile şi hemopatiile maligne.

1.3 Deficienţa – incapacitatea – handicap – boală

„Psihopedagogia specială sau defactologia este o ştiinţă ce se ocupă de


persoanele handicapate, de studiul particularităţilor psihice, de instucţie şi educaţia
lor, de evoluţia şi dezvoltarea lor psihică, de modalităţile corectiv-recuperative,
pentru valorificarea potenţialului uman existent şi formarea personalităţii acestora,
în vederea integrării socio-profesionale cît mai adecvate”.
Atît termenul de „defactologie”, cît şi cel de „psihopedagogie specială” lasă
impresia că restrîng excesiv sfera de preocupări în domeniul abordat. Termenul de
„psihopedagogie specială” pare a limita această sferă la doar două dintre
subdomeniile implicate – psihologia şi persoanelor cu handicap – în timp ce
termenul de defectologie pare a restrînge aria preocupărilor doar la studiul
defectelor caracteristice acestor persoane.

5
Psihopedagogia specială foloseşte, frecvent şi termeni împrumutaţi din
vocabularul disciplinelor înrudite, îndeosebi din domeniul medicinii, a psihologiei
şi al pedagogiei, uneori modificîndu-le uşor sensul, în raport cu propriile obiective.
Termenii: deficientă, incapacitate şi handicap reprezintă, de fapt, termenii
fundamentali, pe care-i foloseşte, în prezent, psihopedagogia specială pentru a
delimita fenomenele pe care le studiază. Aceşti termeni nu sunt sinonimi şi de
aceea nu ar trebui folositi unul în locul celuilalt. După Traian Vrăsmaş şi colab.
(1996) care ne oferă sinteza unor idei1 din literatura de specialitate şi din
documentele oficiale – inclusiv ale organismelor internaţionale, referitor la această
problematică – deficienţa semnifică „absenţa, pierderea sau alterarea unei structuri
ori a unei funcţii (anatomice, fiziologice sau psihologice).
Termenul califică orice pierdere semnificativă, orice dereglare de structură sau
funcţie psihologică, fiziologică sau anatomică rezultînd în urma unei maladii, a
unui accident, dereglări evolutive.2 În viziunea modernă (de ex: modelul teoretic
propus de PH. Wood în 1980 şi asimilat în documentele de referintă ale
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii) se elimină interpretarea unilaterală, izolată a
termenului, deficienţa fiind concepută ca un element fundamental, dintr-un lanţ
cauzal care cuprinde:
Maladia sau traumatismul iniţial, existente încă de la naştere sau dobîndite.
- Deficinţa, ce poate avea la bază o maladie;
- Incapacitatea, rezultat al unei deficienţe;
- Handicapul, rezultat în urma unei deficiente sau a unei incapacităţi.
Clasificarea OMS a deficientelor, incapacităţilor şi handicapurilor distinge:
1. Deficienţe intelectuale:
- de inteligenţă;
- de memorie;
- de gîndire;
- alte deficienţe intelectuale.
2. Deficienţe psihice:
- deficienţe de conştienţă şi ale stării de veghe;
- deficienţe de percepţie şi de atenţie;
- deficienţe ale funcţiilor emotive şi volitive;
- deficienţe de comportament.
3. Deficinţe de exprimare şi de vorbire:
- deficiente de exprimare (tulburări de exprimare);
- deficienţe de vorbire (tulburări de vorbire).
4. Deficienţe auditive:
1
Aurelia Racu-Roşca „Istoria psihopedagogiei speciale” Chisinău, Editura
Pontos 2003.
2
“Dicţionar de sociologie” Coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăscianu,
Bucureşti, Editura Babel 1998.

6
- deficienţe de acuitate auditivă.
5. Deficienţe ale aparatului ocular:
- deficienţe ale acuităţii individuale
6. Deficienţe ale altor organe:
- deficienţe ale organelor interne;
- deficienţe ale altor funcţii specifice.
7. Deficienţe ale scheletului şi ale aparatului de susţinere:
- deficienţe ale regiunilor capului şi ale trunchiului;
- deficienţe mecanice şi motrice ale membrelor;
- alterarea membrelor.
8. Deficienţe de ordin estetic:
- deficienţe estetice ale capului şi trunchiului;
- deficienţe ale membrelor;
- alte deficienţe.
9. Deficienţe ale funcţiilor generale, senzoriale şi alte deficienţe:
- deficienţe ale funcţiilor generale;
- deficienţe senzoriale;
- alte deficienţe.
În funcţie de gradul dereglării organice/funcţionale, deficienţa poate fi legeră,
medie, gravă sau profundă. Deficienţele în special cele grave şi profunde necesită o
depistare precoce, o educare/reeducare specială, o protejare corespunzătoare şi
acţiuni medico-sociale adecvate1. Deficienţa poate fi rezultatul unei maladii, a unui
accident, dat şi al unor condiţii negative din mediul de dezvoltare al unui copil, cu
deosebire carenţe afective.
Incapacitatea - implică anumite limite funcţionale, cauzate de
disfuncţionalităţi fizice, intelectuale sau senzoriale, de condiţii de sănătate ori de
mediu.
- Califică, reducerea parţială sau totală a posibilităţii de a realiza o activitate
(motrică sau cognitivă) sau un comportament. PH. Wood confirmă în OMS:
Poate determina la rîndul său, unul sau mai multe handicapuri. Clasificarea
OMS a deficienţelor, incapacităţilor şi handicapurilor distinge:
1. Incapacităţi privind comportamentul:
- incapacitatea privind conştiinţa:
- incapacitatea privind relaţiile.
2. Incapacitatea privind comunicarea:
- Incapacitatea privind comunicarea orală;
- Incapacităţi privind auzul;
- Incapacităţi privind vederea.
1
“Integrarea sociale a persoanelor cu handicap-un imperativ al statului de
drept” , Chişinău 1999

7
3. Incapacităţi privind îngrijirile corporale:
- incapacităţi privind funcţiile de exerciţiu;
- incapacităţi privind igiena corporală;
- incapacităţi privind imbrăcatul;
- incapacităţi privind alimentaţia şi alte îngrijiri corporale.
4. Incapacităţi privind locomoţia:
- incapacităţi privind diferite tipuri de mers;
- incapacităţi care conduc la restricţie în deplasări;
5. Incapacităţi pentru utilizarea corpului în anumite scopuri:
- incapacităţi pentru obligaţiile casnice;
- incapacităţi pentru mişcările corpului.
6. Incapacităţi ţinînd de neîndemînare:
- incapacităţi privind activitatea cotidiană;
- incapacităţi privind activităţile manuale.
7. Incapacităţi care se manifestă în situaţii particulare:
- incapacităţi privind dependenţa şi rezistenţa fizică;
- incapacităţi legate de mediul fizic.
Ca şi deficienţele, incapacităţile pot fi observabile sau neobservabile, temporare
sau permanente, progresive sau regresive. Recuperarea şi compensarea la
maximum a incapacităţilor previne apariţia sau agravarea stărilor de handicap1.
În timp ce handicapul se referă la dezavantajul social, la pierderea ori limitarea
şanselor unei persoane de a lua parte la viaţa comunităţii, la un nivel echivalent cu
ceilalţi membri ai acestora. Intrat recent în literatura de specialitate, conceptul a
suferit schimbări foarte complexe. Reducîndu-se iniţial la ideea limitării
capacităţilor umane şi la consecinţele acestei limitări, termenul a fost adesea
utilizat cu o nuanţă mediatizată, fiind interpretat ca efect al unei maladii sau chiar
substituindu-se unei maladii2. Treptat s-a admis faptul că handicapul nu se reduce
la un dezavantaj biopsihic. Deşi poate fi o consecinţă a lanţului cauzal
maladie→deficienţă→incapacitate,acest element nu este definitoriu;important este
modul în care factorii cauzali interferează cu parametrii sociali ai ambianţei
existenţiale.
„Handicapul este un dezavantaj, rezultînd dintr-o deficienţă sau incapacitate,
care împiedică individul sa-şi îndeplinească un rol normal în raport cu vîrsta,
factorii sociali sau culturali, afirmă PH.Wood”. Astfel spus starea de handicap
exprimă dezechilibru apărut în viaţa unui individ în tentativa sa de a-şi asuma şi
îndeplini rolul social la un nivel echivalent cu ceilalti membri ai societăţii.
Expresie a raportului persoanei deficiente cu mediul socio-fizic, handicapul nu este
1
Ibidem pag.60
2
Dicţionar selectiv „Handicap şi readaptare”, Editura Pro-Humanitate,
Bucureşti.

