Sunteți pe pagina 1din 197
DEMOSTENE (384 - 322 i.e.n.) Demostene (384-322 i.e.n.) a fost cel mai mare orator al
DEMOSTENE (384 - 322 i.e.n.) Demostene (384-322 i.e.n.) a fost cel mai mare orator al

DEMOSTENE (384 - 322 i.e.n.) Demostene (384-322 i.e.n.) a fost cel mai mare orator al Greciei antice si unul din cei mai de seama oratori ai tuturor timpurilor. :: mai multe despre Demostene

"Aproape in fiecare adunare se fac auzite mai multe discursuri cu privire la incalcarile pe care Filip le savarseste de cand a incheiat pacea, nu numai impotriva noastra, dar chiar impotriva celorlalti greci si sunt convins ca toti ar declara, desi nu fac aceasta, ca se impune ca prin cuvintele si faptele noastre sa oprim si sa pedepsim indrazneala acestui om. Am totusi convingerea ca intreaga situatie a fost impinsa atat de departe prin nepasarea si delasarea voastra, incat mi-e teama ca voi rosti cuvinte defaimatoare, spunand numai adevarul; caci daca v-ati invoi ca toti oratorii de aici sa faca propuneri si sa voi sa votati cele mai vatamatoare masuri, n-as crede ca situatia noastra ar putea deveni mai rea decat este acum.

Multe, fara indoiala, sunt pricinile acestei stari de lucruri, si nu dintr-o cauza sau din doua s-a ajuns la o situatie atat de grea. Daca veti cerceta in chip nepartinitor, veti constata ca cea dintai pricina rezida in preferinta oratorilor de a va vorbi cautand mai degraba sa va fie pe plac decat sa va dea sfaturile cele mai utile. Unii dintre acestia, atenieni, silindu-se sa pastreze starea de lucruri existenta in care se bucura de renume si putere, nu vad mai departe viitorul si de aceea cred ca si voi nu trebuie sa aveti privirile indreptate spre viitor, altii acuzand si calomniind pe cei ce se ocupa cu treburile publice, nu fac nimic altceva decat sa indemne pe cetateni sa se incaiere intre ei, ocupandu-le atentia numai cu aceasta, si sa dea putinta lui Filip sa spuna si sa faca orice vrea. Acestea sunt deprinderile politice care va stapanesc, deprinderi care sunt cauza tulburarii ce ne framanta si a greselilor noastre.

Va cer, atenieni, ca in situatia cand va voi spune cu sinceritate adevarul, sa nu va maniati pe mine, ci mai degraba sa cugetati. Voi socotiti ca a vorbi deschis asupra oricarei chestiuni trebuie sa fie un drept comun pentru toti locuitorii Atenei, de aceea voi ati ingaduit acest lucru atat strainilor, cat si sclavilor. La noi, atenienii, desi se pot vedea multi sclavi, spunand cu mai multa liberate ceea ce vor, decat in unele din celelalte cetati grecesti, voi totusi ati alungat cu desavarsire aceasta libertate si adunarile voastre deliberative.

De aici urmeaza fireste, ca voi in adunari va desfatuiti si va lasati lingusiti, ascultand discursuri anume rostite pentru a va delecta, iar la urma, in afacerile voastre si in evenimentele ce se petrec, va expuneti la cele mai mari primejdii. Daca deci si acum ganditi la fel, eu n-am ce va vorbi, insa daca vreti sa ascultati fara a fi lingusiti cele ce va sunt de folos, sunt gata sa va spun cuvantul meu. Desi treburile voastre se afla intr-o stare foarte rea, in urma atator renuntari, totusi, daca voi va veti hotari sa va faceti datoria, este inca posibil ca ele sa se indepte.

Ceea ce vreau eu sa va spun este poate ciudat, dar este adevarat; pricina nenorocirilor noastre din trecut poate deveni un izvor datator de sperante pentru viitor. Cum se explica acest lucru? Treburile noastre merg rau fiindca voi n-ati indeplinit nici una din datoriile voastre, fie ea oricat de mica; insa in cazul cand voi, desi v-ati indeplinit toate datoriile, treburile ar fi ramas intr-o stare atat de rea, n-ar mai fi nici o nadejde de indreptare. Acum Filip a biruit nepasarea si lipsa voastra de prevedere, dar el nu a biruit si cetatea; voi n-ati fost invinsi, dar nici nu v-ati miscat din loc.

Daca toti am recunoaste ca Filip duce razboi impotriva cetatii si nu respecta pacea, celui urcat la tribuna nu i-ar ramane nimic altceva de facut decat sa ne arate si sa ne sfatuiasca cum ne putem apara prin mijloacele cele mai sigure si cele mai repezi. Unii cetateni au o judecata atat de gresita incat, in timp ce Filip cucereste cetati, ia in stapanire posesiunile voastre si nedreptateste pe toata lumea, ei asculta in liniste pe oratorii care in adunare spun neincetat ca unii dintre noi atata razboiul; de aceea e necesar sa luam masuri de prevedere si sa punem lucrurile la punct in aceasta privinta.

Desigur, exista teama ca inr-o zi acela care v-a propus si v-a sfatuit sa va aparati sa fie acuzat ca v-a indemnat sa dezlantuiti razboiul. Cumpanind inainte de toate, stabilesc lamurita aceasta deosebire: daca este in puterea noastra sa alegem una din doua, sau sa pastram pacea, sau sa incepem razboiul

Daca cetatii noastre ii este ingaduit sa pastreze pacea si acest lucru sta in puterea noastra - ca sa incep de aici - eu indata declar ca trebuie sa pastram pacea si cer ca acel care sustine acest lucru sa faca propuneri si fara a ne insela sa indice masurile ce trebuie luate. Daca insa potrivnicul nostru, cu armele in mana si cu o puternica armata in jurul lui ne arunca in fata drept momeala cuvantul pace si in realitate duce razboi impotriva noastra, ce ne mai ramane alceva decat sa ne aparam? Daca vreti insa, dupa pilda lui Filip, sa spunem numai ca respectam pacea, sunt de acord.

Daca cineva crede ca aceasta este pace si la adapostul ei Filip, punand mana pe toate celelalte cetati, va veni cu razboi impotriva noastra, spun mai intai ca delireaza si apoi ca pretinde ca noi sa respectam pacea lui Filip, dar Filip sa nu se comporte la fel; si tocmai acest lucru il sustin eu: Filip, cheltuind multi bani, cumpara putinta ca el sa duca razboi impotriva voastra, iar el in schimb sa nu fie atacat de voi.

Iar daca noi vom astepta clipa cand el va marturisi ca porneste cu razboi asupra noastra, vom fi prea naivi; caci in cazul cand va porni impotriva Aticei si Pireului, el nu o va declara inainte, caci asa trebuie sa judecam dupa comportarea lui fata de celelalte popoare.

Iata primul exemplu: Filip fiind la o departare de numai patruzeci de stadii de cetatea lor, a pus pe olintieni in fata alternativei ca sau ei sa paraseasca Olintul, sau el Macedonia si, daca cineva l-ar fi acuzat pana atunci de o asemenea declaratie, el s-ar fi indignat si ar fi trimis soli care sa dezminta lucrurile. Al doilea exemplu: Filip porni spre foceeni ca spre niste aliati fiind insotit in marsul lui de solii foceenilor. La noi insa multi, sustineau impotriva tuturor ca aceasta expeditie a regelui va prilejui nenorocirea tebanilor.

Nu e mult de cand Filip a pus stapanire pe orasul Pheral, desi intrase in Tesalia ca prieten si aliat. In sfarsit, Filip a spus nenorocitilor de oretani ca din bunavointa pentru ei a trimis soldati sa ii supravegheze, fiind informat ca la ei se ivisera neintelegeri civile si ca era de datoria aliatilor si prietenilor adevarati sa-i ajute in asemenea imprejurari.

Si apoi voi mai credeti ca Filip, cand a preferat sa se insele mai degraba decat sa atace in urma unei declaratii de razboi pe aceia care nu i-ar fi putut face nici un rau si care poate ar fi luat masuri de aparare in cazul declararii razboiului, mai credeti deci ca Filip va va ataca, declarandu-va anume razboi si aceasta cand voi insiva consimtiti sa fiti inselati? Acest lucru nu este cu putinta!

Atunci regele ar fi cel mai nesabuit dintre oameni, atata timp cat voi, cei pagubiti in drepturile voastre, nu ridicati nici o plangere impotriva lui, ci va acuzati unii pe altii; lichidand certurile si discutiile dintre voi, el v-ar pofti sa va intoarceti impotriva lui si ar inchide gura celor pe care ii plateste si, prin ale caror discursuri va face sa pierdeti timpul, tot spunandu-va ca Filip nu face razboi cetatii!

Dar, in numele lui Zeus, exista cineva intreg la minte care ar putea sa hotarasca, legandu-se de vorbe mai mult decat de fapte, daca cutare sau cutare se afla in pace sau razboi cu el? Nimeni, desigur! De la bun inceput, indata dupa incheierea pacii, inainte ca Diopeithes sa primeasca comanda si inainte ca sa fie trimise in Chersones trupele ce sa gasesc acum acolo, Filip a pus stapanire pe Serrion si Doriscos si a gonit din fortul Serrion si Muntele Sfant garnizoanele pe care generalul vostru le asezase acolo. Si totusi, ce l-a indemnat sa se dedea la asemenea fapte? El jurase doar sa respecte pacea.

Nimeni sa nu-mi spuna: "Ce importanta au aceste neinsemnate cuceriri?" sau "Ce ingrijorari pot provoca ele cetatii noastre?" Daca acestea sunt lucruri fara importanta si nu vor pricinui nici o ingrijorare, aceasta este o alta problema. Dar daca cineva va incalca un act pios si drept cum este juramantul, fie intr-o masura mai mica, fie intr-o masura mai mare, acest lucru are aceeasi valoare. Sa mergem acum mai departe: cand el trimite trupe mercenare in Chersones pe care regele persilor si toti grecii l-au recunoscut ca al vostru cand recunoaste ca trimite ajutoare acolo si cand dansul va trimite aceasta scrisoare, cum poate fi

privita atitudinea lui?

Caci el spune ca nu va face razboi, iar eu sunt atat de departe sa admit ca el, savarsind aceste fapte, respecta pacea incat sustin ca acel care incearca sa atace Megara, care instaureaza tirania in Eubeea, pune la cale intrigi in Pelopones si savarseste totul cu arma in mana, sustin inca o data ca acela incalca pacea si porneste razboi, afara numai daca voi nu sustineti ca cei ce pregatesc masini de razboi respecta pacea, pana in momentul cand ei vor aduce masinile aproape de zidurile Atenei. Desigur, nu veti sustine aceasta. Caci un om care pregateste toate mijloacele ca sa ma stramtoreze si sa ma supuna, acela se afla in razboi cu mine chiar daca nu imi arunca sageti sau suliti.

Datorita caror fapte v-ati gasit voi expusi la un mare pericol, daca s-ar intampla sa fiti infranti? Prin instrainarea Helespontului, prin faptul ca dusmantul vostru a devenit stapan peste Megara si Eubeea, prin alaturarea peloponesienilor la intersele lui Filip. Ei bine, dupa aceasta as mai putea sa declar eu ca cel care pregateste aceasta masina de razboi impotriva Atenei, acesta respecta pacea fata de voi?

Desigur, nu; eu insa afirm ca el se gaseste in razboi cu voi inca din ziua cand a nimicit pe foceeni. Pe de alta parte spun ca voi veti proceda cu intelepciune daca il veti respinge chiar de acum, iar daca veti intarzia, nu veti mai putea face aceasta, chiar daca veti voi.

Iar eu ma deosebesc atat de mult de ceilalti oratori, atenieni, incat nu gasesc potrivit sa cercetam acum situatia Chersonesului si nici a Bizantului, ci sa alegem in ajutorul lor, sa luam seama ca ele sa nu sufere vreun rau, sa trimitem soldatilor ce se afla acolo toate lucrurile de care au nevoie si, in sfarsit, sa deliberam asupra situatiei in care se afla toti, cu convingerea ca ei sunt amenintati de un mare pericol.

Vreau sa vorbesc despre lucrurile care imi inspira temeri cu privire la treburile noastre si daca judecata mea o veti gasi dreapta, atunci sa primiti argumentele mele si sa va ingrijiti cel putin de voi insiva, daca nu de altii; iar daca vi se pare ca spun lucruri fara sir si sunt orbit sa nu-mi dati atentia cuvenita unui om cu mintea intreaga, nici acum, nici altadata.

Las la o parte faptul ca Filip a crescut in putere, caci el cel umil si neinsemnat la inceput a devenit acum puternic, ca elenii nu au incredere unii in altii, ca nu se inteleg intre ei, si ca este mai putin surprinzator faptul ca regele a devenit din cale afara de puternic, decat acela ca acum, dupa cucerirea atator si atator posesiuni are de gand sa puna stapanire si pe restul Greciei

Ma opresc asupra altui lucru. Vad ca toti, incepand cu voi, ati acordat lui Filip un drept pe temeiul caruia, in decursul anilor s-au iscat toate razboaiele intre greci. Care este acest drept? Dreptul de a face tot ce vrea si, in chipul acesta, dreptul de a ciunti si prada unul dupa altul popoarele Greciei si de a inrobi cetatile, navalind asupra lor.

Si cu toate acestea voi ati fost conducatorii grecilor timp de 73 de ani, iar lacedemonienii 29 de ani au avut oarecare putere si tebanii in timpul din urma, dupa lupta de la Leuctra. Cu toate acestea, niciodata nu vi s-a ingaduit nici voua, nici tebanilor si nici lacedemonienilor sa faceti tot ceea ce ati voit. Nicidecum!

De altfel, oricat de mari greseli ar fi savarsit lacedemonienii in cei 30 de ani ai hegemoniei lor si strabunii nostri in cei 70 de ani de hegemonie, astea sunt putin lucru, atenienii, sau mai degraba nu reprezinta nimic fata de nedreptatile pe care le-a savarsit Filip impotriva grecilor in cei aproape 13 ani de cand se ridica mereu.

Usor pot arata acest lucru in cateva cuvinte. Trec peste Olint, Methona, Apollonia si cele 32 de cetati din Tracia, pe care Filip le-a distrus in intregime cu atata cruzime incat, trecand pe acolo, ti-ar fi greu sa spui ca au fost candva locuinte; nu mai vorbesc ca neamul atat de numeros al foceenilor a fost nimicit. Dar in Tesalia cum stau lucrurile? N-a inlaturat el din aceste cetati constitutiile lor si le-a impus tetrarhii pentru a inrobi nu numai cetati, ci tinuturi intregi?

Cetatile din Eubeea nu sunt ele conduse de tirani si toate acestea nu se petrec intr-o insula vecina cu Teba si Atena? In sfarsit, nu sta scris in chip precis in scrisorile lui: "Sunt in legaturi de pace cu cei ce voiesc sa imi dea ascultare?" Si el, Filip, nu scrie acestea fara a le infaptui! Astfel el se afla in drum spre Helespont, mai inainte s-a napustit asupra Ambraciei si este stapan in Elida, cetate populara din Pelopones. Nu de mult planuia sa puna mana prin surprindere pe Negara; pe scurt, nici Grecia, nici tinuturile barbare nu mai pot satisface ambitia acestui om.

Si noi, grecii de pretutindeni, desi vedem si stim acestea, nu ne trimitem ambasadorii unii altora ca sa discute aceasta situatie si nu ne indignam, ci suntem stapaniti de o asa nepasare si cetatile noastre raman izolate prin santuri si parapete, incat pana in ziua de azi n-am putut face nimic folositor si absolut trebuitor tuturor si nu ne-am putut uni, injgheband o comunitate bazata pe ajutor si prietenie impotriva dusmanului comun.

In schimb, ingaduim cu indiferenta ca acest om sa devina din ce in ce mai puternic si fiecare, dupa cum cred eu, este hotarat sa profite de timpul in care altul piere, fara a se gandi la un mijloc de a scapa Grecia si fara a intreprinde vreo actiune pentru aceasta. Desigur, toata lumea stie ca primejdia din partea lui Filip, intocmai ca atacurile periodice ale frigurilor sau ale unei alte boli, se atinge de acel care crede ca acum se afla foarte departe de pericol

Cu toate acestea, de ce merge el mai departe cu nerusinarea lui? In afara de nimicirea oraselor grecesti, nu prezideaza el, jocurile comune tuturor grecilor si, cand el nu poate fi prezent la aceste jocuri, nu trimite sclavii sai care sa prezideze jocurile? Stapan pe Termopile si pe intrarile Greciei, nu ocupa el aceste pozitii cu garzi si cu soldati mercenari? Nu are privilegiul de a consulta el cel dintai oracolul zeului de la Delfi prin privilegiul la care nu au dreptul nici macar toti grecii alungandu-ne pe noi, pe tesalieni, pe dorieni si pe ceilalti amfictioni?

Prin scrisorile sale nu impune el tesalienilor sa adopte o forma de guvernamant pe care o doreste? Nu trimite el mercenari, pe unii la Porthmos ca sa goneasca partidul democrat din Eretria, iar pe altii la Oreos ca sa instaleze acolo pe tiranul Filistides? Grecii, desi vad acestea, le indura. Mi se pare ca ei privesc la aceste acte de indrazneala intocmai cum ar privi dezlantuirea unei ploi cu grindina, fiecare din ei rugandu-se ca ploaia sa nu se abata asupra lui, fara ca vreunul insa sa incerce a impiedica prapadul.

Nu numai ca nimeni nu se razbuna pentru actiunile prin care Grecia intreaga a fost insultata de el, dar nici pentru acelea prin care a fost nedreptatit fiecare in parte: aceasta este ultima parte a nepasarii! Nu s-a napustit el asupra Ambraciei si Leucadei, coloniile corintienilor? Nu s-a jurat el ca va preda etolienilor Naupactos-ul, orasul apartinand acheenilor? Nu a smuls tebanilor orasul Echinos si acum nu se indreapta impotriva bizantinilor, care ii sunt aliati?

Trec peste celelalte posesiuni ale noastre; nu detine el de la noi Cardia, cel mai mare oras al Chersonesului? Deci noi toti, desi induram aceste acte de indrazneala, taraganam lucrurile, cedam si privim la vecinii nostri, neincrezatori unii la altii, dar nu si in acela care ne asupreste pe toti. Ce credeti ca va face acest om care se poarta fata de toti cu atata trufie cand va deveni rand pe rand stapanul fiecaruia dintre voi?

Care este, asadar, pricina acestui rau? Caci nu din intamplare si nu fara de dreptate tineau grecii atat de mult atunci la libertate, iar acum alearga dupa sclavie. Odinioara, atenieni, salasuia ceva in sufletul tuturor, ceva care in ziua de azi nu mai exista, ceva care a invins aurul persilor si a facut Grecia sa traiasca in libertate si sa nu fie infranta nici pe mare, nici pe uscat. Cand a disparut acel ceva in Grecia, totul a fost corupt si s-a rasturnat pana la unu fiecare lucru.

Care este acest ceva? Nu este complicat, nu prea savant, ci pur si simplu faptul ca grecii urau pe toti cetatenii care primeau bani de la cei ce voiau sa domine Grecia sau sa o corupa si era un lucru foarte grav faptul de a fi acuzat de venalitate, caci aceasta fapta rea atragea dupa sine pedeapsa cea mai cumplita.

Caci nici de la oratori, nici de la generali nu era cu putinta sa fie cumparate nici ocaziile favorabile pe care soarta le pregateste adesea celor nepasatori impotriva celor vigilenti, nici intelegerea dintre cetateni, nici neincrederea in tirani si barbari, intr-un cuvant nimic de felul acesta.

In zilele noastre, toate acestea s-au vandut ca marfa in piata si s-au introdus in locul lor toate relele care au pierdut Grecia si au corupt-o. Care sunt acele rele? Invidia impotriva celui care a primit bani; deprinderea de a rade, daca acesta marturiseste; iertarea, daca a fost dovedit; ura impotriva aceluia care ar imputa aceste lucruri poporului si tradatorilor; in sfarsit, toate relele legate de faptul de a primi bani

Ca asa stau lucrurile acum, vedeti si voi desigur si nu aveti nevoie de marturia mea, altadata erau altfel. Acest lucru vi-l voi arata eu nu prin cuvinte intarite de mine, ci prezentandu-va o inscriptie a strabunilor vostri pe care acestia au

asezat-o pe Acropola, gravand-o pe o coloana de bronz, nu ca sa le fie lor de folos caci si fara aceasta inscriptie ei erau insufletiti de patriotism ci ca voi sa aveti monumente si exemple de ravna ce trebuie sa depuneti in asemenea imprejurari.

Sa vedem dar ce spune inscriptia: "Arthmios", glasuieste ea, "din Zeleea, fiul lui Fythonax, sa fie infierat de atimie (pierderea drepturilor civile - n.a.) si declarat dusman al poporului atenian si al aliatilor lor atat el cat si neamul lui". Apoi urmeaza motivul acestei condamnari: "pentru ca a adus aur de la persi in Pelopones". Aceasta este inscriptia.

Dar aceasta nu este pedeapsa care de obicei se intelege prin atimie. Caci ce il interesa pe un locuitor din Zeleida daca el era oprit sa se bucure de drepturile civile ale atenienilor? In legile privitoare la omor sta scris despre cei ai caror delict de omucidere nu poate sa dea loc la o urmarire judiciara, dar care pot sa fie ucisi fara a se savarsi o nelegiuire: "Sa moara cel pedepsit, fara dreptul de a fi razbunat". Deci legea glasuieste ca cel care omoara pe unul din cei astfel infierati este considerat nevinovat.

Asadar, acei atenieni socoteau ca ei trebuie sa se ingrijeasca de salvarea tuturor grecilor; caci le-ar fi fost indiferent daca cineva din Pelopones cumpara sau corupea pe unul sau pe altul, daca ei n-ar fi socotit asa. Si insa asa pedepseau si infierau pe cei ce-i stiau vanduti, incat fapta lor rusinoasa era gravata pe o coloana de bronz. Fireste, prin astfel de masuri, grecii inspirau teama barbarilor si nu barbarii grecilor.

Dar in ziua de azi nu mai este asa; caci voi simtiti cu totul altfel si in aceasta imprejurare, si in altele

Exista o vorba fara inteles, pornita de la cei ce voiesc sa ne linisteasca, anume ca Fillip nu este de buna seama inca atat de puternic cum erau odinioara lacedemonienii, care stapaneau marea si tot pamantul, aveau aliat pe regele persilor si nimeni nu le rezista, dar cu toate acestea, zic ei, cetatea noastra i-a respins si pe acestia, iar ea nu a suferit nici un rau. Insa cand toate, ca sa zic asa, au luat un mare avant si cand situatia nu se aseamana deloc cu cea din trecut, cred ca nimic nu s-a schimbat si n-a propasit mai mult decat tot ceea ce ii lega de razboi.

Mai intai, stiu din auzite ca pe vremea aceea lacedemonienii si toti grecii dupa ce, in chip obisnuit, purtau razboi patru, cinci luni in timpul verii si pustiau tara dusmanului cu soldati greci inarmati si cu trupe formate din cetateni, se intorceau apoi acasa; ei erau stapaniti de sentimentul maretiei trecutului si erau de o cinste vrednica de cetatile libere, incat nimic nu se cumpara de la nimeni cu bani, iar razboiul se facea potrivit regulilor si in vazul tuturor.

In vremea noastra, vedeti desigur ca tragatorii au facut sa piara totul si ca nimic nu se mai hotaraste prin batalii sau lupte. Iar Filip, ati auzit, merge oriunde vrea, fara a fi insotit de falanga formata din soldati inarmati, ci are totdeauna in preajma lui soldati usor inarmati, arcasi, mercenari, deci o armata de felul

acesta.

Cu aceste trupe usoare el se napusteste asupra cetatilor, ai caror cetateni sunt atinsi de patima neintelegerii intre ei si cand vede ca nimeni nu iese la lupta din cauza neincrederii reciproce, asezandu-si masinile de razboi, incepe asediul. Nu mai vorbesc ca nu-i pasa de vreme, iarna sau vara, si ca nu exista pentru Filip un anotimp anume in care el sa inceteze actiunile militare.

Voi insa stiind toate acestea si cugetand la ele, nu trebuie sa lasati sa patrunda razboiul in Atica si nici nu trebuie sa va pierdeti, luand seama la felul simplu cum se ducea razboiul altadata impotriva lacedemonienilor, ci, cat se poate de timpuriu, trebuie sa va ingrijiti de siguranta noastra prin politica ce o urmati si sa inarmati cetatea, gandindu-va cum sa-l opriti pe Filip de a iesi din hotarele lui si de a incepe o lupta corp la corp.

In ce priveste razboiul, atenieni, fata de el mai avem, in chip firesc, multe avantaje, daca voim sa facem cele ce trebuie: astfel un avantaj reprezinta asezarea tarii lui Filip, de unde putem lua si aduce totul si unde putem pricinui multe neajunsuri, precum si numeroase alte avantaje, insa in privinta luptei corp la corp, acela are mai multa experienta decat noi.

Nu trebuie numai sa stiti acestea si sa luptati impotriva lui Filip cu armele, ci, judecand lucrurile limpede si din spirit de prevedere, trebuie sa uram pe aceia care pledeaza pe langa voi pentru Filip, gandindu-va ca nu este cu putinta sa invingeti vrasmasii vostri dinafara inainte ca voi sa fi pedepsit pe acei care slujesc chiar inauntrul cetatii.

Iau martor pe Zeus si pe toti zeii ca tocmai aceasta nu sunteti in stare voi sa faceti si nici nu doriti. Caci ati ajuns la asa grad de prostie sau nebunie, sau nu stiu ce sa mai zic adesea imi vine sa ma tem ca nu cumva vreun zeu raufacator sa conduca treburile noastre incat voi, de dragul insultei, din invidie, din inclinare pentru batjocura, invitati sa plateasca la tribuna oameni platiti de straini, dintre care unii n-ar putea nega ca sunt cumparati, si faceti haz daca ei ne insulta.

In Olint, unii dintre oamenii politici erau de partea lui Filip, stand intru totul la dispozitia lui; altii, urmand binele concetatenilor lor, se straduiau ca ei sa nu devina sclavi. Care din acestia au facut sa piara patria? Cine a predat cavaleria, aducand pieirea Olintului? Desigur, partizanii lui Filip care, pe cand cetatea era in picioare, calomniara si acuzara atat de mult pe cei ce in discursurile lor dadeau cele mai bune sfaturi, incat olintienii se lasara convinsi si izgonira chiar pe Apollonides.

Aceasta ratacire a pricinuit toate nenorocirile nu numai la olintieni, ci pretutindeni. In Eretria cand, in urma izgonirii tiranului Plutarh si a strainilor aflati in solda lui, poporul a reluat puterea in cetate si in Porthmos, unii erau de partea voastra, altii de partea lui Filip, ascultand in multe privinte mai ales de acestia din urma, eretrienii, vrednici de mila si nenorociti.

Va mirati poate si va intrebati care este cauza care face ca olintienii, eretrienii

si oretanii sa asculte mai cu placere pe oratorii care pledeaza pentru Filip decat

pe cei care pledeaza pentru interesele lor? Explicatia o puteti gasi si la voi. Intr-

adevar, oratorii care vorbesc pentru binele vostru nu pot totdeauna, chiar cand

ar voi, sa va vorbeasca dupa placul vostru; caci ei sunt siliti sa se gandeasca la

mijloacele prin care situatia voastra va fi indreptata, iar tradatorii dau ajutor lui Filip, chiar cand va lingusesc prin discursurile lor.

Astfel, in timp ce aceia propuneau sa se impuna taxe, acestia sustineau ca nu este nevoie, unii indemnau sa se faca pregatiri de razboi si sa nu fie increzatori, ceilalti sustineau fara incetare sa se mentina pacea, pana ce intr-o zi au fost impresurati. Cred ca si in celelalte chestiuni situatia era la fel, ca sa nu vorbesc de fiecare in parte. Unii deci in discursurile lor ceea ce pentru moment le facea placere acestora, iar ceilalti ceea ce trebuia sa le aduca scaparea. In cele din urma, multi paraseau totul, nu atat pentru placere si nici din ignoranta, ci trebuind sa cedeze, cand simteau ca sunt definitiv invinsi.

O astfel de stare sufleteasca, pe Zeus si pe Apolo, ma tem ca o veti incerca si voi in ziua cand va veti da seama ca nu mai este nimic de facut. Cu toate acestea, atenieni, faca zeii sa nu ajungem niciodata in aceasta situatie! Atunci ar fi de zece mii de ori mai bine sa murim, decat sa facem ceva din lingusire fata de Filip si sa-i sacrificam pe oratorii credinciosi intereselor voastre.

Frumoasa recompensa au primit oretanii fiindca s-au increzut in prietenia lui Filip si l-au aungat pe Eufraios! Frumoasa recompensa a primit si poporul din Eretria fiindca a indepartat pe ambasadorii vostri si s-a dat pe mana tiranului Cleitarhos! Acum eretrienii indura sclavia sub lovituri de bici si sunt rapusi

Desigur, ar fi rusinos sa ajungeti sa spuneti mai tarziu: "Cine s-ar fi putut gandi ca asemenea lucruri se vor intampla? Pe Zeus, ar fi trebuit facut cutare lucru, n-ar fi trebuit facut cutare". Olintienii ar putea spune acum multe lucruri, care nu i-ar fi dus la pieire daca le-ar fi prevazut atunci. Multe ar putea spune oretanii, multe foceenii, ca si toti cei care au pierit.

