Sunteți pe pagina 1din 266

INTRODUCERE

Obiectul tezei de doctorat îl reprezintă tratarea într-o viziune economică a unor aspecte teoretice şi practice privind posibilităţile României de aderare şi integrare europeană prin turism Turismul naţional şi cel internaţional constituie, în perspectiva abordării prezente, o şansă reală în relansarea durabilă a creşterii economice, a dezvoltării economiei de piaţă în România şi de realizare a programului integrării în Uniunea Europeană. Marketingul promoţional şi turistic internaţional, privatizarea, dezvoltarea sectorului de servicii ca o componentă de bază a economiei de piaţă, alcătuiesc nucleul lucrării în jurul căruia se ţes capitole referitoare la evoluţia, strategiile şi tehnicile specifice de aderare.

Un loc prioritar în compoziţia tezei îl ocupă studiul dezvoltării turistice în regiunea de vest a ţării, regiune care depăşeşte graniţele tradiţionale cunoscute până nu demult şi doreşte să se constituie într-o alcătuire multiregională cu coparticipare economică, socială şi culturală, la nivel transnaţional. Am încercat să afirm faptul că într-o Europă a devenirii, tendinţele noastre de integrare au şanse sporite atunci când barierele de ordin frontalier sunt depăşite, având în vedere faptul că regiunea nou creată, Dunăre-Criş-Mureş-Tisa (DKMT) Timiş, este singura din ţară care include în componenţa sa şi regiuni din Ungaria, ţară care în 2004 va fi admisă în Uniunea Europeană. Am insistat asupra modalităţilor specifice de acţiune managerială şi promoţională, asupra factorilor de turism din această regiune dorind să evidenţiez că în condiţii favorabile, Euroregiunea de Vest ar putea deveni pentru restul ţării un model de dezvoltare turistică şi de integrare europeană. Capitolul întâi al lucrării face o radiografie a situaţiei economico-sociale a României în perioada postrevoluţionară, accentuându-se în mod deosebit trăsăturile specifice tranziţiei spre

o economie de piaţă şi acţiunea factorilor economici în turism. Capitolul doi se ocupă de „economia de servicii” şi influenţa ei în evoluţia turismului românesc şi de normele şi strategiile aplicate în politica de dezvoltare turistică a României. Capitolul al treilea face o prezentare de ansamblu a turismului european şi a reglementărilor juridice unitare care acţionează în cadrul europieţei turistice, insistându-se

asupra studiului de caz cu referire la Spania. De asemenea, tot în acest capitol vor fi amintite

şi perspectivele dezvoltării europieţei.

În capitolul al patrulea m-am referit la posibilităţile dezvoltării turismului în ţările Uniunii Europene, analizând evoluţia europieţei între anii 1990 şi 2000, precum şi perspectivele începutului de mileniu trei. Au mai fost prezentate aspecte de bază ale turismului internaţional în această perioadă, posibilităţi, tehnici şi strategii de dezvoltare reieşite în urma Tratatului de la Maastricht. Menţionez că am acordat un loc aparte tendinţelor de manifestare a promovării turismului prin mijloacele moderne de comunicare, insistând asupra e-turismului. Capitolul al cincilea se ocupă de prezentarea generală şi teoretică a pieţei turistice

internaţionale şi româneşti, precum şi de amenajarea turistică a teritoriului, premisă a integrării României în Uniunea Europeană. Un rol aparte îl ocupă spaţiul acordat staţiunilor balneoclimaterice şi agroturistice. În ultimul capitol se prezintă judeţul Timiş din punct de vedere istoric, al resurselor morfologice şi antropice, modalităţi de valorificare a potenţialului turistic dintr-o zonă

1

aparţinătoare a Euroregiunii de Vest. Am insistat asupra analizării centrului balneoclimateric Buziaş din punct de vedere turistic ca şi din cel al perspectivelor de dezvoltare până în 2004, precum şi a includerii staţiunii în circuitul interregional, naţional şi european prin promovarea marketingului de calitate. Ca o consecinţă a restructurării turismului nostru intern şi internaţional, opţiunea integrării în Uniunea Europeană reprezintă singura posibilitate viabilă pentru cunoaşterea mai bună a potenţialului turistic românesc şi includerea lui în circuitul internaţional.

2

CAPITOLUL I

EVOLUŢIA TURISMULUI ROMÂNESC ÎN PERIOADA DE DUPĂ REVOLUŢIA DIN 1989

1. CRIZA DEZVOLTĂRII ECONOMICE ŞI DEPĂŞIREA EI

1.1. Situaţia economico - socială a României la sfârşitul anului 1989. Privire de ansamblu asupra deceniului IX

Trecerea în perspectivă la economia de piaţă reală reprezintă pentru România calea fără alternativă a relansării activităţii economice eficiente şi competitive pe plan internaţional şi a îmbunătăţirii standardului de viaţă al populaţiei. Din lipsa mecanismelor şi pârghiilor specifice economiei de piaţă concurenţiale, în socialism, agenţii economici au fost lipsiţi de libertatea de acţiune şi de rentabilizarea activităţii economice. Încă din decembrie 1989, problema de bază a ţării noastre a fost alegerea tipului de economie de piaţă asimilabil specificului României. În acest sens, opţiunea pentru tipul european de economie de piaţă îşi are rădăcinile şi raţiunile fireşti în relaţiile economice tradiţionale cu ţările europene şi în elementele economice comune cu acestea, adăugându-se interesul pentru politicile economice de protecţie socială, proprii ţărilor din nordul Europei ca şi dorinţa României de a exista şi de a se manifesta ca subiect al relaţiilor economice internaţionale într-o Europă unită şi prosperă. Circumscrierea coordonatelor actuale şi de perspectivă ale evoluţiei economice româneşti în contextul european şi mondial porneşte de la cerinţa prezentării situaţiei economico-sociale a ţării la finele anului 1989 axată în principal pe următoarele repere:

a) Specificul de funcţionare a mecanismului economic centralizat de comandă şi control Acesta era determinat de monopolul şi dominaţia proprietăţii socialiste de stat şi cooperatiste în toate ramurile economiei naţionale. Monopolul a conferit caracteristica de bază a funcţionarii sistemului economic de ansamblu, care în esenţă a fost conducerea centralizată, unică şi de comandă, prin planul naţional al întregii activităţi economico-sociale. În aceste condiţii principalele efecte s-au concretizat în :

- limitarea autonomiei manageriale a agenţilor economici la derularea activităţilor comerciale şi tehnico-productive legate de circuitul strict repartizat şi supravegheat centralizat al resurselor în verigile de bază;

- piaţa constituia un element docil şi marginalizat al sistemului economic, limitându-se la derularea actelor de vânzare-cumpărare, în cadrul consumului productiv (întreprinderi) şi neproductiv (populaţie);

- pârghiile economice şi financiare precum preţul, dobânda, creditul, salariile, etc. erau stabilite şi conduse centralizat prin planul unic, fără a reflecta raporturi reale între cerere şi ofertă, nici pe piaţa internă, nici pe cea externă; în respectivele condiţii concurenţa şi competitivitatea nu-şi aveau locul şi nu jucau rolul de regulator al pieţei;

3

- resursele economice erau majoritar alocate centralizat, lipsind agenţii economici de autonomia orientării şi deciziei raţionale proprii;

- relaţiile economice internaţionale ale României se derulau în baza planului naţional unic, frustrând agenţii economici de confruntarea directă cu pieţele internaţionale;

- mecanismul economic rezultat din monopolul proprietăţii socialiste nu a stimulat rentabilitatea şi eficienţa, întrucât nu putea realiza o corelare cauzală directă şi naturală între interesul individual şi rezultatele economice, din lipsa motivaţiei muncii. b) Nivelul dezvoltării economico-sociale a ţării noastre la finele lui 1989 Pe întregul interval temporal 1950-1989, creşterea economică a fost de tip extensiv, dominaţia factorilor cantitativi ai creşterii, manifestându-se covârşitor îndeosebi după 1970. Între anii 1970 şi 1980 extensivitatea creşterii era dominantă în întreaga economie cu accentul majoritar în industrie. Unei creşteri a produsului social de 19 ori în 1989 faţă de 1950 îi corespunde o mărire a volumului investiţiilor de 37 ori şi a fondurilor fixe de 16 ori. La o sporire a venitului naţional de 16 ori în 1989 faţă de 1950, venitul naţional în industrie a crescut de 39 ori. Creşterea mai rapidă a produsului social faţă de venitul naţional a însemnat că, obţinerea fiecărei unităţi de venit naţional, s-a făcut cu cheltuieli materiale tot mai mari. 1 Între 1950 şi 1989 a avut loc schimbarea structurii de ramură din agrar-industrială în industrial-agrară, astfel încât crearea venitului naţional, în 1989, era structurată după cum urmează: 65,3% industria şi construcţiile, agricultura 15,2% şi alte ramuri 20,5%. Tendinţa acestei lungi perioade şi structura pe ramuri existentă în 1989 în economia românească, sunt contrare situaţiei existente în majoritatea ţărilor dezvoltate economic ale lumii, care şi-au creat îndeosebi după 1970, structuri economice primare şi secundare nepoluante, cu pondere redusă la realizarea PIB în favoarea sectorului terţiar al serviciilor. 2 Industria şi serviciile au devenit sectoarele dominante, disproporţia faţă de creşterea economică din agricultură fiind imensă; astfel, în timp ce între 1950-1989 venitul naţional creat în industrie a sporit de 39 ori, venitul naţional în agricultură a crescut în aceeaşi perioadă de numai 2,4 ori! Aceste mutaţii aberant extensive au produs, în aceeaşi perioadă de timp, dislocări în lanţ cu efecte dezechilibrante, care au marcat şi continuă să marcheze structural economia şi societatea românească. Astfel, dacă în 1950 ponderea populaţiei ocupate în industrie şi construcţii era de 14,2%, în 1989 atinge 45,1%, concomitent cu scăderea populaţiei ocupate în agricultură - de la 74% în 1950 la 27,5% în 1989. Fondurile fixe, un alt factor important al creşterii economice, s-au mărit în aceeaşi perioadă de 41 ori în industrie şi de numai 9,4 ori în agricultură. Situaţia a fost generată de orientarea centralizată a investiţiilor prin planul naţional unic de dezvoltare. Nivelul scăzut de dezvoltare economico-socială a ţării, rezultantă directă a politicii centralizate de creştere economică extensivă - este reliefat semnificativ prin compararea cu alte ţări europene. Faţă de o medie europeană a PNB pe locuitor de 8.200 dolari în 1989 şi de cea mondială de 3.400 dolari, România înregistra un nivel de aproape 4 ori mai scăzut faţă de cel european şi sub nivelul mediu mondial. În privinţa productivităţii muncii sociale (PNB pe persoană activă), în anul 1988, comparativ cu media europeană de 17.200 dolari şi cu cea a ţărilor dezvoltate de 32.800 dolari, România înregistra un nivel de 3,7 ori şi respectiv de 7,1 ori mai scăzut. Volumul exportului pe locuitor era în 1988 de 453 dolari, mult sub media europeană de 3.635 dolari în ţările dezvoltate. Excedentul contului curent al balanţei de plăţi în 1989 era de 2,8 miliarde, folosit pentru lichidarea înainte de termen a datoriei externe şi creşterea rezervelor internaţionale care la 31.12.1989 erau de 1,8 miliarde dolari. 3 c) Rădăcinile predecembriste ale crizei dezvoltării economice: contradicţii şi dezechilibre În vechiul regim proprietatea socialistă era generalizată şi dominantă; neaparţinând nimănui s-a creat fenomenul depersonalizării acesteia asociat cu minimalizarea până la eliminare a spiritului întreprinzător şi a iniţiativei. Efectele nemijlocite erau în principal concentrarea excesivă a puterii economice şi politice, economia suportând presiunea

4

strivitoare a sistemului centralizat de comandă-control, fiind lipsită de un mecanism de autoreglare şi, ca atare, inflexibilă la schimbări şi incapabilă la asimilarea concurenţială a noilor tehnologii. În această stare patologică, economia a fost suprasolicitată la plata datoriei externe, epuizându-şi practic resursele necesare unei demarări economice reale. Gravele dezechilibre constituie cea mai dificilă moştenire a regimului de comandă, deoarece paralizează funcţionarea normală a sectoarelor de bază ale producţiei prin sacrificarea pe termen lung a criteriilor esenţiale de raţionalitate economico-sţiintifică şi social-ecologică. În ordinea efectelor de antrenare, dezechilibrele şi contradicţiile, a căror undă de şoc se resimte şi în prezent, erau în principal:

- dezechilibrele dintre sectoarele producătoare de factori materiali de producţie şi cele producătoare de bunuri de consum şi servicii, dintre sectorul primar şi cel secundar, dintre industrie şi agricultură, dintre ramurile producţiei materiale, sectorul serviciilor şi cel al infrastructurii (dintre sectorul secundar şi cel terţiar);

- contradicţia dintre ritmul accelerat al dezvoltării extensive, cu antrenarea unui consum mărit de factori materiali primari de producţie şi randamentul scăzut al acestor factori în ceea ce priveşte eficienţa, rentabilitatea şi competitivitatea din activităţile generate şi derulate;

- contradicţia dintre necesităţile actuale şi viitoare crescânde de retehnologizare a producţiei şi slaba înzestrare cu factori tehnologici competitivi a subramurilor care absorb şi susţin progresul tehnic;

- contradicţia dintre masa monetară şi oferta de bunuri şi servicii, care a generat o inflaţie ascunsă, influenţând negativ puterea de cumpărare a populaţiei;

- dezechilibre în raporturile dintre produsul social, cheltuielile materiale şi venitul naţional. Astfel, în 1989, la un leu cheltuială materială de producţie reveneau 1,46 lei produs social şi doar 0,46 lei venit naţional. Aceasta însemna că efortul consumat reprezenta 68%, în timp ce efectul nou creat era de numai 32%, acest raport fiind cu mult mai dăunător economiei anului 1989 faţă de 1950;

- dezechilibre între dezvoltarea forţată a ramurilor energointensive şi resursele limitate, în contradicţie cu criteriile de eficienţă şi rentabilitate. La o pondere, în efectul global industrial, de o cincime a acestor ramuri, ele concentrau un efort energetic de patru cincimi, deci de patru ori mai mare. Ca urmare, s-a adâncit un dublu decalaj: cel dintre necesităţile crescute de energie şi posibilităţile proprii de a le acoperi ca şi decalajul dintre consumul energetic pe unitate de venit naţional al ţării noastre faţă de ţările dezvoltate economic în care acest consum era de peste patru ori mai mic. Această situaţie a avut şi încă are grave consecinţe asupra eficienţei şi competitivităţii internaţionale a exporturilor româneşti, asupra realizării unui sistem propriu de avantaje comparative în schimburile economice internaţionale;

- eficienţa tot mai scăzută a activităţii din transporturi în contradicţie cu cerinţele unei infrastructuri corespunzătoare, inexistente practic. În 1989 România avea o densitate de 47,8 km cale ferată la 1000 kmp., cu o pondere a liniilor electrificate de 32,2%. În privinţa drumurilor publice, 60% din lungimea celor modernizate aveau în 1989 o durată de serviciu expirată;

- dezechilibrele majore dintre investiţiile alocate sectoarelor primar şi secundar la un loc faţă de cele alocate sectorului terţiar, acestuia din urmă revenindu-i o cincime din total;

- contradicţii şi dezechilibre în agricultură, generate de alocaţiile disproporţionate pentru investiţii, în raport cu ponderea deţinută în economie, exploatarea neraţională a pământului şi menţinerea la nivel scăzut a dotării tehnice, cu influenţe grave asupra producţiei agricole vegetale şi animale;

- contradicţii între structura producţiei industriale şi agricole şi dezvoltarea pieţei interne. În industrie, producţia intermediară reprezenta două treimi din producţia marfă

5

industrială, iar în industria agroalimentară, producţia bunurilor vitale pentru consumul intern a fost majoritar destinată exportului;

- contradicţii şi dezechilibre între sistemul alocării fondurilor de investiţii în economie şi lipsa sau insuficienţa acestora pentru protecţia factorilor de mediu;

- dezechilibrele în evoluţia ocupării forţei de muncă s-au manifestat prin creşterea inegală a populaţiei apte de muncă şi nivelul ridicat al resurselor de muncă neocupată, dezechilibrele sectoriale în ocuparea forţei de muncă, necorelări în structura socio- profesională şi în utilizarea forţei de muncă ocupată;