8
aşadar imputabil exclusiv individului, ci şi societăţii, în măsura în care aceasta
implică sau limitează accesul unora dintre membrii săi la sistemele sociale
(arhitecturale, culturale, economice).
„Handicapul rezultă din pierderea sau limitarea şanselor de prticipare, pe picior
de egalitate, cu ceilalţi indivizi, la viaţa comunităţii”. (Progam Mondial de Acţiune
privind Problemele Persoanelor cu Handicap, ONU 1982). În plan practic,
handicapul se manifestă prin incapacitatea individului de a-şi îndeplini funcţiile
vitale: de orientare, de independenţă fizică, de mobilitate, de integrare socio-
profesională şi autonomia economică.
Starea de handicap nu este o constantă uniformă, nici măcar în evoluţia
aceluiaşi individ. Intensitatea poate fi uşoară, medie, severă sau profundă. Sub
aspect tipologic reţinem clasificarea modelului teoretic propus de PH.Wood
preluată de OMS:
1. Handicap de orientare;
2. Handicap de independenţă fizică;
3. Handicap de mobilitate;
4. Handicapuri privind ocupaţia;
5. Handicapuri de integrare socială;
6. Handicapuri de independenţă fizică;
7. alte handicapuri.
Constantin Rusu subliniază, de asemenea, că deficienţa reprezintă „orice
dereglare de structură sau funcţie psihologică, fiziologică sau anatomică”, iar
handicapul, în sens de dezavantaj, „rezultă din imposibilitatea sau incapacitatea de
a răspunde aşteptărilor sau normelor mediului specific al subiectului”.
Definiţia reprodusă confirmă faptul că termenii deficienţă, incapacitate şi
handicap, nu sunt sinonime şi nu trebuie utilizaţi unul în locul celuilalt. Este însă
incontestabil că termenii respectivi se referă la fenomene interdependente, între
deficienţă şi handicap, existînd un raport de intercondiţionare: deficienţa reprezintă
fenomenul iniţial, iar handicapul este efectul acestui fenomen în planul raporturilor
de adaptare şi integrare socială a persoanelor deficiente. La rîndul său, starea de
handicap, mai mult sau mai puţin accentuată poate să agraveze sau, dimpotrivă să
diminueze gradul de manifestare a deficienţei.
În Republica Moldova există un număr considerabil de persoane care necesită o
îngrijire atît socială cît şi familială, este în creştere foarte mare cazurile naşterilor
copiilor cu disabilităţi, cea mai mare creştere s-a produs între anii 1993-2004.

9
1.4 Cauze şi favorizanţi ale bolilor

Maladiile contagioase nu au hotar şi se răspîndesc fulgerător în rîndul


populaţiei. Sărăcia, cataclismele naturale şi sociale, neglijarea măsurilor de
protecţie a mediului de trai, constituie factori favorizanţi ai răspîndirii bolilor
contagioase. Fiind conştienţi de influenţa acestor factori asupra stării
epidemiologice, vieţii şi sănătăţii populaţiei, societăţii şi statului, se intreprind
acţiuni coordonate de consensus şi pace civică pentru combaterea sărăciei,
prevenirea poluării mediului de trai, creşterea bunăstării populaţiei, crearea
condiţiilor favorabile pentru habitat, educaţie, instruire, muncă şi odihna
populaţiei.
Fiece boală are specificul si cauza sa pentru a ataca un individ, în momentul de
faţă Republica Moldova se confruntă cu un număr variabil de boli, care necesită
suport financiar pentru a diminua numărul de boli psihice, contagioase sau
venerice. Cele mai acute şi grave sunt: tuberculoza, hepatita A, alcoolismul, ulcerul
gastric, sifilisul; mai puţin grave dar care se întîlnesc frecvent: laringita, meningita,
migrena, obezitatea,varicele etc.
- cauza şi factorii favorizanţi ai tuberculozei.
Această boală este produsă de 4 microbacterii. Identificarea precoce în sputa
abacelului Koch, care cauzează tuberculoza şi determinarea rapidă a
medicamentelor antituberculoase corespunzătoare sunt elementele fundamentale
ale depistării bolnavului de tuberculoză. Prima infecţie tuberculosă are loc cel mai
des în copilărie, la plămîni se observă prezenta unei leziuni ce se calcifică şi
rămîne neutră ani de zile. Din nefericire, această leziune primară stabilizată se
poate reactiva într-un moment de scădere a capacităţii de apărare a organismului.
Factorii ce favorizează tuberculoza: infecţii repetate ale căilor respiratorii –
guturai, gripă, tuse convulsive, sinuzită, astm, silicoză, dar şi herpes, diabet,
obezitate, anemie. Alţi factori: mediul toxic cu pulberi, siliciu, oxid şi bioxid de
carbon, particule de azbest (acestea sunt şi cancerigene), excese de alcool, tutun.
Tot la factori ce pot predispune la tuberculoză se includ: stresul, sarcina, prezenta
bolnavilor contaminaţi care tuşesc şi împrăştie microbi din spută, condiţii precare
de trai, lipsa igienii, denutriţia ori o dietă cu exces de calorii, cu multe grăsimi şi cu
puţine legume şi fructe.
În perioada dintre anii 1990-2002 incidenţa tuberculozei mai mult decît s-a
dublat (conform numărului de cazuri noi înregistrate oficial), deşi calculele
estimează incidenţa actuală a fi deaprope cu 50 la sută mai mare decît numărul
oficial raportat de cazuri.
Cea mai dramatica creştere a tuberculozei a fost înregistrată în rîndul copiilor.
Numărul de cazuri oficiale înregistrate de tuberculoză în acest grup s-a dublat în
anul 2004 comparativ cu anul 2003.