Dar la ce ar mai folosi aceste triste aminiri? Cat timp o corabie se mentine teafara, fie ca e mai mare, fie ca e mai mica, trebuie ca matelotul, carmaciul si orice alt calator fara deosebire sa depuna tot zelul si sa ia seama ca nimeni, cu voie sau fara voie, sa n-o lase sa se rastoarne, caci dupa ce valurile o vor birui, zadarnica este orice sfortare.

Iar noi, atenieni, cat timp suntem teferi si avem o cetate puternica, venituri

foarte multe si o prea frumoasa reputatie ce trebuie sa facem? Poate ca nu unul,

ci mai multi dintre auditori bucuros ar fi pus aceasta intrebare de mult adunarii

Mai intai, sa ne aparam prin noi insine si sa ne pregatim, vreau sa spun: sa pregatim trireme, bani, soldati, caci chiar daca toti grecii ar consimti sa fie sclavi, noi trebuie sa luptam pentru libertate.

Dupa ce vom fi facut toate aceste pregatiri si cand ele vor fi evidente pentru

toti grecii, atunci sa-i chemam pe toti alaturi de noi, sa trimitem ambasadori care sa faca cunoscute aceste pregatiri pretutindeni, in Polopones, in Rodos, in Chios, chiar si la regele persilor (caci este si in interesul acestuia ca sa nu i se ingaduie lui Filip sa supuna totul) deoarece, dupa ce ii veti convinge, ii veti avea partasi si la primejdii si la cheltuieli, daca va fi nevoie, iar daca nu, cel putin veti castiga timp pentru treburile voastre.

Cand razboiul se poarta impotriva unui singur om si nu impotiva puterii unei cetati bine aparate, acest timp este folositor, ca si ambasadele de anul trecut, cele din Pelopones precum si acuzatiile aduse lui Filip pe care eu si Polyeuctos, acest distins patriot, Hegesip si ceilalti ambasdori le-am imprastiat peste tot si am reusit sa oprim pe Filip de a merge impotriva Ambraciei si de se napusti asupra Peloponesului.

Totusi, eu nu spun sa va imbiati pe ceilalti greci, daca voi nu vreti sa faceti nimic din ce este necesar pentru interesele voastre; ar fi de-a dreptul ridicol ca, parasindu-va interesele personale, sa pretindeti ca va ingrijiti de ale altora si ca, privind cu nepasare la prezent, sa ingroziti pe ceilalti cu viitorul.

Desigur, nu aceasta va spun, ci declar ca noi trebuie sa trimitem bani celor din Chersones, sa le acordam tot ajutorul pe cate ni-l cer, sa ne pregatim noi insine si numai apoi sa chemam alaturi de noi pe ceilalti greci, sa-i apropiem pe unii de altii, sa-i lamurim, sa-i dojenim ; aceasta este datoria unei cetati care se bucura de o autoritate atat de amre ca cetatea noastra.

Atenieni, acestea sunt recomandarile mele, acestea sunt sfaturile pe care vi le dau si cred ca situatia noastra s-ar putea indrepta chiar acum, daca ati aduce la indeplinire cele ce va propun. Iar daca cineva are alte propuneri mai bune ca acestea, sa vorbeasca, sa-si spuna parerea. Faca zeii ca hotararile ce le veti lua sa fie spre folosul cetatii !

Filip, cutreierand pretutindeni, subjuga pe iliri, triballi si chiar pe unii

dintre greci si strangea in mana sa foarte numeroase si importante, cand din cetatile grecesti porneau spre Macedonia, datorita libertatii oferita de pace, soli care atunci erau corupti cu bani - Eschine era unul dintre acestia - atunci toti aceia impotriva carora Filip facuse aceste pregatiri fura atacati. Daca ei n-au inteles, asta este alta problema care nu ma priveste pe mine. Eu, de fapt, va instiintam si protestam in fata voastra totdeauna, oricand si oriunde eram trimis. Dar cetatile sufereau de o boala grea, fiindca oamenii lor politici si magistratii primeau daruri si erau corupti cu bani, iar multimea sau nu prevedea nimic, sau se lasa prinsa in mrejele vietii dulci si a ragazului de fiecare zi. Si fiindca toti

"

Cand

incercau acelasi simtamant, fiecare se gandea ca prapadul va cadea asupra tuturor celorlalti, numai asupra lui nu, si ca situatia lui, gratiei primejdiei in care se afla un altul, va fi in siguranta acum si totdeauna. Astfel s-au intamplat, cred eu, ca, pe de o parte, democratiile din pricina nepasarii lor mari si-au pierdut libertatea, iar, pe de alta parte, diriguitorii care credeau ca vand totul afara de persaona lor, au bagat de seama ca s-au vandut intai pe ei insisi. In loc de prieteni si oaspeti, cum erau numiti cand primeau daruri de la Filip, acum, la auzul lor, li se dau nume de lingusitori, dusmani ai zeilor si toate celelalte nume pe care le merita de drept. Caci nimeni, atenieni, nu cheltuieste bani urmarind interesul tradatorului si nici cand a devenit stapan peste ce a cumparat nu-si mai ia ca sfatuitor un tradator pentru rest, caci altfel nimeni n-ar fi mai fericit decat tradatorul. Lucrurile insa nu stau asa. De ce ? Atata mai lipseste. Cand cel ce cauta sa porunceasca e stapan pe situatie si, cunoscand ticalosia lor, atunci, da, atunci ii uraste, n-are incredere in ei si-i acopera de insulte. Iata si dovezi : caci daca faptele lor apartin acum trecutului, ele insa trebuie sa fie prezente totdeauna in mintea oamenilor intelepti. Lastene fu numit prieten, pana in momentul cand a predat Olintul ; Timolaos, pana in momentul cand a facut sa piara Teba ; Eudicos si Simos din Larissa, pana in clipa cand au dat Tesalia pe mana lui Filip. Apoi, intreg pamantul s-a umplut de tradatori, goniti din cetatile lor, coplesiti de ocari si prada tuturor suferintelor. Cate n-au avut de patimit Aristratos in Sicyona ? Dar Perillos in Megara ? N-au fost ei oare aruncati ca niste netrebnici ? Din aceste fapte s-ar putea vedea foarte limpede ca acela care apara cu mai multa ravna patria si se opune mai darz unor astfel de oameni, acela va da voua, Eschine, ca unor tradatori si vanduti, prilejul de a mai primi daruri si numai gratie majotitatii cetatenilor adunati aici, precum si acelora ce stau impotriva planurilor voastre voi traiti inca si primiti bani, fiindca prin voi insiva ati fi pierit de mult

Vinovat de aceasta este Eschine, cand a varsat asupra mea, ca sa zic asa, drojdia rautatii si a faradelegilor lui, de care eu trebuie sa ma spal in fata celor care, prea tineri fiind, n-au putut urmari faptele petrecute atunci. Poate ca cele spuse de mine v-au mahnit pe voi care, inainte de a scoate eu un cuvant cunoasteti venalitatea de atunci a lui Eschine. Totusi, el numeste aceasta atitudine prietenie si ospitalitate, iar in discursul sau zice intr-un loc : " Cel care imi imputa ospitalitatea lui Alexandru ". Eu sa-ti imput ospitalitatea lui Alexandru ? De unde au primit-o sau cum te-ai invrednicit de ea ? Eu nu ti-as da tie nici numele de oaspete al lui Filip si nici al lui Alexandru, caci nu sunt atat de nebun ; afara doar de cazul cand ar trebui sa-i numim pe seceratori si pe cei care fac o treaba oarecare pentru bani, prieteni si oaspeti ai celor care ii platesc. Dar lucrurile nu stau asa. Pentru ce ? Pentru ca mai e mult pana acolo. Eu insa si impreuna cu mine toti acesti cetateni te numim pe tine, Eschine, un om platit cu bani altadata de Filip si acum de Alexandru. Daca nu crezi, intreaba-i ; sau mai bine ii voi intreba eu pentru tine. Oare, atenieni, este stipendiatul sau oaspetele lui Alexandru ?

Cetateni ai Atenei, Filip a putut trage mari foloase, caci nu arareori la greci, ci mai totdeauna s-a intamplat sa existe nenumarati tradatori si oameni vanduti si atatia dusmani ai zeilor cati nu ne amintim sa fi existat vredodata. Dupa ce i-a luat colaboratori si complici pe acestia, Filip a contribuit ca situatia in Grecia sa

se inrautateasca, caci grecii si inainte vreme nu erau in bune raporturi unii cu altii si traiau dezbinati. Inselandu-i pe unii, impartind altora, daruri, corupandu-i pe toti prin fel de fel de mijloace, regele i-a impartit in mai multe partide, desi interesul tuturor era numai unul ; acela de a-l impiedica pe Filip sa ajunga puternic

Se cuvenea oare, Eschine, ca cetatea noastra sa renunte la mandria ei pentru ca impreuna cu tesalienii si dolopii sa ajute pe Filip sa dobandeasca dominatia asupra grecilor si sa distruga gloria si drepturile stramosilor ? Sau trebuia sa nu faca aceasta (ceea ce ar fi fost cu adevarat inspaimantator), ci sa lase sa aiba loc acele evenimente pe care le vedea petrecandu-se in cazul in care nimeni nu le-ar fi oprit si pe care le presimtea pe cat se pare inca de multa vreme ? Dar acum mi-as ingadui sa intreb pe cel care critica cu cea mai mare exigenta lucrurile petrecute, caror partide ar fi voit sa i se alature cetatea ?

Cum ar fi trebuit sa actioneze cetatea noastra, Eschine, cand vedea ca Filip se pregateste sa ia conducerea ei si sa-si impuna dominatia asupra Greciei ? Sau ce trebuia sa declar eu, sfetnicul poporului, si sa propun atenienilor (caci aceasta este chestiunea de cea mai mare importanta), eu care stiam ca din totdeauna si pana in ziua cand m-am ridicat la tribuna, patria noastra a luptat necontenit pentru intaietate, onoare si pentru glorie si ca a sacrificat si bani, si oameni mai multi pentru onoarea si interesele tuturor decat a cheltuit pentru sine fiecare dintre celelalte popoare

Ramanea deci si in acelasi timp era necesar ca voi sa va impotriviti cu toata dreptatea nedreptatii pe care o savarsea Filip. Acest lucru voi l-ati facut inca de la inceput in chip firesc si din datorie ; chiar si eu am facut propuneri si v-am dat sfaturi in acest sens, in timpul cand luam parte la treburile publice. O marturisesc deschis. Dar ce trebuie sa fac eu ? Iti pun aceasta intrebare, trecand cu vederea peste Amfipolis, Pidna, Potideea, insula Halones, nu amintesc nimic despre acestea

Totusi, tu ai declarat ca, vorbind despre cele ce se intamplau, eu am indemnat la ura impotriva lui Filip pe cetatenii care sunt de fata

O, Eschine, tu care vorbesti cu usurinta despre tot ceea ce vrei, ma auzi ? Sa nu mai vorbim nici despre acestea ! Daca acela ce punea stapanire pe Eubeea si facea din aceasta insula o baza de operatii impotriva Aticei, care incerca sa puna mana pe Megara, care se facea stapan pe Oreos, care distrugea portul Porthmos, care aseza tiran in Oreos pe Philistides si in Erestria pe Cleitarchos, care ingenunchea Helespontul, care impresura Bizantul, care pe unele cetati grecesti le distrugea, iar in altele readucea pe cei alungati, oare cel ce savarsea toate acestea, comitea el nedreptati, incalca el tratatele, calca in picioare pacea, da ori ba ? Era oare necesar ca vreunul dintre greci sa apara spre a-l impiedica sa savarseasca aceste fapte, da ori ba ! Iar daca nu si trebuia sa vedem Elada devenind asa cum spune proverbul prada miseilor, cand atenienii traiau si existau, o recunosc, eu, vorbind despre aceste lucruri, m-am amestecat fara sa ma priveasca situatia, iar cetatea noastra, ascultandu-ma, s-a amestecat intr-o treaba care n-o privea deloc ; si toate faptele savarsite sa fie socotite crime si

greseli ale mele. Iar daca trebuia sa apara cineva pentru a impiedica aceste fapte, cine ar fi facut-o ? Oare nu atenienii ? Aceasta era tinta actiunilor mele. Vazand ca Filip cauta sa aduca in sclavie pe toti grecii, eu m-am opus si n-am incetat sa va atrag atentia si va va sfatuiesc sa nu va predati lui

Atatand astfel cetatile una impotriva alteia prin mijlocirea acestor oameni si incurajat de decretele si raspunsurile lui, Filip sosi cu armata si ocupa Elateea, avand convingerea ca orice s-ar intampla, noi si tebanii n-am putea ajunge la o intelegere. Dar voi va amintiti cu totii de tulburarea ce s-a produs atunci in cetate

Apoi indata ce senatorii sosira si pritanii adusera la cunostinta Adunarii stirea primita de ei si prezentara pe cel ce adusese vestea, crainicul intreba : Cine doreste sa ia cuvantul ? Nimeni nu se urca la tribuna. Crainicul intreba de mai multe ori, dar nimeni nu se ridica la tribuna, desi erau de fata toti strategii, toti oratorii si desi patria chema cu glasul care este al tuturor pe omul care sa vorbeasca pentru salvarea ei. Caci glasul crainicului care se face auzit, atunci cand legea o ordona, e drept sa fie socotit glasul obstesc al patriei. Cu toate acestea, daca ar fi trebuit ca celui ce doresc salvarea patriei sa vina la tribuna, voi toti, judecatori si ceilalti atenieni, ridicandu-va, v-ati fi urcat la tribuna. Caci toti, o stiu bine, doreati salvarea patriei ; daca ar fi trebuit sa vina cei foarte bogati, s-ar fi urcat la tribuna cei Trei sute ; daca ar fi trebuit sa vina cei care sunt in acelasi timp si devotati patriei, si bogati, s-ar fi urcat la tribuna cei care mai tarziu ar fi adus mari contributii voluntare. Si ei ar fi facut aceasta si din dragoste pentru patrie, si datorita bogatiei lor. Dar pe cat se pare, acel moment si acea zi cerea nu numai un om devotat si bogat, ci unul care sa fi urmarit de la inceput evenimentele si care sa fi cugetat cu suflet curat la cauzele si scopul actiunilor intreprinse de Filip. Intr-adevar, un cetatean care n-ar fi cunoscut politica lui Filip si n-ar fi cercetat-o cu grija de mult, oricat ar fi fost de devotat si bogat, n-ar fi fost in stare sa stie nici ce trebuie sa faca, nici ce sfat sa dea. Se ivi deci acel om pe care il cereau imprejurarile, iar acela eram eu. Urcandu-ma la tribuna, v-am spus atunci ceea ce trebuia sa ascultati si acum cu atentie din doua motive : intai, ca sa stiti ca eu singur dintre oratorii si oamenii politici n-am parasit in momentele de primejdie postul in care ma asezase iubirea de patrie si ca, prin discursurile si propunerile mele scrise, eu am cautat sa fac pentru voi ceea ce se impunea in acele imprejurari inspaimantatoare ; al doilea, ca sa stiti ca putinul timp pe care mi l-ati ingaduit, va va face mult mai cunoscatori in chestiunile de politica in general

Insirand aceste lucruri si altele de acelasi fel, am coborat de la tribuna. Dupa ce toti m-au aprobat, si nu s-a auzit nici un glas impotriva, eu nu m-am marginit la aceasta si am facut o propunere scrisa. Nu m-am multumit nici cu propunerea scrisa, fara a fi plecat in aceasta misiune, si nici sa merg ca sol fara a-i convinge pe tebani. Dimpotriva, de la inceput pana la sfarsit am urmat linia mea de conduita si cu toata inima m-am devotat voua pentru a lupta impotriva pericolelor care amenintau cetatea noastra

Si fiindca acuzatorul staruie mult asupra evenimentelor petrecute, vreau sa va vorbesc despre un lucru la care nu va asteptati. Pe Zeus si pe ceilalti zei, nimeni

sa nu se mire de exagerarea mea, ci fiecare sa judece cu bunavointa ceea ce spun. Chiar daca cele ce aveau sa se intample ar fi fost evidente pentru toti, daca toti le-ar fi stiut de mai inainte si daca tu le-ai fi prevestit, Eschine, si le-ai fi adeverit prin strigate si vociferari, tu, care n-ai scos un cuvant, si asa cetatea noastra n-ar fi trebuit sa renunte la atitudinea ei, daca ea totusi se gandea la glorie, la stramosi si la posteritate. Acum se pare ca n-a izbutit in actiunea ei ; acest lucru se poate intampla oricarui om, daca asa este vointa zeilor. Atunci insa, socotindu-se vrednica sa conduca pe altii si apoi renuntand la aceasta, cetatea noastra ar fi fost acuzata ca a predat lui Filip pe toti grecii. Caci daca ea ar fi parasit fara lupta acele bunuri pentru care strabunii nostri au infruntat tot felul de pericole, cine nu te-ar fi scuipat pe tine in obraz, Eschine ? Dar sa nu mai vorbesc despre cetate si nici despre mine. Cu ce ochi, pe Zeus ! am privi noi pe toti grecii care sosesc in cetatea noastra daca evenimentele ar fi ajuns unde au ajuns, daca Filip ar fi comandat si stapanit pe toti grecii, daca altii i s-ar fi impotrivit, fara ca noi sa le fi venit in ajutor cu nimic. Si aceasta s-a intamplat, desi cetatea noastra inainte vreme n-a optat nicicand pentru o situatie sigura, dar lipsita de glorie, ci a infruntat pericolul, salvand onoarea. Exista vreun grec, exista vreun barbar ori printre tebanii si lacedemonienii, care avusesera puterea inaintea tebanilor, se afla unul singur care sa nu stie ca regele persilor ar fi lasat cetatii noastre toate bunurile de care dispunea, incuviintand cu generozitate dobandirea altor bunuri, cu conditia numai ca sa se fi supuns poruncilor si sa ingaduie altuia sa comande asupra grecilor ? Dar pe cat se pare, pentru atenienii de atunci, o astfel de purtare nu era nici mostenita din strabuni, nici suportabila, nici innascuta ; nicodata nimeni, in decursul vremii, n-a putut convinge cetatea noastra sa se alature celor puternici, daca acestia savarseau nedreptati, pentru a se bucura de siguranta in sclavie, ci ea a trait mereu in mijlocul primejdiilor, luptand pentru intaietate, onoare si glorie. Si voi socotiti ca aceasta atitudine este atat de impunatoare si de potrivita firii voastre, incat laudati cu deosebire pe acei dintre strabuni care au avut-o. Si pe buna dreptate, caci cine n-ar admira curajul acelor barbati care au consimtit sa paraseasca si tara si cetatea, urcandu- se in trireme pentru a nu se supune poruncilor unui stapan ? Ei au ales ca strateg pe autorul acestei rezolutii, pe Temistocle. Pe de alta parte, ei au ucis cu pietre pe Kyrsilos care exprimase parerea de a se supune poruncilor date (si nu femeile voastre). Caci atenienii de atunci nu cautau un orator sau un strateg care sa le asigure o sclavie fericita, ci ei socoteau ca nu merita sa traiasca daca nu le este permisa o viata in libertate. Fiecare dintre acestia aveau credinta ca nu s-a nascut numai tatal si mama sa, dar si pentru patrie. Ce deosebire este aici ? Cel care socoteste ca s-a nacut numai pentru parinti,asteapta o moarte hotarata de destin si care vine in mod natural, cel care se socoteste nascut si pentru patrie acela va prefera sa moara decat sa-si vada patria inrobita si va gasi ca insultele si rusinea pe care va fi silit sa le indure intr-o patrie inrobita sunt mai de temut decat moartea insasi.

Daca as incerca asadar sa spun ca eu am fost acela care am aprins in sufletele voastre sentimente vrednice de strabunii vostri, n-ar fi nimeni care sa nu fie indreptatit sa-mi aduca imputari. Acum eu declar ca asemenea hotarari curajoase va apartin si dovedesc ca si inaintea mea cetatea era insufletita de aceleasi sentimente. Cu toate acestea, afirma ca am si eu o parte de contributie in fiecare din faptele indeplinite. Eschine insa, acuzandu-ma pentru intrega mea politica su

cerandu-va sa va purtati cu asprime fata de mine ca unul ce am fost cauza spaimelor si primejdiilor cetatii, pe de o parte, doreste sa ma lipseasca pe mine de o cinstire, iar pe de alta parte, voua va rapeste laudele pentru toate timpurile. Daca voi, in credinta ca politica mea n-a fost cea mai buna, il veti condamna prin votul vostru pe Ctesifon, s-ar crede ca ati savarsit o greseala si nu ca ati cedat in fata loviturilor nedrepte ale soartei. Nu este cu putinta, nu este cu putinta, ca voi sa fi savarsit greseli, atenieni, voi, care ati infruntat pericolul pentru libertatea si salvarea tuturor grecilor

Cu toate acestea, atenieni, au existat la voi, inaintea mea, multi oratori renumiti si insemnati asa cum au fost Callistratos, Aristofon, Kefalos, Trasibul si o mie altii, totusi, nici unul dintre acestia, in nici o imprejurare, nu s-a jertfit pe sine cu totul cetatii ; caci unul propunea decrete, dar nu mergea in ambasade, altul pleca in ambasade, dar nu propunea decrete. Fiecare din ei isi lasa pentru sine un timp de repaus si daca s-ar fi intamplat ceva o portita de scapare. " Cum deci, ar putea riposta cineva, tu te-ai ridicat atat de mult prin putere si indrazneala, incat singur esti in stare sa faci de toate ? " Nu spun aceasta, dar eu eram atat de constient de gravitatea pericolului ce a cuprins cetatea, incat mi se parea ca nu putea fi vorba de nici o preocupare pentru siguranta personala si ca trebuia sa ne multumim daca cineva, nelasand la o parte nimic, facea tot ce trebuia sa faca. In ce ma priveste, eram convins poate prosteste, cu toate acestea eram convins, ca nici un cetatean n-ar putea face propuneri mai bune ca mine, ca nimeni n-ar putea actiona si ca nici un ambasador nu si-ar putea indeplini sarcina cu mai mult zel si mai multa justete ca mine. De aceea, eu imi luam asupra mea toate sarcinile

La aceasta situatie l-a dus pe Filip politica mea, Eschine. Eu am fost acela care l-am facut sa se inspaimante pe el, Filip, care alta data profera amenintator multe si indraznete cuvinte impotriva cetatii. Ca multumire pentru aceasta, atenienii aici de fata imi acordara pe buna dreptate o coroana ; tu, care erai de fata nu te-ai opus, iar Diondas, care ataca decretele, nu obtinu partea legala de voturi. Citeste-mi aceste decrete, care n-au fost condamnate de judecatori atunci si care n-au fost atacate nici de Eschine.

Barbati atenieni, aceste decrete, atat cel propus ieri de Aristonicos, ca si cel propus acum de Ctesifon, aici de fata, sunt aidoma unul altuia si nu se deosebesc intre ele nici macar printr-un cuvant sau vreo silaba. Eschine nu le-a contestat in justitie nici el singur, nici nu si-a luat ca ajutor in acuzatie pe Diondas, care le atacase. Cu toate acestea, presupunand ca acum Eschine mi-ar aduce acuzatii bazate pe adevar, atunci pe Demomeles si pe Hiperide si Aristonicos, pe hotararile tribunalelor si pe faptul ca insusi Eschene nu i-a acuzat pe acesti barbati, care facusera aceleasi propuneri ca si Ctesifon acum. Se mai intemeiaza si pe faptul ca legile nu ingaduie sa se aduca acuzatii in legatura cu fapte odata judecate, precum si pe multe alte argumente ; atunci, dimpotriva aceeasi cauza s-ar fi examinat in ea insasi, fara a se recurge la vreunul din aceste cazuri precedente. In acea vreme insa, Eschene nu putea sa faca ceea ce face acum, adica, pentru a calomnia, sa aleaga din date vechi si din multe decrete ceea ce nimeni nu prevedea si n-ar fi crezut ca are sa fie amintit azi, sa incurce imprejurarile si sa aduca pentru fapte indeplinite pretexte false, in loc de motive

adevarate, pentru a avea aerul ca spune ceva. Aceasta era cu neputinta atunci, caci toate discursurile ar fi fost rostite fata in fata cu realitatea si cu evenimentele recente, cand voi le aveti pe fiecare din acestea proaspat in minte si, ca sa zic asa, aproape in mana. De aceea Eschine, fugind de probe in fata faptelor, vine acum, inchipuindu-si, dupa cate imi pare, ca este vorba de o intrecere intre oratori si nu de o cercetare severa a conduitei noastre poiltice si ca se va judeca frumusetea discursurilor si felul in care au fost servite interesele cetatii.

Apoi, Eschine face pe sofistul, se cuvine, sustine el, sa nu tineti seama, venind aici, de parerea pe care o aveati de acasa cu privire la noi ; cand voi verificati socotelie unui manuitor de bani, banuindu-l ca el retine pentru sine surplusul, voi renuntati la aceasta parere, daca jetoanele sunt exacte si nu se gaseste nici unul in plus ; tot asa s-ar cuveni ca voi, fata de probele aduse in discurs, sa renuntati la parerea cu care ati venit aici. Vedeti dar cat de slaba, pe cat se pare, este prin firea lucrurilor orice fapta savarsita pe temeiuri nedrepte. Prin aceasta nastrusnica comparatie, Eschine a marturisit ca, azi cel putin, e lamurit pentru voi in ce ne priveste pe amandoi, ca eu vorbesc in favoarea patriei iar el pentru Filip, caci altfel nu s-ar sili el sa va schimbe convingerea, daca parerea voastra asupra fiecaruia dintre noi n-ar fi fost de mult stabilita. De altfel, eu va voi arata cu usurinta nu intrebuintand jetoane (caci nu asa se verifica actele politice), ci amintindu-va pe scurt fiecare fapt si folosindu-va tot pe voi, care ma ascultati ca verificatori si ca martori totodata, ca el nu sustine lucruri conforme cu dreptatea atunci cand pretindea ca voi sa va schimbati aceasta parere. Deoarece politica mea, pe care Eschine o condamna, a facut ca tebanii, in loc sa navaleasca impreuna cu Filip in tara noastra, asa cum credeau toti, i-a oprit pe ei de la aceasta, facandu-i sa treaca de partea noastra. Am facut apoi ca razboiul, in loc sa se desfasoare in Atica, sa se opreasca la hotarele Beotiei, la o departare de sapte sute de stadii de tara noastra ; ca Atica sa se bucure de pace, sa dispara amenintarea dinspre mare, in loc ca piratii venind din Eubeea, s-o jefuiasca in tot timpul razboiului ; bizantinii au luptat alaturi de noi impotriva lui Filip, in loc ca acesta sa stapaneasca Helespontul prin cucerirea Bizantului. Oare, Eschine, verificarea actelor politice ti se pare tie asemenea unei verificari a jetoanelor ? Sau este mai bine sa tragem cu buretele peste toate actele politice, decat sa ne gandim cum sa le pastram vesnic in memorie ? Si nu mai adaug ca s-a intamplat ca altii sa incerce cruzimea care s-a putut vedea atunci cand Filip a devenit dintr- o data stapan asupra unui popor, pe cand voi (si bine ati facut) ati avut parte de roadele unitatii pe care Filip o manifesta in chip fatarnic fata de atenieni spre a acoperi planurile sale privitoare la restul Greciei. Sa lasam deoparte toate acestea. Dar eu nu ma voi teme sa declar ca acela care ar vrea sa cerceteze purtarea unui orator, cu dreptate si fara a cauta sa-l calomnieze, acela nu ar aduce acuzatii de felul acelora pe care tu mi le aduci, nascocind exemple si imitand in bataie de joc expresii si gesturi (caci desigur, de aceasta depinde soarta grecilor, si anume daca am folosit cutare expresie si nu alta, daca eu am intins mana aici si nu acolo) ; bizuindu-se pe faptele insesi, el ar cerceta ce mijloace, ce forte avea cetatea noastra cand eu am inceput sa ma ocup cu treburile statului ; ce i-am adus eu, dupa aceasta, prin straduinta mea cand eram in fruntea treburilor si care era situatia dusmanilor nostri. Apoi daca eu am contribuit la scaderea fortelor noastre, el ar arata ca vina este a mea, iar daca

am contribuit la cresterea lor insemnata, el nu m-ar calomnia. Fiindca tu ai fugit de aceasta discutie, o voi face eu. Voi, atenieni, urmariti-mi expunerea si vedeti daca voi spune adevarul.

