Sunteți pe pagina 1din 6

Modul in care sunt folosite resursele limbii (lexicale, fonetice, morfologice, sintactice, topice) poate caracteriza un vorbitor sau

o colectivitate (grup); rezulta ca exista doua mari categorii ale stilului: stilul individual si stilurile functionale. Inca din 1941, in studiul intitulat "Dubla intentie a limbajului si problema stilului", Tudor Vianu definea stilul ca fiind "expresia unei individualitati. Autorul studiului isi intareste opinia reproducand definitia data stilului de renumitul lingvist Vossler: "Stilul este intrebuintarea individuala a limbii". In termenii studiului mentionat, stilul individual se caracterizeaza printr-un mare grad de reflexivitate, aflat in raport invers proportional cu tranzitivitatea limbajului. Folosirea individuala a limbii este marcata de subiectivitate, participarea afectiva a emitatorului dand nastere la trei registre stilistice: neutru, solemn si familiar. Stilurile functionale ale limbii romane sunt, fundamental, in numar de patru si anume: beletristic, (artistic), stiintific, administrativ si publicistic. Stilul beletristic este cel mai deschis influentelor altor stiluri (mai ales ca este pus n situatia de a reda exprimarea unor personaje n diverse stiluri) si chiar a sferelor neliterare ale vocabularului (elemente populare, familiare, regionale, argotice etc.), acoperind cea mai larga arie de folosire (cu cel mai accentuat indice de selectivitate nsa) din limba nationala. El nu numai ca permite manifestarea stilurilor individuale, dar le promoveaza ca ratiune a propriei existente si cresteri (ineditul, originalul are ntotdeauna surse individuale). Mai mult dect att, favorizeaza dezvoltarea unor stiluri interne (ale unora dintre operele unui scriitor sau ale unora dintre personajele unei opere) n cadrul stilurilor individuale. Trasaturile specifice ale stilului beletristic sunt att de numeroase si diverse de la un gen la altul, de la o specie la alta sau de la un creator la altul. Utilizarea intensa, n scopul obtinerii de efecte estetice, a tuturor compartimentelor limbii (inclusiv a foneticii, prin figurile stilistice specifice), a tuturor partilor de vorbire fara predominarea unora sau a altora, ca n cazul altor stiluri, si fara eliminarea interjectiei, de pilda), a tuturor formelor acestora.Limbajul are o dubla intentionalitate, in viziunea lui Tudor Vianu: "cine vorbeste o face pentru a-si impartasi gandurile, sentimentele si reprezentarile, dorintele sau hotararile", dar si pentru a comunica. Vorbitorul "comunica" si "se comunica", adica isi marturiseste propriul eu, limbajul artistic fiind astfel "tranzitiv" si

"reflexiv". Limba devine un organism viu, "un focar interior de viata si primeste caldura si lumina o comunitate omeneasca oarecare". Cele doua caracteristici nu se completeaza reciproc, ci se situeaza intr-un raport de "inversa proportionalitate", pentru ca "tranzitivitatea" duce la reducerea "reflexivitatii", a implicarii in text a structurii interioare a persoanei care scrie. Formularile stiintifice sunt impersonale, nu dau nici o indicatie asupra starii de spirit a persoanei autoare a textului: "Reflexivitatea legilor si formulelor stiintifice este. nula." in alte "manifestari stiintifice", cele doua note, "reflexiva" si "tranzitiva", sunt egale, fara indoiala. Nici formulele de exprimare, de politete, expresiile care se repeta, nu sunt decat "fapte de limba in care puterea de a se transmite a crescut prin insusi sacrificiul virtutii lor de a exprima dispozitia generala sau actualitatea Acest stil are n vedere transmiterea unui mesaj prinmodalita?i specifice domeniului artistic, estetic: descrierea,nara?iunea, dialogul(cu forma specificaa acestuia,monologul). Scopul unei comunicari ce beneficiazadeaportul acestui stil este de a trezi emo?ia esteticadin parteacititorului. De foarte multe ori, realitatea descrisade autoreste imaginara, fiind o fic?iune a autorului. Se urmareste nuatt transmiterea de informa?ii, ct mai ales sugerarea unorideisi sentimente, la nivelul imagina?ieisi afectivita?iicititorului sau ascultatorului.Specificul acestui stil este dat de urmatoarele trasaturi:-prezen?a caracterului subiectiv(manifestat intens din parteaautorului);-abunden?a unor termeni cu sens figuratsi/sau secundar,care au rolul de a realiza mental imagini artistice(auditive,vizuale, olfactive);-utilizarea unui vocabular extrem de diversificat, ce implica registre lingvistice variate;-stabilirea unei rela?ii speciale ntre autorsicititor/ascultator, n urma careia emo?iile definescreceptarea mesajului artistic;-utilizarea unor moduri de expunere: nara?iunea, descrierea,dialogul, utilizate diferit de fiecare scriitor.Stilul artistic utilizeazamultiple posibilita?i de expresie alelimbii, prin procedee specifice numite figuri de stil .Acestea sunt de mai multe tipuri:1) Figuri din domeniul foneticiisi fonologiei:alitera?ia, asonan?a, sincopa, apocopa, etc.;2) Figuri din domeniul lexicului: epitete, compara?ii,metafore, epitete, personificari, etc.;3) Figuri din domeniul morfologiei: dativul etic,dativul posesiv, diverse superlative;4) Figuri din domeniul sintaxei: anacolutul,tautologia, elipsa,etc.; 7Exemple de texte: a) Craiasa din pove s tide M. Eminescu Neguri albe, str a lucite Na ste luna argintie,Ea le scoate peste ape, Le ntinde pe cmpie;S-adun flori n seza toare De painjen tort sa rumpa ,S i anina -n haina nop ? ii Boabe mari de piatr a scumpa .................................................b) Testamentde T. ARGHEZI Nu- ? i voi la sa drept bunuri, dupa moarte, Dect un nume adunat pe o carte, n seara r a zvr a tit a care vine De la str a bunii mei pna la tine,Prin rapi si gropi adnciSuite de ba trnii mei pe brnciS i care, tna r, sa le urci te-a steapt a Cartea mea-i, fiule, o treapt a .......................................................