10
- cauza şi factorii favorizanţi ai Hepatitei A:
Hepatita A este provocată de un virus foarte răspîndit. Se estimează că pentru
fiecare caz de hepatită manifestată clinic şi internată în spital există cel puţin 30 de
persoane infectate cu acest virus. Răspîndirea virusului este fecal-orală, adică pe
cale digestivă. Virusul este eliminat o dată cu fecalele de către bolnav. Eliminarea
virusului începe înainte de declanşarea propriu – zisă a bolii, cu o săptămînă-10
zile, ceea ce face ca circulaţia virusului să nu poată fi controlată.
Consumul alimentelor cu mîinile murdare, consumul apei din lacuri
neautorizate, din fîntîni neigienice, din lacuri sau ape curgătoare în care se varsă
ape murdare, consumul alimentelor fără să fie spălate (fructe, zarzavaturi),
folosirea obiectelor personale (săpun, prosop, veselă, etc), cu alte persoane,
consumul unor alimente pe stradă, păstrarea alimentelor în condiţii neigienice,
constituie cauzele principale de îmbolnăvire a individului.
- cauza şi factorii favorizanţi al ulcerului gastric şi duodenal:
De-a lungul timpului au apărut o serie de teorii privind cauza apariţiei ulcerului,
dar s-au dovedit a fi incomplete şi s-a renunţat în mare parte la ele. Apariţia
ulceraţiei la nivelul stomacului şi duodenului este, în final, rezultatul
dezechilibrului dintre factorii de agresiune şi cei de apărare. Agresiunea
clorhidropeptică reprezintă elementul constant în producerea ulcerului, dovada de
necontestat fiindcă ulcerul nu poate apare decît în prezenţa HCL (acidului
clorhidric) în stomac: „unde nu-i acid nu-i ulcer”- în ulcerul duodenal şi în
sindromul Zollinger – Ellison existînd o hipersecreţie clorhidrică importantă.
La fel de importantă în producerea ulcerului este şi scăderea rezistenţei
mucoasei gastrice şi duodenale, cum ar fi vascularizaţia locală insuficientă,
modificarea calităţii mucusului alcalin.
Existînd numeroase şi suficiente dovezi care demonstrează rolul factorului
ereditar, ulcerul duodenal întîlnindu-se mai frecvent la rudele bolnavilor ulceroşi,
decît la populaţia generală, şi avînd o incidenţă mai mare la persoanele cu grupa
sanguină 0 (I) nesecretor. Stresul psihic sau fizic prelungit, emoţiile de ordin
negativ, medicamentele, factori hormonali, tipuri de personalitate, refluxul
duodeno – gastric, staza gastrică sunt alti factori incriminaţi în producerea
ulcerului gastric şi duodenal.
Adaptarea organismului se face prin intermediul sistemului nervos şi al
glandelor endocrine. Astfel, boala ulceroasă, apare şi ca urmare a dereglarii
mecanismelor nervoase care controlează funcţiile stomacului, orice factor dăunător
cu acţiune prelungită sau repetată asupra lanţului de reflexe care leagă stomacul de
scoarţă producînd, ulcerul.
O alimentaţie prea bogată în condimente iuti reprezintă o continuă iritaţie
pentru tubul digestiv. Prăjirea grăsimii duce la descompunerea acesteia în produse
iritante, care, asemenea condimentelor iuţi sau acide, excită secreţia stomacului,

11
congestionează mucoasa şi favorizează apariţia unei inflamaţii locale, numita
gastrita hiper-acidă. Mai favorizează apariţia ulcerului mestecatul insuficient, fie că
dantura este descompletată, fie din obişnuinţă de a mînca prea repede. Dintre
factorii alimentari care produc mai des o gastrită, alcoolul este cel mai dăunător.
În general, putem spune că limba constituie cel mai bun control al stomacului.
Tot ceea ce arde, înţeapă sau irită limba va irita şi stomacul, în care alimentele stau
ore întregi, nu cîteva secunde ca în gură. În ceea ce priveste tutunul, el are un rol
bine dovedit în declanşarea unei gastrite şi în întreţinerea unui ulcer constituit.
Un efect profund dăunător îl are şi enervarea în timpul mesei, deoarece ea duce
la dezorganizarea mecanismelor nervoase care controlează secreţia gastrică. La fel
de dăunător este şi mîncatul la ore neregulate.
- cauzelele şi factorii favorizanţi ai cancerului:
Cancer – Boală care are ca mecanism o proliferare celulară anarhică,
necontrolată şi neîntreruptă.
Se menţionează în Europa şi în America de Nord, predominaţia cancerelor
de plămân, atribuibile în proporţie de 90% tabagismului, a cancerelor corolectare,
legate probabil, în mare parte, de alimentaţie, şi a cancerelor de sân, cu cauze încă
puţin clare.

Cancerele sunt cauzate de expunerea la virusuri, la substanţe naturale sau


chimice, la radiaţii. Acesta are ca efect inducerea de mutaţii sau de exprimări
neadecvate ale diferitelor gene numite oncogene, implicate în prolificarea celulelor
în diferenţierea lor şi în reglarea acestor fenomene. Oncogenele se află în mod
normal sub controlul genelor inhibitoare, antioncogenele, care pot fi pierdute sau
pot suferi ele însele o mutaţie sub acţiunea agenţilor mai sus enumeraţi, funcţia lor
fiind în acest caz redusă. Dar aceste antioncogene pot lipsi în mod ereditar, ceea ce
explică, în mare parte, existenţa predispoziţiilor familiale la cancere.
La bărbat, alcoolul este un factor de risc pentru cancerele cavităţii bucale, ale
faringelui, ale esofagului şi ale ficatului (creşterea riscului variază între 2 şi 15%
după cantităţile băute şi după organele atinse). Efectul conjugat al alcoolului şi
tutunului corespunde unor riscuri mai mari decât suma riscurilor luate separat.
Unele din studii arată că există un risc crescut de cancer la sân la femeile care beau
băuturi alcoolizate, comparativ cu cele care nu beau astfel de băuturi.

Explozia spectaculoasă a cancerelor bronhopulmonare atrăgea, în urmă cu 40 de


ani, asupra rolului tutunului. În conformitate cu numeroase anchete
epidemiologice, tutunul este răspunzător de aproximativ 90% din cancerele
pulmonare. Riscul este cu atât mai important cu cât se fumează mai mult, de mai
multă vreme, cu cât se inhalează mai mult fumul şi cu cât se începe fumatul mai de
tânăr. Filtrul micşorează riscul, tutunul negru îl creşte.

12
Rolul retrovirusurilor este bine stabilit la animal; la om, după cunoştinţele
actuale, doar retrovirusurile H.I.V. şi HTLV 1 (leucemie) par să aibă o
potenţialitate în oncogenică. În schimb, se precizează rolul anumitor virusuri
A.D.N. în apariţia unor cancere umane.

Multitudinea cancerelor şi specificitatea lor proprie fac dificilă enumerarea


tuturor simptomelor bolii. Totuşi, o pierdere importantă în greutate şi mai mult sau
mai puţin rapidă, o lipsă de poftă de mâncare, o stare de oboseală intensă, o
pierdere de sânge prin scaune sau pe gură, dureri diverse sunt semne funcţionale
care pot fi asociate cu prezenţa unui cancer. Dezvoltarea adesea silenţioasă a
cancerelor tinde să întârzie diagnosticarea şi ridică probleme medicilor, care nu văd
pacientul decât într-un stadiu avansat al bolii. Uneori boala este descoperită dintr-o
întâmplare, în cursul unei vizite medicale sau al unui examen al sângelui.
Diagnosticul se pune prin examenul clinic, prin examene de laborator, prin
examene radiologice.
- cauze şi factorii favorizanţi ai laringitei:
Poate fi o consecinţă a variaţiilor bruţte de temperatură, a prezenţei focarelor
infecţioase de vecinatate (amigdalite, rinosinuzite).
Uzul şi abuzul de alcool şi tutun favorizează apariţia laringitelor acute.
Mai rar apare prin inhalarea unei atmosfere poluate cu gaze iritante, fum etc.
La copii apare ca urmare a infecţiilor acute respiratorii virale sau bacteriene.
- cauze şi factorii favorizanţi ai meningitei:
Meningita este o boală care se manifestă prin inflamaţie acută a învelişurilor
membroanoase ale creierului.
Există numeroşi agenţi patogeni (microbi) care pot determina meningita atît la
om cît şi la animale.
- cauze şi factorii favorizanţi ai migrenei:
Migrenele sunt cauzate de o lărgire şi îngustare rapidă a pereţilor vaselor de
sînge în creier şi cap, ceea ce duce la iritarea fibrelor din pereţii vaselor de sînge.
Astfel apare durerea. Printre cauzele care favorizează migrenele se află lipsa poftei
de mîncare, schimbările de vreme, perioadele menstruale, oboseala, administrarea
de contraceptive, stresul emoţional, dar şi unele alimente cum ar fi brînza, nucile,
fructele de avocado, mîncarea tratată cu nitraţi, ciocolată, emolienţii pentru carne şi
băuturile alcoolice. De multe ori în apariţia migrenei, intervine factorul ereditar
(moştenit). Dacă migrena nu are caracteristici obişnuite, ea poate fi cauzată de o
malformaţie ani în şir şi folosirea constantă a medicamentelor poate avea efecte
secundare grave. De aceea, nu vă neglijaţi dieta. Puteţi preveni migrenele prin
evitarea anumitor alimente, precum şi a emolienţilor folosiţi în prepararea
alimentelor. De asemenea, evitaţi băuturile alcoolice, stresul, emoţiile, oboseala ce
sunt o cauză a migrenei.