Cetatea noastra avea de aliati pe insulari, dar nu pe toti, ci pe cei mai slabi (caci nici Chios, nici Rodos, nici Corcira nu mai era cu noi) ; contributia in bani era cam de 45 de talanti, si acestia stransi cu anticipatie ; in privinta infanteriei si cavaleriei, nu dispuneam decat de contingentele de la noi. Dar ceea ce era mai suparator pentru noi si favorabil pentru dusmani era faptul ca acesti indivizi pregatisera pe toti vecinii, pe megareni, tebani, eubeeni, sa arate ura fata de noi mai degraba decat prietenie. Asa era la inceput situatia cetatii noastre si nimeni n-ar putea spune nimic contrariu. Aruncati-va acum privirea asupra lui Filip, impotriva caruia noi ducem lupta. Intai, el comanda singur ca monarh absolut peste soldatii care il insoteau (fapt care in razboi reprezinta un avantaj imens) ; apoi, soldatii sau erau intr-una oteliti in razboi, in fine, avea din belsug bani si facea tot ce voia, fara a anunta prin decrete, fara a delibera in public, fara a fi dat in judecata de catre istorie, fara a fi urmarit pentru ilegalitate, fara a da socoteala cuiva, ci, intr-un cuvant, el era suveranul absolut, comandant si stapan peste toate. Iar eu, care luasem pozitie impotriva acestuia (caci si acest lucru merita sa fie cercetat), pe ce eram stapan ? Pe nimic. Chiar dreptul de a vorbi in fata poporului, singurul de care am beneficiat, voi l-ati oferit din capul locului in mod egal si celor platiti de Filip, si mie. Voi insa, ori de cate ori indivizii triumfau asupra mea (si aceasta se intampla de multe ori prin diferite pretexte), plecati de la adunare dupa ce luaserati hotarari in interesul dusmanilor. Si totusi, fara a tine seama de pozitia mea de inferioritate fata de Filip, eu v-am castigat ca aliati pe cei din Eubeea, Ahaia, apoi Corintul, Teba, Megara, Leucada, Corcira. De la acestia s-au strans 15000 de pedestrasi straini, 2000 de calareti, fara a socoti trupele formate din soldati cetateni, iar in ce priveste banii, de pretutindeni eu am ridicat contributii cat mai mari. Daca vorbesti, Eschine, despre sarcinile militare ce reveneau tebanilor, bizantinilor sau eubeenilor, sau daca discuti acum despre inegalitatea de drepturi, din capul locului tu te prefaci a nu sti ca si altadata, din acele trireme care au luptat pentru eleni, ele toate fiind in numar de trei sute, cetatea noastra a dat doua sute de trireme ; ea nu s-a socotit jignita, si n-a dat in judecata pe cei ce i-au dat aceste sfaturi si, fara sa se indigneze din aceasta cauza (ceea ce ar fi fost o rusine), a adus multumiri zeilor ca in mijocul pericolului comun care amninta pe eleni, ea singura a dat de doua ori mai mult pentru salvarea tuturor. In sfarsit, tu cauti in zadar sa placi poporului, calomniindu-ma. Pentru ce dar vorbesti acum despre ceea ce ar fi trebuit sa faci si pentru ce n-ai propus aceasta atunci cand te aflai in imprejurarile grele in care eram siliti sa facem nu ceea ce am fi voit, ci sa primim ceea ce evenimentele ne ingaduiau ? Caci cel ce oferea mai mult, repede ar fi primit pe cei respinsi de noi si pe deasupra le-ar fi dat si banii, fiind gata pentru aceasta de multa vreme.

Dar intrucat azi sunt judecat pentru faptele din trecut, daca atunci eu as fi discutat amanuntit asupra egalitatii in repartizarea sarcinilor militare, daca atunci cetatile de care este vorba ne-ar fi parasit pe noi si s-ar fi alaturat lui Filip si daca totodata acesta s-ar fi facut stapan pe Eubeea, Teba si Bizant, ce credeti ca ar fi facut si ar fi spus acesti oameni nelegiuti ? Nu ar fi spus ca aceste cetati au fost parasite de noi ? Nu au fi spus ca au fost indepartate atunci cand ele voiau sa fie

alaturi de noi ? Apoi ar fi zis ei : " Pornind de la Bizant, Filip a pus mana pe Helespont si s-a facut stapan pe caile de aprovizonare cu grau ale grecilor ; un razboi greu si intre vecini a fost starnit datorita tebanilor, in Atica ; pe mare nu se putea naviga din cauza piratilor care pornesc din Eubeea ". N-ar fi spus ei aceste cuvinte si cate altele pe langa acestea ? Sicofantul, atenieni, este un om rau, un individ pismuitor si buclucas, totdeauna si pretutindeni. Acest individ care are doar numele de om este prin natura lui o vulpe care n-a facut niciodata nimic bun, nimic vrednic de un om liber, o maimuta tragica, un Oenomaus de la tara, un fals orator. Caci ce folos a tras patria de pe urma talentului sau oratoric ? Acum ne vorbeste despre trecut ? E intocmai ca un medic care in vizitele sale la bolnavi n-ar spune si n-ar indica bolnavilor suferinzi mijloacele prin care sa scape de boala, iar dupa ce unul din bolnavi a murit, acest medic, dupa indeplinirea indatoririlor prescrise pentru morti, insotind convoiul mortuar la groapa, ar spune : " Daca ar fi intrebuintat cutare sau cutare leac, n-ar fi murit ! "

Voiesc ca, lasand la o parte chestiunile personale, sa mai spun cateva cuvinte despre treburile publice. Daca tu poti, Eschine, sa indici dintre oamenii de sub soare, dintre greci sau dintre barbari vreunul care n-a suferit altadata de pe urma stapanirii lui Filip, iar acum a lui Alexandru, eu sunt gata sa admit ca norocul sau nenorocul meu (cum vrei sa-l numesti) a fost pricina tuturor nenorocirilor. Iar daca mai multi dintre oameni, chiar cei care nici nu m-au vazut si nici nu mi-au auzit glasul vreodata, au suferit multe nenorociri, nu numai ei luati in parte ci chiar cetati si neamuri intregi, cu atat mai mult este drept si mai aproape de adevar sa imputam aceste nenorociri destinului comun, dupa cat se pare, a tuturor oamenilor si desfasurarii nenorocite a evenimentelor care nu este asa cum ar fi trebuit sa fie. Tu insa, netinand seama de acestea, ma invinovatesti, numai pe mine, care am fost conducatorul treburilor acestui oras. Cu toate acestea, stii bine ca, daca nu in intregime, cel putin in parte, calomniile tale se rasfrang asupra tuturor si mai ales asupra ta. Intr-adevar, daca eu as fi luat hotarari in privinta treburilor publice, atunci v-as fi ingaduit voua, celorlalti oratori, sa ma acuzati. Dar pentru ca erati prezenti in toate adunarile, fiindca de fiecare data cetatea propunea sa se delibereze in comun asupra intereselor publice, fiindca toti ati gasit atunci ca acesta este cea mai buna cale de urmat si mai ales tu (caci nu-mi cedai mie din bunavointa sperante, glorie, onoruri, tot ceea ce era strans legat de faptele savarsite de mine atunci, ci desigur, biruit de adevar si fiindca nu aveai nimic mai bun de propus) vrei sa spui ca nu savarsesti un lucru nedrept si inspaimantator cand condamni acum hotararile impotriva carora nu aveai atunci nimic mai bun de propus ? Eu cel putin gasesc cam aceleasi reguli statornice si fixate la toti oamenii. Daca savarseste cineva o crima voluntara, atunci atrage asupra sa ura si pedeapsa. Daca greseste cineva fara voie, obtine iertare in locul pedepsei. Daca un altul, fara a savarsi o crima sau o greseala ci, devotandu-se folosului obstesc, a avut de patimit alaturi de toti din pricina unui insucces, este nedrept sa-i arunci sau sa-i faci imputari, ci este drept sa impartasesti, alaturi de el, durerile nereusitei. Cercetand lucrurile asa cum se cuvine, se va vedea ca aceasta regula exista nu numai in legile scrise, dar chiar natura le-a stabilit sub forma de lege nescrisa si de obiceiuri ale oamenilor. Eschine insa asa mult i-a intrecut pe toti oamenii prin cruzimea lui de sicofant, incat ma mai acuza pe mine de fapte pe care el insusi le considera drept lovituri date de soarta.

Si in afara de acestea, Eschine, ca unul care socoteste ca ar fi vorbit in toate discursurile sale cu sinceritate si cu dragoste de patrie, va indeamna sa va paziti de mine si sa luati seama sa nu va insel, sa nu va amagesc. Ma numeste dibaci, vrajitor, sofist, spunand cate si mai cate despre mine, ca si cum daca cineva ar lua-o inainte, spunand despre altul ceea ce i se potriveste lui, realitatea ar fi chiar asa si cei ce-l asculta n-ar cerceta cine este cel care vorbeste astfel. Eu insa stiu ca voi il cunoasteti si socotiti ca toate aceste insusiri i se potrivesc lui mai degraba decat mie.

Cat despre elocinta mea nu ma voi apara. Eu stiu bine ca puterea oratorilor depinde de cele mai multe ori de cei ce-l asculta ; caci de primirea ce i-o faceti si de bunavointa pe care i-o aratati depinde si destoinicia oratorului. Dar, in sfarsit, daca am si eu o experienta in aceasta arta, voi toti veti recunoaste ca ea a fost pusa intotdeauna in apararea intereselor publice, niciodata impotriva voastra si nici in interesul meu personal. Eschine, dimpotriva, s-a folosit de talentul sau oratoric, vorbind nu numai in interesul dusmanilor, dar chiar si impotriva acelora care l-au suparat cumva sau care i s-au impotrivit. El nu intrebuinteaza deci elocinta in scopul apararii dreptatii si nici pentru apararea intereselor patriei. Caci un cetatean desavarsit nu trebuie sa ceara ca judecatorii chemati sa se pronunte asupra treburilor obstesti sa-i aprobe nici ura, nici dusmania si nici un alt sentiment de felul acesta. El nu trebuie sa se urce la tribuna cu aceste sentimente personale, ci mai degraba sa le alunge din suflet, iar in caz de nevoie sa se foloseasca de ele cu blandete si masura. In ce imprejurari un om politic si un orator trebuie sa fie plin de vehementa ? Atunci cand interesele generale ale cetatii sunt puse in primejdie si cand poporul se afla inclestat in lupta cu dusmanii. Numai in astfel de imprejurari se arata cetateanul liber si cinstit.

Cand insa este lucru dovedit ca n-am fost dat in judecata pentru o fapta publica incorecta (si, adaug, nici pentru vreuna particulara), nici in numele cetatii, nici in numele sau propriu, si cand cineva vine acum pregatit sa ma acuze in privinta decernarii coroanei si a unor laude aduse consacra pentru aceasta discursuri atat de lungi, este o dovada de ura personala, de invidie, de micime de suflet, de lipsa de marinimie. A ataca acum pe Ctesifon, parasind lupta impotriva mea, acest fapt dovedeste o rautate cumplita.

Aceste consideratii, Eschine, ma fac oarecum sa cred ca, punand la cale acest proces, ai vrut sa te falesti oarecum cu discursurile si vocea ta, nicidecum sa ceri pedeapsa pentu vreo fapta rea. Caci, Eschine, nu elocinta oratorului este un lucru de pret si nici tonul vocii sale, ci faptul ca nutreste ganduri si sentimente aidoma cu cei multi si faptul ca urasti si iubesti pe acei pe care si cetatea ii uraste sau ii iubeste. Cel care este insufletit de astfel de sentimente, acela va vorbi totdeanuna cu dragoste pentru patrie, iar cel care linguseste pe aceia din partea carora patria prevede o primejdie pentru ea, nu se sprijina pe aceeasi ancora ca cei multi si nu asteapta scaparea din acelasi loc. Eu dimpotriva (vezi tu ?) am avut aceleasi interese ca si cetatenii prezenti si n-am facut nimic pentru mine si nici in particular. Oare n-ai facut si tu la fel ? Dar cum ? Indata dupa infrangere, tu ai plecat ca ambasador la Filip, care in acele vremuri era pricina nenorocirilor patriei si aceasta dupa ce ai refuzat totdeauna mai inainte aceasta misiune, asa

cum toti o stiu. De altfel, cine este omul care inseala cetatea ? Nu este acela care nu vorbeste ceea ce gandeste ? Oare nu impotriva lui crainicul indreapta blestemele sale ? Nu impotriva unuia ca acesta ? Caci ce faradelege mai mare s- ar putea imputa unui orator decat ca vorbeste altfel decat gandeste ? Tu deci te- ai dovedit un astfel de om. Apoi tu vorbesti si indraznesti sa privesti pe concetatenii tai in fata ?! Oare crezi ca ei nu stiu cine esti, sau ca pe toti ii stapaneste atat de adanc somnul si uitarea, incat nu-si amintesc de discursurile pe care le tineai in timpul razboiului cand te blestemai si jurai, protestand ca nu exista nici o legatura intre tine si Filip, ci ca, din pricina dusmaniei personale, eu iti aduc aceasta acuzare care nu este adevarata. La primele stiri sosite de pe campul de lupta, indata, fara sa-ti pese de blesteme si juraminte tu recunosteai in chip public si-ti dadeai aere de prietenie, ca si cand ai fost in relatii de prietenie si de ospetie cu Filip, folosind aceste numiri pentru vanzarea ta. Caci din ce motive de egalitate si dreptate Filip era oaspete, prieten si cunoscut cu Eschine, fiul Glaucotheei, cantareata din trambulina. Eu nu vad nici unul, ci tu te vandusesi pentru a distruge interesele concetatenilor prezenti. Dar, cu toate acestea, cand tu insuti te-ai dovedit atat de neindoios vinovat de tradare si cand in timpul evenimentelor te-ai denuntat pe tine insuti, imi aduci mie insulte si pe mine ma acuzi de fapte de care ai putea face raspunzator mai degraba pe altii decat pe mine.

Cetatea, Eschine, datorita mie a pus la cale si a savarsit nenumarate actiuni marete si importante pe care le are inca vii in minte. Iata dovada : cand poporul trebuia sa aleaga, indata dupa aceste evenimente, pe cel care avea sa rosteasca elogiul funebru al celor morti pentru patrie, nu te-a ales pe tine, desi fusesesi propus si desi aveai o voce frumoasa, n-a ales nici pe Demade, nici pe Heghemon, care nu de mult a mijlocit pacea, nici pe vreun altul dintre voi, ci pe mine. Cand tu si Pythocles v-ati urcat la tribuna pentru a-mi aduce cu cruzime si nerusinare, o, Zeus si toti zeii, acuzatiile pe care tu mi le aduci acum si cand imi aruncati insulte, poporul m-a ales bucuros pe mine. Tu stii bine motivul, totusi, ti-l voi spune si eu. Concetatenii nostri cunosteau doua lucruri : pe de o parte, iubirea mea de patrie si devotamentul cu care eu mi-am indeplinit sarcinile publice iar, pe de alta, faradelegea voastra. Lucrurile pe care le-ati tagaduit sub prestare de juramant in vremurile de prosperitate tot voi le-ati recunoscut a doua zi dupa prabusirea noastra. Atenienii credeau ca oamenii care castigasera in nenorocirile publice putinta de a-si manifesta nepedepsiti sentimentele, acestia fiind de multa vreme dusmani ascunsi, devenisera de acum dusmani pe fata. Apoi mai credeau ca oratorul, insarcinat cu discursul funebru al eroilor morti pentru patrie si care avea sa se laude cu vitejia acestora, nu se cuvine nici sa fi locuit sub acelasi acoperamant, nici sa fi participat la aceleasi sacrificii cu acei impotriva carora ei luptasera. De asemeni, credeau ca el nu trebuie sa fie onorat in Atena, dupa ce cu prilejul nenorocirilor Greciei a participat in Macedonia la ospete si cantari de peane, impreuna cu ucigasii compatriotilor lui si nici ca sa planga cu lacrimi prefacute, jucand rol de actor, nenorocirile celor morti, ci ca el sa simta durerea noastra in suflet. Concetatenii descopereau aceasta durere in ei insisi si in mine, dar in voi nu ! De aceea, ei m-au ales pe mine si nu pe voi. De altfel, nu numai poporul s-a purtat astfel fata de mine, ci si de parintii si fratii "

celor morti

Un alt mare orator, inscris cu majuscule in istoria retoricii, este Quintilian, insa nu ne-au ramas prea multe date despre viata lui. Quintilian a fost deosebit de apreciat de contemporani ca si de

"Unii au afirmat ca obiectul retoricii este discursul; pe aceasta positie sta Georgias, Platon. Daca termenul discurs e considerat in sensul de vorbire organizata asupra unui anumit subiect, discursul nu formeaza materia, ci opera retoricii, asa cum statuia este opera sculptorului; caci discursul, intocmai ca statuia, este un produs al artei. Daca prin acest termen intelegem cuvintele insesi, ele nu au nici o valoare fara idile care sustin.

Altii considera materie a retoricii argumentele in stare sa convinga; dar si acestea, la randul lor, sunt o parte din opera; caci sunt create de arta si au nevoie de materie.

Unii vad drept materie chestiunile politice; parerea aceasta greseste nu din punctul de vedere al calitatii ci al extensiunii ei; caci chestiunile politice sunt intr- adevar materia retoricii, dar nu numai ele.

Unii sustin ca, deoarece retorica este o virtute, materia retoricii este toata viata omului. Altii insa, sub pretext ca nu toata viata omului este obiectul tuturor virtutilor, ci ca majoritatea virtutilor nu se manifesta decat in anumite parti ale vietii (astfel justitia, curajul, temperanta isi au indatoririle lor specifice si scopul lor personal), sustin ca retorica trebuie de asemenea restransa la o anumita parte si, in etica, ii atribuie partea activa, adica pragmatica.

Eu (si nu fara a ma sprijini pe autori) consider ca materia retoricii o constituie fara deosebire toate subiectele asupra carora va fi chemata sa vorbeasca. Socrate, la Platon, pare sa spuna lui Georgias ca materia retoricii se afla nu in cuvinte, ci in subiecte; iar in Phaedrus sustine deschis ca retorica exista nu numai in discursuri judiciare si politice, dar chiar in subiectele particulare si de familie; de aici rezulta clar ca aceasta a fost parerea, lui Platon insusi. Cicero considera undeva ca materie a retoricii subiectele care i se prezinta; el ia in consideratie, insa numai anumite subiecte determinate. In alta parte, insa, el este de parere ca oratorul trebuie sa vorbeasca despre orice subiect si se exprima prin aceste cuvinte: "Totusi titlul de orator si insusi angajamentul de a vorbi bine pare sa implice promisiunea ca va vorbi despre orice subiect propus, intr-un stil elegant si bogat". Si in alta parte, de asemenea: "Fiindca viata omului este domeniul oratorului si ea este materia pe care o trateaza, toate subiectele privitoare la viata omului trebuie cercetate, auzite, citite, discutate, tratate si dezbatute de adevaratul orator".

Ceea ce noi denumim insasi materie - adica subiectele propuse - unii o

considera ca pe ceva nelimitat, altii ca pe ceva impropriu pentru retorica; de aceea au numit retorica o arta hoinara, sub motiv ca ea vorbeste despre orice subiect. Este foarte usor sa-i combatem pentru ca ei recunosc ca retorica vorbeste despre orice subiect, dar neaga ca are o materie proprie, sub motiv ca materia retoricii este foarte variata. Dar materia ei nu este fara margini, chiar daca e variata; caci si alte arte de mai mica importanta, au o materie variata de pilda arhitectura, al carei domeniu cuprinde de tot ce este util unei cladiri, si arta gravurii care lucreaza pe aur, argint, bronz, fier. Sculptura, pe langa materiile amintite mai sus foloseste si lemnul, fildesul, marmora, sticla, pietrele pretioase. De altfel, nu inseamna in mod necesar ca un subiect oarecare nu constituie materie a retoricii, daca de el se ocupa si alta arta. Caci, daca intreb care este materia sculptorului, nu ni se va raspunde: bronzul; daca intreb care este materia turnatorului - e vorba de mestesugul pe care grecii il denumesc arta turnarii in bronz - ni s-ar raspunde, la fel, ca este bronzul. Totusi, vasele se deosebesc foarte mult de statui. Medicina de asemenea nu inseamna ca nu va fi o arta pentru motivul ca masajul ori exercitiile ii sunt comune cu gimnastica, ori fiindca se intereseaza de calitatea mancarurilor, materia apartinand artei culinare.

Obiectia ca intra si in indatoririle filosofiei discutia asupra notiunilor de bun util sau drept nu constituie o piedica; caci prin termenul "filosof" ei inteleg de buna seama, barbat moral. Deci de sa ma mir ca oratorul, pe care il identific cu barbatul corect, trateaza aceeasi materie? De altfel din cartea intai am aratat ca filosofii au ocupat aceasta latura de oratori, care, altfel, ar fi apartinut intotdeauna retoricii; deci mai curand filosofii lucreaza in domeniul nostru. In sfarsit, fiindca materia dialecticii consta in discutarea subiectelor ce i se ofera si fiindca dialectica este o forma intrerupta a artei oratorice, pentru ce sa nu poata fi aceeasi si materia artei oratorice continue?

Adeseori unii aduc urmatoarea obiectie: deci oratorul trebuie sa cunoasca toate artele, fiindca trebuie sa vorbeasca despre toate subiectele. As putea raspunde aici prin cuvintele lui Cicero, la care gasesc urmatoarele: "Dupa parerea mea, nimeni nu va putea deveni orator acoperit de toata gloria, daca nu isi va insusi cunoasterea tuturor problemelor si a tuturor artelor". Eu ma voi multumi insa ca oratorul sa cunoasca subiectul despre care va vorbi; caci el nu cunoaste toate cauzele si trebuie sa poata vorbi despre toate. Despre care cauze va vorbi oare? Despre cele pe care le-a studiat. La fel, si cu artele; va studia intre timp artele despre care va trebui sa vorbeasca; in felul acesta va vorbi despre problemele invatate.

Cum? Nu va vorbi, in acest caz, mai bine un mester despre mestesugul lui, ori un muzician despre muzica? Daca oratorul nu intelege nimic din cauza respectiva, fireste ca acestia vor vorbi mai bine. Caci impricinatul - chiar om de la tara si fara carte - va vorbi mai bine despre cauza sa decat avocatul care nu cunoaste subiectul procesului; dar, fiind informat de muzician, de mestesugar, ori de impricinat, oratorul va vorbi mai bine decat chiar cel care l-a informat. De fapt si mestesugarul va vorbi despre meseria sa, si muzicianul despre muzica, daca vreun anumit punct cere confirmare; in acest caz, fara sa fie orator, va indeplini rolul de orator, intocmai la fel, omul necalificat cand leaga o rana nu e doctor,

dar indeplineste rolul doctorului. Oare situatii de acest gen nu se intalnesc si intr- un panegiric, intr-un discurs deliberativ ori judiciar? Cand s-a pus in discutie construirea portului Ostia, oratorul n-a trebuit oare sa-si dea pararea? Totusi, lucrarea era de competenta arhitectilor. Oratorul nu va discuta oare daca petele sau umflaturile de pe corp sunt indicii ale unei indigestii sau otraviri? Totusi aceasta preocupare apartine medicinei. Nu se va ocupa de masuri si numere? Sau vom invoca, poate, ca aceasta e treaba geometriei? Cred ca aproape orice subiect poate ajunge, intamplator, in domeniul oratorului, daca nu se iveste ocazia, oratorul nu va cerceta astfel de subiecte.

Deci si in aceste conditii am spus corect ca materia retoricii o formeaza toate subiectele ce i se ivesc; chiar convorbirea obisnuita confirma acest fapt; caci, cand am primit un subiect de tratat anuntam adeseori chiar printr-o introducere ca el ne-a fost impus. Georgias era intr-atat de convins ca oratorul trebuie sa vorbeasca orice subiect, incat permitea ca in salile de curs fiecare sa-i puna intrebarea pe care o voia. Hermagoras, de asemenea, sustinand ca materia retoricii consta in cauza si in chestiuni, a imbratisat toate subiectele propuse. In caz ca neaga ca chestiunile apartin retoricii, se deosebeste de noi; dar insa, ele fac parte din retorica, suntem sprijiniti si de el; caci nu exista nimic care sa nu intre fie in cauza fie in chestiune. Aristotel, impartind oratoria in trei genuri - judiciar, deliberativ si demonstrativ - a lasat si el aproape totul in competenta oratorului; caci nu exista ceva care sa nu intre in aceste trei genuri.

Foare putini au ridicat si problema instrumentului retoricii. Eu denumesc instrument acel ceva fara de care materia nu poate capata o forma si fara de care nu puteam realiza ceea ce vrem. Cred insa ca nu arta simte nevoie de instrument, ci artistul. De fapt, nu stiinta pretinde instrument; ea poate fi desavarsita chiar fara sa produca ceva: artistul insa nu; de pilda, daltuitorul are nevoie de dalta; pictorul de pensula. Aman deci acest subiect pentru partea in care vom vorbi despre orator".

"Inainte de toate, ce este retorica? Aceasta arta se defineste in mod variat, dar discutia se reduce la doua probleme, caci neintelegerea este sau in legatura cu sensul notiunii in sine, sau in legatura cu termenii prin care e denumita notiunea respectiva. Prima si cea mai importanta divergenta de pareri consta in faptul ca unii socot ca poate fi denumit orator si un om rau; altii, de a caror parere sunt si eu, vor ca acest termen si arta de care vorbim sa fie apanajul oamenilor buni.

Printre cei care fac deosebire intre elocventa si gloria cea mai mare si mai de dorit in viata, unii au numit retorica o simpla forta, altii stiinta, dar nu virtute; unii i-au zis exercitiu, altii arta, e drept, dar care nu are nimic comun cu stiinta si cu virtutea; altii in sfarsit au numit-o chiar o stricare a artei, adica gust gresit. Aproape toti au fost de acord ca menirea oratorului este sa convinga sau sa

vorbeasca in asa fel incat sa convinga; in fapt, acest scop poate fi realizat chiar si de cine nu este un om moral. Asadar definitia cea mai raspandita este ca retorica este forta de a convinge. Ceea ce eu denumesc vis (forta) multi o denumesc potestas (putere), sau facultas (usurinta la vorba); pentru ca acest termen sa nu produca confuzie, prin vis eu inteleg forta. Aceasta opinie isi trage originea de la Isocrate - daca tratatul care circula sub numele sau ii apartine intr-adevar. Desi a fost departe de intentia de a defaima rolul oratorului, el exprima putin superficial scopul acestei arte, zicand ca retorica este fauritorul convingerii; caci nu mi-as ingadui sa spun medullam (maduva convingerii) expresie ce apartine lui Ennius.

Si la Platon, Georgias, in lucrarea cu acelasi nume, se exprima cam in aceiasi termeni; dar Platon ii atribuie parerea lui Georgias, nu siesi. Cicero a scris in mai multe locuri ca datoria oratorului este "sa vorbeasca asa fel incat sa convinga". Chiar in cartile de retorica, pe care, e adevarat, el insusi nu le apreciaza, da ca scop al elocintei convingerea. Insa convinge si banul si influenta si autoritatea sau functia aceluia care vorbeste in sfarsit chiar simpla vedere a unor obiecte, fara ajutorul cuvintelor, amintind meritele unei persoane, sau vreo expresie care inspira mila sau aparitia frumoasa a cuiva pot dicta o hotarare. Asa a procedat Antonius in apararea lui M. Aquilius sfasiindu-i lui Aquilius vesmintele, a aratat cicatricele ranilor primite in pieptul care fusese scut patriei; nu s-a increzut in puterea discursului sau, a cutremurat adanc ochii poporului roman; se crede ca tocmai datorita acestei privelisti poporul roman a fost atat de miscat incat l-a iertat pe vinovat. Si Servius Galba a scapat de condamnare datorita milei pe care

a inspirat-o aducand in fata adunarii nu numai pe proprii sai copii, inca mici, ci

tinand in brate si pe fiul lui Sulpicius Gallus. Si Phryne se crede ca a scapat de pericolul condamnarii datorita nu apararii, desi admirabile, a lui Hiperide, ci corpului ei, deosebit de frumos, pe care ea l-a dezvelit, inlaturandu-si tunica. Daca toate aceste mijloace pot convinge, adevaratul scop al elocintei nu este acesta de care am vorbit.

Tocmai din acest motiv unele persoane, desi am aceleasi idei despre retorica, s-au crezut mai aproape de adevar definind elocinta drept forta de a convinge prin cuvant. Aceasta definitie o da Gorgias in opera amintita mai sus, oarecum constrans de Socrate; Theodectes e de aceeasi parere, in caz ca opera intitulata

Despre retorica, este intr-adevar a lui, nu, dupa cum se crede, a lui Aristotel; in aceasta opera se spune ca scopul retoricii este "de a conduce pe oameni prin cuvant la ceea ce doreste vorbitorul". Dar nici aceasta definitie nu e completa; caci prin vorba ne conving sau ne duc unde vor si altii, de pilda femeile de moravuri usoare, lingusitorii ori corupatorii. Dimpotriva, oratorul nu convinge intotdeauna. Scopul acesta nu este deci propriu intotdeauna oratorului, ci cateodata ii este comun cu al unor persoane cu totul straine de oratorie. Cu toate acestea Apolodor nu se indeparteaza mult de aceasta definitie, spunand ca prima

si cea mai importanta datorie a unui discurs judiciar este sa convinga pe

judecator si sa-l hotarasca la sentinta dorita de orator; caci si Apolodor, la randul

sau, face pe orator dependent de noroc, incat daca n-a convins nu-si poate mentine numele.

Altii nu au tinut seama de rezultat; de pilda Aristotel zice: "Retorica este forta de a descoperi tot ceea ce intr-un discurs este in stare sa convinga". Aceasta

definitie include greseala de care am vorbit mai sus si, in plus, nu se refera decat la inventiune, care fara elocutiune, nu constituie un discurs.