- contradicţia dintre cerinţele modernizării şi retehnologizării producţiei în economie şi marginalizarea cercetării ştiinţifice. Chiar dacă indicele de creativitate a crescut de la 11,6 în 1980 la 25,4 în 1989, acesta era în acelaşi an inferior indicelui creativităţii din Bulgaria - 35,8, Cehoslovacia - 38,4, Elveţia - 78,3, RFG - 70,7, Japonia - 259. Aceste principale dezechilibre şi contradicţii reliefează suprasolicitarea factorilor extensivi în susţinerea unor ritmuri exagerate de creştere economică aparentă şi aberantă, concretizate real şi esenţial într-o criză a creşterii. Rezultantă directă a crizei structurale a sistemului economic de comandă-control, criza creşterii, mai este generată şi de dezechilibrul fundamental dintre eforturile supradimensionate şi neraţionale pe de o parte şi efectele inutile, pe de altă parte, producând fenomenul de „anticreştere” pe ansamblul economiei predecembriste. La sfârşitul anului 1989 sistemul economiei de comandă româneşti se autoizolase prin decalajele importante pe care le înregistra faţă de economiile ţărilor din Europa şi din lumea dezvoltată economic în genere. Astfel, la un număr de opt indicatori relevanţi pentru nivelul creşterii şi al gradului de dezvoltare economică, România se situa, la finele deceniului trecut, pe ultimele şapte locuri în cadrul a 25 de state europene. La produsul naţional brut pe locuitor, cu un nivel de 1.765 dolari în anul 1989 (calculat la cursul de schimb de 21 lei/dolar, deci supraevaluat), România se plasa pe locul penultim în Europa. 4 Faţă de anul 1938, acest indicator nu numai că nu a sporit ci, dimpotrivă, şi-a mărit decalajul absolut şi relativ faţă de celelalte state europene de-a lungul a 50 de ani; dacă în 1938 nivelul PNB din Italia şi Franţa era mai mare de circa două şi respectiv patru ori decât în România, în 1989 decalajul a crescut la 7,5 şi respectiv 9 ori. La productivitatea socială a muncii, indicator sintetic de eficienţă, cu un nivel de 3.675 dolari pe o persoană activă în anul 1989, România s-a plasat pe locul 23 din 25 state europene considerate. Nivelul acestui indicator macroeconomic, relevant pentru caracterul creşterii economice, a fost de circa 5 ori mai mic decât media europeană şi de 2 ori faţă de cea mondială. Consumul de energie primară pe unitate de produs intern brut era de 4,5 ori mai mare decât consumul mediu european. Ca o consecinţă gravă a dezvoltării extensive a ramurilor energofage, România a devenit ţara cu cel mai ridicat consum energetic între ţările europene luate în considerare, respectiv 2,6 kg. combustibil convenţional la o producţie unitară în valoare de un dolar SUA. Valoarea exportată pe locuitor a fost de 453 dolari, ca o consecinţă a erorii de alocare a resurselor de dezvoltare, fără să se ţină seama de exigenţele diviziunii internaţionale a producţiei, a competitivităţii producţiei, lipsind economia de creare a unui sistem real al costurilor şi avantajelor comparative în raport cu alte ţări ale lumii. Acest indicator, care ne-a situat pe locul 22 în Europa în anul 1986 (unul dintre anii de vârf ai exportului românesc), era de 4,2 ori mai mic decât media europeană şi de 20 de ori mai mic decât nivelul realizat de Belgia şi Luxemburg, plasate pe primul loc cu 9.052 dolari pe locuitor. Aceste rezultate se datorează în bună masură orienţării regionale în cadrul CAER a exportului românesc, îndeosebi cu produse ale industriei constructoare de maşini, cu performanţe tehnice de o competitivitate scăzută pe piaţa internaţională. Indicatorii comparativi în cadrul statisticilor internaţionale dau imaginea poziţiei reale a României în economia europeană, a stadiului dezvoltării şi nivelului creşterii, poziţie

6

menţinută cu aproximaţie la nivelul anului 1938, cu preţul pierderii timp de 50 de ani a unui volum imens de capital. Dacă la pierderile incalculabile cauzate de viciile de fond ale economiei centralizate adăugăm, în cadrul aceleiaşi perioade 1938-1988, pierderile de peste 700 milioane dolari ale susţinerii războiului antifascist şi plăţile despăgubirilor de război evaluate de experţi la peste 2 miliarde dolari (deşi obligaţiile asumate au fost de 300 milioane dolari), tabloul crizei care a marcat vreme de 50 de ani - cu diferite intensităţi - economia ţării noastre, oferă imaginea obstrucţiei economico-temporare şi, în ultima instanţă, geopolitice la care a fost supus poporul român timp de peste o jumătate de secol.

1.2. Tranziţia la economia de piaţă şi principalele evoluţii macroeconomice în perioada 1990-2002

Prăbuşirea catastrofală a sistemului economic şi social centralizat în România a fost şocul major care a determinat abandonarea sistemului falimentar al economiei de comandă, centralizate şi articularea graduală a mecanismelor de piaţă specifice economiei concurenţiale contemporane. Perioada 1990-2000 este marcată de tendinţa unui declin economic accentuat până în anul 1993, an în care apar primele semne relative ale relansării unui nivel minim al creşterii economice. Între 1990 şi 1993 criza economiei româneşti cuprinde atât elemente normale de evoluţie a unor parametri specifici crizelor ciclice şi perioadelor de tranziţie cu schimbarea raporturilor de proprietate şi a structurilor micro şi macroeconomice cât şi elemente anormale cauzate de erori grave de strategie şi politică economică, de restricţii subiective, interne sau externe. Indicatorii macroeconomici din perioada 1990-1993 se află în marea lor majoritate la niveluri necorespunzătoare, atât ca eficienţă a combinării factorilor de producţie din fiecare sector de activitate, cât şi în raport cu un standard normal de viaţă al populaţiei, ca şi cu exigenţele competitivităţii pe pieţele internaţionale, tendinţa manifestându-se relativ constantă pentru întreaga perioadă 1990-2000. Industria traversează o profundă criză structurală şi de subproducţie, care depăşeşte prin proporţii şi intensitate cazuistica crizei economice mondiale din anii treizeci ai secolului douăzeci. Cea mai dificilă situaţie o avea industria prelucrării metalelor cu 38,2% din media lunară a anului 1989, urmată de metalurgie cu 40,1%, prelucrarea ţiţeiului cu 43,3%; deasupra mediei de 51,8%, cât a reprezentat producţia industrială lunară a anului 1993 faţă de cea a anului 1989, se situau doar extracţia de ţiţei cu 72,4%, extracţia de cărbune cu 66,2% şi energia electrică şi termică cu 60%. 5 În agricultura anului 1993, producţiile de porumb, sfecla de zahar, cartofi şi floarea soarelui înregistrau evoluţii necorespunzătoare, cu consecinţe negative asupra nivelului de trai.

Contribuţia celor trei macrosectoare economice la formarea PIB în 1993 era: sectorul primar - 22,03%; sectorul secundar - 39,7%; sectorul terţiar - 31,27% şi taxele indirecte ale producţiei imputate de serviciile bancare - 7%; structura PIB nu prezintă modificări semnificative în primii patru ani după 1989, contribuţia sectoarelor fiind relativ constantă. Spre deosebire de ţările dezvoltate economic, în care ponderea sectorului terţiar deţine mai mult de 2/3 din structura PIB, se remarcă ponderea încă redusă a sectorului terţiar în structura PIB românesc. În cadrul sectorului terţiar, greutatea specifică a turismului românesc este mult sub 1/3 din cauză că 11,26%, cât este procentul deţinut de activitatea de „comerţ, hoteluri şi restaurante” cumulează comerţul şi turismul. 6 Mutaţiile în structura PIB, în privinţa schimbării contribuţiei celor trei sectoare la crearea PIB în general şi a turismului internaţional românesc în particular, se vor realiza pe termen lung, în urma şi pe măsura creării premiselor unei creşteri economice sănătoase, intensive şi durabile în viitor.

7

Datele prezentate până aici reliefează că dezechilibrele structurale care au afectat economia românească înainte de 1989 îşi prelungesc efectele şi după 1989, până în prezent. Ca urmare, România traversează şi în perioada postdecembristă o criză profundă, generalizată şi de lungă durată, respectiv de la instalarea şi până la înlăturarea efectelor ei negative în

viitor. Practic, România se află în cea mai dificilă criză de funcţionalitate eficientă din ultimii 75-80 de ani, iar concentrarea energiilor necesare eliminării dezechilibrelor necesită o estimare cât mai fidelă posibil a timpului economic adecvat acestui scop. Criza profundă actuală conţine trei tipuri de criză, suprapuse şi interdependente: criza structurilor, localizată în intervalul dintre prăbuşirea monopolului economic de stat şi cumulul gradual de forţe ale agenţilor economici de piaţă; criza economică a declinului proceselor de producţie şi de creştere economică sau criza creşterii şi criza resurselor materiale şi financiare pentru formarea capitalului necesar stopării ferme a declinului şi relansării creşterii economice durabile. Faţă de această situaţie economică factorii necesari ieşirii din criză sunt, în principal: restructurarea economiei în raport cu semnalul preţurilor vizând alocarea resurselor materiale şi financiare, retehnologizarea capitalului fix şi relansarea creşterii economice. Astfel, ca unică alternativă a ieşirii din impas apare gestionarea înalt responsabilă a crizei şi îndeosebi a căilor şi modalităţilor de ieşire din criză. Până atunci însă, complexitatea şi amploarea procesului de tranziţie la economia de piaţă rezultă fără ambiguităţi şi din recomandările grupului bancar al ţărilor membre ale Băncii Mondiale, în viziunea căruia, reforma - pentru toate ţările foste socialiste - constituie un program pe termen lung, în patru timpi, care se derulează în următoarea succesiune:

a) stabilizarea macroeconomică şi controlul ei;

b) preţurile şi reforma pieţei;

c) crearea sectorului particular, privatizarea şi restructurarea întreprinderilor;

d) redefinirea rolului statului.

Evaluarea în timp a acestor etape obiective de prim rang conduce la concluzia că, durata în timp a proceselor reformei pentru ţările în tranziţie, va însemna decenii, de ritmul atingerii obiectivelor depinzând şi reducerea decalajelor temporal-economice faţă de ţările cu economie de piaţă dezvoltată. De asemenea, procesele tranziţiei nu se vor desfăşura lin şi uniform, datorită complexităţii contradicţiilor între economic şi social şi a naturii politice a componentelor reformei. Cheia de boltă a tranziţiei o constituie rezolvarea problemelor proprietăţii, respectiv a modului de realizare a celor patru atribute ale proprietăţii: posesiunea, dispoziţia, utilizarea şi uzufructul cu toate efectele ce decurg din manifestarea reală a acestor atribute, ca bază a înfăptuirii coordonatelor fundamentale ale tranziţiei la economia liberă. Aceste coordonate fundamentale sunt: restructurarea în corelaţie cu liberalizarea preţurilor şi privatizarea. Astfel, din 9 ramuri şi subramuri reprezentative considerate, în perioada 1989-1991 (agricultura, silvicultura, piscicultura, industria extractivă, industria prelucrătoare, construcţiile, comerţul, hotelurile şi restaurantele, transporturile, poşta şi telecomunicaţiile), valoarea adăugată a crescut numai în trei ramuri în 1991 faţă de 1989: în construcţii - de la 29% la 38%, în comerţ de la 29% la 38% şi în hotelărie şi restaurante de la 13% la 33%; aceleaşi ramuri au fost singurele în care s-a redus consumul intermediar, în aceeaşi ordine: de la 71% la 62% în construcţii, de la 30% la 22% în comerţ şi de la 87% la 67% în hotelărie şi restaurante. Cea mai mare creştere a valorii adăugate, respectiv cel mai redus consum intermediar, s-a înregistrat în hotelărie şi restaurante - de aproape 3 ori creşterea valorii adăugate şi cu 30% reducerea consumului intermediar, rezultate mult superioare faţă de celelalte ramuri şi subramuri considerate, ceea ce subliniază profitabilitatea şi eficienţa net şi superior detaşată ale hotelăriei şi restaurantelor faţă de celelalte ramuri şi subramuri. Aceasta vine să confirme încă o dată că turismul, în general, şi turismul internaţional, în special, în condiţiile restructurării şi relansării sale constituie, alături de alte ramuri economice, o şansă reală a economiei libere, de piaţă din România. 7

8

Parcurgerea şi realizarea proceselor complexe ale tranziţiei a însemnat şi semnifică încă, pentru ţara noastră ca şi pentru celelalte ţări est europene, adoptarea şi aplicarea unui program de reformă economică, care urmăreşte în principal următoarele transformări structurale şi obiective majore ale tranziţiei:

1) Accentuarea liberului schimb printr-o reducere a nivelului de protecţie- subvenţie şi o corelare a acestuia pe sectoare, restricţiile cantitative fiind înlocuite cu sistemele tarifare. În România, încă de la începutul reformei economice din 1990-1991, s-au luat măsuri de liberalizare a preţurilor, de eliminare treptată a subvenţiilor guvernamentale la o serie de produse, iar în ceea ce priveşte schimburile economice internaţionale au fost eliminate, din 1991, licenţele de import la mai multe produse, conform angajamentelor asumate de ţara noastră în cadrul organismelor pentru comerţ internaţionale (de ex. GATT). Măsurile luate în continuare vizează de asemenea obiective prioritare ca: promovarea competitivităţii la intern şi la extern pentru agenţii economici din sectoarele public şi privat; eliminarea monopolului distribuţiei în sectorul public; eliminarea distorsiunilor dintre sectoare; promovarea exportului prin stimularea producţiei în mod asemănător atât pe piaţa internă cât şi pe cea externă. 2) Stoparea declinului producţiei în sectoarele economiei, relansarea creşterii economice şi atingerea pe această bază a stabilizării macroeconomice. a) Stoparea declinului producţiei Aceasta a constituit şi se manifestă în continuare ca un grupaj de obiective majore, urmărite cu insistenţă în cadrul programului de reformă din perioada de tranziţie în România. Primele semne ale stopării declinului producţiei şi ale creşterii producţiei au apărut spre finele anului 1993, în industrie, în ramurile textile-pielărie - 0,08% spor de producţie; lemn-mobilă- hârtie - 0,49% spor de producţie; construcţii-sticlărie 0,23% spor de producţie; metalurgie - 0,55% spor de producţie. Aceste sporuri s-au înregistrat faţă de anul precedent, însă majoritar, în condiţiile de consumuri mari şi eficienţa economică scăzută. În ramurile şi subramurile comerţului, hotelăriei şi restaurantelor sporurile au înregistrat ritmuri reduse dar constante faţă de anii anteriori. Cu toate acestea, continuă să se manifeste dezechilibrele majore menţionate. Totuşi, anul 1993 a fost primul an al unei creşteri economice modeste şi totodată anul în care s-au făcut simţite primele semne ale începutului procesului de stabilizare macroeconomică şi ale relansării creşterii economice în perioada postdecembristă, procese care, cu oscilaţii şi dificultăţi inerente continuă până astăzi. b) Relansarea creşterii economice şi stabilizarea macroeconomică În anul 1993, PIB a înregistrat prima creştere modestă de 1,5% faţă de anul precedent, urmată de creşteri de 5,5% în 1994, 12,2% în 1995, 16,2% în 1996, 16,6% în 1997, 18,1% în 1998, 21,5% în 1999 şi 12,7% pentru 2000 faţă de 1992. Aceste creşteri s-au realizat în condiţiile unui deflator implicit al PIB (creşterea anuală a preţului global al bunurilor şi serviciilor) situat la un nivel de 124% în 1996 faţă de 380% în 1991, respectiv 156% în 1996 faţă de acelaşi procent în 1991 şi considerat pe cele trei macrosectoare economice. Prognoza pentru anul 2001 dă următoarea structură a ponderii celor trei sectoare în PIB: sectorul primar – 18%, sectorul secundar – 40%, sectorul terţiar – 42%, din care pentru comerţ, hoteluri şi restaurante revine un procent de 17,3% în creştere faţă de 1994 când era 11,5%. Aşa cum arătam anterior, în economiile de piaţă dezvoltate, unde ramurile productive sunt înzestrate cu tehnologii intensive avansate, sectorul terţiar deţine o pondere însemnată atât în PIB cât şi în ocuparea forţei de muncă. Pentru România se apreciază că, în actuala etapă a tranziţiei nu poate fi realizată expansiunea sectorului terţiar fără o restructurare radicală a activităţii productive în primele două sectoare şi fără o creştere susţinută a productivităţii sociale, a veniturilor populaţiei şi o înclinaţie mai puternică a populaţiei spre consum prin adaptarea comportamentului la modificările mediului economic. Schimbarea modelului structural al economiei în sensul modernizării lui şi a creşterii ponderii sectorului terţiar în realizarea PIB se va efectua pe termen lung. 8

9

c) Valorificarea unor mutaţii favorabile în relaţiile economice internaţionale ale României Deşi la finele anului 1995, din cauza acumulărilor dezechilibrante ale soldului balanţei comerciale s-a înregistrat un deficit al acesteia de aproape 2 miliarde dolari - cu efectul imediat al deprecierii leului cu 30% faţă de dolar - pentru anii 1999 şi 2000 se înregistrează reducerea soldului deficitar al balanţei comerciale şi devansarea creşterii importurilor de către exporturi (inclusiv export de bunuri şi servicii prin turismul internaţional) astfel încât la finele anului 1999 soldul deficitar se diminuează la minus 200 milioane dolari. De asemenea, se va continua creşterea economică relativă realizată în toţi anii de după 1993, inclusiv prin valorificarea efectelor utile ale intrării în vigoare a acordurilor privind liberalizarea comerţului românesc internaţional, încheiate în urma finalizării tratativelor din cadrul GATT - Runda Uruguay ca şi a efectelor favorabile ale Acordului de Asociere la Uniunea Europeană. Numai conjugarea acestor factori asigură o creştere estimată a exporturilor cu 900 milioane dolari, exporturi având în structură produse ale ramurilor din primele două sectoare macroeconomice. Dezvoltarea în continuare a sectorului terţiar şi în cadrul acestuia - pe baza opţiunii clare de restructurare, privatizare şi relansare a creşterii turismului internaţional al României - creează premise favorabile şi deosebit de avantajoase pentru creşterea contribuţiei turismului internaţional la echilibrarea şi apoi obţinerea excedentului balanţei comerciale şi a celei de plăţi externe, ca o constantă a relaţiilor economice internaţionale ale României la orizontul anului 2007 şi în perspectivă. 3) Privatizarea reprezintă o componentă fundamentală a reformelor din perioada de tranziţie; fiind suportul restructurării economiei, aceasta este susţinută de toate guvernele care au adoptat programele de schimbare spre economia de piaţă liberă. Privatizarea în economie este o schimbare care constituie atât o descentralizare în sfera deciziilor economice, cât şi recunoaşterea, de drept şi de fapt, a drepturilor de proprietate - sub forma atributelor proprietăţii ca drepturi de posesie, dispoziţie, utilizare şi uzufruct - ca drepturi fundamentale ale indivizilor şi agenţilor economici împreună cu restrângerea rolului statului şi al implicării acestuia în economie. Rezultatul reglementării şi asigurării drepturilor inalienabile la proprietatea privată îl constituie, în principal, eficienţa economică, creşterea economică durabilă şi asigurarea angajării forţei de muncă. Primele reglementari şi forme ale privatizării au apărut încă de la începutul perioadei de

tranziţie, concepţia şi strategia privatizării în sectorul agriculturii şi unele ramuri şi subramuri neagricole, atingând în prima parte a anului 1996 prima etapă a privatizării de masă, respectiv

a subscrierii cupoanelor nominative, iar în a doua parte a lui 1996 continuând cu

transformarea cupoanelor în acţiuni şi cu extinderea cotării la bursa de valori. În această etapă a avut loc practic, transferul părţii majoritare a proprietăţii din sectoarele doi şi trei ale economiei de la stat în proprietatea privată a cetăţenilor şi a agenţilor economici. Încheierea primei etape a privatizării de masă a fost un succes, subscrierea realizându-se în proporţie de aproape 90%, ceea ce arată clar opţiunea fermă a indivizilor şi a agenţilor economici pentru

proprietatea privată şi economia de piaţă în România. Încheierea cu succes a primei etape a privatizării de masă a fost posibilă datorită progreselor înregistrate până în anul 1995 în ceea ce priveşte creşterea ponderii sectorului privat în unele ramuri ale economiei. Astfel, în 1995 sectorul privat deţinea 87% în producţia agricolă şi 17% în cea industrială, iar în investiţii şi lucrările de construcţii deţinea 44% şi respectiv 67%. În 1995, 41% din exporturi, 43% din importuri, peste 70% din comerţul intern

cu amănuntul şi 42% din servicii erau realizate de către sectorul privat. Tot în 1995, populaţia ocupată în sectorul privat reprezenta peste 56% din totalul populaţiei ocupate, depăşind 60%