13
- cauze şi factorii favorizanţi ai obezităţii:
Cauzele pot fi schematic reduse la un dezechilibru între aportul şi cinsumul de
energie, cu alte cuvinte, la depistarea sistematica,de-a lungul unei perioade de
timp, a necesităţilor nutritive pintr-o raţie alimentară caloric prea bogată: abuz
alimentar.
Această explicaţie nu este acceptată de toată lumea şi mai ales de marea
majoritate a obezilor. Un motiv ar fi că abuzul alimentar nu este permanent.
El corespunde perioadei de constituire a bolii şi încetează de regulă la atingerea
unui anumt grad de obezitate.
Sunt numeroase cazurile în care obezul susţine că nu mănîncă mai mult decît
ceilalţi membri ai familiei care nu se îngrasă.
Totuşi, este sigur că el a mîncat mai mult atunci cînd, cu ani în urmă, a început
să se îngraşe.
Alteori, abuzul alimentar nu este spectaculos.
Este suficientă depăşirea cu perseverentă a consumului zilnic de alimente doar
cu 200 de calorii (cuprinse, de exemplu într-o felie de pîine cu unt) pentru ca, după
ceva mai mult de o lună, persoana respectivă să adauge 1 kg de ţesut gras, iar la
capătul unui an aproximativ 10 kg.
Abuzul alimentar poate uneori să nu existe în sens absolut.
Sunt destul de frecvente cazurile persoanelor active (sportivi) care, după ce îşi
restrîng eforturile consumatoare de energie, dar nu şi alimentaţia, încep să se
îngraşe fără a mănca nimic în plus faţă de ceea ce consumase pînă atunci.
În acest caz, nu abuzul alimentar este responsabil de ingrăşare, cu un oarecare
grad de sedentarism faţă de care abuzul alimentar apare numai ca relativ.
A doua mare cauză de obezitate, după abuzul alimentar, este sedentarismul,
adică lipsa de exerciţiu fizic.
Cheltuielile energetice ale persoanelor sedentare sînt atît de reduse, încît ele pot
fi foarte uşor depăşite şi ca urmare persoanele se îngraşă.
Este în general cazul multor bărbaţi după vîrsta de 30 de ani, cind, abandonînd
sportul devin sedentari concomitent şi cu un mod de alimentaţie mai bun.
La femei, abuzul alimentar apare mai ales în perioada ultimelor luni de sarcină,
în timpul alăptării sau la menopauza.
Alteori, obezitatea apare după o boală infecţioasă, sau după o intervenţie
chirurgicală, cind, în ambele împrejurări, abuzul alimentar din perioada de
convalescinţă duce la acumularea de tesut gras.
Un important factor de risceste ereditatea ,pentru ca, la anumite persoane,există
o predispoziţie la obezitate. Acestă predispoziţie este de obicei comună mai multor
membri ai unei aceleiaşi familii, fiind o predispoziţie familială. Deseori, ea se
transmite de la o generaţie la alta şi este mai degrabă o ereditate de obiceiuri
alimentare. Dar, în aceliaşi familii, se întîlnesc şi indivizi cu greutate normală, care

14
rezistă abuzului alimentar, tocmai pentru ca, în cazul lor, predispoziţia la îngrăşare
este absentă.
Factorii neuropsihici pot favoriza de asemenea, apariţia bolii, prin modificarea
apetitului şi a stilului de viţă.
Obezitatea este frecventă la noi în ţară, fiind prezente în variate grade la 20-
30% din populaţie.

- cauze şi factorii favorizanţi a varicelir:


Prin urmare, principala cauză determinantă a varicelor o repreuzintă ereditatea
şi predispoziţia transmisă genetic de aface dilataţii nervoase. Un rol important este
momentul aperiţiaei varicelor şi dezvoltarea bolii îl au factorii favorizaţi. Aceştea
sunt:
- profesii care presupun statul prelungit in picioare;
- sporturi care implică folosirea detenţei(basghet, volei, fotbal);
- obezitate;
- traumatisme locale;
- sarcina.
Unul dintre cei mai importanţi factori favorizanţi ai dezvoltării varicelor îl
reprezintă sarcina. Nu numai presiunea pe care o exercită uterul gravid asupra
bazinului, ci, mai ales, modificarea profilului hormonal în timpul sarcinii-crescută
de progesteron determină modificări ale pereţilor venoşi,care sunt uşor de
dilatat,motiv pentru care varicele apar ori se dezvoltă.
Ce este mai scump ca viaţa, nimic. Dar spiritul nostru de a neglija propria viaţă,
este un punct slab în educaţia pe care o primim, lipsa de informaţie, sau neatenţie
de cele mai multe ori, ne pune viaţa in pericol.

2.1 Civilizaţie şi sănătate

15
Sănătatea este privită din perspectiva mai multor sociologi care o definesc
pătrunzînd în adîncul sensului de fizic, mintal şi social.
„Sănătatea este o stare bine completată din punct de vedere fizic, mintal şi
social, ea nu înseamnă numai absenţa bolii sau a infirmităţii” (constituţia OMS).
Sănătatea este o stare a fiinţei vii, în particular a fiinţei umane, la care funcţionarea
tuturor organelor este armonioasă şi regulată”1.
Sănătatea este unul dintre drepturile fundamentale ale omului, este o valoare
universală a societăţii, existenţa biologică a individului fiind însă intricată şi
completată de existenţa sa socială şi de status-ul mediului ambiant. Secolul
Prezentului şi Secolului Viitorului sunt veacuri de interdependenţă. Evoluţia
înseamnă progres, iar progresul este cumulativ şi multifactorial.
Evoluţia societăţii după milenii şi secole de incertitudini şi de agresiuni în
existenţa sa Planetară primeşte într-o reală epocă modernă conceptualitatea
globalităţii şi durabilităţii pentru noţiunea de sănătate, comandamentul său
prioritar contopindu-se cu atributele de promovare, echilibru şi protecţie.
Sănătatea reprezintă marea bogăţie a lumii.
Dreptul la sănătate a individului şi a colectivităţii umane conduce la etica
sănătăţii, fiind o componentă a eticii societăţii- care determina acesteia
comandamentul echităţii.
Sănătatea, pe de o parte este o calitate a vieţii, iar pe de altă parte reprezintă şi
un mesaj al calităţii vieţii. Aristotel a dat o viziune de grup calităţii vieţii „fericirii”:
„Fericirea într-un stat nu se poate concepe decît dacă vizează ansamblul cetăţenilor
şi nu se limitează numai la un număr mic”. Organizaţia Mondială a Sănătăţii
structurează cinci dimensiuni ale calităţii vieţii ce trebuie avute în vedere în
evaluarea programelor de sănătate:
- reducerea simptomelor maladiei;
- înlocuirea anxietăţii şi a descurajării prin influxuri de stare de bine şi
optimism;
- mentinerea unei reţele de interacţiuni sociale pozitive;
- conservarea aptitudinelor cognitive;
- aptitudinea de a munci şi de a păstra un nivel de viaţă suficientă sau în caz
de pensionare de a avea un centru ocupaţional.
Sănătatea face parte din tipurile de necesităţi umane după Maslow tipurile de
necesităţi umane conţin: necesităţile de subzistenţă, necesităţile de dragoste şi
acceptare, necesităţi de statut social, necesităţi de autoactualizare (de dezvoltare a
evoluţiei umane), necesităţi de securitate.
Rabindranath Tagore, subliniază: ”omul este un copil, darul său cel mai înalt
este darul creşterii” – respectiv, fiinţa umană se află în continuă autoperfecţionare,

1
Dictionaire Hachette de la Langue francaise 1980.

16
autodezvoltare. Putem sublinia faptul, dat fiind conceptualitatea de globalitate şi
dutabilitate în evoluţia societăţii - că sănătatea de mîine începe astăzi.
Ştiinţa medicală a sec.XX pe lîngă sănătatea individului abordează din plin în
sens medico-social şi sănătatea colectivităţilor umane constituind bine conturat
medicina unui sănătos.
Pascal spune – omul fiind „un neant faţă de infinit, un tot faţă de neant, o medie
între nimic şi tot”.