Lexicul stilului beletristic apartine tuturor categoriilor lexicale sincronice si, deseori, diacronice, fiind selectat pe criteriul expresivitatii (de fapt, al existentei latente a unor sensuri figurate) si folosit n combinatii si cu acceptii inedite sau rare (n celelalte

stiluri se folosesc ndeosebi valorile denotative si, mai putin, conotatiile) care, realiznd efectul estetic preconizat, dobndesc alte pozitii n cadrul sistemelor de sensuri ale cuvintelor pe care le reprezinta si propulseaza cuvintele n alte pozitii n cadrul lexicului. n felul acesta, stilul beletristic contribuie la restructurarea permanenta a vocabularului limbii, att la nivelul macro (prin treceri dintr-o sfera lexicala n alta), ct si la nivelul unitatilor de baza (prin reorganizarea ansamblului de sensuri ale acestora). n felul acesta, cuvinte arhaice, populare, regionale etc. intra n corpusul lexical literar, iar sensuri latente sau uitate capata viata si prospetime. Din cauza numarului mare de unitati lexicale folosite, majoritatea lor de un numar redus de ori (pentru a evita uniformitatea), lexicul operelor literare are o bogatie maxima si o concentrare minima. Referitor la categoriile semantice, se prefera cuvintele polisemantice (prin pletora de sensuri si nuante, acestea se preteaza la multiple devieri si transferuri) si, n unele lucrari, omonimele, paronimele (care pot crea ambiguitate, calambururi), antonimele (potrivite pentru diverse figuri de stil). Evolutiile si transformarile semantice duc la aparitia unor echivalari sinonimice care mbogatesc perechile sau seriile deja existente n limba.ncarcaturii expresive deosebite). A nu se ntelege ca stilul artistic se suprapune peste limba comuna sau se subsumeaza acesteia. n afara de functia estetica cu care sunt nvestite elementele preluate din limba comuna, diferenta mare este ca aceste elemente sunt selectate si folosite n mod specific de la un text la altul. Descrierea numeroaselor variante, combinatii, asocieri etc. si a efectelor obtinute ar nsemna realizarea unei adevarate poetici. Cteva mostre vom da totusi. Substantivele concrete, de pilda, sunt preferate altor categorii de substantive ndeosebi n descrieri, povestiri si chiar n cele mai multe genuri de poezie. Numele proprii sunt nu numai frecvent ntlnite, dar si neasteptat de ncarcate de sugestii literare (a se vedea personajele lui Caragiale, Alecsandri, Filimon). Vocativele, imperativele si interjectiile, absente sau foarte rare n celelalte stiluri, coloreaza multe din scrierile literare (ndeosebi n dialoguri sau n