în 1996 şi 80% în 2000. Ponderea sectorului privat în realizarea PIB a sporit de la 16% în

1990 la 45% în 1995, respectiv la 76% în 2000. 9

10

O semnificativă problemă teoretică şi practică apărută în perioada tranziţiei a fost cea a ritmului privatizării şi a necesitaţii accelerării ei. Problema are dificultăţile ei, datorate corelării proceselor privatizării cu redimensionarea şi schimbarea sectorului public care, pe de o parte este generatorul principal al dezechilibrelor şi distorsiunilor macroeconomice, iar pe de altă parte prezintă rigiditate în procesele restructurării. Obiectivele restructurării şi redimensionării acestui sector vizează eliminarea accesului preferenţial la bugetul de stat, plasarea agenţilor publici în structuri competiţionale, diminuarea numărului excesiv de mare al întreprinderilor din sectorul public, restructurarea sistemului administrativ public şi înlăturarea birocraţiei. De asemenea, este de importanţă majoră concertarea echilibrată a sprijinului public (inclusiv internaţional) cu menţinerea voinţei guvernelor şi a populaţiei pentru continuarea accelerată în condiţiile date a căilor şi proceselor tranziţiei, ale reformei, în etapele lor succesive, care se vor derula până în primii ani ai mileniului trei. În anii 2001-2002, economia a înregistrat o combinaţie excepţională de dezinflaţie, scădere a deficitului contului curent şi creştere economică puternică, cu caracteristici care îi conferă sustenabilitate pe termen mediu. „Dacă anul 2001 a însemnat anul recuplării României la tendinţele europene de dezvoltare şi modernizare, anul 2002 este anul confirmării caracterului eficient şi de durată al creşterii economice”. 10 Nivelurile cantitative, dar mai ales schimbările calitative din economie – rezultat direct al reformei – ilustrează faptul că s-au înregistrat progrese deosebite pe linia creării unei economii de piaţă funcţionale. Realizările sunt cu atât mai semnificative cu cât ele au fost obţinute într-un context extern mai puţin favorabil. Rezultatele înregistrate în aceşti doi ani la principalii indicatori economico-sociali sunt prezentate, în sinteză, în tabelul următor:

Tabel nr. 1

Modificări procentuale faţă de anul anterior

 
 

2000

2001

2002

1. Produsul intern brut -%

+2,1

+5,7

+4,9

2. Consumul individual efectiv al gospodăriilor -%

+0,2

+ 6,5

+3,7

3. Formarea brută de capital fix -%

+5,4

+9,1

+8,9

4. Rata de investiţie -% din PIB

18,9

20,4

21,4

5. Producţia industrială -%

+7,1

+8,4

+6,0

6. Export – mil. dolari -%

10366

11385

13869

+22,1

+9,8

+21,8

7. Import CIF - mil. dolari -%

13055

15552

17857

+23,7

+19,1

+14,8

8. Import FOB - mil. dolari -%

12050

14354

16482

+23,7

+19,1

+14,8

9. Soldul balanţei comerciale – (FOB-FOB) - mil. dolari – (FOB-CIF) - mil. dolari

-1684

-2969

-2613

-2689

-4167

-3988

10. Contul curent - mil. dolari -% din PIB

-1355

-2223

-1700

-3,7

-5,5

-3,8

11. Creşterea preţurilor de consum (dec./dec.) -%

40,7

30,3

17,8

12. Număr de salariaţi (la sfârşitul anului) – mii persoane – %

4646,3

4613,1

4675,0

-0,3

-0,7

13. Salariul mediu brut - mii lei – %

2840,4

4220,4

5452,1

+47,8

+48,6

+29,2

14. Rata şomajului -%

10,5

8,8

8,1

Sursa: Cartea Albă a Guvernării P.S.D., Vol.I – Bilanţul primilor doi ani de guvernare, Februarie 2003

11

Din punct de vedere al contextului internaţional, anul 2002 s-a caracterizat în Uniunea Europeană prin scăderea importurilor şi a investiţiilor, ceea ce ilustrează în evoluţiile din economia românească, competitivitatea producţiei naţionale şi creşterea capacităţii acesteia de adaptare la cerinţele pieţei interne şi externe, rezultat al procesului de restructurare. Redresarea economiei Uniunii Europene, aşteptată în primăvara anului 2002, nu a avut

loc.

În zona euro, creşterea a fost decepţionantă, ceea ce înseamnă un ritm al produsului

intern brut sub 1%, comparativ cu 1,6% în 2001 şi 3,5% în 2000. În cazul principalelor ţări – Germania, Franţa şi Italia – reducerea creşterii în 2002 faţă de 2001 a fost chiar mai mult de

jumătate. O primă explicaţie o reprezintă diminuarea relativă a cererii interne şi, în cadrul acesteia, mai ales a investiţiilor, care au ajuns în 2002 să înregistreze ritmuri negative. Pe ansamblul Uniunii Europene, formarea brută de capital fix a înregistrat un ritm de –2,3%, faţă de zero în 2001 şi 4,8% în 2000.

O evoluţie asemănătoare au avut-o şi importurile ţărilor din zona euro care, de la o

creştere de circa 11,1% în 2000, în anii 2001 şi 2002 au înregistrat o creştere de doar 1%, respectiv o reducere de 1,1%.

În principalele ţări comunitare – Italia, Germania şi Franţa – situaţia a fost chiar mai

dificilă, ceea ce face mai relevante performanţele economiei româneşti:

Tabel nr. 2

Modificări procentuale faţă de anul anterior

 
 

2000

2001

2002

Germania

     

- Formarea brută de capital fix

2,5

-5,3

-4,7

- Import de bunuri şi servicii

10,5

1,0

-2,5

Italia

     

- Formarea brută de capital fix

6,5

2,4

-2,7

- Import de bunuri şi servicii

9,4

0,2

-0,1

Franţa

     

- Formarea brută de capital fix

8,3

2,7

0,0

- Import de bunuri şi servicii

15,0

0,8

0,1

Sursa: OECD Economic Outlook No. 721/2002

Aproape 40% din exporturile româneşti în Uniunea Europeană îl reprezintă bunurile de consum, ceea ce scoate în evidenţă competitivitatea acestora prin pătrunderea pe piaţă în condiţiile reducerii drastice a consumului populaţiei din ţările comunitare. Astfel, în Germania, acesta s-a redus în 2002 cu 0,5%, după o creştere modestă în 2000

şi 2001 (1,5% anual). În Italia, principală parteneră comercială a României, consumul populaţiei a înregistrat unul din cele mai mari declinuri dintre ţările comunitare, ajungându-se la –0,3% în 2002, de la o creştere de 2,7% în 2000. Pe ansamblul Uniunii Europene, consumul populaţiei şi-a redus ritmul de creştere de la 3% în 2000 la 2,1% în 2001 şi 1,1% în

2002.

Crearea produsului intern brut, evoluţia comerţului exterior şi balanţa comercială Se apreciază că în anul 2002 produsul intern brut a crescut în România cu 4,9%, ca urmare a menţinerii la cote ridicate a activităţii industriale şi de construcţii, dar mai ales pe baza revigorării serviciilor. Cumulat în perioada 2001-2002, produsul intern brut a crescut cu circa 11% faţă de anul 2000, reuşindu-se să se anuleze regresul din ultimii ani ai deceniului trecut. În prezent, produsul intern brut este, în termeni reali, la nivelul anului 1996.

12

Tabel nr. 3 Produsul intern brut în perioada 2000 – 2002 - Modificări procentuale anuale

 

2000

2001

2002

2002 comparativ cu 2000 = 100

2002 comparativ cu 1996 = 100

 

Industrie

5,9

8,0

7,2

115,8

105,4

 

Agricultură, silvicultură, piscicultură

-18,1

25,4

-3,1

121,6

90,9

 

Construcţii

6,3

5,3

6,9

112,6

90,2

 

Total servicii

5,5

1,6

4,9

106,7

99,8

 

Produs intern brut

2,1

5,7

4,9

110,9

100,1

 

Sursa: Cartea Albă a Guvernării P.S.D., Vol. I – Bilanţul primilor doi ani de guvernare, Februarie 2003

În termeni echivalenţi, anii 2001-2002 au reprezentat un plus de produs intern brut de 4 miliarde dolari, comparativ cu pierderea de 3,8 miliarde dolari înregistrată de economia românească în perioada 1997-1998. De asemenea, trebuie evidenţiat că pentru prima dată s-a ajuns ca, în condiţii normale, respectiv fără influenţa datorată alegerilor, să se înregistreze o contribuţie echivalentă a industriei şi serviciilor la creşterea produsului intern brut.

Tabel nr. 4 Valoarea adăugată brută la PIB în perioada 2000 – 2002 - Puncte procentuale

 

2000

2001

2002

Valoarea adăugată brută în:

     

- Industrie

1,5

2,2

2,1

- Agricultură, silvicultură, piscicultură

-2,4

2,8

-0,4

- Construcţii

0,3

0,3

0,3

- Servicii

2,6

0,8

2,2

- Alte componente

0,2

-0,3

0,7

- Produsul intern brut

2,1

5,7

4,9

Sursa: Cartea Albă a Guvernarii P.S.D., Vol.I – Bilantul primilor doi ani de guvernare, Februarie 2003

Evoluţia comerţului exterior în ultimii doi ani a fost supusă influenţei unei întregi serii de factori interni şi externi dintre care:

- revigorarea economiei;

- elasticitatea mare a importurilor în raport cu creşterea producţiei industriale a fost

determinată de menţinerea unui grad înalt de dependenţă;

- conjunctura internaţională instabilă;

- evoluţia cursului de schimb în special în raport cu moneda Euro;

- accentuarea deficitului comercial.

Exporturile din anul 2002 sunt cu 3,5 miliarde dolari mai mari decât în anul 2000, respectiv cu 34%, creşterea deosebită datorându-se evoluţiei mai rapide a exportului de produse ale industriei construcţiilor de maşini şi de produse ale industriei uşoare. Deşi cu sporuri mai mari decât cele anticipate, creşterile anuale ale importurilor manifestă totuşi o tendinţă de reducere de 2,5 miliarde dolari în 2001, la 2,3 miliarde dolari în 2002, în timp ce sporurile de export au crescut mai mult decât dublu, de la 1,0 miliarde dolari în 2001 la 2,5 miliarde dolari în 2002. Este pentru prima dată când valoarea suplimentară de import este depăşită de creşterea valorii exportului. Anul 2002 s-a prezentat cu un deficit al balanţei comerciale de 4 miliarde dolari sub nivelul înregistrat în anul precedent (4,2 miliarde dolari). Valoarea comerţului exterior (export FOB + import CIF) în anul 2002 a crescut cu circa 18% faţă de anul precedent. Exporturile de 13,9 miliarde dolari s-au majorat cu 2,8% faţă de anul anterior, iar importurile au atins valoarea de 17,9 miliarde dolari, respectiv o creştere de 14,8%.

13

Deficitul balanţei comerciale în anul 2002 se datorează, în principal, soldului negativ la unele grupe de produse cum ar fi produse ale industriei construcţiilor de maşini, produse ale industriei chimice, produse minerale, produse agroalimentare, etc. sold compensat într-o oarecare măsură de excedentul înregistrat la produse ale industriei uşoare, produse din lemn, inclusiv mobilă şi metale comune. 11 În conformitate cu datele prezentate pe tot parcursul subcapitoului 1, se poate aprecia că integrarea în economia Uniunii Europene ar presupune o dezvoltare mai rapidă, cu un grad sporit de eficienţă în sfera exporturilor provenite din sectoarele primar şi secundar.

2. STRATEGIA NAŢIONALĂ DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ A ROMÂNIEI PE TERMEN MEDIU

Strategia naţională de dezvoltare economică a României reprezintă rezultatul unei confruntări libere, aprofundate şi constructive de opinii între participanţii la Comisia de fundamentare, având ca obiectiv crearea unei economii de piaţă funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile Uniunii Europene. În acest sens se răspunde dublului imperativ al încheierii tranziţiei la economia de piaţă în România şi al pregătirii aderării sale la Uniunea Europeană, pentru a folosi o şansă istorică oferită de decizia Consiliului Uniunii Europene de la Helsinki din decembrie 1999 de a deschide negocierile de aderare cu România. Strategia are în vedere evaluarea riguroasă a costurilor sociale ale tranziţiei şi ale promovării reformei, precum şi ale aderării la Uniunea Europeană; filozofia acestei elaborări are la bază convingerea că „atât reforma cât şi integrarea constituie nu cauza dificultăţilor cu care ne confruntăm, ci calea soluţionării lor” 12 , că România va fi în măsură să aducă o

contribuţie la crearea unei Europe unite, stabile şi prospere, care să aibă un rol crescând în viaţa internaţională, la promovarea valorilor euro-atlantice. Concluzia principală a Strategiei este că, asigurându-se suportul financiar şi legislativ necesar, prin eforturi perseverente şi o autentică solidaritate a forţelor sociale, există premise ca „la orizontul anului 2007, România să poată îndeplini condiţiile esenţiale de aderare la Uniunea Europeană”. Opţiunile strategiei vizează crearea de condiţii pentru:

a) Asigurarea creşterii economice pe baza sporirii ratei investiţiilor prin participarea semnificativă a capitalului naţional şi prin atragerea resurselor externe, mai ales sub formă de investiţii directe, în condiţii de deplină transparenţă, astfel ca după anul 2002, ritmurile medii anuale de creştere a produsului intern brut să se situeze între 4-

6%;

b) Continuarea măsurilor de stabilizare macroeconomică prin asigurarea unor deficite bugetare suportabile, în jurul a 3% din produsul intern brut, reducerea deficitului cvasi-fiscal, gestionarea corespunzătoare a datoriei publice şi a deficitului contului curent, astfel încât să se asigure reducerea treptată a inflaţiei, care la nivelul anului 2004 să poată fi exprimată printr-o singură cifră;

c) Promovarea unor politici coerente, compatibile cu mecanismele Uniunii Europene, vizând ajustarea structurală a economiei, dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii fizice, ştiinţifice şi sociale, revitalizarea şi retehnologizarea industriilor cu potenţial competitiv, construirea unei agriculturi întemeiate pe exploataţii de dimensiuni optime, sprijinirea activităţilor bazate pe tehnologia informaţiei şi crearea unui mediu prielnic pentru extinderea şi dezvoltarea turismului, diversificarea serviciilor financiare, a sectorului terţiar în general;

d) Crearea unui mediu de afaceri prielnic, bazat pe un cadru legal coerent şi stabil care să asigure dezvoltarea competiţiei de piaţă, reducerea costurilor de tranzacţie şi

14

diminuarea puterii fiscale; promovarea unor măsuri specifice de stimulare a întreprinderilor mici şi mijlocii; definirea clară a drepturilor de proprietate, asigurarea unor structuri administrative şi judiciare adecvate, capabile să sigure aplicarea legii şi respectarea obligaţiilor contractuale; e) Modernizarea şi dezvoltarea serviciilor de utilitate publică astfel ca acestea să răspundă cât mai bine nevoilor cetăţenilor şi economiei naţionale, asigurându-se treptat apropierea de standardele ţărilor membre ale Uniunii Europene; f) Elaborarea şi asumarea unui program pe termen lung pentru eliminarea riscurilor de accidente ecologice şi reducerea continuă a nivelurilor de poluare a mediului înconjurător; g) Definirea clară a drepturilor de proprietate, asigurarea unor structuri administrative şi judiciare adecvate, capabile să asigure aplicarea legii şi respectarea obligaţiilor contractuale. 13 Transpunerea în viaţă a acestor opţiuni va permite sporirea veniturilor reale ale populaţiei şi înregistrarea de progrese efective în combaterea sărăciei.

2.1. Estimările scenariului restructurant pentru perioada 2001-2004

În ipotezele mai sus menţionate, devine realizabilă o creştere economică mai intensă, începând cu anul 2001: pentru intervalul 2001-2004 a rezultat ca posibil un ritm mediu anual de 4,75%. Pe latura ofertei, se va înregistra o modificare însemnată a structurii economice, ponderea sectorului de servicii crescând la circa 55%, în detrimentul ponderii sectorului primar. Participarea industriei la formarea valorii adăugate brute se menţine aproximativ constantă (circa 31%), în timp ce greutatea specifică a sectorului agricol coboară la 14%.