2.2 Caracteristici ale civilizaţiei contemporane care influenţează


starea de sănătate a populaţiei

Viziunea generală despre civilizaţie cuprinde perspectiva progresului, a creşterii


calităţii şi ameliorării asistenţei sanitare. Doar în ultimele două decenii viziunea
asupra sensului evoluţiei a devenit mai complexă şi mai puţin pesimistă. Problema
limitei dezvoltării, dincolo de care civilizaţia nu ar putea decît să stagneze, datorită
epuizării capacităţii sale de a asigura materie primă, cheltuieli energetice etc., a
preocupat mai mulţi gînditori postbelici. Autorii stipulau pe baza unor modele de
calculator, că înmulţirea logaritmică a populaţiei, producţiei industriale şi a hranei,
însoţită de agravarea poluării, va ajunge în gravă contradicţie cu scăderea
resurselor terestre.
În deceniul nostru asistăm la conştientizarea de către societate a necesităţii de a
milita pentru menţinerea echilibrului ecologic, de a menaja resursele planetei, de a
acţiona, la nivele diferite ale factorilor de decizie, pentru armonizarea proporţiilor
creşterii.
Rolul ştiiţei în dirijarea deciziilor de dezvoltare armonioasă este decisiv.
Creşterea poupulaţiei este un fenomen constant în istorie, pînă la studiul
societăţii post industriale, unde se înregistreză o stagnare sau o coborîre a curbei
demografice. Termenul „explozie demografică” este localizat în limbajul ultimilor
ani, din cauza creşterii rapide a populaţiei globului, care a depăşit deja copios cifra
de 5 miliarde. Locuitorii planetei se estimează la doar 5 milioane în preistorie, iar
primul miliard a fost atins numai la mijlocul secolului trecut. Perioda de dublare a
omenirii este de 35-40 de ani, iar majoritatea oamenilor care au trăit vreo dată pe
Terra ne sunt contemporani. Desigur, densitatea populaţiei este extrem de varită,
oscilănd între cea din regiunile deşertice, montane sau înzepezite, pînă la cea
extremă a unor state-oraş, precum Hong Kong, Macao, Singapore. De aceea, s-a
calculat că la densitatea Olandei-excesiv de ridicată, desigur –dar permiţînd totuşi
un „spaţiu vital” confortabil, întreaga populaţie a S.U.A. ar încăpea în ... insula
Madagascar!

17
De asemenea, polarizarea spontană, dar nu întîmplătoare, a populaţiei, se face
către oraşe în detrimentul regiunilor rurale. Astfel apar megalopolisurile: New
York, Tokio, Ciudad de Mexico, Shanghai etc, şi multe altele ce vor ajunge la
această anvergură pînă în anul 2000. Ritmul de creştere al populaţiei este mult mai
mare în ţările în curs de dezvoltare şi ţările sărace, pe cînd în societatea de consum
apare o frînare sau chiar o scădere ce pune probleme de viitor factorilor de
conducere din acele ţări. Sporul populaţiei se face mai degrabă în contul creşterii
natalităţii în prima categorie de ţări, unde şi speranţa de viaţă este mai redusă, în
timp ce reducerea mortalităţii şi creşterea speranţei de viaţă este resursa ţărilor la
care asistenţa medico-socială a atins un grad suficient pentru a combate
mortalitatea perinatală şi infantilă.
Desigur, suprapopularea planetei nu este un spectru, ci o perspectivă ce nu
trebuie tratată fară optimism. Este greu de crezut că omenirea îşi va menţine
actualul ritm de creştere, care ar determina în cîteva decenii, umplerea întregului
sistem solar. Specia umană are capacitatea de a-şi autoregla ritmul de proliferare,
iar pe de altă parte, de uriaşile disponibilităţi şi resurse încă neexploatate. Oceanul
planetar şi fundul acestuia presupune de pe acum obiecte de cercetare şi resurse de
energie şi hrană, pentru momentul în care scoarţa Pămîntului ar fi sărăcită prin
exploatare.
Convieţuirea în aglomeraţii expune la poluare, la accidente de circulaţie,
agresiuni, tulburări psihice. ¼ din locuitorii marilor oraşe acuză insomnii. De
aceea unii sociologi consideră suprapoluarea globului, unul din cei şapte factori de
alterare ai planetei.
Ceilalţi factori: efectul de seră; creşterea temperaturii şi chiar topirea gheţii cu
creşterea nivelului apelor oceanice; efectul serii murdare(adică de reţinere a razelor
solare, avind drept consecinţă răcirea scoarţei terestre); contaminarea
stratosferei(prin poluarea de către avioanele de mare altitudine, ce elimină în
stratosferă bioxid de sulf şi vaporide apa, ceea ce creşte nebulozitatea);poluarea
mărilor, sursa de 2/3din oxigenul necesar vieţii, prin plantele marine, de către apele
reziduale şi carburanţii eliminaţi de vapoare, nemaivorbind de marile catastrofe
ecologice produse prin naufragierea tancurilor petroliere,fenomen ce afecteză nu
numai apele, ci şi coasta limitrofă; pesticidele ţi alte substanţe toxice.
Capacitatea de adaptare a omului la ritmul şi caracteristicele vieţii civilizate se
bazează pe dezvoltarea sa psihică şi fizică. După cum bine s-a remarcat, în
ultemele 3-4 decenii, viteza motoarelor s-a multiplicat de 50 de ori, puterea
exploziilor de 21 milioane ori, dar tipul de raţionament logic s-a scurtat de mai
multe mii de ori.
Nu mai devreme de secolul al XVIII , mortalitatea infantilă la 1 an s-a micşorat
de la 25% la 20% în Europa Occidentală, pentru ca în 1960, în SUA 80% din
persoanele născute în 1990 erau încă în viţă.