Lui Hermagoras, pentru care scopul retoricii sale este "de a vorbi convingator", si a celor care exprima aceeasi parere prin alti termeni, propunand ca scop "sa se spuna tot ce e necesar pentru a convinge" le-am raspuns indeajuns aratand ca puterea de convingere nu apartine numai oratorului.

Acestor definitii li s-au adaugat altele, de diferite feluri. De pilda au considerat ca retorica se ocupa de orice fel de probleme; altii, numai de cele politice; voi arata, la locul rezervat acestei probleme, care din aceste doua pareri este mai apropiata de adevar. Aristotel pare ca a extins competenta oratorului asupra tuturor problemelor cand a spus ca retorica este forta de a vedea, intr-un

subiect, ceea ce poate fi convingator

Georgias, la Platon, afirma despre sine ca

este mester in arta convingerii, atat la tribunale cat si in alte adunari, ca dezvolta atat subiecte juste cat si nejuste; de aceea Socrate ii acorda numai puterea de a

convinge, dar nu si pe aceea de a invata pe altii.

Acei insa, care restrangeau competenta oratorului, au recurs, cum era necesar, la distinctii mai subtile si mai pe larg expuse. Printre acestia amintesc pe Ariston, discipolul lui Critolaus peripateticul; lui ii apartine urmatoarea definitie a retoricii: "Stiinta de a intelege si de a trata chestiunile politice prin discursuri care conving poporul". Ariston, fiind peripatetic, sustine ca retorica e stiinta, nu virtute, cum sustin stoicii; reducand-o, insa, la rolul de a convinge poporul, are o atitudine injurioasa, chiar fata de arta oratorica, deoarece a considerat-o incapabila sa convinga pe oamenii invatati. Despre toti aceia care considera ca oratorul se preocupa numai de chestiuni politice se poate afirma ca exclud foarte multe indatoriri proprii oratorului si in tot cazul exclud toata partea laudativa, care formeaza a treia latura a retoricii.

Teodor din Gadara, ca sa venim, in sfarsit, la autorii care au considerat oratoria arta dar nu virtute, a judecat mai prudent; caci o defineste astfel citez textul dat de traducatorii sai din greceste: "Arta de a aduna, alege si enunta cu infrumusetarea cuvenita, conform importantei, tot ce poate servi sa convinga, in materie politica". La fel se exprima si Cornelius Celsus, care afirma ca scopul retoricii este "de a vorbi convingator, in probleme indoielnice si de natura

politica"

elemente; vom raspunde si acestora, cand va trebui sa vorbim despre materia

retoricii.

Exista alte mii de definitii, dar, fie identice, fie alcatuite din aceleasi

Unii n-au socotit retorica nici in forta, nici stiinta, nici arta, ci, de pilda Critolaus o considera o practica a vorbirii. Athenaeus o numeste "arta de a

insela". Majoritatea insa, multumindu-se sa citeasca doar cateva extrase din Georgias al lui Platon alese fara pricepere de unii predecesori, in loc sa fi studiat in intregime aceasta opera si alte lucrari de-ale lui Platon, au cazut intr-o grava eroare crezand ca Platon considera ca retorica nu e o arta, ci "o iscusinta de a fermeca si placea"; sau, in alt loc, ca "e un simulacru de politica marunta si al patrulea fel de inselatorie". Socrate insa sau Platon daca vreti s-a gandit numai la

retorica exercitata in vremea sa (caci o spune chiar prin aceste cuvinte

dupa

felul in care voi intelegeti politica). Ei apreciazaainsa retorica onesta, conforma cu adevarul. Aceasta se vede din felul cum incheie discutia avuta cu Georgias:

este necesar ca oratorul sa fie drept; iar omul drept trebuie sa vrea sa practice ceea ce este drept! Cine doreste sa devina un veritabil orator trebuie sa fie neaparat om drept si sa stie ce este dreptatea. Astfel e limpede ca Platon nu considera retorica un rau, ci ca retorica adevarata nu poate fi practicata decat de omul drept si bun.

Platon lasa insa sa se intrevada si mai limpede in Phaedru ca aceasta arta nu poate fi realizata perfect fara cunoasterea justitiei si noi suntem de aceeasi parare. In caz contrar, ar fi scris oare Platon apararea lui Socrate si elogiul luptatorilor morti pentru patrie, opere, fara indoiala, oratorice? In realitate el s-a ridicat impotriva acelui soi de oameni care foloseau rau darul lor de a vorbi. Caci si Socrate a crezut nedemn de el sa sustina discursul pe care Lysias i-l pregatise pentru a se apara, aparari pe care sa le sustina impricinatii insisi; dar in felul acesta se frauda legea, care interzicea ca un altul sa sustina cauza impricinatului. Chiar profesorii de retorica ii pareau lui Platon necorespunzatori indatoririlor lor, pentru ca ei separau retorica de justitie si preferau adevarului verosimilul: caci vorbeste si despre acest lucru in Phaedrus.

Cornelius Celsus de asemenea poate lasa impresia ca era de acord cu cele exprimate mai sus, caci cuvintele urmatoare ii apartin: "Oratorul urmareste numai verosimilul"; apoi, ceva mai departe: "Caci rasplata oratorului este nu o constiinta fara plata, ci victoria". Daca aceasta teorie ar fi adevarata, numai oamenii cei mai netrebnici ar fi in stare sa dea instrumente atat de periculoase pe mana unor caractere ticaloase, si sa ajute necinstea prin precepte. Dar sa-i lasam pe aceia sa cantareasca temeinicia parerilor ce le apartin.

In ce ne priveste, porniti pe drumul formarii oratorului perfect, pe care-l vrem in primul rand corect, sa ne intoarcem la aceia care au o parere mai buna despre elocinta. Unii au socotit retorica identica cu politica; Cicero o numeste "o parte din stiinta ocarmuirii" (or, stiinta ocarmuirii, dupa el, este totuna cu intelepciunea); altii printre care Isocrate o considera "filozofie". Definitia data de Cleante este cea mai potrivita cu esenta retoricii: "retorica este stiinta de a vorbi bine"; aceasta definitie inglobeaza atat toate calitatile discursului, cat si caracterul oratorului, pentru ca nu poate vorbi bine decat omul de bine. Acelasi este si sensul cunoscutei definitii a lui Chrisip, luata dupa Cleante: "stiinta de a vorbi corect". Exista mai multe definitii date de Chrisip, dar ele se refera mai curand la alte aspecte ale chestiunii. Aceeasi idee o exprima si succinta definitie "a convinge despre ceea ce se cuvine"; insa aceasta subordoneaza arta rezultatului. Bine spune Areus: "arta de a vorbi conform calitatii pe care o cere discursul". Oamenii rai sunt exclusi de la retorica chiar de catre aceia care au considerat retorica stiinta indatoririlor cetatenesti, in cazul ca ei considera stiinta ca pe o virtute; insa o judeca ingust si o restrang la chestiuni cetatenesti. Albutius, profesor si chiar autor nu lipsit de renume, admite ca retorica este "stiinta de a vorbi bine"; insa pacatuieste prin restrictii, adaugand "si in mod convingator asupra chestiunilor ce privesc pe cetateni"; ambele pareri au fost deja combatute. Este acceptabila si definitia acelora care socot ca retorica urmareste "sa gandeasca si sa vorbeasca cum se cuvine".

Cam acestea sunt definitiile cele mai importante si in jurul carora se discuta

cel mai mult

socoti corect; de pilda ca "retorica este stiinta de a vorbi bine"; caci, de vreme ce

s-a gasit formula cea mai buna, a cauta alta inseamna a cauta ceva mai rau Daca retorica insasi este stiinta de a vorbi bine scopul ei suprem si ultim este de

a vorbi bine."

Voi spune nu numai ce voi descoperi eu insumi dar ceea ce voi

"Urmeaza metoda studierii unui proces, adica ceea ce constituie baza pledoariei. Intr-adevar, nu se poate intalni avocat, chiar putin talentat, care, dupa ce a studiat cu staruinta tot dosarul cauzei, sa nu fie in stare cel putin sa informeze pe judecator. Dar la acest lucru se gandesc foarte putini. Nu vorbesc de avocati neglijenti, pe care nu-i intereseaza deloc care este punctul principal al procesului, numai sa poata avea prilejul sa declame despre persoane sau despre lucruri comune, chiar iesind din subiect. Pe unii ii pierde vanitatea; altii pretextand numeroase ocupatii, si avand intotdeauna altceva de facut mai intai, cheama pe client la ei abia in ajunul sau chiar in dimineata dezbaterii si chiar se lauda uneori ca au invatat toata cauza numai pe banca avocatilor. Unii, pentru a se mandri cu talentul lor, vor sa para ca au inteles problema imediat. Ei mint, zicand ca au inteles-o si o stiu aproape inainte de a fi auzit expunerea ei; dupa ce, in furtuna aplauzelor, rostesc multe si elocvente cuvinte, care nu intereseaza nici pe judecator nici pe client, sunt condusi spre casa strabatand forul plini de sudoare si bine incadrati de admiratori.

Nu as putea suporta nici comoditatea acelora care incredinteaza prietenilor lor

sarcina de a le studia cauzele. Totusi, raul ar fi mai putin mare daca acesti prieteni ar studia cel putin bine cauza si ar transmite corect informatiile. Dar cine

o va studia atat de atent ca avocatul? Acela caruia i s-a incredintat cercetarea,

acel mijlocitor, acel talcuitor cum va pune suflet si osteneala pentru cauze pe care nu le va pleda, cand cei care trebuie sa pledeze nu arata nici macar atata interes ca el?

Prin urmare, inainte de toate, sa fixam celor in cauza timpul si locul pentru a-i asculta in tihna; si chiar noi sa-i insemnam sa expuna indata toate amanuntele cat mai pe larg si evocandu-le, sa porneasca de la un punct oricat de indepartat vor. Caci nu strica atat de mult sa asculti lucruri de prisos, cat strica sa nu cunosti pe cele esentiale. Dar de multe ori avocatul va afla si rana si remediul in amanuntele pe care clientul le considera lipsite de interes. De asemenea, avocatul sa nu se increada atat de mult in memoria sa, incat sa neglijeze a-si nota cele auzite. Si sa nu se multumeasca daca le-a auzit odata. Sa-l constranga pe client sa repete expunerea inca o data si chiar de mai multe ori, nu numai fiindca in prima expunere i-au putut scapa unele date, mai ales cand e vorba de un om neumblat in procese (ceea ce se intampla adesea), ci si ca sa stim daca

spune aceleasi lucruri. Intr-adevar, foarte multi mint si, ca si cand nu si-ar expune cauza ci ar pleda-o, vorbesc nu cum ar trebui sa vorbeasca cu avocatul lor, ci cu judecatorul. De aceea, sa nu ne grabim sa-i credem, ci sa-i sucim in tot chipul, sa-i incurcam si astfel sa scoatem de la ei adevarul. Caci precum medicii trebuie sa vindece nu numai raul aparent, ci si raul pe care il ascunde adeseori chiar cel ce trebuie vindecat, la fel avocatul trebuie sa vada mai multe decat i se arata.

Intr-adevar, dupa ce a ascultat cu suficienta rabdare, avocatul trebuie sa se transpuna in alta persoana si, luand rolul adversarului, va aduce tezei clientului sau toate obiectiile posibile sau tot ce comporta in mod natural un astfel de litigiu. Clientul trebuie interogat si incoltit cat mai necrutator. Caci, cercetand toate amanuntele, ajungem la adevar, uneori cand ne asteptam mai putin.

Pe scurt, cel mai bun avocat este acela care nu crede deindata pe client. Caci clientul promite totul: ca ii va fi martor tot poporul, ca dovezile scrise sunt la indemana, ca, in sfarsit, unele puncte nu le va nega nici adversarul. De aceea, trebuie vazut cu de-amanuntul tot dosarul cauzei; dar nu e de ajuns sa-l

rasfoiesti, ci trebuie citit in intregime. Caci de foarte multe ori nu cuprinde ceea ce afirma clientul, sau cuprinde mai putin sau sunt in el amestecate si lucruri care dauneaza, sau sunt unele exagerari care nu au credit tocmai pentru ca

depasesc masura

care sunt persoanele interesate, imprejurarile, locurile, obiceiurile, documentele, pe scurt, toate elementele din care se poate scoate nu numai argumente numite "bazate pe arta", ci poti afla si care sunt martorii de temut si cum trebuie combatuti. De fapt, importa foarte mult daca acuzatul e chinuit de invidie, ura sau dispret pentru ca invidia e indreptata in general contra celor mai mari; ura contra celor egali; dispretul loveste pe inferiori.

Trebuie sa studiezi acasa cauza, cautand cu de-amanuntul

Dupa ce a cercetat cauza cu de-amanuntul, dupa ce a examinat tot ce ii poate fi util sau daunator, avocatul va lua asupra-si un al treilea rol, al judecatorului. Isi va inchipui ca in fata sa se dezbate cauza si va trage concluzia ca ceea ce l-ar fi convins pe el daca ar fi judecat, elementul acela va fi convingator, pentru oricine ar judeca. In felul acesta, arareori il va insela rezultatul. Daca se intampla, e din vina judecatorului."

"Dupa ce oratorul isi va dobandi suficiente puteri in tot felul de lupte, prima lui grija va fi sa stie ce procese sa ia. Ca om corect va prefera de buna seama sa apere decat sa acuze. Dar nu se va feri, totusi, de numele de acuzator intr-atat incat nici o indatorire publica sau privata sa nu il poate determina a chema la raspundere pe cineva pentru felul sau de viata. Caci chiar legile ar fi fara valoare

daca nu ar fi sprijinite de glasul corespunzator al avocatului. Si, daca n-ar fi o lege a naturii sa ceri pedepsirea crimelor, ar fi cam acelasi lucru cu a le autoriza. De asemenea, a da libertate de actiune celor rai inseamna a fi contra celor buni. De aceea, oratorul nu va lasa nerazbunate plangerile aliatilor nostri, nici uciderea unui prieten sau a unei rude, nici conspiratiile urzite impotriva statului. Nu pentru ca ar dori cu lacomie pedepsirea celor vinovati, ci pentru ca vrea vindecarea viciilor si indreptarea moravurilor. Caci cei care nu pot fi redusi prin ratiune la o putere mai buna, numai prin frica pot fi tinuti in frau. De aceea, daca a trai din acuzari si a denunta pentru rasplata pe cei vinovati e un fel de talharie, dimpotriva, a face inofensiv pe omul care traieste in stat trebuie socotita o fapta similara cu apararea patriei. Din acest motiv, barbatii de frunte ai statului nu au refuzat sa indeplineasca aceasta latura a indatoririlor lor de oratori, ba chiar se credea ca prin acuzarea cetatenilor rai tinerii cu renume dau statului chezasie de patriotism, fiindca faptul ca ei urau pe cei necinstiti si isi atrageau prin aceasta ura, se socotea drept dovada a sinceritatii si a sentimentelor lor bune. Acest lucru l-au facut Hortensius, Lucullii, Sulpicius, Cicero, Cezar, multi altii si mai ales cei doi Cato, dintre care unul a fost numit cel intelept; celalalt daca nu va fi considerat si el intelept; celalalt daca nu va fi considerat si el intelept, nu-mi pot da seama cui i se va potrivi acest epitet.

Dar oratorul nu va lua apararea oricarui; in nici un caz nu va deschide si piratilor portul frumos al salvarii, adica elocinta sa, ci va cumpani bine cauza pe care o va apara. Fiindca, totusi un singur om nu poate apara pe toti impricinatii de buna-credinta, care sunt desigur multi avocatul va tine seama si de recomandatii si de calitatea impricinatilor, astfel incat sa nu cedeze niciodata decat unei influente foarte oneste; caci un om de bine nu poate avea prieteni decat tot un om de bine ca el. Dar trebuie inlaturate cele doua cai de a ajunge, adica oferirea sprijinului tau persoanelor puternice contra celor umile, sau de a pleda numai pentru cei mici impotriva oamenilor suspusi; caci nu rangul face cauzele drepte sau nedrepte.

In orice ca, insa, sfiala sa nu-l impiedice pe orator sa renunte la un proces pe care l-a primit fiindca i se parea drept, dar, studiindu-l, a vazut ca e nedrept; aceasta sa o faca numai dupa ce i-a spus impricinatului adevarul. De fapt, daca judec bine, folosul cel mai mare adus clientului e sa nu-l inselam cu sperante false. Daca nu asculta sfaturile avocatului, nu merita sa te ostenesti pentru el. Si, in tot cazul, nu convine oratorului de care il formez eu sa apere o cauza pe care o stie nedreapta. De fapt, daca va apara o cauza falsa din motivele enumerate mai sus, conduita sa va fi totusi onesta.

Se poate discuta daca oratorul trebuie sa pledeze totdeauna fara plata. Daca averea familiala ar pretinde un supliment mai insemnat pentru cele necesare traiului, oratorul, in acord cu randuielile tuturor filozofilor, va admite sa i se dea un semn de recunostinta, deoarece si lui Socrate i se duceau contributii pentru trai. Acest gest e nu numai cuvenit, ci si necesar, pentru ca insasi aceasta indeletnicire si timpul acordat treburilor altora ne rapeste posibilitatea de a castiga in alt chip cele necesare.

Dar, si in acest caz, trebuie sa pastram masura; si importa foarte mult de la

cine, cat si cat timp primim. Insa practica piratereasca de a tocmi si targuirea respingatoare de a fixa pret riscurilor va displacea chiar si oamenilor mai putin cinstiti. Mai ales ca cel care apara oameni corecti si cauze oneste nu are sa se teama de ingratitudine; daca va intalni vreunul de felul acesta, prefera ca paguba sa fie a lui. Deci oratorul nu va voi sa castige mai mult decat e suficient; si chiar de ar fi sarac, nu va lua nimic cu titlu de salar, ci numai ca un contra-serviciu, stiind ca el a prestat mult mai mult. Caci daca aceasta binefacere nu trebuie sa se vanda, nu inseamna ca trebuie sa fie gratuita. Intr-un cuvant, recunostinta il priveste indeosebi pe debitor".

"Dar, in primul rand, oratorul trebuie sa dispuna din plin de exemple, atat vechi cat si noi. Trebuie deci sa cunoasca nu numai cele consemnate de operele istorice, sau transmise prin traditie orala. Ori cele ce se petrec zilnic, ci sa nu neglijeze nici creatiile poetilor celebri. Intr-adevar, faptele istorice sunt acceptate ca marturii sau ca precedente. Dar si creatiile poetice au credit, fie prin vechimea lor, fie ca sunt considerate plasmuiri ale oamenilor mari spre a servi ca precepte. Asadar oratorul sa stie cat mai multe; de aceea batranii au mai multa autoritate, pentru ca se crede ca au cunoscut si au vazut mai multe decat altii, dupa cum afirma si Homer in dese randuri. Sa nu asteptam insa aceasta ultima varsta, deoarece studiile ne dau posibilitatea, in privinta cunoasterii faptelor, sa parem ca am trait chiar si in secolele trecute".

"Nu as mai sfarsi daca, lasandu-ma dus de placere, as vrea sa ma extind asupra acestei probleme; sa trecem, deci, la chestiunea urmatoare: este retorica o arta? Nici unul din cei care au lasat precepte asupra elocintei nu a pus la indoiala acest fapt: din insusi titlul lucrarilor lor se constata ca ei au scris despre arta retorica; Cicero spune chiar ca "ceea ce denumim retorica este elocinta in forme artistice".

Nu numai oratorii, care pot parea ca dau stralucire studiului lor, ci majoritatea filozofilor, atat stoici cat si peripatetici, sunt de aceeasi parere. In ce ma priveste, marturisesc ca am ezitat sa tratez aceasta problema, caci ce om este intr-atat de strain nu numai de cultura, dar de bunul simt, incat admite ca exista o arta a constructiei, a tesutului sau a fabricarii vaselor din lut, dar sustine ca retorica, cea mai mare si mai frumoasa opera - cum am spus mai sus - a ajuns la o culme atat de mareata fara ajutorul artei?

Altii sustin ca retorica este un dar al firii, fara sa nege ca este ajutata de exercitiu de pilda Antonius, in lucrarea lui Cicero, De oratore, spune ca retorica este "un fel de observatie, nu o arta". Aceasta afirmatie nu a fost redata de Cicero ca sa o luam drept adevarata, ci pentru a pastra caracterul lui Antonius care disimula arta. Se pare ca Lysias avusese aceeasi parere; el aducea in sprijinul opiniei sale faptul ca oamenii ignoranti, barbarii si sclavii, cand vorbesc in propriul lor interes, folosesc un fel de exordiu, povestesc, dovedesc, resping invinuirile si fac rugaminti, de parca ar fi o peroratie. Apoi ei adauga in sustinerea parerilor lor cunoscutele subtilitati; tot ce e produs de arta nu a existat inaintea artei; dar oamenii au vorbit totdeauna atat in favoarea lor, cat si impotriva altora; dimpotriva, profesori ai acestei arte au aparut tarziu, cam in vremea lui Tisias si Corax; deci elocinta a existat inaintea artei; prin urmare nu este o arta. Nu ma trudesc sa aflu cand a inceput studiul elocintei; totusi la Homer gasim pe Phoenix dand percepte de buna purtare si de vorbire; sunt amintiti mai multi oratori, se intalnesc toate genurile de elocinta la cei trei comandanti, si chiar gasim propuse intreceri de elocinta intre tineri; ba mai mult, pe scutul lui Achile sunt sculptate, printre altele, procese si pledanti.

Este de ajuns sa amintesc ca tot ce s-a perfectionat prin arta si are inceputul in natura; in caz contrar, sa suprimam medicina, care s-a nascut din observarea a ceea ce inseamna sanatate si din contrariul ei, si care, dupa parerea unora, consta in intregime din experienta; caci cineva a legat o rana inainte ca medicina sa fi fost o arta, si a domolit febra prin odihna si abtinere de la mancare, nu fiindca a vazut ratiunea acestui fapt, ci pentru ca l-a constrans insasi starea sanatatii. Arhitectura, de asemenea, sa nu mai fie considerata o arta; caci de buna seama cei dintai oameni care au facut colibe, le-au facut inainte de existenta artei; la fel, muzica, pentru ca la toate neamurile exista cantece si dans. Prin urmare, daca orice fel de vorbire trebuie numita retorica, recunosc ca retorica a existat inaintea artei. Daca, insa, consideram orator pe oricine vorbeste - si in vremea aceea ei nu vorbeau ca niste oratori - este necesar sa recunoastem ca oratorul a fost format prin arta si ca el n-a existat inaintea artei. Prin aceasta respingem si afirmatia ca nu apartine artei ceea ce se realizeaza fara invatatura, dar ca oamenii stiu vorbi, chiar fara invatatura. In sprijinul acestei afirmatii ei citeaza pe Demades, vaslasul, si pe Eschine, actorul , care au fost oratori; dar nu au dreptate, caci nu poate fi orator cine n-a invatat sa fie si pe de alta parte, despre Demades si Eschine ar fi mai exact sa se spuna ca au invatat arta tarziu, nu niciodata; totusi, Eschine inca de la inceput s-a initiat in literatura; tatal sau era chiar profesor de literatura; cat despre Demades nu este lucru cert ca nu a invatat niciodata; de altfel, exercitiul continuu al cuvantului a putut fauri din el pe oratorul atat de mare de mai tarziu; caci practica este mijlocul cel mai eficace de a invata. Dar e permis sa afirmam ca ar fifost mai stralucit daca ar fi studiat; de altfel el insusi nu a indraznit sa-si scrie discursurile, desi stim cat de mult era apreciat pentru felul cum le sustinea.

Aristotel, asa cum obisnuieste de dragul discutiei, formuleaza ingenios in Gryllus cateva argumente impotriva retoricii, cu agerimea ce-l caracterizeaza; tot el insa a scris un tratat in trei carti despre arta oratorica si in prima carte marturiseste nu numai ca retorica e o arta, dar ii atribuie o parte din politica precum si din dialectica.

Se formuleaza o multime de obiectii care se sprijina insa pe putine argumente. Voi raspunde, deci, pe scurt celor mai puternice dintre ele, pentru ca discutia sa nu se intinda la infinit. Prima lor argumentare este scoasa din insusi obiectul retoricii. Ei spun ca toate artele au o materie, ceea ce este adevarat, dar ca retorica nu are o materie proprie; voi dovedi in cele ce urmeaza ca aceasta afirmatie nu este adevarata. A doua este o afirmatie rautacioasa; nici o arta nu se poate sprijini pe idei false, fiindca nu se poate constitui fara o percepere directa, care este intotdeauna adevarata; retorica se sprijina pe idei false, deci retorica nu este o arta. In ce ma priveste, voi recunoaste ca retorica spune uneori lucruri false in loc de adevar; dar nu voi admite ca ea se sprijina pe o idee falsa, fiindca este mare deosebirea intre ce gandesti tu si ce faci pe altul sa gandeasca. Chiar si un general adeseori recurge la mijloace inselatoare, de pilda Hanibal, inconjurat de Fabius, a legat de coarnele boilor craci subtiri si, aprinzandu-le, a mimat turma de vite, in timpul noptii, spre dealurile din partea opusa; a dat dusmanului impresia ca armata sa se retrage; el a inselat insa numai pe dusman, fiindca personal isi dadea foarte bine seama de adevar.

De asemenea Theopomp lacedemonianul, cand a evadat din inchisoare mascat ca femeie schimband imbracamintea cu a sotiei sale, nu s-a inselat asupra propriei sale persoane, ci i-a inselat pe paznici. La fel oratorul, cand intrebuinteaza falsul drept adevar, stie ca inseala, dar inseala pe altul. Oare Cicero, cand, in procesul lui Cluentius, s-a laudat ca i-a cufundat in intuneric pe judecatori, nici el insusi n-a vazut nimic? La fel pictorul, cand reuseste datorita puterii sale sa faca impresia ca unele figuri sunt prezentate in relief, altele dimpotriva, stie ca toate sunt pe un singur plan.

Se mai poate spune ca toate artele au un scop anumit spre care tind, dar ca in retorica sau nu exista nici un scop, sau nu se atinge scopul pe care si-l propune. Ei sustin neadevaruri; caci noi am aratat ca exista un scop si care anume. Oratorul il va atinge intotdeauna, caci intotdeauna va vorbi bine. Dar aceasta obiectie, are, poate, valoare impotriva acelora pentru care scopul retoricii este convingerea; oratorul si arta definita de noi nu depind de rezultat; fara indoiala cel care vorbeste tinde spre victorie: dar, in caz ca a vorbit bine, chiar daca nu invinge, a realizat ceea ce se intelege prin arta. Caci si carmaciul doreste sa ajunga in port cu nava neatins; daca, totusi, e oprit de furtuna, nu-si merita mai putin numele de carmaci si va spune cunoscutele cuvinte "numai sa tin drept carma"; medicul doreste insanatosirea bolnavului; daca, fie din cauza gravitatii bolii, fie din necumpatarea bolnavului sau din alte motive nu isi atinge scopul, el, in caz ca a tratat pacientul conform regulilor, nu s-a abatut de la rostul medicinei. Tot asa pentru orator, tinta este sa vorbeasca bine; caci arta aceasta, asa cum vom arata ceva mai departe, consta in actiune, nu in efectul actiunii. Este deci fals sa se spuna ca artele stiu cand si-au atins scopul si ca retorica nu stie; caci fie are isi da seama cand vorbeste bine.

Retorica este de asemenea acuzata ca trage foloase chiar din vicii, ceea ce nu face nici o arta; caci ea pledeaza - spun ei - pentru neadevaruri si starneste pasiuni.

Cand porneste dintr-o buna intentie nu e nimic nedemn; de aceea nici nu e greseala. Caci chiar inteleptului ii este ingaduit sa spuna o minciuna; la fel oratorul va fi obligat sa trezeasca sentimente, daca in alt fel nu va putea aduce pe judecator la hotararea cea dreapta; caci judeca uneori si oameni fara cultura care trebuie adeseori inselati tocmai ca sa nu greseasca. Dar daca mi s-ar da judecatori intelepti, numai adunari si consilii de intelepti, daca invidia, influenta, parerea preconceputa si martorii falsi nu ar avea nici o putere, rolul elocintei ar fi redus si ar consta aproape numai din a trezi placere.

Daca, dimpotriva, sufletele auditorilor sunt nestatornice si adevarul e primejduit de atatea rele, trebuie sa lupti cu ajutorul artei si sa intrebuintezi mijloacele care-ti sunt utile; la fel cine s-a indepartat de la calea dreapta nu poate fi readus la ea decat printr-un ocol.

Dar din faptul ca in orice proces partile vorbesc in contradictoriu se aduc retoricii acuzatii care par foarte intemeiate. De aici urmatoarele argumente: nici

o arta nu se contrazice, pe cand retorica se contrazice; nici o arta nu distruge ce

a construit, ori retoricii i se intampla aceasta; de asemenea retorica invata ce

trebuie spus sau ce nu trebuie spus; deci nu este o arta, atat pentru motivul ca da invataminte despre ceea ce nu trebuie spus, cat si pentru motivul ca, dand precepte asupra a ceea ce trebuie spus, ea ne invata si contrariul.

E limpede ca toate aceste acuzatii privesc retorica straina omului si virtutii insasi; de altfel unde cauza e nedreapta nu este retorica; se intampla in vreun caz cu totul exceptional - ca un orator - intelegem om corect sa poata sustine indiferent care din cele doua puncte de vedere opuse.Totusi, nu e imposibil ca, uneori, cauze drepte sa duca la convingeri contrarii pe doi intelepti; ei cred - caci asa le dicteaza ratiunea - ca trebuie chiar sa lupte intre ei; voi raspunde obiectiilor, pentru a demonstra ca aceste invinuiri sunt neintemeiate chiar impotriva acelora care considera oratoria compatibila cu moravurile rele.