Tabel nr. 5

Produsul Intern Brut (anul precedent = 100)

 

2000

2001

2002

2003

2004

Produsul intern brut

101,3

103,0

105,0

105,0

106,0

Consumul privat

101,0

102,8

104,7

104,7

105,6

Consumul guvernamental

101,7

100,1

100,6

100,4

101,1

Formarea brută de capital

104,7

107,2

109,5

109,2

110,8

Exporturile de mărfuri şi servicii

107,3

108,7

108,8

108,5

109,1

Importurile de mărfuri şi servicii

108,2

108,7

108,6

108,5

109,2

Sursa: Programul Economic de Preaderare 2002, Evaluarea Comisiei Europene, Ministerul de Finanţe, pag. 2

Indiciul cel mai concludent al ieşirii României din criza prelungită pe care o traversează îl reprezintă ritmul net superior al formării brute de capital. În acest cadru, politicile guvernamentale vor urmări aplicarea de măsuri mai eficace de protecţie a categoriilor sociale defavorizate, astfel ca încă din anii următori să se obţină progrese sesizabile în combaterea sărăciei. Astfel, deficitul balanţei comerciale ar urma să provină din achiziţiile tot mai însemnate de echipamente şi tehnologii performante. Aceste tendinţe modifică structura de utilizare a produsului intern brut.

15

Tabel nr. 6

Produsul Intern Brut (structura,% din PIB)

 

2000

2001

2002

2003

2004

Consumul privat

69,5

69,3

69,1

68,9

68,7

Consumul guvernamental

14,7

14,3

13,7

13,1

12,5

Formarea brută de capital

20,6

21,3

22,1

22,8

23,7

Exporturile de mărfuri şi servicii

29,7

30,5

30,7

30,9

30,9

Importurile de mărfuri şi servicii

34,5

35,4

35,6

35,7

35,8

Sursa: Programul Economic de Preaderare 2002, Evaluarea Comisiei Europene, Ministerul de Finanţe, pag. 3

Creşterea deficitului comercial necesită, chiar în condiţiile intensificării fluxurilor de investiţii străine directe, o finanţare externă suplimentară, prin alte intrări de capital.

Tabel nr. 7

Componente ale balanţei de plăţi

 
 

2000

2001

2002

2003

2004

Exporturile de mărfuri şi servicii (mld. $)

9,9

10,6

11,5

12,5

13,6

Importurile de mărfuri şi servicii (mld. $)

11,4

12,3

13,4

14,5

15,7

Deficitul de cont curent (mld. $)

-1,4

-1,6

-1,7

-1,8

-2,0

Fluxul de investiţii străine directe nete (mld. $)

1,3

1,7

1,8

1,8

1,8

Datoria externă (% din PIB)

30,7

30,7

29,8

29,2

28,6

Datoria externă totală (mld. $)

10,0

10,9

11,5

12,3

13,3

Rezerva valutară brută (mld. $)

3,5

4,2

5,0

5,8

6,6

Sursa: Programul Economic de Preaderare 2002, Evaluarea Comisiei Europene, Ministerul de Finanţe, pag. 7

Tabelul sintetizează tendinţa ireversibilă de deschidere a economiei româneşti spre fluxurile internaţionale, de angrenare a acesteia în procesele de integrare europeană şi globalizare. Ponderea serviciului datoriei externe în exporturile de mărfuri şi servicii reprezenta 21,5% în 2000 şi circa 16% în 2004, în special ca urmare a scăderii dobânzii şi a lărgirii termenelor de rambursare (raportul dintre volumul datoriei externe şi exporturi - de 90-95% - se înscrie de asemenea în limite acceptabile).

2.2. Asocierea României la Uniunea Europeană şi perspectivele aderării

După 1990, Consiliul European a pus în discuţie posibilitatea extinderii Uniunii Europene prin cooptarea de noi membri dintre ţările Europei Centrale şi de Est. În acest scop, toate ţările candidate la aderare au încheiat Acorduri de asociere cu Uniunea Europeană, care prevăd instaurarea unei zone de comerţ liber şi modalităţile instituţionalizate de dialog între guvernele acestor ţări şi instituţiile comunitare, precum şi domeniile care fac obiectul noilor relaţii între cele două părţi. Iniţiativa extinderii Uniunii Europene a fost materializată oficial la Consiliul European de la Copenhaga, din 1993. Acordul European constituie baza legală a relaţiilor dintre România şi Uniunea Europeană. Documentul a fost semnat la 1 februarie 1993, a fost ratificat prin Legea nr. 20/1993 şi a fost publicat în „Monitorul Oficial” din 12 aprilie 1993. Acordul de asociere a intrat în vigoare la 1 februarie 1995, iar la 22 iunie 1995, România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană. Acordul instituie asocierea României la Uniunea Europeană şi stabileşte formele dialogului politic permanent şi al cooperării economice între cele două părţi.

16

Principiile generale ale Acordului şi obiectivele procesului de asociere sunt următoarele:

- crearea cadrului instituţional pentru realizarea unui intens dialog politic;

- sprijinirea eforturilor României pe calea dezvoltării economiei de piaţă şi consolidării democraţiei;

- liberalizarea circulaţiei mărfurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor

- crearea cadrului pentru dezvoltarea cooperării economice, sociale, financiare şi culturale. Pentru cetăţenii României, ca şi pentru cei ai Uniunii Europene, spaţiul European are o identitate manifestată prin: locuri de muncă, lupta împotriva sărăciei şi excluderii sociale, educaţie decentă, îngrijire medicală adecvată, o abordare comună a problemei protecţiei mediului, a schimbărilor climatice şi a securităţii alimentare. În acelaşi timp, la sfârşitul anului 2004, se preconizează încheierea viitoarei Conferinţe Inter-guvernamentale, cu semnarea unui nou tratat sau fundament juridic al Uniunii Europene (în situaţia în care va

avea loc o restructurare radicală a tratatelor existente), tratat care ar putea fi aplicat în anul 2006 şi în care se vor reglementa toate problemele referitoare la situaţia materială şi socială a populaţiei din această zonă. 14 Statele membre ale Uniunii Europene participă la procedurile de coordonare a politicilor economice prin programe de convergenţă şi stabilitate, iar statele candidate participă la aceste proceduri prin intermediul Programelor Economice de Preaderare. Aceste programe sunt focalizate specific, pe îndeplinirea criteriilor economice de la Copenhaga „economie de piaţă funcţională şi capacitatea de a face faţă concurentei şi forţelor de piaţă din interiorul Uniunii Europene”. România participă la dialogul pe probleme economice în vederea coordonării politicilor economice cu cele ale statelor membre prin intermediul următoarelor programe înaintate în perioada 1997-2001:

- Parteneriatul de aderare;

- Programele de adoptare a aquis-ului comunitar – criteriile economice;

- Rapoartele asupra progreselor înregistrate în procesul de aderare la Uniunea Europeană;

- Strategia de dezvoltare economică pe termen mediu (Joint Economic Assesment);

- Programele Economice de Preaderare (PEP).

România a prezentat primul Program Economic de Preaderare în septembrie 2001, iar următorul în iulie 2002. Aceste programe se vor înainta periodic de către România până în momentul aderării la Uniunea Europeană; spre deosebire de Strategia economică de dezvoltare a României pe termen mediu, PEP este asumat unilateral de către partea română. PEP 2002 actualizat realizează o prezentare adecvată a tendinţelor macroeconomice şi a evoluţiei politicilor din 2001 şi până la finele anului 2002. Prezentarea ultimelor evoluţii economice se bazează pe un set complex de indicatori statistici, dar în general se concentrează aproape exclusiv pe partea reală a economiei. Redresarea economică s-a consolidat în 2001 şi a continuat în 2002. După o revenire modestă în 2000, creşterea economică s-a extins mai repede decât s-a aşteptat, cu 5,3%, ca urmare a creşterii investiţiilor, stocurilor şi a saltului consumului privat pe fondul unei creşteri a venitului real şi a creşterii producţiei agricole pentru auto-consum Deşi consolidarea cererii interne a condus la o contribuţie negativă crescândă la creşterea PIB a sectorului extern, exporturile au continuat să se extindă rapid aproape pe întreg anul 2001. Urmând unei înrăutăţiri a situaţiei externe la sfârşitul anului 2001, exporturile şi-au revenit în 2002 când PIB a crescut cu 3,1% în primul trimestru în timp ce cererea internă s-a mai moderat dar a continuat să crească. Contrar experienţei trecute, creşterea economică pozitivă a fost însoţită de o mai mare stabilitate internă şi externă. Inflaţia a continuat să scadă, depăşind uşor ţinta oficială în 2001, dar reducându-se mai rapid decât s-a aşteptat în 2002. După doi ani de consolidare externă cu

succes, deficitul contului curent s-a mărit la 5,9% din PIB în 2001 datorită consolidării

17

redresării economice şi diverşilor factori conjuncturali care au accelerat creşterea importurilor. Primele luni ale anului 2002, totuşi au consfinţit revenirea consolidării externe pe fondul unor politici mai restrictive, redresării exporturilor de bunuri, preţurilor mai scăzute la importurile de energie şi unei accentuări a tendinţei către transferuri private mai mari din străinătate. Continuarea acestor tendinţe ale evoluţiei economice şi pe viitor, depinde de implementarea politicilor macroeconomice de sprijin şi de încheierea reformelor structurale.

Tabel nr. 8 Evoluţii economice şi contribuţia la creşterea PIB până în 2004

Evoluţii economice

2001

2002

2003

2004

Creşterea PIB în termeni reali

5,3

4,5

5,2

5,5

Contribuţia la creşterea PIB

       

Cererea internă finală

6,2

4,1

5,0

5,2

Modificarea stocurilor şi achiziţiile nete de valori

2,4

-0,1

0,1

0,2

Balanţa externă de bunuri şi servicii

-3,3

0,5

0,1

0,1

Rata investiţiilor (% din PIB )

19

19,3

19,8

20,7

PIB/capital (% din media UE) (1)

25,2

26

26,6

27,2

Rata de participare (% din grupa 15-64 de ani )

62,2

62,8

62,9

63,1

Rata şomajului

6,6

7

6,7

6,3

Creşterea populaţiei ocupate

-0,6

0,6

0,5

0,5

Creşterea productivităţii muncii

6

3,9

4,7

5

Creşterea salariului mediu real

4,5

4,8

4,6

4,4

(1) calculat fără efectele demografice sau ale preţului; rate de creştere; ţări candidate PEP/UE: 2002-2003; prognoza de primăvara 2002 a Comisiei Europene Sursa: Ministerul de Finanţe, PEP 2002, Evaluarea Comisiei Europene

În particular, din punct de vedere al sectorului serviciilor, grupul de lucru din cadrul Ministerului Integrării Europene şi-a continuat activitatea şi în anul 2002, prin identificarea barierelor din calea liberei circulaţii a serviciilor financiare şi nefinanciare. Principalele bariere depistate în legislaţia românească se referă în special la obligativitatea deţinerii cetăţeniei române, a rezidenţei în România, a apartenenţei la o asociaţie românească pentru a putea practica o anumită profesie sau la obţinerea unor licenţe de practică oferite doar de o instituţie naţională. Principalele domenii analizate sunt serviciile financiare (activitatea bancară, a valorilor mobiliare, activitatea contabililor) şi cele nefinanciare (prestare a serviciilor medicale, veterinare, de avocatură, farmacie, activităţi turistice, obţinerea de licenţe pentru comerţ, fabricare de produse alimentare, etc). România este prima dintre statele candidate care a instituit un grup de lucru pentru a identifica şi a elimina barierele legislative din calea liberei circulaţii a serviciilor. Alinierea completă la acquis-ul comunitar la capitolul Libera circulaţie a serviciilor va asigura dreptul pentru băncile, societăţile de asigurări, persoanele fizice şi juridice prestatoare de servicii din Uniunea Europeană să desfăşoare activităţi în România, în aceleaşi condiţii cu cele române, conform standardelor din Uniunea Europeană. Intrarea în vigoare a acestor prevederi trebuie să se realizeze cât mai curând, în cursul anului 2003, „pentru a îndeplini criteriul economic de aderare la Uniunea Europeană, respectiv economia de piaţă funcţională”, afirma Vasile Puşcaş, Ministrul Delegat, Negociator Şef cu Uniunea Europeană. 15 În sfera turismului, în 2002, Ministerul Integrării Europene împreună cu Ministerul Turismului au analizat posibilităţile de includere a unor zone din judeţul Cluj în circuitul turistic naţional şi internaţional prin îmbunătăţirea calităţii serviciilor şi modernizarea bazelor existente în această regiune. Potenţialul turistic al judeţului Cluj poate fi dezvoltat excelent

18

prin atragerea investitorilor români şi străini şi prin dezvoltarea unui parteneriat public-privat în această zonă. Astfel, va putea fi valorificat turismul rural (în comunele Băişoara, Leghia, Tarniţa, etc.) precum şi bogatul turism cultural şi istoric al municipiul Cluj-Napoca şi al împrejurimilor. În martie 2002, România a participat la reuniunea anuală a negociatorilor şefi şi membri ai ministerelor de externe din statele candidate, care s-a desfăşurat la Maastricht şi a avut ca temă: „Extinderea Uniunii Europene, ultima sută de metri sau ultima şansă ?”. În cadrul conferinţei au fost analizate negocierile de aderare din anul 2001 cu statele candidate, problemele apărute în acest domeniu şi prospecţiile pentru viitor. România a prezentat, pentru 2002, situaţia capitolelor deschise: libera circulaţie a capitalurilor, concurenţa, transporturile, impozitarea, telecomunicaţiile şi Internetul, cultura şi audiovizualul şi uniunea vamală. Capitolul „Transporturi” a pus probleme mari în negociere, mai ales în ceea ce priveşte transporturile rutiere, sistemul de navigaţie intern şi licenţierea transportatorilor aerieni. Costurile pentru finalizarea infrastructurii de drumuri au fost estimate la 15 miliarde Euro pentru perioada 2001-2015. Armonizarea legislaţiei româneşti cu acquis-ul comunitar a ajuns la sfârşitul anului 2002 într-un stadiu dezvoltat. În primul trimestru s-a urmărit elaborarea a două legi: una privind transpunerea deciziilor Parlamentului European şi ale Consiliului privind dezvoltarea reţelei de transport trans-european şi alta, referitoare la modificarea legii taxelor locale pentru a aplica prevederile referitoare la armonizarea graduală a taxelor pentru autovehicule. Eforturile pentru restructurarea şi privatizarea TAROM au continuat pe tot parcursul anului pentru a creşte eficienţa şi capacitatea de a face faţă presiunilor pieţei Uniunii Europene. La capitolul „Uniune vamală”, au fost adoptate normele de aplicare a procedurii simplificate pentru plata taxelor vamale şi s-a finalizat cadrul legal pentru controlul utilizării finale a bunurilor care beneficiază de un tarif vamal preferenţial, care a întrat în vigoare în semestrul doi din 2002. Începând cu 2007, România va avea o misiune de importanţă majoră: asigurarea frontierei de est a Uniunii Europene. Provocarea cea mai mare va fi să nu transforme Europa într-o fortăreaţă ci mai degrabă să creeze un pod de legătură către ţările din blocul rusesc. Din acest motiv, Administraţia Vămilor Romaneşti adoptă o nouă strategie, în intervalul de timp 2000-2005 cu următoarele obiective 16 :

1) completarea legislaţiei şi a procedurilor specifice, corelarea cu sistemul legislativ naţional şi european; 2) creşterea eficientei activităţii de colectare a drepturilor cuvenite bugetului de stat din activitatea vamală, măsuri de evaluare (audit), etc.; 3) întărirea controlului vamal la frontieră în corelaţie cu fluidizarea traficului de mărfuri; combaterea fraudei comerciale şi a crimei organizate; 4) restructurarea cadrului organizatoric şi îmbunătăţirea sistemului managerial şi de comunicare internă; 5) crearea cadrului instituţional şi al mecanismelor de selecţie, pregătire profesională, evaluare şi alocare a resurselor umane, protecţia lucrătorului vamal; 6) combaterea corupţiei şi crearea unui profil etico-profesional al personalului vamal; 7) structurarea sistemului de comunicare inter-instituţională la nivel naţional şi internaţional; 8) consolidarea, stabilizarea şi dezvoltarea Sistemului Informatic Integrat Vamal pentru a răspunde cerinţelor procesului reformei funcţiilor vamale; 9) modernizarea infrastructurii şi dotarea cu echipamente performante specifice activităţii vamale de control; 10) pregătirea Administraţiei Vamale Române pentru aderarea la Uniunea Europeană prin abordarea obiectivelor strategice în contextul evoluţiilor funcţiilor vamale la nivelul statelor membre.