18
ONU a organizat congrese de demografie, precum Congresul Mondial al
Populaţiei de la Bucureşti, în anul 1974. Atitudinea faţă de natalitate diferă în
funcţie de tradiţii, resurse alimentare, obiective politico-sociale. Există ţări care
controleză strict natalitatea (de ex.India,China) sau ţări care o încurajează. Unitară
este în preocuparea tuturor guvernelor de a aţiona în sensul reducerii mortalităţii
infantile şi a creşterii speranţei de viaţă. Oricum, populaţia lumii creşte anual cu 85
milioane, cifră echivalentă cu a oraşelor Tokio, Mexic, Sao Paolo, New York şi
Seul, împreună.
Un fenomen demografic constantă în ţările angajate pe calea spre civilizaţie îl
reprezintă urbanizarea. Fără a ne opri asupra mecanismelor sale, menţionăm doar
că efectul urbanizării este frecventa apariţie de mari congregate urbane. Este puţin
cunoscut faptul că mărimea unui oraş şi gradul deconcentraţie al populaţiei sale are
o influienţă surprinzător de mare asupra polurii, pri aşa-numitul „efect de
margine”: oraşul creşte perimetri mai mult decît în suprafaţă, iar reziduurile ce
trebuie duse la periferia oraşului/unitatea de suprafaţă crescătoare. De aceea, bolile
datorate poluării sînt mai frecvente în oraşele mari faţă de cele mici.
Într-un studiu al lui G. Rosen privitor la urbanizarea New York-ului între 1870-
1920, produsă de industrializare şi imigrare, apăreau deja boli profesionale: în
fabricile de tutun su observa sterilitatea la femei şi reducerea creşterii staturale la
fete; birjarii făceau varice; între toxicele chimice, plumbul era agentul cel mai
incriminant producînd saturnism.
Privitor la problema limitelor progresului tehnic, este de reţinut afirmaţia lui
Mesarovic şi Pestel, în concluzie la cartea lor „Omenirea la răspîntie”: „ Istoria
viitorului nu se va mai concentra asupra personalităţilor şi claselor sociale, aşa cum
s-a întîmplat cu istoria trecutului, ci asupra utilizării resurselor şi supravieţuirii
neamului omenesc. Momentul de influienţă a aceastei istorii este acum”. Aceeasi
autori atrag atenţia asupra faptului că însăşi pacea pe Pămînt nu va putea fi
asigurată decît în condiţiile în care sistemul mondial va fi dirijat spre o dezvoltare
armonioasă, mai organică, prin cooperare multilaterală. Cu alte cuvinte soluţia ar
fi, aşa cum o văd şi conducătorii politici umanişti, schimbarea vechilor strategii
depăşite sub multe aspecte, de noile cerinţe.
Preluarea modelelor de dezvoltare a omenirii în viitor realizate cu ajutorul
calculatorului, prin extrapolarea datelor prezente şi trecute, conţin un grad
însemnat de hazard, deoarece – istoria a demonstrat-o – frecvent survin elemente
subiective, şi chiar obiective, imprevizibile. Meritul lor este că analizează riguros
potenţialul omenirii, cu atît de mult obiectivism cu cît permit inevitabilele
prejudecăţi şi concepţii ale cercetătorilor şi că atrag atenţia asupra riscurilor
dezvoltării haotice. Aproape că nu există vreun demers care să nu se însoţească de
un revers negativ; dezvoltînd prea mult industria, poluarea depăşeşte capacitatea de
a o anihila, lacurile devin eutrifice, nu mai produc oxigen şi „îmbătrînesc”,

19
diminuiază resursele de materii prime; dezvoltarea intensivă a agriculturii, irigaţiile
abundente sărăcesc solurile, pesticidele şi fertilizatorii chimici îşi exercită efectele,
similare cu ale poluării industriale – se riscă modificarea climei; dacă se intensifică
reţeaua transporturilor, se accentuiază poluarea atmosferei, sporesc accidentele de
circulaţie; sunt defrişate pădurile, ne expunem – ca în Africa subsahariană – la
invazia greu de limitat a pădurilor sau ca în America de Nord şi Europa, la efectele
toxice ale deşeurilor de la fabricile de celuloză; exploatînd grăbit bogăţiile apelor,
pescuind neraţional, se provoacă aşa cum se întîmpla pe coasta vestică a Americii
de Sud, rărirea bancurilor de peşti sau distrugerea vegetaţiei marine.
O altă trăsătură a civilizaţiei moderne este tendinţa indivizilor de a se îndepărta
de mediul natural, adică de artificializare a vieţii. Aceasta ar putea fi efectul cel
mai putin dorit al evoluţiei sociale. Trăind în aglomerări urbane sau rurale,
consumînd alimente prelucrate şi conservate, muncind în procent tot mai mare în
industri şi petrecînd tot mai mult timp în încăperi ce izolează de mediul natural,
oamenii şi-au creat un al doilea mediu, artificial de existenţă. Sau la sat captivaţi de
avantajele progresului consumînd multă vreme haotic şi nemăsurat, iar defectele
rezultate din activitatea lor le-au răspîndit necugetat pe sol, în ape, păduri, aer,
justificînd reflecţia amară a unui ecolog „omul este singurul animal care-şi
murdăreşte mediul”.
Din universul nou, alcătuit din beton, sticlă şi plastic, omul vede altfel natura,
încît şi-a schimbat mentalitatea faţă de ea.
Tendinţele de dezvoltare ameninţă să aducă omenirea într-un impas, asupra
căruia au încercat să atragă atenţia cărţi cu titluri alarmante. În puţini ani, omenirea
a devenit conştientă de pericolul spre care se afundă singură şi în mod conştient,
promovînd măsuri de raţionalizare, de reciclare, de combatere a poluării, de
modelare a stilului de viaţă. Un aspect de care societatea bazată pe o economie
planificată este scutită îl reprezintă în contextul industrializării, şomajul.
Totodată, între şomeri, se raportează în proporţie crescută: depresie, acte
antisociale, toxicomania şi sinuciderea. Întotdeauna evoluţia societăţii a dus, după
legităţile materialismului istoric, la noi mentalităţi, la noi valori morale. A doua
jumătate a secolului XX a fost martoră unor mutaţii pe cît de dramatice pe atît de
diverse – chiar opuse – în mentalitatea cetăţenilor. Permisivitatea socială şi
insatisfacţiile de cele mai variate oridine sau făcut resonsabile, în anumite medii,
de răspîndirea fără precedent a narcoticelor. Consecinţa acestor noi stări de lucruri
este escaladarea toxicomaniei, liberalismului sexual, a sentimentului de alienare şi
depresie psihică, a violenţei.
Spectrul bolilor din ţările subdezvoltate reflectă pe cel al epocilor precedente.
Bolile din ţările avansate de azi reprezintă oare primele manifestări ale patalogiei
viitorul? Să sperăm că nu, şi să milităm pentru a facilita victoria forţelor ce

20
combat boala, pentru ca deviza Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii „sănătate pentru
toţi pînă în anul 2000” să devină realitate!
Sunt 30 de boli care produc invalidităţile cele mai importante şi necesită
cheltuielile sociale cele mai însemanate.
Se observă că bolile „cele mai grave şi costisitoare” pot fi de natură infecţioasă,
întîlnită în ţările ce sunt în curs de a-şi constitui un standart civilizat de viaţă, dar şi
– cele mai multe – caracteristice ţărilor dezvoltate sau în curs de dezvoltare. O altă
categorie o reprezintă cazurile care doar nivelul ridicat al asistenţei medicale le-a
permis dezvoltarea. Într-adevăr, îngrijirea bolnavilor după transplante de organe
sau supravieţuirea îndelungată a unor bolnavi cu maladii genetice altădată rapid
mortale nu pot agrava decît bugetul unei societăţi civilizate care pot asigura
îngrijirea unor asemenea bolnavi.
Ne vine greu să ne închipuim că simpla şedere îndelungată- apanaj al
confortului- predispune la boli; de exemplu, flebita celui care lucrează mult pe
scaun, numită totodată „boala de televizor”, sau că mestecatul de chewing – gum
favorizează intoleranţe alimentare, sau că aditivele stabilizante introduse în masele
plastice pot scădea prin efect toxic plăcuţele sanguine ce intervin în coagularea
sîngelui.
Bolile civilizaţiei sunt provocate de însuşi individul în parte şi tot el inventează
remedii ale lor.