Retorica nu se contrazice; de fapt se opune o cauza altei cauze, nu retorica retoricii insasi. De asemenea, daca oameni care au invatat aceeasi disciplina lupta intre ei, nu inseamna ca disciplina nu este o arta; altfel, nu ar exista nici o arta a armelor, fiindca adeseori se lupta intre ei gladiatori formati la acelasi profesor, n-ar exista nici arta carmuirii corabiilor, fiindca in luptele navale un carmaci lupta impotriva altui carmaci; nici arta conducerii de osti, fiindca lupta comandat cu comandant.

De asemenea retorica nu darama opera construita de ea, caci nici oratorul nu-

si distruge propriile argumente si nici retorica, caci in sistemul acelora pentru care scopul retoricii este convingerea, daca doi oameni corecti au ajuns in conflict

- asa cum am spus - se va cauta verosimilul; dar daca ceva este mai verosimil nu

inseamna ca altceva nu poate fi verosomil. Dupa cum intre alb si mai alb, intre dulce si mai dulce nu exista contradictie, tot astfel ce este mai probabil nu se opune la aceea ce este probabil. Pe de alta parte, retorica nu prescrie niciodata ce nu trebuie spus, nici contrariul a ceea ce se cade sa fie spus, ci ce trebuie spus in fiecare cauza. Nu intotdeauna este chemata sa apere adevarul, desi acesta este cazul cel mai frecvent; cateodata insa interesul general ii cere sa

apere neadevaruri.

In cartea a doua a operei lui Cicero De oratore sunt ridicate si urmatoarele obiectii: arta consta din cunoasterea precisa; oratorul se bazeaza pe opinie, nu pe stiinta, fiindca vorbeste in fata unor oameni in necunostinta de cauza si fiindca uneori el insusi nu cunoaste precis faptul la care se refera.

Prima obiectie, daca judecatorul stie despre ce e vorba, nu priveste arta oratorului; trebuie dat raspuns celeilalte: arta presupune cunoasterea precisa. Retorica este arta de a vorbi bine, iar oratorul stie sa vorbeasca bine. Dar, se obiecteaza, nu stie daca este adevarat ceea ce spune. Insa nu sunt mai siguri nici cei care sustin ca originea tuturor lucrurilor o constituie focul ori apa, sau cele patru elemente, sau atomii indivizibili; nu sunt mai siguri nici invatatii care socotesc distantele dintre astre ori dau marimea Soarelui si a Pamantului; cu toate acestea, ei denumesc diplina lor arta. Daca insa metoda face ca datorita fortei argumentelorele sa para nu simple opinii, ci stiinta, aceeasi metoda poate oferi acelasi avantaj oratorului. Dar oratorul nu stie daca este justa cauza sa. Nici medicul nu stie daca intr-adevar il doare capul pe pacientul care se plange de dureri de cap; totusi il ingrijeate, ca si cand ar fi adevarat, iar medicina e desigur o arta. De altfel, retorica nu isi propune sa spuna intotdeauna cu orice pret adevarul, ci intotdeauna verosimilul. Ori oratorul stie ca ceea ce spune este verosimil. La aceste obiectii adversarii adauga faptul ca adeseori oratorii apara in unele procese tocmai ceea ce au combatut in altele. Aceasta este vina omului, nu a artei.

Acestea sunt principalele invinuiri aduse retoricii; celelalte sunt mai neinsemnate; sunt pornite in realitate tot din aceste izvoare.

De altfel, faptul ca retorica este o arta se demonstreaza in cateva cuvinte. Caci, daca arta este, cum a sustinut Clente, o putere care se manifesta prin metoda, adica prin ordine, desigur toti admit ca pentru a vorbi bine exista o metoda si o ordine; daca acceptam definitia, aproape unanim admisa, ca arta consta dintr-un ansamblu de perceptii adevarate care actioneaza in vederea unui scop util al vietii, noi vom arata ca nici unul din aceste elemente nu lipseste retoricii. Sa adaug faptul ca ea consta, ca si celelalte arte, si din teorie si din practica? Si nu poate sa nu fie o arta din moment ce dialectica este o arta, cum se admite in general, fiindca retorica se deosebeste de dialectica mai mult ca specie decat ca gen. Sa nu omitem nici considerentul ca acolo unde unul poate proceda dupa reguli, iar altul fara reguli exista o arta; si ca acolo unde reuseste mai bine cel instruit decat cel neinstruit exista o arta.

Ori, in domeniul retoricii, nu numai ca cel invatat va invinge pe cel neinvatat, dar chiar si unul mai invatat va intrece pe cel invatat; astfel, retorica nu ar avea atatea precepte, nici atat de mari profesori, care sa le transmita. E un adevar care trebuie recunoscut de toti, cu atat mai mult de noi, care nu separam ideaa de orator de barbatul corect."

"Urmeaza sa discutam problema utilitatii retoricii; caci unii oameni obisnuiesc sa o atace cu inversunare si, ceea ce este rusinos, folosesc pentru acuzarea oratoriei tocmai mijloacele artei oratorice. Elocinta este - spun ei - aceea care scapa peraufacatori de la pedeapsa; datorita inselatoriei, acesteia sunt condamnati uneori oameni buni, se iau cele mai rele hotarari, se isca nu numai atacuri si tulburari populare, dar chiar razboaie inversunate; in sfarsit folosirea elocintei este cu atat mai mare cu cat ajuta minciuna impotriva raului. Si pe Socrate il acuza comicii ca invata pe altii cum devine buna o cauza rea si despre Tisias si Georgias, Platon spune ca fac promisiuni asemanatoare. Si acestora li se adauga exemple luate de la greci si de la romani si sunt insirati oameni, care folosind elocinta aducatoare de pieire nu numai in cazuri particulare, dar chiar in probleme publice, au tulburat sau chiar au distrus state; ei arata ca, din aceste motive, oratoria a fost alungata din statul lacedemonienilor si ca, chiar in Atena unde oratorul este oprit sa utilizeze pateticul, s-a redus din puterea oratoriei.

Cu rationamente de genul acesta, nici comandantii de osti nu vor fi utili, nici magistratii, nici medicina, nici, in sfarsit, filozofia insasi; exista si doctori care folosesc otrava; si printre aceia care poarta cu nevrednicie numele de filozofi adeseori au fost descoperite cele mai grave nelegiuiri. Sa refuzam si hrana, caci adeseori aduce boala; sa nu mai intram in locuinte, caci uneori ele se prabusesc peste locatari; sa nu se mai lucreze sabii pentru soldati, caci aceleasi arme le poate folosi un talhar. Cine nu stie ca focul, apa, fara de care nu ar putea exista viata si - pentru a nu ma opri la obiecte de pe pamant - soarele si luna, cele mai de seama astre, sunt si vatamatoare uneori? Insa ce va nega oare vreodata ca vestitul Appius Caecus a zadarnicit, prin forta sa oratorica, pacea rusinoasa oferita de Pyrrhus? Sau elocinta divina a lui M. Tullius n-a fost pe gustul poporului atat cand a vorbit impotriva legilor agrare, cat si cand a zdrobit indrazneala lui Catilina? In timp de pace nu i s-au adus multumiri publice, cinstea cea mai mare care se acorda comandantilor victoriosi in razboaie? Un discurs nu alunga oare de multe ori teama din sufletele inspaimantate ale ostasilor? si nu invata pe cei care au de infruntat atatea primejdii in lupta ca gloria este preferabila vietii? Dar lacedemonienii si atenienii nu ma impresioneaza mai mult decat poporul roman, care a avut un deosebit respect pentru oratori. De altfel nu cred ca intemeietorii de orase ar fi putut reusi in alt chip sa inchege in popoare acea multime ratacitoare, daca nu ar fi convins-o vreun glas priceput; nici legiuitorii n-ar fi obtinut - fara neintrecuta putere a elocintei - ca oamenii sa se supuna de bunavoie robiei legilor. Ba, mai mult: insesi perceptele morale, oricat sunt de nobile prin natura lor, totusi au mai mare putere in formatarea caracterelor cand stralucirea cuvantului pune in lumina frumusetea fondului. De aceea, chiar daca armele elocintei sunt sabii cu doua taisuri, nu este just sa consideram ca e rau ceea ce poate fi bine utilizat.

Dar aceste chestiuni pot constitui, eventual, obiect de discutie pentru aceia care au redus retorica la puterea de a convinge. Dimpotriva, daca retorica este "stiinta de a vorbi bine" - definitie acceptata de noi - oratorul trebuie sa fie in primul rand un om moral in acest caz trebuie sa recunoastem ca si retorica este utila.

Si, pe Hercule, acel zeu, cel dintai, parinte al lucrurilor si fauritor lumii, prin nimic nu a deosebit pe om de celelalte fiinte muritoare, decat prin darul graiului. Caci vedem necuvantatoare cu corpuri care ne intrec prin marime, forta, robustete, rezistenta ori iuteala; vedem ca au mai putina nevoie de ajutor venit din afara; ca ele stiu, din instinct, fara invatator, sa umble mai repede, sa se hraneasca si sa treaca inot apele. Cele mai multe se apara de frig prin insusi invelisul propriului lor corp; unele sunt prevazute de la nastere cu arme si gasesc aproape de-a gata hrana; mare e insa truda oamenilor pentru toate acestea: deci pe noi ne-a daruit in chip deosebit cu ratiune si a avut grija ca prin ea sa ne faca asemenea zeilor nemuritori.

Dar ratiunea insasi nu ar fi atat de utila si nu ar fi atat de evidenta in noi, daca nu am putea reda prin cuvinte cele concepute cu mintea; caci graiul ne deosebeste, mai mult decat inteligenta sau gandirea, de celelalte fiinte. Intr- adevar, in alcatuirea de culcusuri, in impletirea de cuiburi, in cresterea si in recunoasterea propriilor pui, ba chiar in strangerea de provizii pentru iarna, ori in crearea de substante care nu pot fi imitate de noi - cum e ceara sau mierea - intervine, poate, contributia unei ratiuni oarecare, dar aceste fiinte fiind lipsite de grai sunt numite mute si lipsite de ratiune. In sfarsit, pe oamenii lipsiti de grai ce putin ii ajuta sufletul, desi e de natura divina!

Deci, daca zeii ne-au harazit un dar mai bun decat cuvantul, ce am putea considera mai demn de atentia si de osteneala noastra? Prin ce am dori sa depasim pe ceilalti oameni, daca nu tocmai prin ceea ce omul insusi intrece pe celelalte fiinte? Adaugati ca nici o arta nu rasplateste mai din plin munca. Aceasta se vede limpede, daca ne vom gandi de unde a pornit arta oratoriei si pana unde s-a ridicat; si inca mai poate inainta. Caci nu amintesc cat este de util si cat se cuvine ca un om corect sa-si apere prietenii, sa conduca prin sfaturi senatul, sa-si atraga poporul, oastea; dar nu este oare frumos insusi faptul ca dintr-o inteligenta comuna tuturor si din cuvintele pe care le folosesc toti oamenii obtii atata lauda si glorie incat faci impresia nu ca - vorbesti sau pledezi ci - cum s-a spus despre Pericle - ca fulgeri si tuni?"

"Regulile care trebuie observate de orator in actiune au fost aratate aproape in intreaga opera. Totusi, voi atinge cateva puncte proprii acestui capitol referitoare nu atat la felul de a tine discursul, ci mau mult la indatoririle oratorului.

Inainte de toate, dorinta de renume sa nu-l abata pe orator de la interesul cauzei pe care o apara, lucru ce se intampla cu cei mai multi. Comandantii de osti nu aduc armata intotdeauna peste campii placute ci, de cele mai multe ori, urca dealuri greu accesibile, pentru a cuceri cetati asezate pe stanci abrupte sau intarite cu imense fortificatii. La fel, discursul va folosi cu placere ocazia de a se desfasura mai din plin, de a lupta cu adversarul in camp deschis spre placerea

asistentei. Dar daca va fi obligat sa patrunda in terenul spinos al chestiunilor judiciare sau sa scurteze adevarul in ascunzisurile lui, nu-i va da doar tarcoale, nici nu va utiliza cugetari vioaie si scanteietoare, ca pe niste proiectile, ci va duce razboiul prin lucrari de fortificatii, mine, curse si metode secrete. Toate aceste procedee primesc aplauze nu in momentul aplicarii, ci dupa ce au fost aplicate; de aceea, chiar cei mai dornici de a face impresie buna trag mai mult folos din ele. Intr-adevar, dupa ce a rasunat intre aplauzele alor sai discursul unuia, plin de parada dar fara miez, se vede ridicandu-se mai puternic gloria adevaratelor calitati. Judecatorii arata pe fata cine i-a miscat; sentimentul cunoscatorilor prevaleaza si, pentru un discurs, orice lauda e valabila numai dupa ce a fost terminat.

Cei vechi, intr-adevar, obisnuiau sa-si ascunda elocinta. M. Antonius recomanda acest lucru ca sa se dea mai multa crezare oratorilor si pentru a face mai putin sensibile cursele avocatilor. Dar elocinta, asa cum era pe vremea aceea, putea fi disimulata; caci pe atunci nu dobandise atata stralucire incat sa strabata toate obstacolele ce i se aruncau in cale. De aceea e bine ca artificiile si planurile noastre sa ramana ascunse, caci orice stratagema daca e descoperita nu poate avea efect. Aceasta e tot ce poate ramane ascuns in elocinta. Caci vorbele alese, sentintele de efect, figurile elegante sau nu exista in vorbire, sau sunt evidente. Dar tocmai pentru ca ele atrag atentia nu trebuie sa facem parada de ele; si, daca ar de ales una din doua prefer sa fie laudata cauza decat avocatul. Totusi, oratorul va alcatui o atare incheiere incat sa para ca a sustinut foarte bine o cauza foarte buna. Caci fara indoiala nimenu nu pledeaza mai rau decat acela care place cand cauza displace; e de la sine inteles ca a luat ceea ce place dinafara cauzei.

Oratorul nu trebuie sa dispretuiasca predarea de cauze mai putin importante, sub pretext ca sunt sub demnitatea lui, sau ca un subiect mai putin frumos ii diminueaza reputatia. Caci motivul cel mai just pentru a lua un proces este faptul ca aceasta e datoria nostra; apoi este de dorit ca prietenii nostri sa aiba procese cat mai neimportante; in sfarsit a vorbit bine cel care a vorbit la nivelul subiectului. Dar unii, daca din intamplare au luat o cauza care se preteaza mai putin la elocinta, o indoapa cu circumstante dinafara cauzei, si, daca nu au altceva la indemana, umplu golurile pledoariei cu invective intemeiate, daca se poate daca nu, cu invective imaginare. Esential este sa aiba material unde sa-si dea frau liber talentului si sa starneasca aplauze cand vorbesc. Eu consider acest procedeu atat de incompatibil cu oratorul desavarsit, incat cred ca nu trebuie sa dea curs acestor invective nici cand sunt intemeiate, decat daca ar cere-o cauza. Este cu adevarat o elocinta de caine, dupa expresia lui Appius, a-ti lua sarcina de a vorbi de rau. De altfel, cei care procedeaza asa trebuie sa se astepte sa fie si ei tratati astfel, si, in cazul cel mai bun, clientul plateste indrazneala avocatului sau. Dar aceste consecinte sunt insemnate in comparatie cu viciul insusi, caci intre a vorbi de rau, si de a comite raul nu este alta deosebire decat prilejul. E o bucurie josnica, nedemna de om, si neplacuta nici unuia dintre auditorii cinstiti; totusi o cer impricinatii de multe ori pentru ca prefera sa se razbune decat sa se apere. In tot cazul, si in multe alte privinte avocatul nu trebuie sa lucreze dupa capriciul lor. Si in cazul de fata ce om, in vinele caruia curge sange liber, ar accepta sa devina insolent dupa pofta altuia?

Unii avocati se napustesc bucuros si impotriva avocatilor partii adverse. Acest procedeu, afara de cazul ca l-au meritat, este neomenesc, gandindu-ne la respectul reciproc cerut oamenilor de aceeasi profesie. Apoi, e nefolositor celui care vorbeste pentru ca si cel ofensat are dreptul de a-i raspunde la fel; in sfarsit este daunator cauzei pe care o apara, fiindca adversarii ii devin dusmani declarati si, oricat de mica le-ar fi puterea , injuria le-o mareste. Dar mai presus de toate, acestia isi pierd stapanirea de sine - calitate care asigura unui orator cea mai mare prestanta si incredere - daca din om corect se schimba intr-un larmuitor si urlator necontrolat, care tine seama nu de dispozitia sufleteasca a judecatorului, ci de artagul clientului sau.

De multe ori preferinta de a vorbi deschis duce la o indrazneala periculoasa nu numai pentru cauza, ci si pentru acela care vorbeste astfel. Intr-adevar, nu fara temei dorea Pericle sa nu-i vina in minte vreun cuvant cu care sa supere poporul. Ceea ce credea Pericle despre popor eu cred despre toti auditorii, pentru ca si ei ne pot face atata rau. Caci cuvantul ce a parut curajos cand l-ai spus este considerat prostie, daca a jignit.

Acum, fiindca modul de a pleda se deosebeste in general la diferitii oratori si fiindca munca este taxata de catre unii drept spirit greoi, iar la altii volubilitatea e considerata indrazneala, cred ca e nimerit sa arat care imi pare mie masura justa. In compunerea discursului se va depune cat mai multa grija. Caci a pleda mai rau decat poti nu denota numai neglijenta, ci de-a dreptul incorectitudine, iar fata de cauza pe care ai luat-o perfidie si tradare. De aceea, avocatul nu trebuie sa ia mai multe cauze decat stie ca va fi capabil sa pledeze. Va scrie ceea ce trebuie sa spuna si, daca imprejurarea ii va permite, "si le va intipari", dupa expresia lui Demostene. Dar aceasta nu va fi posibil decat daca vorbeste el primul, sau, in procesele criminale, daca data este fixata cu cateva zile inainte. Cand insa trebuie sa raspunda imediat, nu poate pregati totul mai dinainte; de asemenea, cand partea adversa ii face alte obiectii decat s-a asteptat. De fapt, oamenii se indeparteaza cu regret de cele pregatite inainte si in tot decursul actiunii se uita si cauta daca nu ar putea smulge ceva din discursul scris ca sa-l insereze in cele improvizate. Chiar daca reusesc, partile nu se sudeaza si acest lucru se observa usor, nu numai pentru ca locul unde se insereaza prezinta fisuri, ca in orice lucrare rau inchegata, ci si pentru ca insusi tonul nu se potriveste. Astfel nici improvizarea nu-si poate lua avant, nici textul pregatit dinainte nu se poate incadra bine si se impiedica unul pe altul; caci cele scrise tin mintea pe loc, nu o urmeaza. Asadar, in aceste pledoarii trebuie, cum zic taranii, sa stai tot in picioare.

Dar fiindca orice cauza consta din afirmare si respingere, putem scrie punctul nostru de vedere. De asemenea, pentru ceea ce stim sigur ca va raspunde adversarul - caci cateodata stim sigur ce va raspunde - ne putem scrie replica. Pentru rest exista o pregatire, anume sa cunoastem bine cauza, iar o a doua pregatire o obtinem chiar in cursul procesului, ascultand cu mare atentie ce spune adversarul. E bine totusi sa meditam mai dinainte asupra mai multor chestiuni si sa fim pregatiti pentru orice eventualitate. Si acest lucru e mai sigur decat scrisul, pentru ca e mai usor sa parasesti o idee sau sa o transpui in alta

parte.

Dar fie ca trebuie sa improvizeze pentru a raspunde, fie ca il va constrange altceva, oratorul nu se va considera coplesit si surprins daca cunostintele teoretice, studiul si exercitiile i-au dat, printre altele, si posibilitatea de a vorbi usor. Intotdeauna inarmat si pregatit de lupta, nu ii va lipsi elocinta in pledoarie, intocmai cum nu ii lipsesc cuvintele in conversatiile zilnice si in cele casnice. Si nu se va sustrage de la datorie niciodata, pentru un atare motiv, daca va avea timp sa studieze cauza; caci celelalte ii vor sta intotdeauna la dispozitie".

"Ceea ce in latineste se numeste principium sau exordium, grecii l-au denumit prooemim, termen ce-mi pare mai adecvat, caci termenii nostri dau numai ideea de "inceput", pe cand grecii indica indeajuns de clar c aceasta parte se gaseste inaintea abordarii subiectului despre care urmeaza sa se vorbeasca.

Denumirea poate proveni de la "cantec", si de la faptul ca chitaristii au denumit proemim acele mici preludii pe care le canta pentru a-si atrage bunavointa inainte de a canta bucata propriu-zisa; oratorii au adoptat si ei acelasi termen pentru denumirea inceputului pe care il fac cu scopul de a castiga favoarea judecatorilor inainte de a incepe pledoaria propriu-zisa; dar termenul poate proveni si de la cuvantul grec - care are sensul de "drum", apoi termenul a inceput sa denumeasca si ceea ce se spune inainte de a intra in subiect. In orice caz, proemium inseamna ceea ce se poate spune cu folos in fata judecatorului inainte de a-l informa despre fondul cauzei; procedam, deci, gresit in scoli, unde intotdeauna tratam exordiul ca si cum judecatorul ar cunoaste de mai inainte cauza.

Aceasta provine din imprejurarea ca inaintea declamatiei se expune acea cunoscuta, as zice, schita a procesului. In for, de asemenea, se poate ivi uneori prilejul de a folosi acest gen de exordiu, dar numai in pledoariile secunde, niciodata in primele, exceptand cazul cand vorbim in fata unui judecator care cunoaste in adevar dinainte, pe alta cale, subiectul.

Scopul exordului nu este altul decat pregatirea auditorului pentru a ne fi mai favorabil cand vom expune celelalte parti ale cuvantarii. Majoritatea autorilor de tratate retorice sunt de acord ca acest scop se realizeaza cand reusim sa facem pe auditor binevoitor, atent si dispus sa cunoasca faptele, nu inseamna ca aceste trei sentimente nu trebuie mentinute de-a lungul intregii pledoarii, ci ca ele sunt necesare indeosebi la inceput, pentru a ne atrage bunavointa si atentia judecatorului, ca, in acest fel, mai tarziu sa-l putem cuceri.

Bunavointa, dupa cum stim, se obtine dand exordiului un continut fie in legatura cu persoanele, fie cu cauza insasi. In privinta persoanelor, nu exista

numai trei categorii, cum au crezut cei mai multi scriitori: reclamantul, adversarul si judecatorul; caci uneori ceea ce putem spune in exordiu este prilejuit chiar de avocatul care sustine acuzarea. Intr-adevar, desi acesta vorbeste despre persoana sa foarte putin si masurat totusi e foarte important sub toate aspectele pentru el daca va fi considerat un om de bine, corect. In acest fel, el va parea ca aduce in proces nu staruinta interesata a avocatului, ci aproape creditul moral al unui martor. De aceea, in primul rand, doreste sa fie apreciat ca a venit sa sustina procesul manta de o indatorire familiala sau de prietenie si, mai ales, daca este posibil, ca a venit chiar din interes de stat, ori pentru a da un exemplu deosebit de important. Cu atat mai mult impricinatii trebuie sa procedeze in asa fel incat sa para ca au ajuns la proces dintr-un motiv important si onest, sau chiar din necesitate. Dar daca pentru cel care pledeaza mijlocul principal de a-si castiga autoritate consta in indepartarea oricarei banuieli ca ar fi luat asupra lui procesul pentru vreun motiv josnic, ori din ura sau din ambitie, ne putem face un fel de recomandare tacita daca spunem noi insine ca suntem slabi, neumblati prin judecati, inferiori talentului avocatului partii, adverse cum face, in general, Messala, in exordiile sale. Caci este fireasca atitudinea binevoitoare a auditorilor fata de cei necajoti si un judecator constiincios asculta cu foarte multa bunavointa pe aparatorul de care nu se teme ca vrea sa-i insele spiritul de dreptate. Asa se explica, la oratorii vechi, grija de a-si acoperi maiestria vorbirii, grija cu totul opusa laudaroseniei din vremea noastra.

Trebuie sa evitam, de asemenea, de a parea injuriosi, rautaciosi, trufasi, cartitori impotriva vreunui om sau a vreunei categorii sociale si, indeosebi impotriva persoanelor pe care, jignindu-le, ne-am instraina implicit bunavointa judecatorilor.

Sa nu se spuna nimic impotriva judecatorului, nu numai pe fata, dar nici chiar indirect; acest sfat n-ar avea rost sa dau, daca nu ar exista astfel de cazuri.

Chiar si aparatorul partii adverse poate inspira celui care pledeaza materie pentru exordiu; uneori vom vorbi despre el cu respect, simuland ca ne temem de elocinta si de influenta lui, pentru a trezi banuiala judecatorului fata de el; alteori, vom vorbi despre acela cu dispret, dar foarte rar, cum a procedat Asinius care, pledand pentru mostenitorii Urbinei, l-a prezentat pe Labienus, care pleda pentru partea adversa, ca argument ca este nedreapta cauza pe care o sustine.

Cornelius Celsus spune ca astfel de inceputuri nu sunt exordii, fiindca sunt in afara procesului; eu, insa, pe langa faptul ca ma conduc mai bucuros dupa autoritatea celor mai mari oratori, socot ca intereseaza tot ce priveste persoana aparatorului, fiindca este firesc ca judecatorii sa dea mai usor crezare acelora pe care ii asculta mai cu placere.

In privinta persoanei reclamantului insusi, se poate vorbi felurit. Uneori ne referim la demnitatea lui, alteori recomandam slabiciunea lui; cateodata relatam cate ceva despre meritele lui; va trebui sa ne exprimam mai cu rezerva cand e vorba de meritele noastre, decat cand e vorba de ale altora. Importanta pentru justitie sunt si sexul, varsta si conditia sociala a omului; de pilda cand femeile,

batranii sau minorii aduc in fata judecatorului calitatea lor de copii, parinti ori sotii. Caci si sentimentul de mila, singur, poate indupleca chiar pe judecatorul cel mai drept. Aceste puncte trebuie, insa, numai atinse in exordiu, nu epuizate.

Persoana adversarului este atacata de obicei cam prin aceleasi mijloace, vazute, insa, din unghi contrar. Caci cei puternici nasc invidie, cei umili si abjecti dispret, cei nerusinati si primejdiosi ura; aceste trei sentimente sunt foarte puternice pentru a instraina inima judecatorului. Simpla lor enuntare nu este insa suficienta; in acel fel poate proceda un avocat nepriceput; de cele mai multe ori trebuie sa exageram ori sa diminuam, dupa interes; in aceasta consta arata oratorului; restul e oferit de cauza insasi.

Pe judecator il vom atrage nu numai elogiindu-l, mijloc care cere masura si de care, de altfel, uzeaza in mod obisnuit ambele parti, ci legand elogierea lui de interesele cauzei noastre. De pilda, pentru clientii de seama, sa apelam la demnitatea judecatorului; pentru cei umili, la simtul sau de dreptate; pentru cei nenorociti, la mila lui; pentru cei insultati, la severitatea sa, si altele de acelasi fel.

Asa vrea sa se cunoasca, daca este posibil, si firea judecatorului. Caci, dupa cum va fi aspre, bland, placut, grav, dur, iertator, va trebui sa invocam in interesul cauzei noastre insusiri ce ii sunt pe plac, ori sa atenuam pe cele contrare firii lui.

Se intampla, insa, uneori, ca judecatorul sa fie dusmanul nostru sau prietenmul adversarilor. Aceasta imprejurare trebuie relevata de ambele parti si, cred, indeosebi, de partea inspre care pare ca inclina mai mult. Caci exista, uneori, judecatori incorecti care folosesc aceasta cale nedemna de a se pronunta impotriva prietenilor si in favoarea acelora cu care poarta dusmanie si de a comite o nedreptate pentru ca sa nu para ca au comis-o. Au fost si unii judecatori care s-au pronuntat in propriile lor cauze. Caci din opera "Observatii", publicata de Septimius, vad ca Cicero s-a gasit intr-o astfel de situatie; de asemenea, eu insumi am pledat pentru regina Berenice, in fata ei insasi. Si in acest caz procedeul este similar celui indicat mai sus: adversarul sustine cu tarie increderea in succesul clientului sau, aparatorul se teme de scrupulele magistratului.

De asemenea, va trebui sa zadarnicim sau sa intarim ideea preconceputa a judecatorului daca ne pare ca a adus-o de acasa gata formata. Uneori trebuie sa inlaturam chiar sentimentul de teama; astfel Cicero, in Pro Milone, s-a trudit sa arate judecatorilor ca demonstratiile militare ale lui Pompei nu erau indreptate impotriva lor; alteori, dimpotriva, trebuie sa o strecuram in sufletul judecatorilor; asa a procedat acelasi Cicero in discursul contra lui Verres. Exista doua cai de a inspira teama; prima, frecventa si agreata, este de a insinua ideea ca nu cumva poporul roman sa-si faca o impresie rea si sa transfere procesul la alt tribunal; a doua cale, dura si rara - care se poate aplica mai fara primejdie intr-un complet de judecata mai amplu (caci judecatorii necinstiti dau indarat, iar cei buni se bucura)l nu as sfatui insa sa se foloseasca aceasta cale in fata unui singur judecator, decat in lipsa de orice alt mijloc. Daca necesitatea ne formeaza sa

adoptam acest drum, nu mai e nevoie de arta oratorica, asa cum este nevoie de ea cand faci recurs - desi deseori este si in acest caz utila - sau cand acuzam pe judecator inainte de pronuntarea sentintei, caci amenintarea si denuntarea le poate face si cine nu este orator.