19

2.3. Planul de măsuri prioritare în anul 2003 pentru integrare europeană

În contextul deciziilor majore luate de Consiliul European la Copenhaga în decembrie 2002, prin stabilirea ca obiectiv comun al Uniunii Europene şi României a datei de aderare a ţării noastre anul 2007, „este necesar să se realizeze o accelerare a procesului de pregătire internă în funcţie de priorităţile convenite cu Comisia Europeană”. 17 Planul de măsuri ţine cont de recomandările cuprinse în Raportul de ţară pe anul 2002, precum şi de cele care au rezultat din evaluările pe care Comisia Europeană le-a efectuat asupra evoluţiilor înregistrate în plan legislativ şi instituţional sau în aplicarea politicilor sectoriale. Planul de măsuri a fost structurat pe 11 priorităţi:

1) Accelerarea reformei în administraţia publică; 2) Întărirea capacitaţii administrative de aplicare a acquis-ului comunitar; 3) Reforma sistemului judiciar; 4) Reconstituirea dreptului de proprietate şi îmbunătăţirea circulaţiei juridice a terenurilor; 5) Îndeplinirea criteriului economic privind existenta unei economii funcţionale de piaţă; 6) Lupta împotriva corupţiei; 7) Reglementarea sistemului de protecţie a copilului; 8) Măsuri de îmbunătăţire a nivelului de trai; 9) Consolidarea criteriilor politice de aderare; 10) Dezvoltarea sectorului de servicii financiare şi îmbunătăţirea mediului de afaceri; 11) Creşterea capacităţii de asumare a obligaţiilor de stat membru. În sectorul turismului, Ministerul Turismului contribuie la Planul de Măsuri Prioritare pentru Integrare Europeană prin proiectul de Lege pentru modificarea reglementărilor privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism în România (termen propus – ianuarie 2003), proiectul de Lege pentru aprobarea Programului naţional de dezvoltare „Superschi în Carpaţi” (termen propus – trimestrul II, 2003) şi prin proiectul Legii turismului (termen propus – trimestrul III, 2003). 18 În 16 aprilie 2003, la Atena, România şi Bulgaria au cerut Uniunii Europene să ofere asigurări oficiale de admitere în spaţiul european în 2007. Cu toate că majoritatea ţărilor candidate din Europa de Est şi Centrală au sprijinit acţiunea SUA împotriva Iraqului şi au fost subiect de critică din partea Uniunii Europene, zece ţări au semnat tratatul de aderare la UE. Dar, România şi Bulgaria au atras atitudinea cea mai critică din partea Uniunii Europene, în special a Franţei. Jacques Chirac, preşedintele Franţei a afirmat că cele două ţări probabil „şi- au compromis orice şansă” de a fi admise în Uniunea Europeană în 2007, fiind de partea SUA în conflictul din Iraq. Cu suportul venit de la Washington, România şi Bulgaria vor fi admise în NATO în 2004, prin invitaţia făcută acestora în 2002 de către SUA. Dar lărgirea Europei, prin admiterea a încă zece ţări în 2004 nu include şi România şi Bulgaria datorită mişcării încete a procesului de reforme economice şi instituţionale. Bulgaria este cu mult mai avansată la capitolul reforme şi negocieri cu Uniunea Europeană decât România, care a „închis” doar 16 capitole (Bulgaria a închis 23 de capitole din 31). În ceea ce priveşte turismul, cele două ţări prezintă puncte comune dar totodată şi mari diferenţe legate de investiţiile în acest domeniu, barierele de management, barierele instituţionale şi factorii de risc ce apar în alegerea destinaţiilor de vacanţă în România sau Bulgaria (a se vedea Anexa nr. 1 – Obstacole în dezvoltarea durabilă a turismului în Bulgaria şi România). Unii oficiali ai Uniunii Europene au indicat recent că integrarea celor zece state candidate programată pentru 2004 s-ar putea prelungi mai mult decât este aşteptat implicând preocupări din partea României şi Bulgariei în ceea ce priveşte admiterea lor care ar putea fi amânată pe un termen nedefinit. Germania este de părere că Uniunea Europeană „trebuie să

20

aibă o pauză” pentru că „negocierile despre expansiunea Europei nu mai pot continua”. Dar analiştii britanici de la Centrul European pentru Reforme sunt de părere că mecanismul admiterii nu poate fi stopat, datorită faptului că ţările candidate se orientează spre închiderea tuturor capitolelor de negocieri. Recent şi Croaţia a început demersurile pentru admiterea în Uniunea Europeană şi după unii experţi în probleme de integrare se estimează că această ţară va putea să atingă nivelul

pregătirilor la care se află Bulgaria în prezent, în cel mult un an. Oficialităţile croate speră ca admiterea să se realizeze în 2007, odată cu cea a României şi a Bulgariei sau în 2008. Centrul European pentru Reforme apreciază însă, că cele trei ţări vor fi parte a Uniunii Europene, în

2007. 19

21

CONCLUZII

Existenţa unei economii de piaţă presupune ca echilibrul dintre cerere şi ofertă să fie determinat de libera interacţiune a forţelor de piaţă. Acest lucru este posibil în condiţiile în care preţurile sunt liberalizate în cea mai mare parte, comerţul este liberalizat, există un sistem legislativ adecvat economiei de piaţă şi este funcţional iar drepturile de proprietate sunt garantate. Un climat macroeconomic stabil şi consensul asupra deciziilor de politică economică îmbunătăţesc performanţele unei economii de piaţă. totodată, o economie de piaţă funcţională nu poate exista fără un sistem financiar bancar dezvoltat. România a făcut progrese importante în ceea ce priveşte stabilirea unei economii de piaţă funcţionale. Consensul asupra scopurilor fundamentale şi deciziilor de politică economică au fost în parte întărite, dar costurile politice şi sociale mari au determinat însă o implementare mai lentă a reformelor structurale. Deşi a înregistrat o perioadă de creştere, economia nu a fost recuperată pe deplin după recesiunea din 1997-1999 când PIB a scăzut cu 11,7% cumulat şi investiţiile cu aproape 9%. După o creştere redusă în anul 2000, PIB a continuat să se mărească în următorii doi ani, în special, datorită factorilor: consumul privat mărit în urma creşterii salariului real şi a venitului, creşterea stocurilor şi a investiţiilor – în special datorită iniţiativelor de politică fiscală distorsionară oferite întreprinderilor mici şi mijlocii. După 1990, creşterea deficitului contului curent şi susţinerea sa au fost un factor de îngrijorare, dar finanţarea deficitului extern a devenit mai puţin problematică datorită unei măriri a investiţiilor străine directe care au atins 3,5% din PIB, după anul 2000 şi a îmbunătăţirii condiţiilor de acces pe pieţele externe de capital. Pe perioada 1990-2000, inflaţia a rămas la o valoare ridicată, însă începând cu jumătatea anului 2000, a înregistrat o scădere susţinută, în special datorită unui mix mai coerent de politici economice. În prezent cadrul politicii monetare a condus la creşterea stabilităţii macroeconomice. Acest lucru a fost posibil datorită scăderii presiunilor exercitate asupra politicii monetare, aceasta putând să se concentreze mai bine asupra obiectivului de scădere a ratei inflaţiei în economie. Este notabil că cele mai multe preţuri au fost liberalizate, dar în pofida diminuării intervenţiei directe a autorităţilor, slaba disciplină a plăţilor continuă să afecteze mecanismul de funcţionare a preţurilor în economie. Recent, preţurile administrate au fost ajustate la nivelul şi peste rata inflaţiei. Începând cu a doua jumătate a anului 2001, preţurile la energie, electricitate, gaze naturale au fost aduse progresiv la nivelul preţurilor mondiale. Pentru a proteja această realizare în iulie 2002 aceste tarife au fost legate de evoluţia monedei americane. Sectorul privat continuă să crească dar ponderea marilor întreprinderi de stat neprofitabile rămâne mare. Situaţia titlurilor de proprietate nu este pe deplin clarificată. Printre schimbări procedurale repetate, întârzieri, proceduri netransparente, privatizarea a înregistrat totuşi progrese, în ultimii ani. Succesele s-au înregistrat în special la marile companii prin vânzarea Băncii Agricole şi SIDEX, întreprinderile mici şi mijlocii şi în agricultură. Informaţii detaliate despre privatizarea în România se regăsesc şi în capitolul II al tezei de doctorat. În ceea ce priveşte creşterea stocului de capital, acesta va găsi resursele necesare doar printr-o creştere economică susţinută şi un mediu macroeconomic mai stabil. Infrastructura transporturilor şi a sectorului energetic şi agricol este inadecvată şi suferă din cauza lipsei investiţiilor. Astfel, nivelul şi calitatea investiţiilor trebuie să crească pentru a sprijini pe termen mediu dezvoltarea economiei.

22

Rezultatele performante în câteva sectoare economice, cum ar fi industria textilă, a mobilei, a echipamentelor electrice, indică că restructurarea a început să-şi aducă roadele aşteptate dar este încă incompletă. Astfel, se poate aprecia că structura economiei reale reflectă rezultatele incomplete ale procesului de tranziţie, iar creşterea conştientizării rolului important pe care îl joacă întreprinderile mici şi mijlocii poate conduce la obţinerea unui mediu adecvat pentru dezvoltarea economică a ţării noastre.

23

NOTELE DE SUBSOL ALE CAPITOLULUI I

„Evoluţia economiei româneşti în perioada de după revoluţia din 1989”

1.Ioan Teodor Moldovan – Turismul internaţional, o şansă a economiei de piaţă în România. Program de promovare pe pieţele internaţionale a produsului turistic românesc, Teză de doctorat, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 1997, pag. 61 2.Idem, pag. 61 3.Idem, pag. 62 4.*** - România în cifre, Breviarul Statistic al României, ediţia 1990 5.Idem, ediţia 1994 6.Idem, ediţia 1999

7.Idem, ediţia 1992 8.Aurel Negucioiu – Tranziţia şi reforma economică în România. Unele aspecte ale conţinutului şi mersului lor, Reforma în România – aspecte economice, sociale şi juridice, Culegere de comunicări prezentate la Sesiunea Ştiinţifică din 16-17 mai 1997, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Institutul de Educaţie şi Studii Sindicale al C.N.S.L.R. – Frăţia, Bucureşti, pag. 19 9. Idem

10. *** - Bilanţul Primilor Doi Ani de Guvernare, Cartea Albă a Guvernării P.S.D., Vol. I, februarie 2003

11. *** - Indicatori Macroeconomici, Anuarul Statistic al României pe anul 2002, Institutul Naţional de

Statistică

12. *** - Poziţia Guvernului României privind viitorul Uniunii Europene, Guvernul României, Proiect nr.

1, 2002 13. *** - Programul Economic de Preaderare 2002, Evaluarea Comisiei Europene, Ministerul de Finanţe, pag. 3

14. *** - Poziţia Guvernului României privind viitorul Uniunii Europene, Proiect 1, Ministerul Integrării

Europene, 2002 15. *** - Reuniunea grupului de lucru privind eliminarea barierelor în calea liberei circulaţii a

serviciilor, Ştiri de presă, Ministerul Integrării Europene, iunie 2002

16. *** - Participarea Ministrului Delegat, negociator sef cu Uniunea Europeană, Vasile Puşcaş, la

Reuniunea Anuală a Negociatorilor Şefi de la Maastricht, Ştiri de presă, Ministerul Integrării Europene, martie

2002

17. *** - Planul de măsuri prioritare în anul 2003 pentru integrare europeană, Guvernul României,

Bucureşti, februarie 2003, pag. 1

18. Idem, Prioritatea nr. 10 – Dezvoltarea sectorului de servicii financiare şi îmbunătăţirea mediului de

afaceri, pag. 36

19. *** - România, Bulgaria seek Reassurances on 2007 Membership Bids, European Commission, News

Released, aprilie 2003

24

CAPITOLUL II

EVOLUŢIA TURISMULUI ROMÂNESC DUPĂ ÎNLĂTURAREA COMUNISMULUI

1. „ECONOMIA DE SERVICII” ÎN PERIOADA REFORMEI ECONOMICE ROMÂNEŞTI

1.1. Tendinţe de liberalizare în sectorul serviciilor şi implicaţiile asupra reformei economice

Este un fapt unanim recunoscut că asistăm, pe plan mondial, la trecerea la un nou tip de economie, chiar la un nou tip de societate denumită de unul din părinţii ei, sociologul de la Harvard - Daniel Bell - „societatea postindustrială”. Această nouă societate se va baza, după opinia majorităţii cercetătorilor, pe servicii, fiind caracterizată prin preponderenţa sectorului terţiar asupra celorlalte sectoare ale economiei. Economiile denumite „industriale” vor fi de acum înainte „economii de servicii”. 1 Acestea reprezintă deja în ţările dezvoltate, cu economie de piaţă, aproximativ două treimi din valoarea adăugată şi din populaţia angajată în economie. Se poate spune că serviciile au încetat să mai fie „invizibile” la începutul anilor ’80, proeminenţa dobândită de problemele serviciilor, ca o dimensiune majoră a activităţii economice fiind demonstrată de includerea pentru prima dată, în 1984, a serviciilor în negocierile comerciale sub auspiciile GATT, în cadrul rundei Uruguay. O analiză succintă a nivelului dezvoltării sectorului terţiar al economiei româneşti, în baza a doi indicatori sintetici - ponderea sectorului terţiar în crearea PIB şi în populaţia ocupată în economie - aşa cum am arătat în subcapitolul precedent, pune în evidenţă faptul că, la ora actuală, în România, sectorul terţiar se caracterizează printr-o considerabilă rămânere în urmă faţă de ţările dezvoltate cu economie de piaţă liberă. Mai mult chiar, în cadrul ţărilor din Europa Centrală şi de Est, România se situează pe unul dintre ultimele locuri în privinţa gradului de terţiarizare a economiei. Cauzele acestei rămâneri în urmă îşi au originea în însăşi esenţa sistemului politico-economic impus ţării noastre timp de aproape o jumătate de secol, respectiv prioritatea absolută acordată procesului industrializării. Un rol important în acest sens îl joacă şi procesul de liberalizare a întregii economii şi în mod particular al sectorului terţiar. Tendinţele de liberalizare, de diminuare a intervenţiei statului în sectorul serviciilor se referă, pe de o parte, la transferul spre sectorul privat a unei importante părţi din sectorul public, iar pe de altă parte, la dereglementarea acestui sector. În această privinţă, trebuie menţionat că o bună perioadă de timp, până în anii 1970, chiar în ţările dezvoltate cu economie de piaţă, sectorul serviciilor a fost unul din domeniile cel mai mult atinse de intervenţia statului. Aşa cum arăta Mattei Dogan şi Dominique Pelassy, „sectorul transporturilor urbane, dar şi cele feroviare, aeriene, chiar maritime păreau să aparţină de drept domeniului rezervat puterii publice; tot astfel - sectorul energetic, poşta şi telecomunicaţiile, informaţia

25

radio televizată şi sectorul bancar”. 2 Analizele comparative arată că intervenţia statului în economie este legată de fenomenele de criză. Secolul XX în prima jumătate, din cauza războaielor şi a crizelor a fost marcat de o tendinţă de naţionalizare progresivă a economiei. Această mişcare de naţionalizare s-a inversat începând cu anii 1970. Faţă de mondializarea economiei, a început să se prevaleze ideea că statul n-ar fi cel mai bine plasat pentru a gira mijloacele de producţie într-un context dinamic în care trebuie să se decidă cu rapiditate şi fermitate. Astfel, se poate observa o mişcare de reflux prin privatizarea întreprinderilor naţionalizate în toate democraţiile industriale. Această tendinţă a cuprins toate sectoarele economiei, dar serviciile se află în epicentru, fie direct - transporturi şi telecomunicaţii, fie indirect - infrastructură şi industria aerospaţială. 13 Aşa, de exemplu în Franţa, legea privatizării din 1986 vizează alături de sectorul industrial şi reprivatizarea instituţiilor de credit şi a companiilor de asigurări, a băncilor ca şi domeniul telecomunicaţiilor şi a audio- vizualului. 4 Amploarea programelor de privatizare preconizate în ţările Europei Centrale şi de Est, „eclipsează” fără precedent cele mai ambiţioase programe de privatizare ale ţărilor membre ale OCDE. În primul rând, în aceste ţări, eforturile s-au concentrat în crearea noilor cadre juridice şi instituţionale necesare realizării programelor de privatizare. În consecinţă, au fost înfiinţate agenţii specializate de privatizare, cu rolul de a planifica şi pune în practică măsurile de privatizare. În unele ţări, aceste agenţii sunt organisme independente în cadrul Guvernului, beneficiind de o anumită autonomie pentru acţiunile lor (România, Ungaria), iar în altele sunt ministere (Polonia, Cehia, Slovacia). De subliniat este faptul că în aceste ţări privatizarea vizează atât mica precum şi marea privatizare. Mica privatizare priveşte întreprinderile mici din domenii cum ar fi: comerţul cu amănuntul, artizanatul şi anumite sectoare ale transporturilor, iar marea privatizare vizează marile întreprinderi prin metode ca privatizarea de masă, vânzări prin licitaţii, oferte publice de vânzare, restituiri MEBO, etc. Sectorul serviciilor, cuprinzând în general întreprinderi mici şi mijlocii reprezintă unul dintre domeniile cu cele mai rapide posibilităţi de privatizare şi de progres pentru ţările Europei Centrale şi de Est şi pentru ţara noastră. Referitor la problema reglementărilor în sectorul serviciilor, acestea au reprezentat după opinia lui Fr. Ecalle, principala formă de intervenţie a statului în acest sector. 5 Se menţionează chiar că, în ciuda confuziei care este foarte frecvent făcută, chestiunea dereglementării şi aceea a descentralizării sunt perfect distincte. În această privinţă, expertul susţine că există întreprinderi publice, bancare sau de altă natură, a căror putere le face relativ autonome, bucurându-se de o mare independenţă în gestionarea resurselor lor, după cum există întreprinderi private asupra cărora statul are o puternică influenţă prin instrumentele sale.