2.3 Bolile civilizaţiei contemporane şi bolile sociale

Pentru prima oară în sec.XIX se pune problema utilizării organizate a


cuceririlor medicinei, pentru îmbunătăţirea vieţii colectivităţilor umne,
coordonarea eforturilor tuturor ţărilor pentru prevenirea şi combaterea unor boli
infecto- contagioase, colaborarea medicinei umane şi veterinare în acest scop.1
Alături de o medicină a individului, apare şi o medicină socială care-şi propune
prevenirea, combaterea şi chiar eradicarea unor epidemice infecto-contagioase.
Medicina socială urmăreşte şi diminuarea răspîndirii unor maladii cu mare forţă
de difuzare în populaţia umană(holera, ciuma, sifilisul,SIDA) ateroscleroza şi
maladiile cardio-vasculare. S-a spus, încă mai de mult, că fiecare boală îşi are şi o
latură socială, vrînd să se exprime, prin această corelaţie dintre decursul acţiunii
diverşilor agenţi patogeni şi modul în care lucrează economico-social.2
În forma aceasta, enunţarea apare poate prea exclusivă. Nu toate bolile au
caracter cu manifest social; la o parte din ele factorul determinant rămîne acţiunea
microbului, a agentului patogen sau efectul unor anumite conformutăţi vicioase în
1
Radu I.F,Timovici”Istoria Medicinei”, Editura-ALL,Bucureşti 1995.
2
G.Banu „Mari probleme de medicină socială”, Editura Bucureşti-1938.

21
structura organică,fie moştenite, fie dobîndite în cursul vieţii. Nu e mai puţin
adevărat însă că, la o bună parte din maladiile contemporane, factorii economico-
sociali intervin cu un rol destul de preponderent, iar acestea sunt:
A. Condiţiile de mediu, în care individul îmbracă formele cele mai variate,
acţiunea lor va fi de asemenea din cele mai diverse. Din acest punct de vedere
putem deosebi , o întreagă gamă, de la o înrîurîre cu totul secundară, accesorie, a
factorilor sociali şi economici, pînă la cazurile în care aceşti factori intervin cu o
intensitate extraordinară, aşa încît ei determină în cea mai mare parte, apariţia,
evoluţia şi felul de determinare al bolii, agentul cauzal rămînînd pe al doilea plan.
B. Bolile sociale, cu care se confruntă populaţia Republicii Moldova sunt:
-SIDA;
-Tuberculoza;
-Sifilisul;
-Cancerul;
-Alcoolismul;
-Diabetul.
Civilizaţia se confruntă cu un număr mare de boli, care au apărut în ultimii ani şi
unele dintre aceste boli cel mai grav este că sunt incurabile. Aceste probleme nu
afectează doar medicina, dar şi economia, deoarece statul investeşte pentru
vindecarea persoanelor infectate cu aceste boli. În condiţiile crizei economice
continue şi agravării populaţiei a devenit extrem de dificil, de a le asigura
cetăţenilor Republicii Moldova dreptul constituţional la sănătate şi la ocrotirea
sănătăţii. În ultimii ani a sporit pericolul de agravare a stării de sănătate a populaţie
ţării. Durata medie de speranţă la viaţă reprezintă unul dintre cei mai scăzuţi indici
din Europa. Mortalitatea infantilă depăşeşte de -3 ori, iar mortalitatea maternă de-
4 ori media europiană. Gravidele, mamele şi copii nu se alimentează adecvat; este
aproape imposibil de a acorda asistenţă necesară numărului în creştere de copii
handicapaţi. Maladiile infecţiase noi şi recent apărute continuă să prezinte un
pericol serios.
O problemă serioasă a sănătăţii publice o constituie tuberculoza. Ţara se confruntă
cu o epidemie reală a maladiilor sexual transmisibile şi cu o răspîndire rapidă a
HIV/SIDA.
Lipseşte posibilitatea realizării unui program eficient, din cauza insuficienţei
stocurilor de vaccinuri şi a echipamentului necesar. În Republica Moldova se
menţine la un nivel înalt morbiditatea şi mortalitatea cauzate de maladiile
cronice,în special de maladia ischemică a miocardului şi de infarct,de maladiile
cerebro- vasculare şi hepatice,de reumatism şi diabet zaharat. Situaţia socială
nefavorabilă se caracterizează prin, indicii în creştere ai alcoolismului,
tabagismului şi consumului ilicit de substanţe narcotice, în special în rîndurile

22
populaţiei tinere. Mai multe probleme sunt cauzate de înrăutăţirea mediului
ambiant. Incapacitatea instituţiilor sistemului de sănătate de a acorda servicii de
calitate adecvate, a devenit evident în deosebi pe parcursul ultimilor ani.
Opina incorectă, moştenită din trecut, potrivit căreia sectorul
sănătate(Ministerul Sănătăţii, instituţiile medicale şi profesioniştii) este totalmente
responsabil pentru problemele de sănătate, persistă şi în prezent. Drept consecinţă,
tot mai puţine probleme de sănătate sunt înserate în agenda socială şi se
diminuează colaborarea intersectorială insuficientă în abordarea determinantelor
majore ale sănătăţii.

C. diminuarea cheltuielilor pentru sănătate.


Activitatea economică redusă şi declinul rezultant al PNB, au exercitat un
impact advers asupra bugetului de stat alocat sectorului sănătăţii, care a înregistrat
un declin substanţial pe parcursul anilor 1993-2004.(vezi tab.3,anexe)

2.4 SIDA-problemă socio-medicală globală a civilizaţiei


contemporane

În Republica Moldova infecţia HIV/SIDA, infecţiile sexual


transmisibile(I.T.S.) şi narcomania sunt probleme majore de sănătate publică. La
31 decembrie 2001 au fost depistate şi înregistrate de persoane infectate cu virusul
imunodeficienţei umane (HIV); maladia SIDA s-a confirmat la 39 persoane, 25 au
decedat. La acest capitol Republica Moldova ocupă locul al IV-lea printre statele
membre ale C.S.I. Situaţia epidemiologică privind infecţia HIV/SIDA este
determinată de poziţia geografică a ţării, migraţia sporită, condiţiile economice
sociale nefavorabile, răspîndirea sexului comercial, cresterea numărului
persoanelor consumatoare de droguri intravenos, contaminarea lor cu virusul HIV,
menţinerea la indici majori a I.S.T., reducerea valorilor morale şi familiale.
Tinerii sunt foarte valoroşi pentru societate. Merită a investi în ei, astfel încît
ei ar putea să-şi protejeze sănătatea să rămînă în viaţă şi să-şi poată influenţa
semenii. Toate acestea pot fi obţinute efectiv cu programe anti-SIDA în şcoli de
rînd cu eforturile de preventie depuse de comunitate şi massmedia. Tinerii sunt în
special vulnerabili la infecţia cu HIV şi alte boli cu transmisie sexuală. Ei sunt la
fel de vulnerabili şi la utilizarea drogurilor. Deseori ei nu pot discuta liber sau tind
să evite discuţiile despre SIDA sau despre comportamentul riscant, care poate duce
la contaminarea cu infecţia HIV, acasă sau în comunitate. Totuşi, majoritatea
tinerilor frecventează şcoala şi anume şcoala este acel punct de pornire în care
aceste subiecte deseori dificile de a fi abordate, pot fi adresate.