Cand cauza ofera posibilitati de atragere a judecatorului, din acest fapt va trebui sa alegem unele elemente pentru exordiu, anume pe cele care ne par deosebit de favorabile.

Nu este cazul sa enumar punctele favorabile noua in proces fiindca ele vor fi evidente odata cunoscuta natura fiecarui proces. Nici nu pot fi indicate, data fiind marea diversitate de cauze. Amintim numai ca, dupa cum este in interesul nostru sa gasim si sa amplificam aceste puncte, tot asa trebuie sa respingem total sau - cel putin, sa diminuam ceea ce dauneaza. Interesul nostru justifica uneori si apelul la compatimire, aratand fie ca am suferit, fie ca suntem amenintati sa induram o mare nenorocire. Nu sunt de pararea unor autori care considera ca exordiul se deosebeste de peroratie prin aceea ca peroratia se refera la trecut, iar exordiul are in vedere ce va urma; dupa parerea mea, diferenta consta in faptul ca in exordiu trebuie sa se puna mai multa masura si rezerva in trezirea compatimirii judecatorului, pe cand in peroratie ne este ingaduit sa rascolim toate sentimentele, sa dam glas persoanelor imaginare, sa inviem pe cei morti, sa prezetam pe cei dragi acuzatului, mijloace mai putin utilizate in exordiu. Dar aceasta nu inseamna ca exordiul trebuie sa aminteasca punctele indicate mai sus si sa arate ca ele nu se aplica adversarului. De asemenea, este util sa cream impresia ca soarta noastra va trezi compatimire daca suntem invinsi si ca adversarul, va deveni insolent daca va invinge.

Se obisnuieste ca exordiile sa se bazeze si pe circumstantele care au legatura cu persoanele si cu cauzele in discutie. Pot avea legatura nu numai cu fiintele foarte dragi amintite mai sus, ci si cu rudele, prietenii, uneori chiar cu tinuturile si cetatile si, in general, cu orice ar suferi din pricina nenorocirii pe care-l aparam.

Increderea in sine, manifestata direct, da adeseori impresia neplacuta de aroganta. Castiga favoarea judecatorilor si unele mijloace care, desi aproape intotdeauna sunt comune ambelor parti, nu trebuie neglijate, fie si numai ca sa nu le foloseasca adversarul. Ma gandesc la exprimarea unei dorinte, la dezaprobari vehemente, la rugaminti si ingrijorare; caci in general atentia judecatorului este treaza, daca prezinti dezbaterea drept ceva nou, important, primejdios, care poate crea precedent, si mai ales daca judecatorul e convins ca este in joc propria sa persoana sau interesul statului; sufletul lui trebuie deci zguduit, trezind in el speranta, teama, admonestandu-l, rugandu-l, facand apel chiar la vanitatea lui, daca vom crede util. Pentru mentinerea atentiei auditorilor e foarte util sa dam impresia ca nu ii vom retine mult si ca nu vom vorbi in afara cauzei. Fara indoiala si aceasta simpla atentie il va dispune pe judecator sa afle cauza. Acelasi efect il are indicarea succinta si limpede a esentei cauzei in care trebuie sa se pronunte (cum fac Homer si Vergiliu in exordiile operelor lor); caci exordiul trebuie sa fie construit in asa fel incat sa semene mai curand cu o enuntare decat cu o expunere de fapt; oratorul trebuie sa arate nu cum si ce s-a

petrecut, ci numai sa indice despre ce va vorbi. Nu vad alt exemplu mai bun de dat oratorilor, decat exordiul din Pro A. Cluentio al lui Cicero. "Am observat, judecatori, ca intreaga cuvantare a acuzatorului este impartita in doua parti; una mi-a facut impresia ca se bazeaza si are toata increderea in defavoarea care a insotit de mult judecata adusa de Iunius; cealalta, abia atinge - din simpla obisnuinta, si inca timid Si neincrezator - chestiunea otravizii, desi pentru ea s-a constituit acest complet de judecata conform legii". Totusi acest procedeu, in toata amploarea lui, este mai potrivit pentru replica decat pentru atac, fiindca in acest ultim caz trebuie numai sa se aminteasca, judecatorului faptele, pe cand in cazul dintai trebuie sa-i fie expuse.

In ciuda convingerii unor mari autori, eu sustin ca judecatorul trebuie tinut tot timpul atent si dispus sa fie informat; nu ca as ignora motivul invocat de ei, anume ca nu ar fi in interesul unei cauze rele sa fie clar cunoscuta de judecator, ci fiindca lipsa de cunoastere a judecatorului se datoreaza nu atat neglijentei lui, cat erorii in care el a putut sa fie indus. Sa presupunem ca adversarul a vorbit si l-a convins, poate; noi trebuie sa-l convingem de contrariul; insa nu-i vom putea schimba parerea decat daca-l vom face binevoitor si atent la ce vom spune. Ce trebuie deci sa facem? Sunt de acord ca, pentru a atrage inspre noi atentia acordata de judecator mai inainte adversarului, unele puncte trebuie atenuate, insulcite, sau aratate ca demne de dispret.

Este evident ca preceptele prezentate de mine variaza dupa felul cauzelor. Majoritatea retorilor au deosebit cinci genuri de cauze: nobile, umile, nesigure sau ambigue, uimitoare si obscure. La aceasta se pare ca pe drept se adauga categoria cauzelor nedemne, pe care unii le inglobeaza in a celor umile, altii in a celor uimitoare. Genul cauzelor neasteptate se numeste astfel deoarece consta din cauze la care omul nu se asteapta. In cauzele ambigue trebuie sa facem pe judecator deosebit de binevoitor, in cauzele obscure, sa-l dispunem sa le cunoasca; in cele umile, atent; cat despre cauzele nobile, ele se recomanda prin insasi natura lor; cauzele uimitoare si nedemne au nevoie de paliative.

De aceea unii disting doua genuri de exordii; ecordiul direct si exordiul prin insinuare; exordiul direct cuprinde invocarea directa a bunavointei si atentiei. Fiindca invocarea directa nu poate avea loc in cauzele nedemne, patrundem in sufletul judecatorului prin insinuare, indeosebi cand cauza nu se prezinta suficient de demna, fie pentru ca fapta este necinstita sau dezaprobata de oameni, fie ca apartenentele o dezavantajeaza, sau ca trezeste revolta cand avem ca adversar un patron sau un parinte, sau naste compatimire cand e un batran, un orb sau un copil.

Unii retori expun foarte pe larg mijloacele de remediere a acestor dificultati si inventeaza, in acest scop, subiecte pe care le dezvolta ca pe niste pledoarii; dar, fiindca diferitele situatii se nasc din cauze, nu pot fi prevazute toate speciile; daca nu le tratam in general, cazurile sunt infinite. Astfel, planul va reiesi din natura fiecarei cauze. As da un singur precept cu caracter general si anume sa fugim de ce poate dauna si sa cautam ce ne poate fi util. Daca dificultatea se daoreaza cauzei, recurgem la persoana. Daca dificultatea provine de la persoana, recurgem la cauza; daca nici una nu ne vine intr-ajutor, cautam ce loveste pe

adversar; caci, dupa cum e de dorit sa ne atragem mai multa simpatie decat adversarul, tot asa, la nevoie, este de dorit sa se indrepte mai putina ura asupra noastra decat a lui.

Cat despre faptele care nu pot fi negate, trebuie sa ne simlim sa dovedim ca sunt exagerate, sau comise cu alta intentie, sau ca sunt fara legatura cu chestiunea de fata, sau ca pot fi iertate deoarece faptasul se caieste, sau ca impricinatii si-au si primit indeajuns pedeapsa pentru ele. Tocmai de aceea este mai usor sa pledeze avocatul decat impricinatul, fiindca el poate lauda fara a parea arogant si, uneori, poate chiar sa critice cu folos. Cateodata se va preface ca el insusi este zguduit de invinuirea adusa clientului sau, cum face Cicero in discursul pentru Rabirius Postumus, pentru a mentine atentia auditorilor si pentru a obtine autoritatea omului care restecta adevarul, caci in felul acesta i se va da mai usor apoi crezare, cand va apara sau nega aceleasi fapte. Deci trebuie sa examinam, in primul rand, daca vom vorbi ca avocat sau impricinat, ori de cate ori avem posibilitatea alegerii. In scoala, aceasta preferinta este libera; in for, insa, rareori se intampla ca cineva sa fie aparatorul potrivit pentru propria sa cauza. In declaratie, avand de dezvoltat subiecte bazate indeosebi pe pasiuni, e natural ca personajele sa vorbeasca ele insele fiindca nu pot fi communicate si nu pot fi redate cu aceeasi intensitate pasiunile altuia ca ale propriului tau suflet.

Din aceleasi motive se pare ca este necesar exordiul de insinuare daca adversarul prin pledoaria sa a patruns in sufletul judecatorilor sau daca suntem obligati sa pledam in fata unui auditor obosit. De primul inconvenient vom scapa anuntand dovesi si depreciind pe ale adversarului de al doilea promitand ca vom fi concisi si folosind mijloacele indicate pentru mentinerea atentiei judecatorului. O vorba de spirit la locul ei readuce, si ea, buna dispozitie; de asemenea orice este pe gustul judecatorului ii alunga plictiseala. Nu este inutil nici procedeul prevenirii obiectiilor, eventuale; asa procedeaza Cicero spunand ca stie ca unii sunt surprinsi de faptul ca el, care timp de atatia ani a aparat pe multi si nu a atacat pe nimeni, vine acum sa acuze pe Verres; apoi arata ca insasi aceasta acuzare este in realitate o aparare a aliatilor. Aceasta figura retorica este numita prolepsa. Intrucat acest procedeu este util uneori, unii declamatori contemporani il folosesc aproape intotdeauna, ca si cum le-ar fi permis sa inceapa decat contrar oridnii firesti.

Discipolii lui Apolodor sustin ca mijloacele de a-ti atrage judecatorul nu se rezuma la cele trei enuntate mai sus, ei enumera multe specii, de pilda, unele provenite din caracterul judecatorului, altele din opinii direct legate cu cauza insasi - care sunt aproape infinite - api altele provenite din elementele oricarui proces, persoane, fapte, vorbe, cauze, timp, locuri, ocazii si altele. Marturisesc ca toate acestea sunt adevarate, dar ele intra in cele trei categorii despre care am vorbit. Caci daca il am pe judecator binevoitor, atent, dispus sa afle faptele, nu vad ce ar trebui sa doresc mai mult de vreme ce insasi teama - care pare cea mai in afara acestor mijloace - il face pe judecator atent si-l dezbate de la bunavointa aratata adversarului.

Insa, fiindca nu este indeajuns sa aratam elevilor care sunt elementele exordiului ci trebuie sa le explicam si modul in care poate fi realizat mai usor,

adaug ca oratorul trebuie sa analizeze ce are de spus, in fata cui, pentru cine, impotriva cui vorbeste, in ce imprejurari, in ce loc, in ce situatie; sa aiba in vedere care este parerea publicului, care pare a fi parerea judecatorului inainte de a ne asculta, in sfarsit ce dorim sau de ce ne temem. Insasi natura va indruma pe orator sa stie cu ce trebuie sa inceapa. Contemporanii considera insa exordiu orice inceput de pledoarie indiferent cum a fost intocmit si ce a vorbit, indeosebi daca a fost enuntata o cugetare seducatoare! Fara indoiala, elemente din exordiu sunt comune si altor parti ale pledoariei; totusi nimic nu este mai bine spus, indiferent in ce parte, decat cea ce nu ar putea fi la fel de bine spus in alt loc.

Este foarte agreat exordiul cu subiectul luat din actiunea partii adverse pentru faptul ca, nefiind alcatuit acasa, ci improvizat pe loc si nascut din situatia prezenta, mareste prestigiul talentului nostru, datorita usurintei cu care a fost improvizat. Cand este expus simplu si obisnuit, castiga increderea, astfel incat chiar daca restul discursului a fost de mai inainte scris si lucrat cu grija pare improvizata intreaga pledoarie al carei exordiu nu tradeaza o pregatire prealabila.

Dar, in cele mai frecvente cazuri, se cuvine ca exordul sa fie moderat in cugetari, in felul cum este compus, in tonul cu care este exprimat si oratorul insusi sa aiba o infatisare modesta, pentru ca nici chiar in procesul cel mai sigur nu trebuie sa apara prea mult sentimentul increderii in succes. Caci judecatorul aproape ca uraste siguranta de sine a pledantului si, cum el stie ce drepturi are, pretinde - fara sa o spuna - respect. Cu tot atata prevedere trebuie sa evitam de a deveni suspecti in ochii judecatorului; de aceea in exordii nu trebuie sa fie evidenta deloc munca de elaborare, fiindca orice mestesug artistic al oratorului pare indreptat impotriva judecatorului. Or, tocmai a nu arata acest lucru constituie caracteristica cea mai inalta a artei. Acest sfat a fost recomandat, pe buna dreptate, de toti scriitorii, insa aplicarea lui variaza intrucatva dupa epoca; de exemplu, acum in unele tribunale, indeosebi in procesele capitale sau tinute in fata centumvirilor, judecatorii insisi pretind pledoarii lucrate cu atentie si cu mare grija; se cred dispretuiti daca, in pronuntare chiar, nu este vizibila elaborarea; caci vor nu numai sa fie informati ci si sa simta placere ascultand. E greu a pastra masura intr-o astfel de situatie; totusi ea poate fi mentinuta facand impresia ca vorbim ingrijit, dar nu cu artificiu.

Din vechile percepte raman valabile urmatoarele: sa nu se observe in exordiu folosirea vreunui cuvant neuzual, a vreunei metafore prea indraznete, ori a vreunui arhaism iesit complet din uz, sau a vreunei licente poetice. Caci insa nu am captat simpatia si atentia, insa proaspata, a auditorilor, ne supravegheaza; numai dupa ce sufletele lor au fost castigate si incalzite, ne putem lua aceasta libertate, mai ales cand vom aborda dezvoltari a caror bogatie fireasca nu ingaduie - prin stralucirea ce o raspandeste - sa fie observat vreun cuvant indraznet.

Stilul exordiului nu trebuie sa fie asemanator celui pe care il folosim cand argumentam, sau cand dezvoltam idei generale, sau din naratiune; in sfarsit nu trebuie sa fie intotdeauna muncit si inflorat, ci adeseori, sa para simplu si

nelucrat si sa nu promita prea multe, prin cuvint sau expresia fetei. Caci vorbirea in care arta este disimulata si, cum spun grecii, - (care nu se arata), patrunde mai pe nesimtite. Totul trebuie manuit dupa cum voiam sa modelam sufletul judecatorilor.

A avea un lapsus de memorie sau a nu vorbi curgator nu este nicaieri mai

displacut fiindca un exordiu defectuos poate fi asemanat cu un obraz plin de cicatrice: si, de buna seama, cel mai rau carmaci e acela care isi izbeste de mal

corabia tocmai

la plecarea din port.

Intinderea exordiului depinde de cauza: cauzele simple cer un exordiu scurt cele complicate, suspecte si nedemne simt lipsa de unul mai lung. Merita, insa, sa fie luati in ras aceia care au pretins, printr-un fel de lege, ca toate exordiile sa se margineasca la patru fraze. Evident, nu mai putin trebuie evitata lungimea peste masura a exordiului, pentru ca sa nu para capul mai lung decat trupul si ca nu cumva tocmai partea care trebuie sa pregateasca atentia judecatorului sa-l oboseasca.

Unii retori interzic categoric ca in exordiu sa ne adresam catre altcineva in afara de judecator; acestia, desigur, isi bazeaza convingerea pe o anumita ratiune. De fapt, trebuie sa recunoastem ca este mult mai firesc sa ne adresam mai intai acelora pe care vrem sa ii atragem. Totusi, uneori si exordiului ii este necesara o cugetare mai profunda; aceasta devine mai agera si mai puternica daca este adresata altei persoane decat judecatorului. Daca asa stau lucrurile, cu ce drept sau ce prejudecata ne poate opri sa dam printr-o astfel de figura puteri ideii? De altfel teoreticienii artei opresc folosirea acestei figuri in exordiu nu fiindca este cotrara regulilor, ci fiindca nu o socot utila. Asadar, daca utilitatea este evidenta, va trebui folosita tocmai pentru ratiunea care interzice folosirea ei. Demostene insusi, in exordiu, adreseaza cuvantul nu judecatorului, ci lui Eschine; M. Tullius, de asemenea, se adreseaza chiar mai multora cand gaseste de cuviinta, iar in Pro Ligario se adreseaza lui Tubero. De fapt, discursul ar fi fost mult mai lanced daca ar fi folosit orice alta figura; s-ar convinge mai usor cine ar vedea intregul pasaj, foarte viguros, redat in forma urmatoare: "Asadar, Tulbero, tu ai ceea ce un acuzator trebuie sa doreasca inainte de toate" si celelalte. Daca s-ar adresa judecatorului, ideea ar parea intr-adevar nefireasca si toata vigoarea ar disparea, spunand: "Asadar, Tubero are ceea ce un acuzator trebuie sa doreasca inainte de toate". Forma prima preseaza si insista, a doua nu ar face altceva decat sa indice faptul. Aceeasi ar fi situatia si la Demostene, daca am schimba directia data cuvintelor. Oare Salustiu, la randul sau, nu s-a adresat, in exordiu, direct - si inca de la inceput - lui Cicero insusi, impotriva caruia vorbea? "Greu si cu sufletul indoit as suporta vorbele tale de ocara, M. Tullius", imitand procedeul lui Cicero impotriva lui Catilina: "Pana cand, in sfarsit, vei abuza?"

Sa nu ne miram ca intalnim apostrofa in exordiu, de vreme ce acelasi Cicero, aparand pe Scaurus, acuzat de ambitus - este vorba de discursul care se gaseste in comentariile lui Cicero (caci l-a aparat de doua ori) - introduce, intr-o prosopopee, o persoana care vorbeste in favoarea acuzatului; aparand pe Rabirius Postumus si pe acelasi Scaurus - acuzat de delapidare de bani publici - se foloseste chiar de exemple; aparand pe Cluentius, asa cum am aratat mai

inainte, utilizeaza chiar clasificarea. Totusi, fiindca aceste forme de exordiu sunt binevenite uneori, nu trebuie folosite fara discernamant, ci numai cand ratiunea cere incalcarea regulii. La fel: comparatia, dar sa fie scurta; metafora si alte figuri - toate interzise de retorii precauti si meticulosi - pot fi folosite uneori, afara de cazul ca acea divina ironie din Pro Ligario, amintita putin mai inainte, ar displacea cuiva.

Acesti retori au semnalat cu mai mult simt al realitatii alte vicii ale exordiilor. Exordiul care convine mai multor cauze se numeste vulgar. Desi e mai putin agreat, il intrebuintam uneori cu folos; adeseori nu l-au evitat nici marii oratori. Exordiul pe care il poate folosi si adversarul se numeste comun. Acela pe care adversarul il poate schimba in avantajul sau - transferat (in afara de aceste defecte, un exordiu poate fi prea lung sau contrar regulilor). Cele mai multe din aceste vicii nu sunt insa specifice exordiului, ci oricarei parti dintr-un discurs.

Acestea sunt observatiile referitoare la exordiu, cand este necesar. Caci exordiul nu este intotdeauna necesar. Astfel, este de prisos cand judecatorul este indeajuns de pregatit si fara de el, sau daca procesul nu simte nevoie de pregatire. Aristotel sustine chiar ca nu este deloc necesar in fata unor judecatori constiinciosi. Uneori totusi nu-l putem utiliza chiar de am voi; cand judecatorul este ocupat, cand timpul nu o permite, sau cand o putere superioara ne constrange sa intram in subiect.

Dimpotriva, uneori se intampla ca rolul exordiului sa fie indeplinit de alta parte

din pledoarie. Cateodata in naratiune si in argumentare rugam pe judecatori sa fie atenti si binevoitori - mijloc prin care Prodicus socotea ca ii trezim dintr-un fel de adormire. Iata un exemplu: "Atunci C. Varenus, cel care a fost ucis de sclavii

lui Ancharius, va rog, judecatori, ascultati cu atentie acest lucru"

are mai multe puncte, trebuie neaparat ca fiecare parte sa aiba o introducere, de ex.: "ascultati acum restul", sau: "trec acum la punctul urmator".

Daca procesul

Dar chiar in dovedire, multe pasaje indeplinesc rolul de exordiu, de exemplu la Cicero, in Pro Cluentio, cand vrea sa vorbeasca impotriva cenzorilor, in Pro Murena, cand se scuza fata de Servius. Acest caz insa este prea frecvent ca sa trebuiasca ilustrat prin exemple.

De altfel, ori de cate ori vom avea exordiu, fie ca vom trece dupa aceea la naratiune, fie ca vom trece direct la dovedire, sfarsitul exordiului trebuie sa se lege cat mai strans de inceputul partii care urmeaza.

Este rece si pueril procedeul afectat din scoli ca fiecare tranzactie sa cuprinda neaparat o cugetare pregnanta si, prin iscusinta ei, sa stoarca aplauze. Asa se amuza, de obicei, Ovidiu in Metamorfoze; el poate totusi sa fie acuzat de necesitate, fiindca incheaga intr-un singur tot subiectele cele mai felurite. Pe orator insa ce il obliga sa ascunda aceasta tranzitie si sa insele pe judecator care, dimpotriva, trebuie indemnat, chiar sa urmareasca mersul faptelor? Caci prima part a expunerii isi va pierde efectul daca judecatorul inca nu stie ca am trecut la naratiune. Iata de ce, dupa cum este foarte indicat sa nu intram brusc in naratiune, e preferabil sa nu trecem peste ea pe neobservate. Daca dupa exordiu

va urma o expunre mai lunga si complicata, judecatorul va trebui anume pregatit. Asa a facut Cicero de mai multe ori, dar indeosebi in acest loc: "Voi expune ceva mai pe larg inceputul faptelor, ceea ce va rog, judecatori, sa-mi ingaduiti fara a va supara; caci o data bine cunoscut inceputul, se va intelege mult mai usor sfarsitul".

"Opusa pateticului este calitatea care, starnind rasul judecatorului, zadarniceste sentimentele triste, ii abate atentia de la faptece ce se dezbat, uneori il reface chiar si il invioreaza din plictiseala sau din oboseala.

Cat de greu se insuseste aceasta calitate ne-o arata insusi exemplul celor doi neintrecuti oratori, primul in elocinta greaca, celalalt in elocinta latina. Caci in general cei mai multi cred ca lui Demostene i-a lipsit acest talent, iar lui Cicero masura lui. Dar nu putem presupune ca Demostene a evitat acest procedeu, pentru ca un foarte mic numar de cuvinte - care, trebuie sa recunoasten, nu corespund calitatilor lui - arata clar ca gluma nu i-a displacut, ci numai ca el nu avea acest dar. Cat despre oratorul nostru, nu numai in afara de tribunal, dar chiar in plrdoariile sale, era privit ca un om care cauta prea mult sa trezeasca rasul.

In ce ma priveste insa, fie ca judec drept, fie ca gresesc din entuziasc nemasurat pentru cel mai de seama reprezentant al elocintei noastre, eu consider ca Cicero era de o finete de spirit neintrecuta. Caci si in convorbirea zilnica, si in replici, si in interogarea martorilor era spiritual ca nimeni altul. Chiar glumele facute de el pe seama lui Verres, ceva mai reci, le-a atribuit altora si le-a utilizat drept marturii, pentru ca, cu cat erau mai raspandite, cu atat sa se creada mai usor ca nu au fost inventate de el, ci ca circulau in public.

Este greu sa starnesti rasul. In primul rand fiindca orice vorba de gluma cuprinde de obicei ceva neadevarat, intrucat adeseori este intentionat falsificata si niciodata nu flateaza pe cel vizat. De alta parte, oamenii o apreciau diferit pentru ca aprecierea nu se bazeaza pe o anumita noma, ci pe o pornire spontana a sufletului, de care nu stiu daca ne putem da seama. Intr-adevar, cred ca nimeni nu a explicat satisfacator - desi multi au incercat - originea rasului. El este provocat nu numai de o fapta sau o vorba ci, uneori chiar de o atitudine a corpului. Pe langa aceasta rasul de cauze diferite: radem nu numai de ceea ce se spune si se face cu agerime si cu spirit, ci si de ceea ce denota prostie, manie ori frica. Asadar, cauza rasului este nesigura caci rasul nu e departe de bataia de joc. Intr-adevar, cum zice Cicero: "rasul isi are sediul intr-o diformitate fizica sau morala". Cand e semnalata la altii, poarta numele de gluma subtila - urbanitas; daca cade asupra celui care o spune, se numeste prostie.

Desi rasul pare un lucru neserios si e adeseori starnit de bufoni, comercianti sau chiar de nebuni, are o forta nu stiu daca nu chiar atotputernica si careia nu i

te poti impotrivi. Adeseori izbucnim in ras fara sa vrem si nu ni-l tradeaza numai fizionomia si glasul, ci ne zguduie intreg corpul. Alteori, asa cum am spus, schimba situatiile cele mai grave, incat, de pilda, foarte adeseori, infrange si mania. Ne stau marturie acei tineri din Tarent care, criticand indelung, in timpul unui banchet, pe regele Pyrrhus, au fost chemati sa dea seama de purtarea lor; neputand nici sa nege, nici sa se apere, au scapat printr-o gluma binevenita si prin ras. Caci unul din ei a zis: "Zau ca daca nu s-ar fi ispravit butelca, te-am fi omorat". Ori, prin aceasta vorba de spirit a disparut toata gravitatea vinovatiei lor.

Oricare ar fi natura rasului, nu as indrazni sa zic ca rasul e cu totul lipsit de arta, fiindca s-au facut asupra lui anumite studii si exista precepte referitoare la acest subiect, compuse atat de greci, cat si de latini. Totusi, afirma ca depinde indeosebi de natura omului si de prilej. Adaug ca influenta naturii se manifesta nu numai prin faptul ca unul este mai ager si mai iscusit in gluma (caci aceasta facultate se poate, fara indoiala, dezvolta prin invatatura), ci ca altii poseda un farmec specific in tinuta si in fizionomie, incat aceeasi gluma, spusa de altul, pare mai putin spirituala. In ce priveste prilejul, el ne este oferit de imprejurari, a caror putere este atat de mare incat, adeseori, nu numai oameni neinstruiti, dar chiar grosolani vorbesc cu haz: se poate gasi prilej din vorbele cuiva spuse anterior, caci intotdeauna este mult mai mult spirit in riposta decat in atac.

Mareste dificultatea de a provoca rasul faptul ca nu exista exercitii sau profesori pentru aceasta materie. La mese sau in conversatii obisnuite se gasesc multi oameni abili la vorba, fiindca practica zilnica dezvolta aceasta arta. Dimpotriva, vorba de spirit oratorica e rar practicata si nu rezulta dintr-o arta proprie, ci este imprumutata de la acest uz cotidian amintit. Nimic, de altfel, nu ne-ar impiedica sa imaginam in scoli subiecte de controversa care pretind sa fie tratate in acest sens, sau sa se propuna teme speciale pentru exercitarea tinerilor. Ba mai mult, exista acele glume numite, dicta de care obisnuim sa le expunem in anume zi la sarbatori mai ingaduitoare daca acestea ar fi prelucrate dupa anumite reguli sau daca li s-ar adauga si o nota de seriozitate, ne-ar putea fi foarte utile. Dar asa cum se prezinta acum, sunt un simplu exercitiu pentru tineri sau pentru cei care se distreaza.

In vorbirea curenta folosim mai multi termeni pentru acelasi lucru; totusi daca ii analizam izolat, fiecare va arata un anumit sens propriu. Intr-adevar, prin urbanitas se intelege felul de exprimare care prin cuvinte, ton si facilitate denota un anumit bun-gust, propriu capitalei (urbs) si un rafinament ce pare natural, insusi din contactul cu oameni culti. Intr-un cuvant, contrarul lui rusticitas - necioplire.