Reglementările specifice serviciilor cuprind o varietate de forme cum ar fi:

reglementari tehnice (prevăzând exercitarea unei activităţi cu respectarea anumitor norme), reglementări economice (având ca obiect limitarea accesului într-un sector de activitate), controlul administrativ al preţurilor (tarifelor). În ceea ce priveşte tendinţa de dereglementare în sectorul serviciilor, cea mai completă experienţă aparţine SUA care, de pe la mijlocul anilor 1970, au cunoscut o vastă mişcare de dereglementare economică a accesului la piaţa serviciilor. Trebuie subliniat că dereglementarea americană a fost realizată plecând de la o situaţie mai puţin reglementată decât în alte ţări, ca de exemplu, în Franţa. Dereglementarea a cuprins mai ales telecomunicaţiile, serviciile bancare şi transporturile aeriene. Aceasta s-a referit la desfiinţarea monopolului deţinut de ATT (American Telephone and Telegraph Company) şi liberalizarea intrării pe piaţă, liberalizarea tarifelor (în sectorul telecomunicaţiilor), la desfiinţarea oligopolurilor şi liberalizarea tarifelor (în domeniul transporturilor aeriene), la desfiinţarea reglementărilor teritoriale şi sectoriale şi liberalizarea dobânzilor (în sectorul serviciilor bancare). Exemplul american a fost însuşit şi de către alte

26

ţări. De exemplu, în Franţa, restricţiile administrative au fost slăbite mai ales începând cu anii 1985-1986. La sfârşitul lui 1986, marjele comerţului erau libere şi serviciile beneficiau de o diminuare a controlului statului. Ultimul pas a fost făcut la 1 ianuarie 1987, data liberalizării totale a preţurilor. Tendinţa de liberalizare este prezentă şi în economia românească şi în particular în sectorul serviciilor, începând cu anul 1990. Aceasta se manifestă prin absenţa reglementărilor economice privind interzicerea sau limitarea accesului pe piaţa serviciilor, inclusiv în domenii cum ar fi învăţământul, sănătatea, transporturile, telecomunicaţiile, serviciile bancare, etc. Dereglementarea se referă, de asemenea, ca şi în celelalte ţări cu economie de piaţă, la liberalizarea tarifelor, a preţurilor, a adaosului comercial, a ratelor de dobândă practicate de bănci. Rămân însă valabile reglementările tehnice, normele referitoare la înfiinţarea şi funcţionarea diferitelor tipuri de întreprinderi sau organizaţii, la persoanele care exercită diferite tipuri de activităţi ce necesită o calificare atestată, la produsele realizate de societăţile de servicii care trebuie să respecte anumite standarde de calitate, etc. 6 Referitor la efectele liberalizării în sectorul serviciilor, aşa cum au fost demonstrate din experienţa ţărilor dezvoltate, ele se referă în principal, la instaurarea şi creşterea concurenţei care conduce la reducerea tarifelor, ceea ce antrenează creşterea cererii, cu efecte benefice asupra producţiei şi creării de noi locuri de muncă în serviciile respective. Un alt efect important al liberalizării şi al creşterii concurenţei între firmele de servicii este diversificarea ofertei de servicii şi creşterea nivelului calitativ al serviciilor oferite consumatorilor. Deşi aceste efecte se fac puţin resimţite, deocamdată, în economia românească, implicaţiile benefice ale liberalizării sectorului serviciilor trebuie privite optimist în contextul reformei economice din ţara noastră.

1.2. Privatizarea – condiţie sine qua non în vederea liberalizării turismului românesc

1.2.1. Privatizarea şi dezvoltarea economică

Pentru ţările occidentale, privatizarea înseamnă „un management mai dinamic”, în timp

ce pentru ţările care trec la economia de piaţă, problema principală care apare în legătură cu privatizarea este cine cumpără. 7 După unii specialişti privatizarea înseamnă o politică economică ce încurajează cel mai bine dezvoltarea economică şi socială. Importanţa privatizării poate fi evidenţiată prin prisma următoarelor aspecte:

- Eficienţa – privatizarea reprezintă un mijloc de creştere a producţiei, de îmbunătăţire a calităţii şi de reducere a costurilor;

- Reducerea cheltuielilor bugetare şi a datoriei publice;

- Stimularea iniţiativei private şi a pieţei libere care conduc la creşterea economică şi dezvoltarea umană;

- Reprezintă o cale de lărgire a bazei proprietăţii şi a participării sociale.

Privatizarea constă, de fapt, în transferul activelor şi serviciilor publice din mâinile statului în proprietatea privată presupunând activităţi ce merg de la vânzarea unor întreprinderi proprietate de stat la realizarea serviciilor publice cu contractanţi privaţi. Cuvântul a privatiza a apărut pentru prima dată în Dicţionarul Webster (New

Collegiate Dictionary) în 1983. În ţările în curs de dezvoltare, procesul de privatizare întâmpină dificultăţi din cauza lipsei unui capital corespunzător, a lipsei pieţelor de capital bine puse la punct, a lipsei facilităţilor de credit disponibile, precum şi din necunoaşterea exactă a mărimii sectorului public.

27

Printre modurile de manifestare a privatizării în ţările dezvoltate sunt cunoscute monopolizarea economiei, instaurarea proprietăţii private şi vânzarea de acţiuni, iar în ţările foste socialiste descentralizarea activităţii economice. După 1990 şi în economia românească s-a simţit cu acuitate nevoia de a se scurta circuitele de decizie în scopul ajutorării firmelor şi pentru a conferi autorităţilor locale o mai mare capacitate de apreciere şi intervenţie. Există anumiţi teoreticieni care susţin în continuare ideea centralizării excesive întrucât, după opinia acestora, descentralizarea poate conduce la incoerenţă şi risipă. În general, astăzi multe pledoarii în favoarea descentralizării sunt conturate în jurul metamorfozei dezvoltării locale. „Dezvoltarea locală diversifică şi îmbogăţeşte activităţile pe un teritoriu dat prin mobilizarea resurselor şi energiilor existente în zonă. Rezultat al eforturilor unei populaţii, dezvoltarea locală înseamnă punerea în aplicare a unui proiect de dezvoltare economică, socială şi culturală. Aceasta transformă un spaţiu de vecinătate într-un spaţiu de întrajutorare activă.” 8 În afara privatizării proprietăţii, se vorbeşte de privatizarea managementului şi de un cadru legal nou sau de locaţie realizate cu persoane sau firme private. Proprietatea privată creează stimulente pentru producerea de bunuri şi servicii într-un mod eficient şi ieftin. Managerii privaţi sunt încurajaţi să maximizeze valoarea întreprinderilor lor. Întreprinderile publice nu generează stimulente pentru o funcţionare eficientă. Există teorii care susţin că anumite bunuri şi servicii trebuie încă furnizate de stat întrucât oamenii cu venituri modeste nu sunt capabili să plătească preţurile pe care le stabilesc întreprinderile private. Aceste teorii nu sunt tocmai veridice pentru că lucrurile trebuie privite şi analizate prin prisma cantităţii şi calităţii bunurilor şi serviciilor ce pot fi obţinute la preţurile cele mai mici, indiferent dacă ele aparţin proprietăţii publice sau private. Realitatea vine în sprijinul teoriei conform căreia întreprinderile private vor fi mai eficiente şi mai productive decât cele publice. Succesul eforturilor de privatizare este asigurat dacă se prezintă argumente teoretice şi date care demonstrează superioritatea ofertei private de bunuri şi servicii, dacă privatizarea

este însoţită de legi corespunzătoare şi dacă există sprijin substanţial al oficialităţilor la cel mai înalt nivel de competenţă pentru obiectivul vizat. Specialiştii în domeniu susţin că problemele care apar în legătură cu privatizarea pot fi împărţite în următoarele categorii:

- Etapele procesului de privatizare

- Evaluarea

- Marketingul

- Vânzarea

În legătură cu etapele procesului de privatizare, apare necesitatea stabilirii modului în care trebuie restructurată o întreprindere, elaborarea unei strategii a pieţei şi proiecte ale diferitelor variante şi elaborarea prospectului de vânzare care are ca obiectiv oferta spre vânzare a unor active. După stabilirea fezabilităţii privatizării, trebuie să se decidă cui îi va reveni, cine îşi va asuma obligaţia rambursării datoriilor. Specialiştii susţin că e mai bine ca, în cazul în care întreprinderea are datorii mari, să fie vândută şi autorităţile să-şi asume o parte din datorii. De obicei, se consideră că datoriile către stat trebuie preluate de cumpărători sau trebuie instituită o formă oarecare de plată în rate, în timp ce datoriile comerciale sunt negociabile. Uneori trebuie să se adopte hotărârea de a diviza întreprinderea ce va fi privatizată întrucât unele părţi pot fi mai valoroase decât întregul. Prospectul de vânzare trebuie însoţit de ilustrate, de cifre corecte, iar textul trebuie să fie elaborat clar şi concis. În ceea ce priveşte evaluarea valorii unei întreprinderi, cea mai bună metodă apreciată de specialişti constă în calcularea veniturilor prezente şi viitoare ale firmei şi cele

care s-ar putea obţine dacă ar fi achiziţionată de către un posibil cumpărător.

28

Evaluarea precisă este foarte dificil de realizat, aceasta oferind parametrii orientativi. Marketingul are în vedere hotărârea de a antrena un număr mai mare sau mai mic de clienţi potenţiali. Se va ţine cont de toate ofertele posibile şi se va stimula concurenţa. Cu cât sunt contactate mai multe persoane, este cu atât mai bine, cu condiţia să se respecte

confidenţialitatea. În ţările în dezvoltare este mai greu de respectat această condiţie pentru că pieţele sunt restrânse şi fiecare ştie, în cele din urmă, de celalalt. Un aspect al marketingului îl reprezintă hotărârea de a se recurge la licitaţie. Este necesar ca aceasta să fie urmată de negociere. Vânzarea va avea în vedere posibilitatea cumpărătorului de a achita o parte cât mai mare din valoare în numerar, în caz contrar se va oferi garantarea plăţilor din partea unei bănci recunoscute. Xavier Frège, în lucrarea „Descentralizarea”, detaliază câteva aspecte legate de managementul unei privatizări reuşite:

- este necesar de creat un mediu economic favorabil proprietăţii private, ceea ce implică revizuirea sistemului fiscal şi al legislaţiei referitoare la drepturile de proprietate pentru a oferi siguranţa valorilor noilor proprietari şi pentru a stimula dezvoltarea pieţelor;

- se începe cu un program insistent de informare a publicului care să permită populaţiei să perceapă avantajele privatizării;

- organizarea unui program de instruire şi formare a specialiştilor în dimensiunile tehnice ale problemei;

- se vor stabili priorităţile şi obiectivele privatizării care să garanteze succesul; cel mai bine este să se înceapă privatizarea cu firme care nu suferă de dificultăţi financiare grave, deoarece, dacă privatizarea se va percepe ca fiind dificilă, fără şanse de succes, interesul pentru privatizare scade;

- întreprinderea care va fi privatizată trebuie pregătită, la nevoie investind în ea pentru că aceasta implică acţiuni ce pot îmbunătăţi perspectivele de profit ale companiei ce va fi privatizată;

- eliminarea tentaţiei de a suspenda privilegiile speciale întâlnite adeseori în întreprinderi publice.

În România, privatizarea reprezintă un obiectiv politic fundamental (inclusiv accelerarea acestui proces) transpus în condiţii de transparenţă şi eficienţă sporită de către principala instituţie responsabilă – Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS), înfiinţată în anul 2000 prin Ordonanţa de Urgenţă 296. 9 Realizarea priorităţilor Programului de Guvernare pe perioada 2001-2004, a

recomandărilor Fondului Monetar Internaţional şi ale Băncii Mondiale privind urgentarea şi finalizarea procesului de privatizare a impus adoptarea unor acte normative bazate pe principii flexibile, care să asigure accelerarea şi eficientizarea acestui obiectiv. Cadrul juridic pentru accelerarea procesului de privatizare se bazează pe următoarele principii:

- asigurarea transparenţei procesului de privatizare;

- vânzarea la preţul de piaţă rezultă din raportul între cerere şi ofertă cu luarea în considerare a tuturor elementelor ce alcătuiesc oferta de cumpărare;

- asigurarea egalităţii de tratament între cumpărători;

- aplicarea unor programe de restructurare anterioare privatizării, cu accent pe externalizarea unor activităţi şi/sau active, în special a activelor cu caracter social;

- reconsiderarea datoriilor societăţilor comerciale, în vederea sporirii atractivităţii ofertei de privatizare;

- instituirea administrării speciale în perioada de privatizare. Conform planului de acţiune, un accent deosebit se pune pe implementarea economiei de piaţă funcţionale, prin reducerea dimensiunii sectorului de stat din economie.

29

Obiectivul „Continuarea procesului de privatizare a societăţilor comerciale din industrie, prin atragerea de investitori români şi străini, care demonstrează un real potenţial financiar şi prezintă garanţii în realizarea de investiţii în perioada postprivatizare” s-a realizat şi continuă să se desfăşoare prin următoarele acţiuni:

1) „Privatizarea a 300 societăţi comerciale mici şi mijlocii cu termen pentru privatizare a 100 societăţi comerciale în semestrul I al 2001 şi a încă 200 societăţi comerciale în semestrul II al aceluiaşi an” – a fost parţial realizată prin privatizarea a 32 societăţi comerciale în semestrul I al 2001 şi încă 22 societăţi comerciale în semestrul II al aceluiaşi an. Această măsură a fost reformulată şi reprogramată pentru anul 2003, ţinând seama de negocierile cu Banca Mondială şi de prevederile din Planul Naţional de Aderare a României la Uniunea Europeană sub numele: „Privatizarea a cel puţin 10 societăţi comerciale mari cu capital majoritar de stat şi 110 societăţi comerciale mici şi mijlocii cu capital majoritar de stat.”

2) „Programul iniţial de privatizare a 150 societăţi comerciale prin vânzarea pachetelor reziduale deţinute încă de APAPS” care a avut ca rezultat privatizarea a 23

societăţi comerciale în primul semestru al anului 2001 şi a altor 34 societăţi comerciale în semestrul doi al aceluiaşi an. Din aceleaşi considerente ca cele de la punctul anterior, această acţiune a fost reformulată şi reprogramată în anul 2002 sub denumirea „Privatizarea a 100 societăţi comerciale prin vânzarea pachetelor reziduale deţinute încă de APAPS”, având ca termen final trimestrul doi al anului 2003. Această acţiune reprezintă una dintre condiţiile negociate cu Banca Mondială. Până la sfârşitul lunii decembrie a anului 2002, APAPS a privatizat prin efort propriu 240 societăţi comerciale prin vânzarea de acţiuni reziduale. În scopul accelerării procesului de privatizare, în Planul de acţiune a fost inclus şi obiectivul privind „Transferul către anumite ministere a dreptului de administrare şi privatizare a unor societăţi comerciale din portofoliul APAPS”. Aici sunt de amintit următoarele realizări:

- Transferul pachetului de acţiuni deţinut de APAPS la Romtelecom către Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor;

- Transferul societăţilor comerciale cu profil de turism către Ministerul Turismului; a fost transferat din portofoliul APAPS în cel al Ministerului Turismului un număr de 57 societăţi comerciale cu profil de turism;

- Transferul societăţilor comerciale cu profil de cercetare către Ministerul Educaţiei şi Cercetării; - Transferul societăţii comerciale CONPET S.A. către Ministerul Industriei şi Resurselor. 10

Principalele rezultate ale evoluţiei privatizării până la sfârşitul anului 2002 se pot descrie astfel: din portofoliul deţinut de APAPS, până la data de 31 decembrie 2002, au fost vândute pachetele de acţiuni pentru 259 de societăţi comerciale, din care la 112 statul era acţionar majoritar (din cele 112 societăţi comerciale, 35 sunt societăţi mari şi foarte mari); în urma vânzării capitalului social al celor 259 societăţi comerciale, Bugetul Statului a încasat 84,8 milioane dolari. Aceste date sunt elaborate pe bază anexelor nr. 2a, 2b, 2c şi 2d din lucrare, intitulate Structura proprietăţii de stat la 31.12.2002, Structura capitalului social în România, Sinteza privatizării în anul 2002 şi Indicatori specifici superiori perioadei 1997-

2001.

În ceea ce priveşte stadiul programelor angajate cu instituţiile internaţionale, Banca Mondială şi Uniunea Europeană, un număr de 23 de societăţi comerciale mari şi foarte mari (în 2002) şi 14 (în 2001) erau incluse în Programul PSAL I şi au fost privatizate. 11 Volumul investiţiilor atrase este de 250 milioane dolari iar Bugetul Statului a încasat numai în primele 11 luni de impozite şi taxe aferente salariilor ca efect al privatizării, aproximativ 27 milioane dolari.

30

Referitor la angajamentele asumate de APAPS în cadrul programelor internaţionale, situaţia se prezintă astfel:

- au fost privatizate un număr de 37 din cele 61 societăţi comerciale aflate în Programul PSAL I, ceea ce reprezintă 60,65% din numărul total de societăţi angajate în acest program cu Banca Mondială; - prin trecerea în sectorul privat a 259 societăţi comerciale, APAPS a îndeplinit responsabilitatea asumata faţă de NATO şi anume privatizarea a minimum 125 societăţi în anul 2002; - prin privatizarea ultimelor 8 societăţi comerciale cu peste 1000 de angajaţi a fost îndeplinită şi ultima condiţie cuprinsă în acordul cu FMI, care prevedea privatizarea a 13 societăţi comerciale foarte mari cu peste 1000 de salariaţi. Ritmul privatizării în anul 2002 a avut o tendinţă crescătoare, conducând la obţinerea unor rezultate pozitive, aşa cum au fost şi cele înregistrate în anul 2001. Realizările obţinute în anul 2002 au fost posibile numai în condiţiile apariţiei şi aplicării Legii nr. 137/2002 de accelerare a privatizării şi a normelor de aplicare a acesteia prin H.G. nr. 577/2002 şi vor fi posibile şi în viitor pe baza modificărilor propuse de APAPS la această lege. Reorganizarea instituţiei a fost realizată în prima fază în luna octombrie şi a fost aprobată prin H.G. nr. 130/2002, urmând ca faza a doua să fie parcursă în anul 2003 odată cu finalizarea în termeni generali a procesului de privatizare a societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, preponderent a celor din PSAL I şi PSAL II.