fragmentele redate n stilul direct), apropiind stilul artistic de cel colocvial (a se vedea adjectivele substantivizate n vocativ tip frumosule, neispravitule, desteptule etc.). Adresabilitatea catre mediile umane e relevata si de frecventa cazurilor personale, dativul si acuzativul cu pe, evitate n alte stiluri. Jocul persoanei pronominale sau verbale da tonalitate lirica (persoana I si a II-a), epica (persoana a III-a), dramatica (persoanele I si a II-a). Superlativul adjectivelor si adverbelor, n multiplele sale forme de exprimare (ce furtuna!, o urtenie de om, de pomina, nou-nout etc.), dobndeste un relief stilistic deosebit. Persoana si timpul organizeaza, prin succesiunea, alternanta, gradarea, reluarea anumitor forme, textul narativ (vezi tehnica basoreliefului n opera lui Balcescu, demonstrata de T. Vianu). Timpul poate reprezenta si el, prin anumite forme, unul sau altul dintre substilurile artistice: indicativul si imperativul sunt mai frecvente n textul dramatic; prezentul indicativ si conjunctivul n textul liric; imperfectul n textul memorialistic. ncalcarea acestor tendinte poate nsa aduce un spor de expresivitate; naratiunea la persoana I e mai autentica, iar interventia persoanei a II-a n textul narativ dinamizeaza; prezentul gramatical poate dobndi n plan artistic conotatii lirice (ca timp al descrierii lirice) si epice (ca timp al nararii, suprapus peste timpul naratiunii), sau poate deveni, prin jocul ntre timpul enuntarii, cel al faptelor narate si cel al receptarii, prezent istoric sau prezent etern. Imperfectul, prin deschiderea sa deopotriva spre trecut (Atunci se pregatea primirea) si spre viitor (Se pregateste cu grija: trebuie sa primeasca, pese o ora, musafirii), are vocatie evocatoare (pe care Sadoveanu, de exemplu, o valorifica frecvent n romanele sale istorice). Perfectul simplu, refuzat de celelalte stiluri, are o forta narativa deosebita, care e valorificata n naratiunile istorice, iar mai-mult-ca-perfectul transforma uneori anterioritatea temporala n anterioritatea cauzala sau cauzal-explicativa, fiind folosit n literatura de analiza psihologica. Tipul de fraza marcheaza cel mai bine individualitatea scrisului unor creatori

(vezi perioadele din operele lui Al. Odobescu, Calinescu, Creanga etc. si enunturile scurte, rapide din unele romane ale lui Zaharia Stancu). Registrul vorbirii, directe sau indirecte, poate caracteriza si el anumite genuri: memorialistica foloseste numai registrul subiectului narator; genul dramatic foloseste, n planuri sintactice complementare, stilul enuntiativ, eliptic si concis (pentru indicatiile regizorale) si stilul dominat de structuri interogative, exclamative si de enunturi sintetice ori fragmentare (pentru limbajul personajelor); genul epic introduce n plus vorbirea indirect libera si vorbirea direct legata, ntlnite exclusiv n stilul beletristic. Confruntarea ritmului discursului cu cel al evenimentelor duce la crearea unor structuri care functioneaza ca marci stilistice ale diverselor texte. Este vorba de elipsa, repetitie, antiteza, dislocare, anacolut etc.Stilul beletristic (sau artistic) se afla pe o pozitie opusa stilului stiintific, n ceea ce priveste raportarea la norma comuna, fata de care devierea sa este permanenta, importanta si programatica. El se opune, de altfel, tuturor celorlalte stiluri prin dominanta functiilor poetica si expresiva, chiar n dauna celei informativ-referentiale, activa n toate celelalte. Finalitatea artistica a textelor beletristice le situeaza pe o axa cu totul diferita de alte texte. Multi specialisti mpart de la nceput stilurile functionale n artistice si nonartistice, fapt justificat si de diversitatea deosebita a acestui stil (ierarhizat pe cteva niveluri, ultimul cel cuprinznd stilurile individuale fiind si cel mai bine reprezentat). Este propriu literaturii artistice, formele sale fiind genurile si speciile acesteia. Are si o varianta orala (regasibila n productiile folclorice din care s-a desprins si a mprumutat numeroase elemente literatura culta). Specificitatea este mai pronuntata n cazul stilului artistic si prin aceea ca atinge nu numai forma lingvistica propriu-zisa, ci si organizarea textului, arhitectura sa, n vederea obtinerii efectului estetic scontat. Comunicarea literara este unidirectionala, dinspre creator nspre receptor. De aici caracterul ei puternic subiectiv. Referentul acesteia (altfel spus, lumea prezenta n opera literara) este, prin conventie, imaginar si, de aceea, el poate fi obiectul oricaror ipostaze,

asocieri, transformari care au o corespondenta n lumea reala numai prin transfigurare simbolica. Limba trebuie sa raspunda si ea acestei libertati infinite (care dintr-o alta perspectiva devine o restrictie absoluta). Enuntul lingvistic este n permanenta subminat (de fapt reevaluat) de catre fictiune, prin imaginea artistica. Acest proces ncepe chiar cu titlurile (Luceafarul, O scrisoare pierduta, Amintiri din copilarie), subtitlurile generice (poem, drama, roman, povestire, nuvela etc.), organizarea textului (pe parti, capitole, strofe, acte, scene etc.) care, ntr-un cod de mult intrat n obisnuinta receptorului, comuta lectura n registrul asteptarii estetice, deci al conventiei mentionate anterior, printr-un fel de metafora care va nsoti cititorul pe tot parcursul decodarii textului. Scriitorul intra n aceasta conventie prin alegerea, devierea sau specializarea elementelor lingvistice care pot sustine, prin diferenta fata de limbajul comun, conventia, pot asigura transmiterea mesajului, de regula ncifrat n expresie, si pot purta sugestia artistica urmarita.

S-ar putea să vă placă și