Este clar ca termenul venustum (agreabil, placut) inseamna exprimarea cu o anumita gratie si eleganta. In uzanta comuna, termenul salsum (sarat) se confunda cu ridiculum (care te dispune la ras). Prin natura sa nu inseamna neaparat acest lucru, desi tot ce predispune la ras trebuie sa fie si "sarat". Cicero, de fapt, zice ca tot ce e "sarat" e caracteristic aticilor, aceasta nu inseamna ca atenienii sunt dispusi in chip special la ras. Catul, cand zice: "In tot corpul sau nu exista graunte de sare", nu intelege ca in corpul sau nu e nimic

care sa dispuna la ras. Asadar, salsum - sarat - va fi ceea ce nu e searbad. E un fel de simplu condiment al vorbirii, care se percepe discret cu inteligenta; asa cum gustul sarii se percepe cu cerul gurii, el inalta stilul si il fereste de a fi plictisitor. Intr-adevar, grauntele de sare, presarat pe bucate ceva mai darnic, dar nu fara masura, le adauga un anumit bun gust special. Tot asa, grauntele de "sare" in vorbe are ceva care ne face sa ascultam cu sete. Termenul facetum, de asemenea, consider ca nu se refera numai la ceea ce trezeste rasul. Caci, daca ar fi asa, Horatiu nu ar fi dat acest epitet talentului lui Virgiliu. Socot ca acest termen implica mai curand farmec si eleganta desavarsita. De aceea acelea sunt versuri fermecatoare si delicioase cand le aprofundezi), ceea ce concorda cu suspomenitul vers horatian;

"Molle atque facetum Vergilio" ("Dulceata si farmec i-au fost daruite lui Vergilius"). Prin iocus (gluma), intelegem contrariul termenului serium (seriozitate); caci, uneori, din gluma simulezi, speri sau promiti. Dicacitas (zeflemea) provine, fara indoiala, de la dicere, pentru ca este comun oricarui gen de gluma. Totusi, in sensul strict inseamna vorbire prin care cautam sa provocam rasul, atacand pe cineva. De aceea s-a spus ca Demostene a fost spiritual - urbanus - nu zeflemitor - dicaz.

Caracteristic temei despre care vorbim acum este ceea ce trezeste rasul. De aceea toata aceasta discutie grecii o denumesc despre ras. Ca in tot ce se refera la vorbire distingem si aici idei si cuvinte. Practica insa recunoaste mai ales trei feluri: rasul pe care ni-l prilejuiesc altii, cel pe care il prilejuim noi insine, cel care provine din unele lucruri neutre. In ce priveste pe altii, ii criticam, ii combatem, ii desconsideram, le raspundem atacului sau ii zadarnicim. Referitor la noi vorbim intr-o forma glumeata si, pentru a folosi expresia lui Cicero, spunem uneori absurditati. De fapt, aceleasi lucruri daca ne scapa din nebagare de seama sunt socotite prostii, daca ne prefacen ca ne-au scapat sunt considerate vorbe de spirit. Al treilea gen rezulta - dupa cum spune tot Cicero - din inselarea asteptarilor, din intrebuintarea in alt sens a cuvintelor si din alte mijloace care nu privesc nici persoana noastra, nici pe a altuia; de aceea le-am denumit neutre.

De asemenea, pot trezi ras faptele sau vorbele noastre. Din fapte se provoaca uneori ras dandu-le o nota de gravitate. De exemplu: consulul Isauricus a rupt scaunul oficial al preotului M. Caelius, iar acesta i-a oferit un altul, dar intarit in curele; a provocat astfel ilaritate, pentru ca se vorbea ca pe vremuri consulul era batut de tatal sau cu un bici de curele.

Acelasi lucru se poate spune despre fizionomia sau gestul care provoaca ras. Acestea au mai mult farmec cand nu lasa impresia ca urmaresc sa provoace rasul. Caci nimic nu e mai nesarat decat ce este prezentat drept plin de haz. Desi aerul de seriozitate al celui care vorbeste da foarte mult farmec glumei si starneste ras insusi faptul ca cine spune gluma nu rade, totusi, uneori, poate printr-o anumita atitudine, prin fizionomie, orin prin vreun gest, sa provoace rasul, daca nu se depaseste masura.

Cuvintele pot fi indraznete si cu haz, ca mai toate vorbele lui Gabba; injurioase, cum am constatat, de curand, la iunius Bassus; aspre, ca la Cassius

Severus; domoale ca la Domitius Afer. Este important in ce imprejurare le foloseste cineva. Caci la masa sau in conversatia obisnuita glumele indraznete sunt potrivite pentru persoanele de conditie umila; cele cu haz, pentru oricine. Niciodata sa nu cautam sa jignim. Si sa fie departe de noi intentia de a pierde un prieten mai curand decat o vorba reusita. Chiar in luptele oratorice din tribunal as prefera sa pot folosi gluma fina. Uneori este permis sa vorbesti injurios si aspru impotriva adversarilor, de vreme ce exista libertatea de a acuza chiar pe fata si de a cere capul vrajmasului. Insa si in acest caz, pare de obicei inumana insultarea nenorocirii cuiva, fie pentru ca nu este vinovat, fie pentru ca insulta se poate abate chiar asupra acelora care o profera. Prin urmare, trebuie sa tinem seama, in primul rand, cine vorbeste, in ce cauza, in fata cui, impotriva cu si ce anume spune.

Oratorului nu i se cuvin catusi de putin fizionomia schimonosita si gesturile care, vazute la mimi, provoaca ras. De asemenea, trebuie sa fie cat mai stranse de persoana lui glumele grosolane si cele de comedii. Obscenitatea trebuie sa fie absenta nu numai din expresii, dar nici sa nu fie sugerata. Caci, daca vreodata trebuie reprosata, nu sub forma de gluma trebuie combatuta. In afara de acestea, daca doresc ca oratorul sa vorbeasca cu distinctie nu vreau deloc sa faca impresia ca afecteaza. De aceea nu va glumi ori de cate ori va putea, ci mai curand va pierde o vorba de spirit decat sa-si scada din prestanta. Caci nimeni nu va suporta pe acuzatorul care face glume intr-un proces care inspira groaza, nici pe avocat, intr-o cauza care starneste mila. Exista, de asemenea, judecatori mai sobri care nu admit bucuros gluma.

Se intampla uneori ca cele spuse impotriva adversarului sa se potriveasca judecatorului sau chiar clientului nostru. Totusi, se gasesc avocati care nu evita nici ce s-ar putea intoarce asupra lor insile. Asa a patit Longus Sulpicius, care, desi era el insusi foarte dizgratios, a afirmat ca persoana care voia sa devina om liber si impotriva careia pleda nici macar nu are figura de om liber; Domitius After, replicand, l-a intrebat: "Dupa parerea ta, Longus, cine e urat la fata, nu e un om liber?"

De asemenea trebuie sa evitam ca vorbele spuse sa para necuviincioase, arogante, nepotrivite cu locul si cu locul si cu imprejurarile, sau pregatite de dinainte si aduse gata de acasa. Caci fata de cei in nenorocire, cum am spus mai sus, a glumi este inuman. Insa unii oameni au atata prestanta recunoscuta, si sunt persoane atat de demne de respect pentru toata lumea, incat vreo necuviinta la adresa lor a fi in stare sa dauneze tocmai celui ce o spune. In ce priveste pe prieteni, am dat indrumari chiar mai inainte. Sfatul ce urmeaza nu priveste pe orator, ci pe orice om: daca ataci pe cineva care, jignit, devine primejdios, fa asa fel incat sa nu duca la dusmanii grave ori sa fii obligat a-i da o satisfactie care te injoseste. De asemenea, sa evitam de a vorbi despre un grup, de a ataca popoare intregi sau o anumita categorie sociala, sau o anumita profesiune, sau ceea ce este pe gustul multora. Vorba unui om integru va trebui sa pastreze intotdeauna demnitatea si decenta. Caci prea schump ar fi pretul rasului daca trebuie platit cu pierderea probitatii noastre.

Este foarte greu de spus cum se provoaca rasul si care sunt izvoarele

obisnuite. Caci, daca am voi sa-l analizam sub toate aspectele, nu am mai termina si ne-am stradui zadarnic. Intr-adevar, nici izvoarele lui nu sunt mai putin numeroase, nici diferite de cele din care provin ceea ce denumim cugetari - sententiae. Caci si aici exista o inventiune si o elocutiune si efectul elocutiunii insasi depinde fie de cuvinte, fie de figuri. Ma voi margini deci sa arat ca rasul poate proveni din fizicul persoanei impotriva careia vorbim, din caracterul ei, care reiese fie din faptele, fie din vorbele cuiva, fie din alte imprejurari. De fapt la aceste considerente se refera orice critica. Daca critica este prezentata cu gravitate e o critica serioasa; daca o facem cu buna dispozitie e glumeata

Povestirea faptelor hazlii cere, in primul rand, subtilitate si talent oratoric. In felul acesta povesteste Cicero, in Pro Cluentio, despre Caepasius si Fabricius, iar M. Caelius despre cunoscuta intrecere intre D. Laelius si colegul lui, care se grabeau sa-si ia in primire provincia. Dar cum, in toate aceste povestiri se cere ca intreaga expunere sa fie eleganta si fermecatoare nimic nu e mai placut decat ceea ce adauga oratorul. Iata cum a condimentat Cicero povestirea fugii lui Fabricius: "Asadar, crezand ca vorbeste foarte abil, si scotand din adancurile artei aceste cuvinte impresionant de grave a zis: <> Si, dupa ce a repetat de mai multe ori <> pentru a da stralucire discursului, a privit si el. Fabricius insa, cu capul plecat, parasise banca". Las la o parte celelalte adaugiri ale lui Cicero (caci pasajul este cunoscut). In realitate, adevarat era numai faptul ca Fabricius parasise tribunalul. Si, Caelius si-a alcatuit cu neintrecuta gratie intreaga povestire, dar mai ales partea finala: "L-a urmat indeaproape. Dar cum a trecut? Cu un vas, sau cu o barca de pescuit? Nimeni nu stie. Sicilienii, insa, cum sunt ei glumeti, si batjocoritori, ziceau ca s-a asezat pe un delfin si ca asa a traversat, ca un al doilea Arion". Cicero considera ca in naratiune e binevenita gluma fina (facetiae), iar in atacarea adversarului gluma usturatoare (dicacitas). In naratiune de acest fel a fost uimitor de agreabil Afer Domitius; in discursurile lui se gasesc inserate un mare numar. De altfel, exista chiar publicate carti cuprinzand cuvinte de spirit.

Acest gen de gluma consta nu numai din ceea ce as numi jonglerie de cuvinte, ci dintr-un fel de expunere mai larga. In felul acesta ne povesteste Cicero, in cartea a doua De Oratore si in alte locuri, despre L. Cressus, care pleda impotriva lui Brutus. Brutus era acuzatorul lui C. Plancus. El dovedise cu doi martori ca L. Crassus, aparatorul lui Plancus, in discursul despre colonia Narbo, a dat indemnuri contrarii celor spuse de el referitor la legea Servilia. Crassus, la randul sau, a prezentat trei martori si le-a dat sa citeasca dialogurile tatalui lui Brutus. Un dialog relata conversatia care a avut loc in domeniul de la Privernum, al doilea in cel de la Alba, iar al treilea, de la Tibur. Crassus a intrebat pe Brutus unde sunt aceste domenii. Brutus le vanduse pe toate; or, in vremea aceea era considerata fapta cu totul nedemna intrainarea bunurilor ramase de la parinti. Adeseori se obtine succes egal, inserand fabule sau uneori chiar anecdote istorice.

Mai vioaie si mai prompta este insa conciziunea unui spirit subtil - urbanitas - amintit mai sus. El are doua forme, atacul si riposta, dar metoda este comuna, in parte. Caci tot ce se poate spune in atac se poate spune si in replica. E adevarat, insa, ca unele sunt proprii ripostei si ca, in general, atacul e pregatit din timp.

Riposta, de cele mai multe ori, se face pe loc, fie in altercatie, fie in interogarea martorilor. Cum, insa, exista mai multe izvoare care pot prilejui vorbe spirituale, ma vad obligat sa repet ca nu toate izvoarele sunt potrivite pentru oratorie. De exemplu, nu sunt potrivite amfibologiile. Cuvintele obscene de felul celor care se folosesc in atelane, cuvintele grosolane obisnuite oamenilor de cea mai joasa conditie si in care ambiguitatea include, in general, o injurie; nici chiar glumele de genul acelora care i-au scapat, uneori, lui Cicero, nu insa in pledoarii: unui candidat, despre care se spunea ca e fiu de bucatar si care cerea cuiva totul de fata cu el, i-a zis: "Eu de asemenea, te voi ajuta". De aici nu deducem ca vorbele cu dublu sens trebuie excluse cu orice pret, ci ca rareori produc efect, exceptand cazul cand situatia insasi le favorizeaza. Iata de ce insasi gluma lui Cicero, facuta impotriva aceluiasi Isauricus, amintit mai sus, este aproape grosolana: "Ma mir cum tatal tau, omul cel mai statornic, ni te-a lasat cu un caracter nestatornic". Insa, urmatoarea gluma, de acelasi, este admirabila: acuzatorul lui Milo, pentru a argumenta ca acesta a intins curse lui Clodius, sustine ca Milo s-a indreptat inspre Bovillae inainte de ceasul al noualea, ca sa astepte pana ce cateva ori in ce moment a fost ucis Clodius, Cicero a raspuns: "tarziu". Acest singur cuvant e suficient sa ne faca sa condamnam in intregime categoria glumelor

As incarca opera cu exemple si as transforma-o intr-o culegere alcatuita anume pentru provocarea rasului daca as cauta sa arat vorbele de spirit ale anticilor. Toate izvoarele de argumente pot ocaziona glume. De pilda, August a folosit definitia in caracterizarea celor doi actori de pantomima care gesticulau unul mai mult decat altul, zicand: "unul vrea sa danseze, iar celalalt il intrerupe". Gabba a folosit diviziunea, raspunzand persoanei care ii cerea mantaua de calatorie: "Nu ploua, nu ai nevoie de ea, daca va ploua, imi va trebui si mie". De asemenea, ofera material pentru gluma genul, specia, notele specifice, notele diferentiale, inrudirea, aproprierea, consecintele, antecedentele, contrariile, cauzele, efectele, compararea de la egal la egal, de la mai mic la mai mare, de la mai mare la mai mic. La fel, toti tropii: oare, nu foarte multe glume sunt redate prin hiperbola? De pilda, Cicero spune despre un om foarte inalt: "S-a lovit cu capul de bolta arcului de triumf a lui Fabius". De asemenea, gluma lui P. Oppius referitoare la neamul Lentulilor, unde, in mod regulat, copii erau mai marunti la statura decat parintii: "Acest neam va pieri prin nastere".

Dar ironia? Nu se apropie, oare, de gluma chiar cand se face cu cea mai mare seriozitate! Cu mult spirit a folosit-o Afer, zicand lui Didius Gallus, care luptase din rasputeri sa i se dea guvernarea unei provincii, apoi, obtinand-o, se plangea ca a fost constrans la aceasta: "Haide, fa ceva si pentru stat"

Glumele pot fi redate, de asemenea, prin toate figurile de cugetare. Unii retori au impartit chiar dupa aceste figuri diferitele specii de spirit. De fapt, intrebam, stam la indoiala, afirmam, amenintam, formulam dorinte. Uneori prezentam in asa fel incat parem induiosati, alteori maniati. Se poate provoca rasul prin tot ce e, in mod evident, fictiune. Este foarte usor sa relevi prostiile, caci ele starnesc rasul de la sine; insa, un plus adaugat de noi, da situatiei finete

Respingerea consta in negarea, in dovedirea falsitatii, in invocarea unei scuze sau a unei circumstante atenuante. Manius Curius a starnit rasul negand.

Acuzatorul sau il infatisase, pictat pe panza, in diferite scene: gol si in lanturi, api salvat de prieteni, dupa ce fusese ruinat la jocul cu zaruri: "Inseamna, deci zise el, ca nu am castigat niciodata". Dovedirea falsitatii se face uneori deschis. De pilda, Cicero arata ca Vibius Curius a mintit cand si-a spus varsta. Asadar, cand declaram impreuna, tu nu erai inca nascut"

De asemenea, respingem o minciuna prin alta minciuna: cineva zicea, de fata cu Gabba, ca a cumparat in Sicilia, platind un singur victoriat, o mreana lunga de cinci picioare. Gabba a replicat: "Nu-i de nici o mirare; acolo mrenele sunt atat de lungi, incat pescarii se incing cu ele in loc de sfori". Contrar negarii este recunoasterea simulata; si are multa finete. De exemplu: Afer pleda impotriva unui libert al imparatului Claudius Caesar. Cineva din partea adversa - de aceeasi conditie cu clientul sau - i-a strigat: "De altfel, tu pledezi totdeauna impotriva libertatilor lui Caesar". "Asa e, zau - si nu trag nici un folos" a replicat Afer. Un procedeu invecinat cu acesta este de a nu nega obiectia, chiar cand este evident falsa. Acest procedeu da prilej pentru raspunsuri reusite. Catulus a raspuns lui Filip cand i-a zis "De ce latri?" - "Fiindca vad un hot!" A face glume pe propria-ti socoteala nu e ingaduit, in general, decat bufonilor. In tot cazul este foarte putin recomandabil pentru un orator

Simularea si disimularea provoaca foarte adeseori rasul. Aceste procedee sunt apropiate si aproape identice. Simularea, insa, consta in a te preface ca esti convins de ceva; iar disimularea, insa, consta in a te preface ca esti convins de ceva; iar disimularea in a te preface ca nu intelegi ce gandeste altul. Afer a simulat cand, intr-un proces, s-a adresat adversarilor care afirmau ca Celsina (o femeie cu prestanta) are cunostinta de acel fapt: "Cine este aceasta?" Aici si-a imaginat ca Celsina era barbat

Fara indoiala este foarte frecventa gluma ce rezulta din ambiguitatea termenilor. De pilda, unuia care ii cerea sfatul, zicand: "Vreu sa-mi impart cu altul corabia", Cascellius i-a replicat: "O vei pierde".

Dar sensul poate fi schimbat si in alt fel. De pilda, se interpreteaza atenuand unele fapte mai grave. Iata un exemplu: cineva, intrebat ce parere are despre unul surprins in flagrant delict de adulter, a raspuns ca ar fi trebuit sa se grabeasca. Asemanatoare e gluma facuta prin insinuare. Un exemplu ne raporteaza Cicero: unuia care se plangea ca sotia i s-a spanzurat de un smochin, cineva i-a zis: "Te rod da-mi si mie o mladita din pomul acela, ca s-o altoiesc"; reiese ceea ce nu se spune fatis

Gluma inspirata din istorie denota cultura. Astfel a facut Cicero, in procesul contra lui Verres. In timp ce intreba pe un martor, Hortensius l-a intrerup zicand:

"Nu pricep astfel de enigme". Cicero i-a replicat: "De s-ar cuveni sa stii, de vreme ce ai un sfinz la tine acasa". Se stia ca Hortensius primise de la Verres un sfinx de bronz de mare pret.

Raspunsurile insipide au la baza simularea neghiobiei. Daca nu sunt simulate, sunt chiar neghiobii. Cineva, de pilda, a cumparat un sfesnic foarte scurt. Cum toti se mirau, le-a raspuns: "Va fi gata pentru masa de pranz"

Chiar jignind se poate face o gluma reusita. Astfel Hispo replica acuzatorului care-i aducea invinuiri scandaloase: "Ma judeci dupa tine?"

"Exista multe categorii de arte: unele se bazeaza pe speculatia teoretica, se limiteaza adica la intelegerea si precizarea faptelor; asa este astrologia, care nu cere o actiune fizica, ci se margineste la intelegerea faptului pe care-l are in studiu; de aceea este denumita teoretica; altele se bazeaza pe actiune; aceasta le constituie scopul si se realizeaza prin actiunea insasi, iar dupa actiune nu lasa nici o urma; o astfel de arta e denumita practica: de felul acesta este dansul; altele constau intr-o realizare concreta si isi ajung scopul in realizarea unei opere pe care o prezinta ochilor; o astfel de arta o denumim productiva; in felul acesta este pictura.

Se pare ca retorica consta in actiune, caci prin actiune isi indeplineste rolul. Asa au sustinut toti.

Eu cred ca insa retorica cuprinde mult si din celelalte doua grupuri de arte; caci uneori se poate multumi si numai cu speculatia teoretica. De fapt, oratorul, chiar cand nu vorbeste, poseda retorica; si chiar de va inceta sa pledeze, intentionat sau impiedicat de vreo imprejurare, nu va inceta a fi orator; ca medicul care, desi isi incheie activitatea, ramane medic. Caci studiul in liniste si retragere isi aduce rodul; si nu stiu daca nu chiar cel mai important; si farmecul literaturii atunci este mai curat cand, sustrasa actiunii, adica ostenelii aceasta se bucura de propria sa contemplare. Dar retorica cuprinde si ceva similar artelor productive, datorita discursurilor scrise sau operelor istorice pe care, pe buna dreptate, le consideram ca pe o parte a oratoriei.

Daca oratoria trebuie totusi clasificata numai intr-una din cele trei categorii de arte, fiindca rolul ei consta indeosebi in actiune si deoarece aici se desfasoara de cele mai multe ori, accept sa fie denumita arta practica sau administrativa; caci termenii sunt sinonimi."

"Exista multe categorii de arte: unele se bazeaza pe speculatia teoretica, se limiteaza adica la intelegerea si precizarea faptelor; asa este astrologia, care nu cere o actiune fizica, ci se margineste la intelegerea faptului pe care-l are in studiu; de aceea este denumita teoretica; altele se bazeaza pe actiune; aceasta le constituie scopul si se realizeaza prin actiunea insasi, iar dupa actiune nu lasa nici o urma; o astfel de arta e denumita practica: de felul acesta este dansul; altele constau intr-o realizare concreta si isi ajung scopul in realizarea unei opere

pe care o prezinta ochilor; o astfel de arta o denumim productiva; in felul acesta este pictura.

Se pare ca retorica consta in actiune, caci prin actiune isi indeplineste rolul. Asa au sustinut toti.

Eu cred ca insa retorica cuprinde mult si din celelalte doua grupuri de arte; caci uneori se poate multumi si numai cu speculatia teoretica. De fapt, oratorul, chiar cand nu vorbeste, poseda retorica; si chiar de va inceta sa pledeze, intentionat sau impiedicat de vreo imprejurare, nu va inceta a fi orator; ca medicul care, desi isi incheie activitatea, ramane medic. Caci studiul in liniste si retragere isi aduce rodul; si nu stiu daca nu chiar cel mai important; si farmecul literaturii atunci este mai curat cand, sustrasa actiunii, adica ostenelii aceasta se bucura de propria sa contemplare. Dar retorica cuprinde si ceva similar artelor productive, datorita discursurilor scrise sau operelor istorice pe care, pe buna dreptate, le consideram ca pe o parte a oratoriei.

Daca oratoria trebuie totusi clasificata numai intr-una din cele trei categorii de arte, fiindca rolul ei consta indeosebi in actiune si deoarece aici se desfasoara de cele mai multe ori, accept sa fie denumita arta practica sau administrativa; caci termenii sunt sinonimi."

"Stiu ca se ridica de asemenea problema daca insusirile naturale sau cunostintele teoretice au importanta mai mare pentru elocinta. Aceasta chestiune nu are nici o tangenta cu subiectul operei mele; caci oratorul devine desavarsit numai cu concursul amandurora; totusi consider ca este foarte important sa arat cum inteleg eu ca se prezinta aceasta problema.

Daca ar lipsi complet cunostintele teoretice, talentul natural va putea obtine rezultate bune chiar fara ele; dimpotriva, insusirile teoretice lipsite de talent nu vor avea nici o valoare. Daca ele coexista insa in proportii egale, dar mediocre ca valoare, cred ca importanta insusirilor naturale este mai mare; consider insa ca oratorii desavarsiti datoreaza mai mult cunostintelor teoretice decat inclinarii naturale; la fel, cel mai bun agricultor nu va realiza nimic intr-un pamant cu totul sterp; un pamant roditor va da insa ceva util, chiar de nu-l cultiva nimenea; dimpotriva, dintr-un pamant bogat munca agricultorului va obtine mai mult decat ar da de la sine bunatatea solului. Daca Praxitele ar fi incercat sa sculpteze vreo statuie din patra de moara, as prefera o marmura de Paros necioplita; dar daca acelasi artist ar fi slefuit marmora, frumusetea s-ar datora mai mult mainilor lui Praxitele decat marmurei. In concluzie, calitatile naturale sunt materie pentru insusirea teoretica; insusirea teoriei ii da forma; calitatile naturale o primesc. Arta este inexistenta fara materie; materia are pret fara arta; arta perfecta este mai buna decat cea mai buna materie."

"Asadar, oratorul conceput de noi este acela pe care M. Cato il defineste "un om corect, priceput in arta vorbirii", dar, mai ales "om corect", calitatea enuntata de Cato in locul intai si care, prin insasi firea lucrurilor, e mai importanta si mai mare. Caci, daca frumosul talent al oratoriei ar ajunge la dispozitia rautatii, nimic nu ar fi mai primejdios pentru interesele publice si private decat elocinta; si eu insumi, care m-am silit sa contribui cu ceva la formarea oratorului, as aduce cel mai rau serviciu omenirii daca as da aceste arme unui talhar, nu unui ostas. De ce vorbesc despre mine? Natura insasi, prin faptul ca a favorizat in mod deosebit pe om si s-a separat de celelalte vietuitoare, nu ar fi mama buna, ci mastera, daca a inventat arta oratoriei ca sa fie asociata crimelor, adversara nevinovatiei, dusmana adevarului. Caci ar fost mai bine sa ne nastem muti si sa fim lipsiti de orice ratiune decat sa intoarcem aceste daruri ale providentei spre distrugere reciproca.

Gandirea mea tinteste mai departe. De fapt, nu spun numai ca acela care se pretinde orator trebuie sa fie om corect, ci ca nici nu poate ajunge orator decat omul corect. Intr-adevar, nu voi admite ca este inteligent omul care, pus in fata faptelor cinstite si rele, va prefera drumul spre cele urate, nici ca e prudent, deoarece, neprevazand consecintele faptelor lui, se expune el insusi unor pedepse foarte grave, adeseori din partea legilor si intotdeauna din partea unei constiinte incarcate. Caci daca nu numai inteleptii o spun, ci in general, daca s-a crezut intotdeauna ca nu e rau decat cine e prost, desigur prostul nu va ajunge vreodata orator.

Adaugati ca mintea insasi nu poate fi inclinata sa studieze aceasta arta, cea mai frumoasa, decat libera de orice viciu. Intai, pentru ca in aceeasi inima nu pot coexista inclinarile oneste si cele nedemne si pentru ca gandurile cele mai nobile

si cele mai imorale nu pot fi atributia uneia si aceleiasi dispozitii sufletesti, la fel

cum unul si acelasi om nu poate fi si bun si rau. In al doilea rand, pentru ca o minte atenta la un lucru atat de important trebuie sa fie libera de orice alte preocupari, chiar si de cele mai nevinovate. Intr-adevar, numai total libera, fara ca ceva sa-i imprastie sau sa-i indrepte in alta parte atentia, mintea se va putea fixa asupra subiectului pe care si-l propune. Caci daca grija excesiva de ogoarele noastre, atentia exagerata pentru averea familiala, placerea de a vana si zilele

petrecute la spectacole ne iau mult din timpul destinat studiilor (caci orice timp intrebuintat pentru un lucru este pierdut pentru celalalt, ce credem ca vor face pofta, avaritia, pizma daca gandurile izvorate din ele nu ne dau ragaz sa dormim

si ne tulbura chiar visele din timpul somnului? Caci nimic nu e atat de nelinistit,

atat de schimbator, atat de zdrobit si de sfasiat de sentimente diverse ca sufletul rau! De fapt, cand intinde curse, cand se zbate intre speranta, grija, teama, cand

a reusit sa comita crima e chinuitor. Intre aceste chinuri, ce loc mai poate fi

pentru literatura sau pentru vreo deprindere buna? Pe Hercule, nu poate fi mai

mult loc decat este pentru holda in pamantul napadit de spini si maracini.

Mai mult inca. Pentru a suporta osteneala studiilor, nu va fi oare necesara frugalitatea? Deci, ce poti astepta de la desfrau si destrabalare? Nu iubirea de glorie ne indeamna mai mult sa cultivam cu pasiune literele? Credem oare ca

celor rai le pasa de glorie? De altfel, cine nu vede ca majoritatea discursurilor trateaza despre dreptate si bine? Oare un om rau si nedrept va putea vorbi despre aceste notiuni cu demnitatea cuvenita? In sfarsit, pentru a simplifica chestiunea, sa presupunem - ceea ce de altfel niciodata nu s-ar intampla - ca un foarte bun si un altul foarte necinstit ar avea aceleasi inclinari firesti, aceeasi silinta la munca, aceeasi pregatire; care din ei doi va fi socotit mai bun orator? Desigur, acela care va fi mai bun si ca om. Prin urmare, nu pot fi in acelasi timp om imoral si orator desavarsit. Caci nu e desavarsit un lucru, daca exista ceva mai bun decat el.

Dar pentru a nu parea ca - dupa obiceiul socraticilor - eu pun intrebarea si tot eu formulez raspunsul, sa presupunem ca cineva e atat de incapatanat impotriva adevarului incat indrazneste sa sustina ca un om imoral dotat cu acelasi talent, cu aceeasi harnicie si cu aceeasi invatatura ca unul moral, nu va fi cu nimic mai slab orator decat cel moral. Vom dovedi ineptia acestuia. Intr-adevar, nimeni nu se va indoi ca orice discurs are ca scop sa convinga pe judecator de justetea si cinstea tezelor sustinute de el. Il va convinge mai usor omul moral sau cel imoral? Cel moral, desigur, caci va spune mai adeseori lucruri adevarate si cinstite. Dar chiar daca vreodata constrans de rolul sau (ceea ce se poate 'ntampla, dupa cum vom arata indata), va cauta sa prezinte ca adevarate si corecte fapte care in realitate sunt altfel, in mod necesar i se va acorda mai mult credit. Dimpotriva, oamenilor imorali nu le reuseste intotdeauna aceasta disimulare din cauza dispretului lor pentru opinia lumii si a ignorarii a ceea ce este corect. De aceea, tezele lor sunt indraznete, iar afirmatiile lor lipsite de decenta. Urmarea este ca sustin cu incapatanare revoltatoare fapte evident imposibile si depun pentru aceasta sfortari zadarnice. Caci, ca in viata de toate zilele, asa si in dezbaterile judiciare ei nutresc sperante neindreptatite. De altfel, se intampla deseori ca nu li se da crezare chiar spunand adevarul si ca alegerea unui astfel de avocat e socotita drept dovada a unei cauze nedrepte.