1.2.2. Experienţa privatizării în unele ţări din Europa Centrală şi de Est

Ţările din Europa Centrală şi de Est, aflate în plin proces de tranziţie la economia de piaţă, au inclus toate sectoarele economice în sfera preocupărilor ce vizează dezvoltarea proprietăţii private. În Occident, ţara care a deschis calea în procesul de privatizare este Marea Britanie sub guvernul Thatcher în anii ’80. Pentru a realiza o analiză obiectivă a procesului de privatizare în turismul românesc şi a contribuţiei acestuia la dezvoltarea economică a ţării, ne-am axat asupra prezentării succinte a etapelor de bază ale privatizării în ţările din Europa Centrală şi de Est după 1990. Politica de privatizare adoptată iniţial de Ungaria în perioada de guvernare a Forumului Democratic Maghiar (primul guvern post-socialist), care şi-a început activitatea în mai 1990, se caracterizează prin următoarele trăsături:

a) se bazează pe eficienţa economică (pe termen lung) în mai mare măsură decât atingerea unor scopuri politice;

b) axarea pe privatizarea comercială (vânzarea de capital şi nu distribuirea gratuită a

acestuia către public); c) orientarea spre implicarea în procesul privatizării a investitorilor de capacitate mare (corporaţii şi instituţii strategice) şi atragerea de investitori străini cu obiectivul de a

aduce capital, tehnologie şi „know-how” managerial pentru a se atinge scopul punctelor a) şi b); d) are ca obiectiv privatizarea treptată a capitalului proprietate de stat; ţinta de

privatizare a acestui capital a fost de 50% până în 1994;

e) se bazează pe transparenţă în cadrul descentralizării, privatizarea fiind iniţiată de

Agenţia Proprietăţii de Stat, întreprinderi sau investitori potenţiali. 12 Din 1991, procesul privatizării s-a schimbat treptat, orientându-se tot mai mult spre „protecţia” capitalului care este proprietate de stat şi modernizarea şi restructurarea acestuia. Pentru prima dată a fost menţionată în politica de privatizare ideea de a se acorda o atenţie deosebită proprietarilor din clasa de mijloc.

31

La sfârşitul anului 1992, guvernul a elaborat planul de privatizare bazat pe certificatele de credit accesibile pentru toţi cetăţenii maghiari care au împlinit vârsta de 18 ani. Până în anul 1993, sectorul privat a contribuit la PIB al Ungariei în proporţie de 65%. Schema de „privatizare simplificată” pentru întreprinderile mici şi mijlocii (cu capital

mai mic de 600 milioane HUF şi mai puţin de 500 de angajaţi) a fost iniţiată de către guvernul socialist-liberal în 1995 în vederea accelerării privatizării şi a majorării încasărilor la bugetul statului. Cu toate că această schemă de privatizare avea ca obiectiv să se adreseze unui număr de aproximativ 400 de firme, vânzarea întreprinderilor mici şi mijlocii în anul 1995 a totalizat un număr de numai 119 firme, pe când în 1994 acest număr s-a ridicat la 228, iar în 1993 la 230. Chiar dacă procesul de privatizare a fost lent la început, după anul 1995 s-a dovedit că schema de privatizare simplificată a fost de succes, astfel încât în anul 1997, 85% din numărul firmelor din Ungaria erau privatizate, iar totalul investiţiilor străine atinge la sfârşitul anului 1998, 18 miliarde de dolari Ungaria, care şi-a început procesul de reformă mult mai devreme decât majoritatea celorlalte ţări din blocul estic, a iniţiat privatizarea şi în turism, în special în domeniul hotelier. Procesul este coordonat de Agenţia Proprietăţii de Stat (SPA) căreia i s-a transferat proprietatea şi s-a obţinut o asistenţă de consultanţă considerabilă datorită sprijinului financiar primit. Se pune accentul pe atragerea investitorilor străini. Ca tehnici de privatizare aplicate în domeniul hotelier pot fi amintite:

- pachet minoritar de acţiuni lansat la bursă, restul rămas la SPA cu perspectiva găsirii unui partener strategic pentru acest proces (lanţul hotelier Danubius);

- vânzări preliminare de active pentru a structura reţeaua hotelieră într-un grup omogen de hoteluri; se caută parteneri strategici şi se organizează oferta publică pentru un pachet minoritar de acţiuni adresate micilor investitori şi angajaţilor (lanţul hotelier Hungar);

- pachet majoritar de acţiuni vândut unui partener strategic (ACCOR) care va realiza şi promovarea; restul acţiunilor au fost distribuite prin ofertă publică (lanţul hotelier Panonia). Pentru vânzarea de active sau pachete de acţiuni majoritare, în Ungaria s-a folosit metoda licitaţiei pentru a urmări capacitatea noului proprietar sau partener strategic de a încheia tranzacţia şi apoi de a poseda competenţa şi resursele necesare pentru continuarea operaţiunilor pe o bază viabilă. Pachetele majoritare de acţiuni pot fi cumpărate prin bănci pentru a crea şi cetăţeanului cu venituri medii posibilitatea cumpărării de acţiuni. 13

Înainte de „revoluţia de catifea”, din 1989, mai mult de 96% din capitalul Cehoslovaciei era în proprietatea statului. Împreună cu Germania de Est, Cehoslovacia a avut una dintre economiile cel mai puternic dominate de către stat. Iniţiativa de privatizare nu a fost existentă oficial, limitându-se doar la activităţi pe piaţa neagră. Cu toate acestea, Cehoslovacia şi mai târziu Cehia şi Slovacia, au înregistrat cel mai mare succes în Europa de Est în procesul de tranziţie de la economia centralizată la economia de piaţă. Privatizarea în Cehia şi Slovacia, când formau împreună o federaţie, s-a făcut prin înfiinţarea de societăţi mixte şi printr-o metodă specifică – privatizarea prin certificate de proprietate – metodă folosită şi în Rusia şi Polonia. Privatizarea prin certificate de proprietate implică vânzarea unui set de certificate persoanelor îndreptăţite care, iniţial, au trebuit să se înregistreze, în acest scop plătind o taxă. Setul putea fi folosit pentru participarea la licitaţiile de acţiuni organizate de societate. S-au înfiinţat Fonduri de Investiţii pentru Privatizare (PIF) de către sectorul privat unde se puteau depune certificate de proprietate. Fondurile realizau oferte pentru blocuri de acţiuni în numele investitorilor (existau asemănări între modul de funcţionare a PIF-urilor şi cel al FPP din România). Legea limita proporţia de acţiuni deţinute de PIF-uri la cel mult 20% din numărul acţiunilor unei societăţi. Această restricţie a fost impusă PIF-urilor imediat ce au fost

32

înfiinţate pentru a se asigura că statul nu este înlocuit în calitatea sa de proprietar cu un monopol al sectorului privat. Această politică a restrâns capacitatea Fondurilor de a interveni în procesul de restructurare. Privatizarea prin certificate de proprietate cuprinde mai multe runde în timpul cărora deţinătorii ofertează pentru acţiuni. Dacă ofertele se încadrează în limitele numărului de acţiuni oferite, acţiunile se vor aloca în mod corespunzător; dacă oferta este mai mare decât numărul de acţiuni, acestora din urmă le este fixată o valoare mai mare şi are loc o a doua rundă de licitaţie. Unul din PIF-uri, Fondul de Investiţii în Turism, este destinat sectoarelor de turism şi deţine investiţii într-un număr de hoteluri. În anul 1994 rata creşterii în Cehia şi Slovacia a fost în jur de 2,4% apoi a crescut la 5% în 1996, înregistrând rezultate pozitive în anii următori. Ţările Occidentale consideră în special Cehia drept una dintre cele mai stabile ţări din punct de vedere economic şi politic dintre fostele state comuniste, cu cea mai redusă rată a şomajului. Pe lângă certificatele de proprietate, Cehia a folosit în procesul privatizării şi restituirea şi transferul gratuit al proprietăţilor, licitaţiile şi vânzările directe. Aceste metode au fost utilizate în special la privatizarea întreprinderilor mici cum ar fi departamente de magazine şi restaurante. În timpul procesului privatizării producţia industrială a scăzut cu 35% datorită lichidării întreprinderilor de stat ineficiente. Dar guvernul a pregătit publicul de nenumărate ori explicând necesitatea şi beneficiile acestei reforme. Privatizarea în masă a 2.500 de întreprinderi de stat a determinat trecerea în economie de la 2% proprietate privată în 1990, la 80% în prezent. Din păcate, guvernul nu a finalizat revoluţia economică. Privatizarea prin certificate de proprietate a fost un start excelent pentru transformarea complexă a sistemului economic centralizat. În orice caz, această transformare va necesita şi alţi paşi incluzând schimbarea sistemului legal şi a regulamentului privind pieţele financiare aflate în pericol. Aceşti paşi vor trebui să fie completaţi odată ce revoluţia economică va fi finalizată.

Polonia a adoptat o formă de privatizare prin certificate de proprietate diferită de cea a Cehiei. Pentru a fi privatizate prin astfel de certificate, societăţile trebuiau să fie viabile, cu un venit care să depăşească 10 milioane dolari anual şi care să obţină beneficii din exploatare. Societăţile au fost arondate la întâmplare diferitelor Fonduri de Investiţie Naţională (NIF) care acţionau ca intermediar între cetăţenii participanţi la programul de privatizare şi societăţile respective. Fiecărui NIF i se alocau 33% din acţiunile unităţilor din portofoliul lor, în timp ce 27% din acţiuni erau deţinute de alte NIF-uri, 10% de către angajaţi şi restul de către stat. Polonezii aveau dreptul să cumpere certificate de participare asemănătoare certificatelor de proprietate româneşti, care se schimbau în acţiuni ale NIF-urilor. NIF-urile erau direct răspunzătoare de restructurarea şi creşterea performanţei. Conducătorii NIF erau plătiţi cu o sumă fixă la care se putea adăuga până la 15% din acţiunile societăţilor pe o perioadă de 10 ani stipulată în contract. Privatizarea prin certificate de participare nu îşi propunea atragerea investitorilor străini. Sectorul privat din Polonia s-a extins semnificativ în ultimii trei ani şi în prezent reprezintă mai mult de jumătate din activitatea economică (aproape 60%). Ca raport, privatizarea s-a realizat astfel: la fiecare patru firme mari, de stat, una a fost privatizată, cu toate acestea, s-a considerat că procesul de privatizare s-a desfăşurat cu mult mai lent decât apariţia firmelor noi în proprietate privată. „Privatizarea în Polonia a fost una rapidă; mai accelerată decât în România, dar mai lentă decât s-a prevăzut”, afirma Leszek Balcerowicz, preşedintele Băncii Naţionale Poloneze, în prezent, şi ministru de finanţe în perioada 1997-2000; totodată, acesta este de părere că pentru Polonia „era mult mai bună o privatizare rapidă, pe criterii profesioniste”. 14 În etapa actuală, în Polonia se remarcă o încetinire a activităţii economice, pentru anul

2003

estimându-se a fi de 3-4%. Polonia a cunoscut un salt considerabil în 1993, iar până în

1998

creşterea economică a fost în medie de 6-7% pe an şi apoi, în perioada 1998-2000 a

33

înregistrat o reducere până la 5%. Pentru stabilizarea economiei s-a constatat că o reducere a creşterii acesteia pe termen scurt generează de fapt creştere pe termen lung. În încercarea de stabilizare economică nu s-a reuşit pe deplin în plan fiscal în ceea ce priveşte raţionalizarea cheltuielilor dar deficitul economic s-a redus de la 8% din PIB în anul 2000 la sub 6%, în prezent. 15

În a doua jumătate a anului 1991, legislaţia din Rusia a aprobat mandatul de privatizare pentru majoritatea firmelor de stat. Aplicarea acestei legi, a fost la început înceată şi întreruptă de schimbările petrecute în guvern. La sfârşitului anului 1991, Sovietul Suprem a elaborat programul „Poziţia Fundamentală a Privatizării” care a explicat paşii acestui proces. Parlamentul rus a aprobat acest program doar la finele lui 1992. Rusia şi-a început planul de privatizare prin certificate de proprietate, având ca obiectiv transferarea proprietăţii către populaţie cât mai repede posibil. Certificatele de proprietate erau distribuite gratuit adulţilor (50% din totalul populaţiei) care le puteau folosi pentru achiziţionarea de acţiuni, individual sau combinate cu alţii în cadrul licitaţiilor publice. Publicul deţinea putere politică şi dorea să beneficieze de pe urma privatizării dar, cu toate acestea, nu era puternic reprezentat în Parlament. Pentru ca privatizarea să fie de succes, guvernul rus a trebuit să accepte rolul publicului, dar chiar şi atunci procesul privatizării a continuat cu paşi lenţi. În prezent cea mai mare parte a economiei ţării adică mai mult de 80% din întreprinderile comerciale şi de servicii, o mare parte din întreprinderile de construcţii şi de transport rutier şi mai mult de jumătate din întreprinderile industriale sunt privatizate. „Chiar dacă în acest moment privatizarea pare a fi de succes, societatea rusească se confruntă cu reducerea semnificativă a volumului producţiei, transformarea inflaţiei ascunse în inflaţie deschisă şi o creştere rapidă a preţurilor”. 16 În sectorul hotelier, privatizarea s-a făcut prin societăţi mixte, stat-firme străine, cărora

li s-au acordat contracte de management.

În Estonia privatizarea rapidă reprezintă o prioritate şi a început în câteva întreprinderi în 1991, continuând în 1993 cu elaborarea legii privatizării ce constă în vânzarea proprietăţii de stat cu negocieri preliminare, vânzarea proprietăţii de stat public sau restricţionat şi vânzarea publică a părţilor de acţiune a societăţilor comerciale.

În 1995 aproape toate întreprinderile mici estoniene (aproximativ 1.200 companii) au trecut din patrimoniul statului în cel privat, fiind vândute la licitaţie şi în acelaşi an Estonia a înaintat cererea pentru integrarea ca membră a Uniunii Europene. În 1998 capitolul privatizare

a fost terminat aproape în totalitate şi Estonia a început negocierile pentru a deveni membră a

Uniunii Europene. Paşii finali ai privatizării au fost făcuţi în anii 2000-2001 când Agenţia Estoniană de Privatizare – care îndeplineşte funcţiile pe care în România le exercită FPF, FPP, ARD şi alte organisme, a decis să vândă 66% din acţiunile deţinute de căile ferate estoniene Consorţiului Anglo-Americano-Estonian denumit „Serviciul Baltic al Cailor Ferate” BRS. Agenţia Estoniană de Privatizare a fost închisă la 1 noiembrie 2001 şi responsabilitatea privatizării în viitor a fost transferată Ministerului Finanţelor, Ministerului Afacerilor Externe şi oficiilor de Guvernare judeţene. 17 În Estonia s-a promovat licitaţia care pune accent pe valoarea tranzacţiei, nu numai pe preţul oferit. Rezultatul urmărit a fost continuarea şi dezvoltarea întreprinderii pe termen lung.

Privatizarea în Belarus a început în 1994 cu sistemul de certificate de proprietate (vouchere) similar cu cel folosit în Cehia şi Slovacia. Certificatele de proprietate au fost emise individual, sub forma unor cărţi de cupoane în valoare de 25,000 ruble belaruse. Numărul certificatelor de proprietate distribuite fiecărei persoane a fost în raport cu vârsta, numărul de ani în câmpul muncii şi alţi factori cum ar fi serviciul militar.

34

Persoanele sub vârsta de 16 ani au primit 10 certificate de proprietate, în timp ce persoanele de peste 30 de ani au primit 50 de certificate. În medie, fiecare cetăţean a primit 1,5 milioane de ruble sub forma certificatelor de proprietate sau 150 dolari luând în considerare rata de schimb valutar. Dar inflaţia şi devalorizarea rublei a fost şi este atât de crescută, încât valoarea certificatelor a fluctuat în sens negativ. Din cauza devalorizării rublei în 1994 cu un zero, valoarea certificatelor de proprietate s-a schimbat de la 25.000 la 2.500 ruble. În 1995 certificatele de proprietate au fost reevaluate la 35.000 ruble iar în 1997 la 100.000 ruble, apoi în 1998 la 150.000 ruble. În 2000 a avut loc o altă devalorizare puternică a rublei, fiind extrase trei zerouri, iar certificatul de proprietate a valorat 150 de ruble, situaţie care se menţine şi în prezent. În concluzie, se poate spune că privatizarea în Belarus a fost „înceată şi inconstantă”, după cum se afirma în publicaţia „Situaţia economică în Republica Belarus – drumul de întoarcere către economia centralizat planificată” apărută la Institutul German pentru Cercetare Economică, Berlin, 1999.

În Ucraina, independentă de 12 ani, guvernul nu s-a lovit până acum de provocările aduse de procesul de privatizare. Trecerea proprietăţii de stat în posesia investitorilor privaţi, privită întotdeauna ca o sursă importantă de finanţare la bugetul statului nu s-a dezvoltat conform necesităţilor şi nici în raport cu procesul similar din ţările vecine. Succesul în procesul privatizării ar fi transparenţa condiţiilor care este necesară pentru atragerea investitorilor străini. Ucraina are aproximativ 500 de proprietăţi care valorează cel puţin câteva miliarde de dolari dar „singura întrebare care se pune este despre climatul şi ideologia de privatizare”, după cum este de părere Primul Ministru ucrainian Viktor Yushchenko. 18

În Republica Moldova, la sfârşitul anului 1994, 372 întreprinderi mari şi mijlocii şi 265 întreprinderi mici au fost privatizate contra bonurilor patrimoniale. Altfel spus, aproximativ 46% din fondul locativ a fost privatizat. În următorii doi ani, încă 107 obiecte patrimoniale unice şi construcţii nefinalizate au fost privatizate, astfel încât, la 31 decembrie 1996, 83% din fondul locativ era privatizat. Între anii 1997 şi 2000 au fost vândute acţiunile statului în 531 de companii şi adiţional, încă 350 de obiecte patrimoniale unice au fost privatizate la licitaţie cu strigare, iar la sfârşitul anului 2000, 92% din fondul locativ a devenit privat.