23
După cum rezultă din datele statistice oficiale în ultima perioadă de timp
morbiditatea de boli venerice este în creştere în aproape toate ţările lumii. Cu toate
acestea, populaţia are în prezent impresia că infecţiile cu transmitere sexuală
practic au dispărut, că sunt uşoare şi că atunci cînd apar pot fi vindecate chiar de
bolnavul însăşi sau de cunoscuţii acestuia, fără a fi nevoie de consultul medicului
de specialitate.
Concepţia menţionată este total greşită. Deşi tratamentul infecţiilor cu
transmitere sexuală este relativ simplu, acesta trebuie efectuat numai sub controlul
şi îndrumarea medicului de specialitate, pentru a evita complicaţiile acestor boli,
uneori destul de grave.
Factorii ce generează infecţia HIV/SIDA sunt diversi după gravitate şi
complexitate, atunci factorii ce duc la marginalizarea celor infectaţi cuprind şi
implicatii psihologice. Atunci cînd tînărul sau familia acestuia află pentru prima
dată că este bolnav de SIDA sau este sero-pozitiv ei trebuie să facă faţă multor
probleme. În primul rînd apare problema sănătăţii, apoi cea a securităţii financiare
şi a pierderii scopurilor şi obiectivelor în viaţă. Există şi problema prietenilor şi
relaţiilor familiale, precum şi problema pierderii controlul asupra propriei vieţi1.
Copleşit de durere şi de sentimentul de deznădejde persoana suferindă simte şi
atitudinea de dispreţ şi condamnare a celor din jur, iresponsabilitatea societăţii fată
de ea. În cele din urmă, ea devine nestăpînită în relaţiile ei cu partenerul, medicul,
membrii familiei, fricoasă faţă de actul sexual, faţă de viitor, simte că şi-a pierdut
statutul său social în situaţia socială sa în comunitate2. Trăieşte mai mult cu gîndul
că pentru ea unica cale de a evita durerea, disconfortul fizic şi blamul public este
suicidul. Atitudinea noastră faţă de cei infectaţi atestă în primul rînd un nivel jos de
cultură, precum şi faptul că nu cunoaştem fenomenul SIDA, inclusiv aspectele
sociale ale acestei maladii. Trebuie să recunoaştem că şi noi purtăm vina pentru
starea în care se află aceşti tineri, fiindcă nu le-am întins la timp o mînă de ajutor,
nu le-am creat condiţii normale pentru un trai decent. Tineretul aşteaptă ca
societatea să-i ofere responsabilităţi pe măsură şi posibilitatea de a se realiza şi
auto afirma după competenţe.
Există o problemă şi între rase,diferenţele rasiale deasemenea se manifestă în
comportamentul sexual. Rasele se diferenţiază după frecvenţa contactelor sexuale.
Aceasta afectează rata bolilor transmise pe cale sexuală. După toate calculele
orientalii sunt cei mai puţini activi sexual, negrii cel mai mult, iar albii sunt la
mijloc.
Diferenţile rasiale în comportamentul sexual au rezultate în viaţa reală. Ele
afectează rata bolilor transmise sexual. Organizaţia mondială ia note despre bolile
1
“Realitatea socială:procese de transmitere şi interaacţiunea în societate”.
Chişinău-1996.
2
„Tineretul Republicii Moldova în perioada de tranziţie la economia de
piaţă:probleme şi soluţii”, Chişinău-1993.

24
sexuale ca: sifilisul, gonorea, herpesul si chlamidia. Ei raportează niveluri scăzute
in China, apoi niveluri ridicate in Africa. Ţările europene sunt la mijloc. Tiparul
rasial al acestor boli este deasemenea adevărat în SUA, rata sifilisului în 1997
printre negri era de 24 de ori mai mare decît cea a albilor. Rata naţională a
sifilisului pentru negri era de 22 cazuri la 100000 de persoane. Era de 0,5 cazuri
pentru albi şi chiar mai scăzută pentru orientali. Un raport recent arată că 25% din
fetele din cartierele defavorizate au chlamidia.
Diferenţele rasiale se văd şi în crizele curente de SIDA. Peste 30 mln de
oameni din toată lumea trăiesc cu HIV sau SIDA. Mulţi negri în SUA au luat SIDA
prin folosirea drogurilor, dar şi mai mulţi au luat-o pe cale sexuală. La cealaltă
extremă, mulţi bolnavi de SIDA din China şi Japonia sunt hemofilici. Ţările
europene au rate intermediare de infectare cu HIV, majoritatea printre homesexuali.
Rata infectării cu HIV este deasemenea mare în Insulele Caraibe locuite de
negri. În jur de 2%! 33% din cazurile de SIDA sunt femei. Această cifră mare
printre femei arată că răspîndirea tinde să fie legată de cuplarea heterosexuală. Rata
mare a HIV pe fasia de 2000 mile a ţărilor din Caraibe se extinde din Bermude
pînă în Guyana şi pare a fi cea mai mare din Haiti, cu o rată de aproape 6%.
Aceasta este cea mai infectată zonă în afara Africii Negre.
Datele publicate de centrele SUA pentru prevenirea şi control arată că
africanii americani au rate HIV asemănătoare cu cele din partea neagră a
Caraibelor şi cu părţi din Africa Neagră. 3% dintre bărbaţii negri şi 1% dintre
femeile negre din SUA trăiesc cu HIV. Rata pentru Europa şi ţările învecinate
Pacificului este de asemenea scăzută. Desigur, SIDA este o problemă serioasă
petnru sănătatea publică în toate grupurile rasiale, dar mai ales pentru africani şi
cei cu descendenţa africană.1
Tiparul în trei direcţii al diferenţelor rasiale se arată în rata naşterelor multiple
(gemeni din două ovule), nivelurile hormonale, atitudinile sexuale, anatomia
sexuală, frecvenţa actului sexual şi în bolile cu transmitere sexuală (STDs).
Nivelurile hormonale sexuale atît masculine, cît şi feminine sunt cele mai ridicate
la negri, cele mai scăzute la orientali, iar albii sunt la mijloc. Hormonii sexuali nu
ne afectează numai corpul ci şi modul în care acţionăm şi gîndim. 2

1
Ellis, L. Şi Nyborg, H. (1992)- „Variaţiile rasiale/etnice în nivelul
testosteronului masculin, un contribuitor probabil la diferenţele de grup în
domeniul sănătăţii”, pag. 57, 72-75.
2
UNAIDS (1999)- „SIDA, epidemia la zi”, decembrie 1999, programul Naţiunilor
Unite asupra HIV/SIDA, New York.

25
Bibliografie

- Noes-Delaval Barbara „Totul despre sănătatea copilului”, Bucureşti-1997;


- Dumitraşcu dan lucian „Bolile civilizaţiei şi combaterea lor”,Bucureşti-1992;
- Popescu Petru „Transcendenţa şi viaţa social-armonioasă a omului”,Chişinău-2000;
- Bungetzianu Gh. „Investigaţia microbiologică în tuberculoză şi microbacterioze”
,Bucureşti-1987;
- Gafencu V. „Tuberculoza şi traiul”, Balta-1926;
- Panghea Puiu „Tuberculoză. Dignostic. Tratament”, Constanţa-1996;
- Chiriac L.”Profilacsia tuberculozei la copii”, Chişinău-1968;

26
- Buculea Dumitru „Infecţia cu HIV/SIDA:o criză a sănătăţii mondiale”, Craiova-1995;
- Cuzuioc Ivan „SIDA-ciuma sec. Xx”, Chişinău-1989;
- Ungurean Stanislav „Deficienţe medicale:cauze şi consecinţe”, Chişinău-2001;
- „ Vocea părinţilor”, Chişinău-2000;
- Derevenco Petru „Stresul în sănătate şi boală-de la torie la practică”, Cluj-Napoca-1992;
- Aurelia Racu-Roşca „Istoria psihopedagogiei speciale”, Chişinău-2003;
- „Integrarea socială a persoanelor cu handicap-un imperativ al statului de drept”,
Chişinău-1999;
- „Viziuni moderne de psihopedagogie”, Chişinău,Editura „Pontos”-2000;
- Manus Andre „Psihozele şi nevrozele adultului”, Bucureşti, Editura „Ştiinţifică”-2000;
- Rădulescu S. şi Popescu Gr. „Sociologia medicinei”, Budureşti-1976;
- Banu G. „Mari probleme de medicină socială”, Bucureşti-1938;

27

S-ar putea să vă placă și