Perioada 2001-2002 este caracterizată ca o perioadă de reorganizare şi reabilitare a imaginii Departamentului de Privatizare, perfecţionarea cadrului legislativ, continuarea şi relansarea procesului privatizării şi demararea activităţii de post-privatizare. Aceasta include acţiunile privind controlul asupra îndeplinirii obligaţiunilor asumate de cumpărători, monitorizarea evoluţiei economico-financiare a întreprinderilor privatizate şi susţinerea multilaterală a acestora. 19

Bulgaria a demarat programul de privatizare în 1991 şi a elaborat legea privatizării în luna aprilie, 1992, dar până în 1997 privatizarea a fost înceată şi neuniformă din cauza schimbărilor regulamentelor guvernamentale, a birocraţiei şi a lipsei de transparenţă. Guvernul din Bulgaria a adoptat două stadii de privatizare:

- primul stadiu cuprinde privatizarea întreprinderilor mici şi mijlocii şi a întreprinderilor mari, cu excepţia celor din sectorul energetic, al transportului şi infrastructurii; - al doilea stadiu acoperă privatizarea întreprinderilor din sectorul energetic, al transporturilor şi al infrastructurii. În 2002, Guvernul a lansat un nou proiect de privatizare „la scară largă”, în vederea completării vânzării întreprinderilor mari de stat, până la sfârşitul anului 2004.

35

Acest proiect a înregistrat o vânzare a sectorului de stat de peste 573 milioane dolari (care au fost vânzările până în 1997), ceea ce reprezintă aproximativ 75% din planul de privatizare. Guvernul intenţionează să completeze procesul de privatizare până la sfârşitul anului 2004, iar ca prim obiectiv al noii strategii de privatizare este restructurarea şi privatizarea sectorului infrastructurii. 20

Din cele arătate mai sus se poate concluziona că, după anul 1990, în ţările foste socialiste din Europa Centrală şi de Est, procesul de privatizare a constituit obiectivul de bază al tranziţiei spre economia de piaţă. Succesele cele mai semnificative s-au înregistrat în Ungaria şi Cehoslovacia. În funcţie de particularităţile specifice economiei din fiecare dintre ţările luate în consideraţie, la fel ca şi în funcţie de metodele şi strategiile adoptate, privatizarea a dat rezultate diferite, înscriind fiecare ţară pe un drum mai rapid sau mai lent spre ţelul urmărit. Un lucru este cert, şi anume acela, că singura posibilitate de depăşire a stadiului anterior de dezvoltare şi de pătrundere în sistemul economic şi social propriu ţărilor din Europa de Vest este trecerea la liberalizarea tuturor sectoarelor economice prin procesul de privatizare.

1.2.3. Modalităţi de privatizare în turismul românesc

Spre deosebire de Ungaria, Cehia şi Slovacia, în România, cadrul juridic al privatizării s-a clarificat foarte târziu. Strategia de privatizare a fost elaborată în luna septembrie 1997 pentru anii 1997 şi 1998 şi a fost reactualizată pentru 1998 (Ordonanţa de urgenţă de privatizare a unităţilor comerciale). În anul 1997 s-au privatizat câteva societăţi mici care nu aveau probleme de proprietate. Privatizarea însă nu a fost realizată de Ministerul Turismului, ci de Ministerul Privatizării şi a reprezentat soluţia unică pentru redresarea turismului, de aceasta depinzând, în primul rând, calitatea serviciilor. Privatizarea trebuie să aibă ca rezultat concurenţa care determină calitatea şi tarifele plătibile. În acest sens, locaţia de gestiune, ca metodă de privatizare nu a fost de succes în turism Aceasta trebuia folosită numai la început când nu existau capitaluri. Pentru anul 1998, principiile strategiei de privatizare a turismului s-au încadrat în aceleaşi coordonate ca în 1997:

- tranzacţii la preţul pieţei;

- importanta investiţiilor ulterioare mai mari decât preţul propriu-zis;

- păstrarea în circuitul turistic.

În cazul societăţilor mici, s-a desfăşurat o privatizare rapidă şi nu neapărat către investitori strategici. În cazul societăţilor mijlocii şi mari au fost aşteptaţi investitori strategici şi financiari. La societăţile mici aflate în locaţie de gestiune s-a urmărit privatizarea prin contracte de leasing imobiliar, acolo unde locatarii au dorit acest lucru.

Imobilele din circuitul turistic revendicate de către foştii proprietari nu au avut o situaţie foarte clară, însă conform Ordonanţei de urgenţă nr. 88/1997, guvernul adoptă un act normativ pentru clarificarea procedurilor de retrocedare a proprietăţilor. În acest sens, Ministerul Turismului a propus restituirea în natură a activului revendicat ce făcea parte din capitalul unei societăţi de turism şi era dorit de către fostul proprietar. În condiţiile în care fostul proprietar nu-şi mai dorea activul, acesta nu mai exista fizic sau a fost privatizat, Ministerul Turismului a propus o formulă de despăgubire. Strategia de privatizare a turismului pe anul 1998 elaborată de către ministerul de resort a prevăzut ca societăţile de turism care deţineau cabane de creastă, să ofere aceste active spre vânzare locatarilor, prin negociere directă sau pe baza contractelor de leasing imobiliar. Contractul de vânzare-cumpărare a conţinut obligatoriu o clauză prin care, la dobândirea

36

proprietăţilor, societatea comercială cumpărătoare oferă o „acţiune de aur” Consiliului Judeţean sau Consiliului Local, după caz. Această măsură a asigurat păstrarea cabanelor de creastă care sunt obiective strategice în circuitul turistic. În cazul în care terenul aferent cabanei de creastă nu a fost cuprins în capitalul social, acest teren este concesionat cumpărătorului pe o perioada de 49 ani. Modalităţile de privatizare în turismul românesc sunt următoarele:

1. vânzarea de active, modalitate care presupune ca investitorul să conducă hotelul cumpărat în calitate de proprietar, 14% din numărul total de active vândute în România provenind din turism; până la sfârşitul anului 1997 au fost vândute 426 de active în valoare de 17,6 miliarde lei (au fost vândute complexul Diana din Băile Herculane - 9,3 mld. Lei, complexul Flamingo din Eforie Sud - 1,5 mld. Lei, 31 hoteluri, 7 moteluri, 128 vile; în 1998 au fost selectate pentru vânzare 517 active, din care 48 complexe hoteliere şi de tratament, 41 hoteluri, 8 moteluri, 100 vile); este de remarcat şi faptul că, din 3363 active cuprinse în patrimoniul societăţilor comerciale în turism, 906 sunt naţionalizate;

2. vânzarea de acţiuni prin metoda MEBO sau combinaţii ale metodei MEBO cu ofertă publică a fost eficientă în privatizarea societăţilor mici din turism care sunt lipsite de o bază hotelieră proprie; prin această metodă au fost privatizate 45 unităţi în 1997 şi 57 în 1998;

3. crearea de societăţi mixte îndeosebi în cadrul turismului de lux, de afaceri, în special în Bucureşti, toate hotelurile din centrul Bucureştiului fiind cuprinse în societăţi mixte cu participarea capitalului privat străin sau românesc; au fost atrase importante grupuri din lume care activează în domeniul turismului ca Hilton Internaţional, Radisson, Accor (Sofitel), Holliday Inn, Meridian, Ramada Inn (din cele 27 societăţi mixte, 14 sunt cu capital privat autohton; cele 27 de societăţi au un capital social de 108 milioane dolari şi vor investi 250 milioane dolari într-o perioadă de 1-1,5 ani);

4. locaţia de gestiune nu este o formă de privatizare a capitalului ci o formă de

privatizare a administrării; managementul este asigurat de un întreprinzător particular care plăteşte o locaţie, echivalentul unei chirii, dar proprietar rămâne statul; până în 1999 numai 2,5% din valoarea totală a capitalului social privatizat din turism s-a vândut unor investitori mai mult sau mai puţin strategici. În tabelul următor este prezentată situaţia hotelurilor româneşti privatizate. În statistici, gradul de privatizare a turismului românesc la acel moment a fost cotat la 46%, fiind departe de previziuni şi deziderate.

Tabel nr. 1

Hoteluri româneşti privatizate până în 1999

Nr.

 

Capital intrat în proprietate privată (%)

 

crt.

Metode de Vânzare

Număr de hoteluri

1.

Vânzare de active

10

54

2.

Vânzare de active către locatori şi alţii

51-100

22

3.

Participare prin asocieri de capital

50-80

11

4.

Societăţi mixte cu capital străin

50

7

Sursa: Lavinia Mirşolea, Privatizarea turismului - „Reforma în România” – aspecte economice, sociale şi juridice, Culegere de comunicări prezentate la Sesiunea Ştiinţifică din 16-17 mai 1997, Universitatea „Dimitrie Cantemir” Institutul de Educaţie şi Studii Sindicale al C.N.S.L.R. – Frăţia, Bucureşti, 1997, pag. 446

La sfârşitul anilor ‘90 au început să apară şi în România primele lanţuri hoteliere particulare. Firma „Cibela” a cumpărat în anul 1998 acţiunile hotelului „Ambasador” deţinute de către salariaţi, alături de hotelurile „Crişul” şi „Vulturul Negru” din Oradea cu o capacitate de 300 de locuri, 51% din acţiunile hotelului „Şoimul” din Poiana Braşov cu o capacitate de 216 locuri, hotelul „Dunărea” din zona Gării de Nord (Bucureşti), şi hotelul „Europa” din

37

Eforie Nord. Până la momentul respectiv, investiţiile totale în verigile acestui lanţ au fost apreciate la 26 milioane dolari. În următorii ani s-au investit în aceste lanţuri hoteliere circa 35-40 milioane dolari. „Ana Hotels”, aparţinând grupului de firme „Ana”, reprezintă nucleul unui nou lanţ hotelier. Până în 2000 a investit 33 miliarde lei în cele 3 hoteluri de cate trei stele din Poiana Braşov: „Sport” (180 locuri), „Bradul” (128 locuri) şi „Poiana” (114 locuri) şi în hotelul „Flora” din Bucureşti. „Ana Hotels” deţine astăzi 51% din acţiuni. De asemenea, hotelul „Teleferic” din Poiana Braşov, „Intercontinental” şi „Lido” din Bucureşti, precum şi „Polonia” şi „Rex” din Mamaia sunt componentele unui alt lanţ hotelier particular. În 1996 circa 260 societăţi comerciale şi de turism aveau capital privat, ponderea acestuia fiind în continuă creştere. În prezent, Ministerul Turismului a preluat decizia de privatizare a societăţilor din turism de la APAPS. În baza O.U.G. nr. 7/2001, a fost preluat portofoliul de societăţi comerciale la care statul este acţionar majoritar sau de societăţi la care statul deţine pachetul de acţiuni de control. Pentru desfăşurarea procesului s-a elaborat un pachet legislativ care a vizat strategia privind privatizarea societăţilor comerciale din turism (O.U.G. nr. 52/2001 şi H.G. nr. 441/2001). Lista detaliată a societăţilor comerciale ale căror acţiuni au fost vândute de către Ministerul Turismului, procentul deţinut şi vândut de acesta precum şi portofoliul de acţiuni se regăsesc în anexele nr. 3a şi 3b din lucrare. Conform „Bilanţului Primilor Doi Ani de Guvernare” 21 , din cele 57 de societăţi comerciale, aflate în portofoliul iniţial al Ministerului Turismului, au rămas în atribuţia sa de privatizare un număr de 45 societăţi comerciale. În anul 2001 au fost privatizate 17 societăţi. În scopul accelerării procesului de privatizare SC. NEPTUN-OLIMP SA. şi a SC. MAMAIA SA. au fost divizate în 32 de noi societăţi pe structura complexelor hoteliere, menţinându-se actuala structură a acţionariatului în noile societăţi. În anul 2002 schimbarea conceptului privind transparenţa privatizării prin organizarea de licitaţii cu strigare transmise în direct pe postul de televiziune PRO TV., pentru privatizarea a 18 societăţi comerciale a avut efecte benefice asupra procesului de privatizare. Aceeaşi metodă se va utiliza pentru cele mai importante societăţi ramase de privatizat. Au fost privatizate 57 societăţi comerciale din totalul de 80. Au fost lichidate 2 societăţi şi se află în curs de lichidare alte 6. Au rămas de privatizat 15 societăţi comerciale care au probleme legate de retrocedarea activelor în baza Legii nr. 10/2001 şi care sunt destul de puţin atractive pentru investitori. Încasările efective din privatizările efectuate de Ministerul Turismului sunt de peste 1.400 miliarde de lei. Concomitent cu vânzarea de acţiuni s-a realizat şi vânzarea de active independente din patrimoniul societăţilor comerciale. Conform datelor statistice obţinute de la Ministerul Turismului, privatizarea în turism este realizată în proporţie de 93%, raportat la numărul de societăţi şi în proporţie de 88%, raportat la capitalul social total. Industria hotelieră s-a dovedit a fi cea mai profitabilă din întreg sectorul turistic atrăgând investiţii neaşteptat de mari. Astfel, în intervalul 2001-2002 peste 100 de milioane de dolari au fost investiţi în domeniul hotelier - au fost construite 41 de hoteluri noi, iar 12 au fost modernizate. Dintre acestea, majoritatea unităţilor deschise (adică 17) sunt de trei stele, şapte hoteluri au fost clasificate la patru stele, iar pe litoral a fost inaugurat un hotel de cinci stele, Scandinavia. Cele 41 de hoteluri totalizează 2.344 locuri de cazare, iar cele 12 hoteluri modernizate au împreună 2.267 locuri de cazare. Ca urmare a privatizării şi a investiţiilor, aproape un sfert din numărul de locuri de cazare din România sunt controlate de către 13 persoane. Cei mai importanţi investitori sunt SIF Transilvania, Unita Turism, grupul European Drinks şi holdingul Spring Time. 22 Pentru următorii doi ani, lanţul Continental va investi 17 milioane de dolari pentru deschiderea a două noi hoteluri, în Bucureşti şi Constanţa şi pentru modernizarea hotelului Bulevard din Sibiu.

38

2. DISCONTINUITĂŢI ÎN ECONOMIA TURISMULUI ROMÂNESC ÎN PERIOADA POSTDECEMBRISTĂ

2.1. Transformări şi contradicţii în turismul intern românesc

Specificul turismului, ca domeniu în care odihna şi recrearea, drumeţia şi sportul, agrementul şi noutăţile creează bună dispoziţie, ne-ar îndreptăţi să fim optimişti, să alegem aspectele cele mai promiţătoare cu perspective de dezvoltare. Dar, „ceea ce caracterizează turismul din ţara noastră după anul 1989, se referă la lipsa de claritate cu privire la modalităţile adecvate de valorificare a potenţialului turistic, în noile condiţii ale tranziţiei de la statul de dictatură şi economie planificată, excesiv centralizată, la statul de drept, cu caracter democratic şi economie de piaţă. Această caracteristică se referă deopotrivă la guvernele care s-au succedat la conducerea dezvoltării societăţii noastre, cât şi le cei cărora le-a revenit conducerea Ministerului Turismului. Drept urmare, în timp ce fostele ţări socialiste din vecinătatea noastră, care nu dispun de potenţialul turistic al României, au reuşit să obţină rezultate deosebite în acest domeniu, care le plasează pe poziţii avansate în turismul internaţional, România a coborât în această ierarhie până la punctul în care, dintr-un factor de echilibru, turismul nostru a devenit un element de dezechilibru la scara economiei naţionale.” 23 Într-un studiu întocmit de PHARE, publicat în nr. 3 al Buletinului Euroinfo, editat de delegaţia Comisiei Europene din România, rezultă următoarele date: România încasează din turism numai 9 dolari/locuitor, faţă de 115 dolari în Ungaria, 117 dolari în Polonia, 151 dolari în Cehia, 369 dolari pe locuitor în Slovenia, ş.a.m d. Deocamdată, constatăm că premisele involuează, dar mai ales că, încă nu există intenţii fezabile de redresare, deşi dispunem de condiţii naturale de excepţie, varietate a resurselor balneare şi un potenţial antropic atractiv. Ca domeniu de consecinţă, turismul depinde de un mare număr de factori interni, dar şi externi, precum şi de evoluţia domeniilor de activitate. Profundele transformări social-economice şi politice, specifice tranziţiei la economia de piaţă, influenţează deocamdată, în mod negativ evoluţia turismului din România, în acest proces, căutările şi discordanţele reverberându-se cu efecte nedorite asupra domeniului în care se poate realiza o raţională organizare şi folosire a timpului liber, în scopul recuperării energiilor cheltuite în munca de fiecare zi, al reducerii efectelor nocive ale poluării pe toate planurile (chimic, fonic, moral, estetic), mai ales în mediul urban. În cele ce urmează vor fi semnalate doar câteva dintre principalele aspecte vizând mutaţiile în turismul românesc:

1. Circulaţia turistică în ţară noastră

a. Numărul turiştilor

Numărul total al turiştilor creşte între 1975 şi 1988 cu circa 2,5 milioane şi scade între

1988 şi 2000 cu circa 6,5 milioane, reprezentând aproximativ 67% faţă de 1975; numărul

turiştilor români creşte de asemenea, între 1975 şi 1988 cu circa 2,7 milioane, dar scade între

1988 şi 2000 cu circa 6 milioane, reprezentând aproximativ 75% faţă de 1975; numărul

turiştilor străini creşte între 1975 şi 1979 cu circa 300.000, dar scade între 1979 şi 2000 cu circa 2 milioane, reprezentând aproximativ 36% din numărul turiştilor din 1975. De menţionat este faptul că, diminuările cele mai importante încep după 1990, când, de fapt, ne aşteptăm ca turismul să devină „o soluţie” de redresare economică.

39

Tabel nr. 2a

Sosiri vizitatori la frontieră

Indicatori

1995