Acum trebuie sa ma refer la obiectiile ridicate impotriva mea de opinia cvasigenerala. Asadar, Demostene nu a fost orator? Doar stim ca a fost un om necorect. Dar Cicero nu e orator? Doar si caracterul lui a fost criticat de multi. Ce sa fac? Raspunsul meu, stiu, va fi rau primit, deci trebuie sa menajez pe auditorii. In realitate, Demostene nu-mi pare vrednic de invinuiri atat de grave in privinta caracterului sau, incat sa cred tot ce au acumulat impotriva lui adversarii sai. Caci citesc ca el a avut idei politice foarte frumoase si un sfarsit glorios. Nici lui M. Tullius nu vad sa-i fi lipsit vreodata sentimentele unui foarte bun cetatean. Sunt marturie consulatul sau, purtat cu foarte mare demnitate, provincia administrata cu atata cinste, respingerea vigintiviratului si atitudinea sa in crancenele razboaie civile care au izbutit in vremea lui, deoarece nici speranta nici teama nu l-au impiedicat sa se alature partii celei mai bine, anume aparatorilor statului. Unora le-a parut nu destul de curajos; acestora le-a raspuns el insusi, afirmand ca era temator nu in fata pericolului, ci cand era vorba sa-l prevada. Si acest lucru l-a adeverit si prin moartea sa, pe care a primit-o cu atata curaj.

Chiar daca acestor oameni le-a lipsit virtutea perfecta, celor care ma intreaba de sunt totusi oratori, le voi raspunde asa cum raspund stoicii, cand sunt

intrebati daca Zenon, daca Cleanthes, daca insusi Chrysip au fost intelepti:

"Acesti oameni au fost intr-adevar mari venerabili, dar totusi nu au atins culmea pe care o poate ajunge firea omeneasca". De aceea si Pitagora a voit sa fie numit nu intelept, ca inaintasii lui, ci "iubitor de intelepciune".

Eu totusi, conform modului general de a se exprima, am afirmat adesea si voi afirma ca Cicero e un orator desavarsit, asa cum zicem, de obicei, ca prietenii nostri sunt oameni corecti si foarte luminati, desi aceste calitati nu se pot atribui decat adevaratului intelept. Daca ar fi insa sa vorbim exact si dupa legea stricta a adevarului, voi cauta inca oratorul pe care Cicero insusi il cauta

Sa admitem inca, ceea ce este aproape incompatibil, ca s-ar fi gasit un om imoral foarte elocvent; eu, totusi voi afirma ca acela nu este orator. Caci nu voi acorda oricarui om aprig in lupta titlul de viteaz, pentru ca fara virtute nu se poate concepe vitejia. Oare omul caruia ii cerem sa ne apere cauza nu trebuie sa fie de o cinste pe care sa nu o poata corupe lacomia, pe care sa nu o abata de la datorie favorul celor puternici, nici sa o franga frica? Vom darui oare numele

sacru de orator unui tradator, unui transfug sau unui mincinos?

prefacatoria se tradeaza, oricat s-ar pazi. Si, oricat de mare i-ar fi cuiva usurinta de a vorbi, se clatina, si se impiedica, ori de cate ori vorbele ii sunt in dezacord cu gandirea. Or, omul rau, in mod necesar, vorbeste altceva decat ce cugeta. Pe oamenii buni insa niciodata nu ii va parasi vorbirea cuviincioasa si oricand le vor veni in minte cele mai bune idei (caci ei sunt si intelepti). Stilul lor, chiar de a fi captivant, e totusi in mod firesc destul de impodobit, caci orice cuvant cinstit e si elocvent

Caci

De aceea, tineretul si chiar orice varsta (caci pentru a voi binele nu e niciodata tarziu) sa tinda cu toate gandurile spre aceste calitati; spre ele sa ne straduim. Poate vom reusi sa atingem aceasta perfectiune. Caci, daca natura nu ne impiedica sa fim oameni corecti sau experimentati in arta vorbirii, de ce nu le-ar putea cineva intruni pe amandoua in persoana sa? Si de ce nu ar putea spera fiecare ca va deveni el acel cineva? Chiar daca puterile inteligentei noastre nu ar fi suficiente pentru aceasta, totusi, in masura in care vom progresa in virtute si in elocinta, vom deveni mai buni in ambele. In tot cazul, sa ne scoatem cu totul din minte ideea ca lucrul cel mai frumos din lume, elocinta ar putea convietui cu viciile sufletului. Talentul oratoric, daca se intampla sa-l aiba oameni imorali, trebuie considerat ca un rau, caci ii face mai rai pe cei carora le este harazit.

Dar este sigur, desi la prima vedere pare greu de admis ca, apararea unei cauze, un om corect poate avea motive sa ascunda judecatorului adevarul. Daca

cineva se mira de aceasta enuntare a mea (desi aceasta parere in realitate nu-mi apartine, ci este a acelora pe care antichitatea i-a considerat cei mai mari filozofi) sa reflecteze asupra faptului ca exista actiuni bune sau rele nu prin ele insele, ci

prin motivele lor

Deci, trebuie sa consideram nu fapta in sine, pe care o apara un om corect, ci cauza pentru care o face si in ce sens o face.

Sunt admise fapte mai grozave, cand o cere interesul public.

Si, mai intai, trebuie sa fie de acord toti - caci o admit chiar cei mai severi stoici - ca se poate intampla ca omul corect sa fie in situatia de a spune o

minciuna, cateodata chiar pentru motive mai putin importante. De exemplu, cand copii ne sunt bolnavi, pentru folosul lor spunem multe inexacte, le facem multe promisiuni pe care nu intentionam sa le indeplinim. Cu atat mai mult este admisibila, daca trebuie sa impiedicam pe un talhar de a ucide un om sau de a insela pe un dusman, pentru salvarea patriei. Astfel ceea ce este uneori de

criticat la sclavi, poate fi vrednic de lauda chiar la un intelept

sa prescriem si sa invatam cum se trateaza si cele ce sunt greu de dovedit. Caci, de multe ori, chiar si cele mai bune cauze seamana cu cele rele si un acuzat nevinovat e aparat de multe aparente verosimile. Iata de ce trebuie aparat prin aceeasi metoda ca si cand ar fi vinovat. In plus, clauzele drepte si clauzele nedrepte au nenumarate elemente comune: martori, documente scrise, banuieli, conjuncturi. De altminteri, ceea ce e verosimil si ceea ce e adevarat se dovedeste si se respinge in acelasi fel. Din acest motiv, discursul se va modifica dupa subiect, mentinandu-si curata intentia."

Mai este necesar

"Asadar, deoarece oratorul e om corect si deorece el nu poate fi conceput fara virtute, desi virtutea cuprinde in sine unele impulsuri naturale, ea trebuie totusi desavarsita prin invatatura. De aceea oratorul trebuie sa-si formeze, inainte de toate, caracterul moral prin studii si sa-si insuseasca cunoasterea aprofundata a ceea ce e onest si just, fara de care nimeni nu poate fi nici om corect, nici experimentat in arta vorbirii. Trec la problema urmatoare: in arta vorbirii nu poate fi destul de abil cel care nu si-a cunoscut temeinic puterea talentului si nu si-a format caracterul moral prin preceptele unei metode rationale. De fapt, nu in zadar L. Crassus, in De oratore, cartea a III-a afirma ca toate problemele relative la echitate, dreptate, adevar, bine si contrariile lor cad in atributiile oratorului, si ca filosofii, cand recurg la elocinta pentru a le apara, se folosesc de armele retoricii, nu de armele lor. Dar tot el recunoaste ca de acum incolo aceste idei trebuie luate din filosofie, fiindca le socotesc apartinand domeniului filosofiei, fiindca motivul pentru care Cicero in mai multe tratate si epistole spune ca iscusinta de a vorbi izvoraste din adancurile intelepciunii, si ca, de aceea, un timp anumit aceiasi oameni au propovaduit si morala, si oratoria.

Dar indemnurile pe care le dau aici nu tintesc sa faca din orator filosof, pentru ca nu este alt mod de viata mai indepartat de treburile cetatenesti si de orice indeletnicire de avocat decat filosofia. Caci ce filosof frecventeaza judecatile, sau castiga renume in adunarile poporului? Si apoi, care filosof a luat parte chiar la conducerea statului, desi aceasta o recomanda majoritatea dintre ei? Dar eu as vrea ca oratorul pe care il formez sa fie un roman intelept care sa se dovedeasca un adevarat barbat politic, dar nu in disputele din salile de cursuri, ci in incercarile vietii publice si in practica ei

Deoarece orice chestiune generala e mai importanta decat o chestiune speciala, si fiindca partea se cuprinde in intreg, in timp ce intregul nu poate intra

in parte, nimeni nu se poate indoi ca problemele generale apartin in foarte mare masura acestor studii despre care vorbim. Ba mai mult, deoarece sunt multe chestiuni care trebuie definite scurt si in termeni proprii - de aceea si situatia cauzei respective se numeste definitionala - nu va fi oare necesar ca oratorul sa fie instruit in aceasta arta de oamenii care i s-au consacrat indeosebi? Cum? Orice chestiune de drept nu se cuprinde oare in stabilirea sensului exact al cuvintelor sau in discutarea notiunii de dreptate sau in conjunctura asupra intentiei ceea ce duce in parte la dialectica, in parte la morala? Asadar, prin natura sa, adevaratul discurs e intretesut cu aceste chestiuni filosofice. Caci vorbaria care nu cunoaste principiile acestei doctrine in mod necesar rataceste, intocmai cum rataceste cineva care nu are calauze sau are calauze false.

Fizica, pe langa faptul ca ofera pentru deprinderile oratorice un camp cu atat mai bogat cu cat trebuie sa se vorbeasca cu mai mult entuziasm despre lucrurile divine decat despre cele umane cuprinde pe de alta parte in sine si filosofia morala, de care, dupa cum am dovedit, nu se poate lipsi nici un discurs. Intr- adevar, daca lumea e guvernata de providenta, si statul va trebui condus de barbati corecti. Si daca sufletele noastre au origine divina, trebuie sa tindem spre virtute, nu sa fim sclavii placerilor acestui corp muritor. Oare oratorul nu va avea sa trateze in multe ocazii despre aceste chestiuni? Oare nu va avea sa vorbeasca despre auguri, despre oracole, in sfarsit despre toate problemele religioase - chestiuni asupra carora s-au dus adeseori discutii foarte mari in senat - daca intr- adevar vrea, sa fie un om politic, asa cum il concep eu? In sfarsit, cum s-ar putea imagina elocinta unui om care ignora ce este mai important?

Chiar daca acestea nu ar fi evidente pentru ratiunea noastra, ar trebui totusi sa-i credem pe predecesori. De exemplu Pericle. Desi nu a ajuns pana la noi nici un discurs de-al sau, elocinta lui avea o forta de necrezut. Asa spun si istoricii si

autorii de comediei antici - care sunt scriitorii foarte sinceri. Or, se stie ca Pericle

a audiat pe fizicianul Anaxadoras. De asemenea, Demostene, fruntasul oratoriei

grecesti, a fost elev al lui Platon. Cat despre M. Tullius, el insusi marturiseste de multe ori ca nu datoreaza atat scolilor retoricesti, cat gradinilor Academiei; si intr-adevar, in fiinta sa nu s-ar fi revarsat atata bogatie oratorica, daca talentul "

sau ar fi ingradit de limitele forului si nu ar fi avut ca margini natura insasi

"Discutarea originii retoricii nu o sa ne tina mult pe loc. De fapt, pentru oricine

e limpde ca omul a primit facultatea de a vorbi de la natura, o data cu nasterea sa (caci fara indoiala aceasta este inceputul vorbirii), ca nevoia l-a impins sa o cultive si sa o dezvolte, iar metoda si exercitiul i-au dat desavarsire, nu vad pentru ce unii considera ca grija de a vorbi bine se datoreaza oamenilor care, cazuti intr-o grava acuzatie, au inceput sa vorbeasca cu o mai mare grija pentru

a se apara. In realitate nu aceasta este cauza prima, desi mai nobila, mai ales ca acuzarea precede apararea; de nu cumva sustinem ca si sabia a fost faurita mai intai de acela care a vrut sa se apere, nu de acela care pregatea pieirea

semenului.

Deci inceputul vorbirii ni l-a dat natura; inceputul artei - observatia. De pilda in cazul medicinii, oamenii, vazand unele lucruri folositoare, altele daunatoare sanatatii, au faurit din observarea acestora o arta; la fel, surprinzand in vorbire unele procedee utile, altele de prisos, au notat ce trebuie imitat ori evitat si au adaugat ei insisi unele precepte in spiritul celor constatate; acestea au fost confirmate de uz; dupa aceea fiecare a transmis altora cunostintele sale. E adevarat ca Cicero a atribuit originea elocintei intemeietorilor de cetati si legiuitorilor. Este sigur ca ei stapaneau arta cuvantului; totusi nu inteleg de ce considera el acest lucru ca inceput al elocintei, fiindca exista si astazi populatii nomade, fara orase si legi, care au totusi in sanul lor oameni care indeplinesc anumite solii, acuza ori apara, intr-un cuvant care cred ca unul vorbeste mai bine decat altul."

"Arta oratoriei, in ansamblul ei, dupa cum ne-au invatat cei mai multi si cei mai de seama autori, consta din cinci parti: inventiune, dispozitiune, elocutiune, memorizare si propuntare sau actiune - caci acesteia i se spune in ambele feluri.

Intr-adevar, orice vorbire care enunta o intentie cuprinde in mod necesar fond si forma. Daca enuntarea este scurta si se realizeaza printr-o singura propozitie, aceste doua elemente pot fi eficiente; o vorbire mai lunga pretinde insa mai multe elemente, caci, in acest caz, nu intereseaza numai ce si cum spunem, dar si ordinea in care spunem; este deci necesara si dispozitiunea. Dar nu putem exprima intreg fondul si nu putem aseza fiecare idee la locul potrivit fara ajutorul memoriei, de aceea memoria constituie partea a patra. Toate aceste insa sunt fara farmec si aproape anulate de o expunere nepotrivita fie in intonatie, fie in gest. Asadar trebuie sa acordam si pronuntarii un loc, al cincilea".

"Cunoasterea dreptului civil e de asemenea necesara oratorului nostru, precum ii este necesara si cunoasterea datinilor si a religiei statului, la ale caror treburi va participa. Intr-adevar, ce sfatuitor poate fi in adunari publice si private omul care nu cunoaste elementele constitutive ale statului? Si, cum se va putea declara fara sa minta aparator de cauze daca trebuie sa imprumute de la altul ceea ce este esential intr-o cauza? Aproape ca nu s-ar deosebi de omul care recita versurile altui poet. Caci va fi ca un simplu executant al unui mandat; si, pe temeiul convingerii altuia, va sustine puncte pe care o sa ceara judecatorului sa le creada, in timp ce el, care trebuie sa ajute pe clineti, va avea el insusi nevoie de ajutor.

Aceasta situatie poate avea uneori mai putine neajunsuri. De exemplu, cand e

vorba de lucruri studiate, oranduite acasa si, ca intreg restul procesului, invatate pe de rost si prezentate numai in fata judecatorului. Dar ce va face in chestiunile de drept care, de obicei se ivesc pe neasteptate, chiar in cursul pledoariei? Nu se va intoarce rusinat sa intrebe pe avocatii mai tineri, care stau in banci? Si apoi, va putea oare asculta cu destula atentie ce i se spune, cand el va trebui, la randul lui, sa le spuna sau sa le afirme cu convingere, sa le prezinte cu siguranta ca si cand i-ar apartine? Sa zicem ca este posibil in pledoarie. Dar ce va face in schimbul de replici, cand trebuie necontenit sa intampine obiectiile adversarului si nu e ragaz pentru informare? Si daca, eventual, nu gaseste acolo un om priceput in problemele juridice? Dar daca vreunul, insuficient versat in chestiunea aceea, ii va spune ceva gresit? Caci cea mai mare nenorocire pentru ignoranti sta in faptul ca ei il considera atoatestiutor pe cel care le da sfat

De fapt, orice chestiune care e certa se baseaza sau pe un text scris sau pe un obicei statornicit; daca e dubioasa trebuie cantarita cu balanta echitatii. Cele scrise sau cele trecute in datina statului nu prezinta nici o dificultate, caci trebuie stiute, nu inventate. Dimpotriva, chestiunile, care se lamuresc prin raspunsurile jurisconsultilor se bazeaza pe interpretari de cuvinte sau pe distinctia dintre bine si rau. Intelegerea sensului fiecarui cuvant apartine sau oamenilor inteligenti, sau e ceva propriu oratorului; dreptatea e cunoscuta foarte bine oricarui om moral. In ce ma priveste, eu socot pe orator inainte de toate moral si inteligent; fiindca si-a luat drept norma ceea ce in chip firesc este foarte bun, nu se va tulbura daca un jurist va fi in dezacord cu el, mai ales ca se obisnuieste ca juratii sa sustina pareri opuse. Chiar daca ar voi sa cunoasca parerea fiecarui autor, nu ar avea decat sa citeasca; or aceasta e partea cea mai usoara a studiilor. Caci daca cei mai multi s-au dedicat studiului dreptului nu sperau sa devina pledanti, cat de usor ii va fi operatorului sa stie ceea ce invata oamenii care - dupa propria lor marturisire - nu pot fi oratori. Dar M. Cato a fost pe atat de distins in oratorie, pe cat de expert in drept; lui Scaevola si lui Servius Sulpicius li s-a recunoscut si talentul oratoric. In ce-l priveste pe M. Tullius, nu numai ca nu i-a lipsit niciodata stiinta dreptului, dar incepuse chiar sa scrie ceva relativ la aceasta disciplina, fapt care demonstreaza ca oratorul poate avea timp nu numai sa invete el insusi, ci chiar sa instruiasca pe altii".

sa invete el insusi, ci chiar sa instruiasca pe altii". MARCUS TULLIUS CICERO (106 - 43
MARCUS TULLIUS CICERO (106 - 43 i.e.n.) Marcus Tullius Cicero a fost cel mai mare

MARCUS TULLIUS CICERO (106 - 43 i.e.n.) Marcus Tullius Cicero a fost cel mai mare orator al Romei antice. A excelat ca avocat, om politic, si personalitate de mare cultura; a fost un titan al promovarii si afirmarii retoricii.

Impotriva lui Catilina, Cicero a rostit patru discursuri (In Catilinam orationes quattuor) prin care a demascat legalitatile acestuia si care au contribuit la inlaturarea lui, pentru totdeauna, din viata politica a Romei.

Lucius Sergius Catilina, a fost locotenent al lui Sylla si apropiat al lui Cezar si Crassus, crud si saneros, avea ambitia sa ajunga, cuorice pręt, in magistratura suprema-consulatul. Infrant in alegerile din anii 64 si 63 i.e.n., pune la cale un complot pentru a-i inlatura prin violenta pe alesii legitimi ai poporului roman si a pune mana pe putere. Unii istorici au scris ca aceasta tentativa de lovitura de stat ar fi trebuit sa fie denumita conjuratia lui Crassus (viitorul triumvir). In afara de el, din complot faceau parte chiar si Cezar, Sylla si Calpurnus Piso, colegul de consulat al lui Cicero.

Cicero este informat de complot si prin masurile luate proiectul de rascoala va fi zadarnicit. El a convocat Senatul pentru a se lua masuri urgente impotriva conspiratorului. Situatia era complicata pentru ca nu eixstau probe suficiente, iar Catilina nu fusese declarat " dusman public " (hostis) si, prin urmare, nu se puteau lua masuri impotriva lui. Crassus si Cezar il sustineau, iar Pompei (prietenul republicii si al lui Cicero), cu armata era departe. In aceste conditii, Cicero nu putea face alceva decat sa-i alarmeze pe senatori, dezvaluindu-le proportiile complotului si urmarile lui, sa-l intimideze pe Catilina ca sa fuga din Roma, obligandu-l astfel la o actiune fatisa. Celebrul discurs, caracterizat printr-o vehementa iesit adin comun, este cunoscut sub denumirea de Catilinara I. A strabatut mileniile si s-a impus definitiv succesiunea de interogatii, cu care Cicero a inceput acest discurs : " Pana cand, in sfarsit Catilina, vei abuza de rabdarea noastra ? Cat timp nebunia asta a ta isi va mai bate joc de noi ? Pana unde se va dezlantui indrazenala ta neinfranata ? " Si discursul a continuat :

" Nu te-au miscat oare nici garda de noapte a Palatinului, nici stajile orasului, nici teamam poporului, nici adunarea grabnica a tuturor oamenilor de bine, nici acest loc foarte aparat destinat sedintei senatului, nici chipurile si privirile senatorilor ? Nu intelegi ca planurile tale sunt date pe fata ? Nu vezi tu ca, dupa ce toata lumea a aflat-o, conspiratia ta e pironita in lanturi ? Care dintre noi crezi ca nu stie ce-ai facut azi-noapte, ce-ai facut noaptea trecuta, unde ai fost, pe cine ai convocat, ce hotarari ai luat ?

O, timpuri ! O, moravuri ! Senatul cunoaste aceste lucruri, consulul le vede; Catilina totusi traieste. Traieste ? Ba mai mult, vine chiar in senat, ia parte la consfatuirea obsteasca, noteaza si indica din ochi, spre a fi ucis, pe fiecare dintre noi. Noua insa, barbati curajosi, ni se pare ca facem destul pentru republica daca evitam furia si armele acestui om. De mult ar fi trebuit, Catilina, sa fii trimis la moarte din ordinul consulului ; asupra ta ar fi trebuit sa cada aceasta nenorocire pe care o pui mult la cale impotriva noastra a tuturor.

Intr-adevar, P. Scipio, un barbat foarte insemnat, mare pontif, l-a ucis, ca simplu particular, pe Tiberius Gracchus, care primejduia destul de putin situatia republicii, si noi, consulii, il vom tolera pe Catilina, care doreste sa pustiasca pamantul intreg prin macel si incendii ?

Caci las la o parte lucrurile prea vechi, anume ca C. Servilius Ahala l-a ucis cu mana lui pe Spurius Maelius, care doar nutrea ganduri de rasturnare a ordinii. A existat, a existat candva in republica noastra aceasta virtute : barbatii curajosi ii pedepseau cu pedepse mai aspre pe cetatenii primejdiosi decat pe dusmanul cel mai crud. Avem un decret al senatului impotriva ta, Catilina, aspru si grav ; nu-i lipseste republicii nici intelepciunea, si nici autoritatea senatului ; noi, noi, consulii, o spun pe fata, lipsim de la datorie.

Senatul a decretat candva ca L. Optimus, consulul, sa ia masuri ca republica s anu fie expusa nici ueni primejdii; n-a trecut dupa aceea nici o noapte; din cauza unor banuieli de rascoala, a fost ucis, impreuna cu copiii lui, Marcus Fulvius, fost consul

Iar noi de douazeci de zile ingaduim sa se toceasca ascunzisul autoritatii acestor senatori. Caci avem o decizie a senatului de acest fel, insa inchisa in arhiva, intocmai ca o sabie varata in teaca ; dupa aceasta decizie a senatului, s- ar fi cuvenit, Catalina, sa fii ucis pe data. Tu traiesti ! si traiesti nu pentru a-ti parasi indrazneala, ci pentru a o spori. Doresc, senatori, sa fiu ingaduitor ; doresc ca in mijlocul acestor atat de mari pericole ale republicii sa nu par nepasator, dar de pe acum ma gasesc vinovat eu insumi de inertie si incapacitate.

s-a ridicat in italia, in stramtorile Etruriei, o tabara indreptata impotriva poporului roman ; numarul dusmanilor creste in fiecare zi ; iar pe comandantul acestei tabere, pe conducatorul dusmanilor, il vedem intre zidurile Romei si chiar in senat, uneltind in fiecare zi vreun pericol intern impotriva republicii. Daca voi porunci, Catalina, sa fii arestat, daca voi poruncis fii ucis, cred ca va trebui sa ma tem mai degraba ca toti cetatenii de treaba vor spune ca am facut acest lucru prea tarziu decat ca am procedat cu prea multa cruzime. Insa, dintr-un anumit motiv, nu sunt inca hotarat sa fac ceea ce s-ar fi cuvenit sa fac insa de mult. Atunci, in sfarsit, vei fi ucis, cand nu se va putea gasi nici un om atat de necinstit, atat de ticalos, atat de asemanator tie incat sa declare ca acest lucru a fost facut pe drept.

Cat timp va exista cineva care sa indrazneasca sa te apere, vei trai si vei trai asa cum traiesti, inconjurat de garzile mele multe si puternice, ca sa nu te poti misca impotriva republicii. Afara de aceasta, ochii si urechile multora, cum au facut si pana acum, te vor pandi si te vor pazi, fara ca tu sa-ti dai seama.

Ei bine, Catilina, ce mai ai de aseptat acum, daca nici noaptea, cu intunericul ei, nu poate ascunde intrunirile tale nelegiuite, nici o casa particulara nu poateinchide intre peretii ei glasurile conspiratiei tale ? Daca toate sunt data pe fata, daca toate ies la lumina ? Muta-ti gandul acesta, crede-ma ; uita de ucideri si de incendii. Esti inconjurat din toate partile ; toate planurile tale sunt pentru

noi mai limpezi decat lumina zilei, pe care, poti sa le rememorezi impreuna cu mine.

Iti amintesti oare ca in ziua a douasprezecea inaintea calendelor lui noiembrie am spus in senat ca slujitorul si unealta indraznelii tale. Caius Manilus, va fi sub arme intr-o zi anumita, adica in ziua a sasea inaintea calendelor lui noiembrie ? Oare m-am inselat, Catilina, nu numai in privinta unui lucru atat de mare, atat de groaznic, atat de necrezut, darm ceea ce e si atat de mirare, in privinta zilei ? Tot eu am spus in senat ca ai amanat mascrul nobililor pentru ziua a cincea inaintea calendelor lui noiembrie, atunci cand multi fruntasi ai cetatii au fugit din Roma nu atat pentru a se salva cat pentrua-si zadarnici palnurile. Oare poti sa negi ca, inconjurat chiar in acea zi de garzile mele, de supravegherea mea, n-ai putut sa te ridici impotriv arepublicii, cand tu spuneai ca, dupa plecarea celorlalti, esti multumit totusi cu moartea mea, care ramaseseam pe loc ?

Ce ? Cand erai convins ca vei ocupa orasul Praeneste printr-un atac de noapte, chiar la calendele lui noiembrie, oare n-ai simtit ca acea colonie este aparata din porunca mea, de trupele mele, de garzile mele, de strajile mele ? Nu faci nimic, nu uneltesti nimic, fara ca eu nu numai sa aflu, dar chiar sa vad si sa inteleg limpede totul.

Aminteste-ti, in sfarsit, impreuna cu mine, noaptea trecuta : vei intelege ca eu veghez cu mult mai strasnic la salvarea republicii decat tu la distrugerea ei. Afirm ca azi-noapte ai venit instrada mesterilor de coase (nu voi vorbi invaluit), in casa lui Marcus Laeca ; tot acolo s-au adunat mai multi complici ai aceleiasi nebunii criminale. Indraznesti oare sa negi ? De ce taci ? Te voi convinge, daca negi. De fapt, vad ca aici, in senat, sunt unii care au fost impreuna cu tine.

O, zei nemuritori ! In ce tara ne aflam ? In ce oras traim ? Ce fel de republica avem ? Aici, senatori, aici, intre noi, in cea mai sfanta si cea mai importanta adunare de pe suprafata pamantului, sunt unii oameni in stare sa gandeasca la uciderea noastra a tuturor, la pieirea acestui oras si chiar a lumii intregi. Eu, consulul, ii vad si le cer parerea despre treburile statului ; oameni care ar fi trebuit sa fie ucisi cu sabia, pe acestia eu nu-i ranesc macar cu vorba.

Ai fost, asadar, la Laeca in noaptea aceea, Catilina ; ai impartit Italia pe regiuni, ai hotarat unde trebuia sa plece fiecare ; ai ales pe cine sa lasi la Roma si pe cine sa duci cu tine ; ai hotarat cartierele orasului in care trebuia sa se puna foc ; ai afirmat ca si esti gata de plecare ; ai spus ca mai zabovesti putin, fiindca eu traiesc. S-au gasit doi cavaleri romani care sa te elibereze de aceasta grija si sa promita ca ma vor ucide in patul meu chiar in acea noapte, putin inainte de revarsatul zorilor.

Am aflat toate aceste lucruri dupa ce adunarea voastra de-abia se imprastiase. Mi-am fortificat si mi-am intarit casa prin garzi mai puternice ; nu i-am primit pe cei pe care tu ii trimisesesi sa ma salute dimineata, deoarece venisera chiar cei despre care spusesem mai inainte multor barbati foarte importanti ca vor veni atunci la mine.

Fiindca lucrurile stau asa, Catilina, mergi mai departe pe drumul pe ai care ai pornit ; iesi odata din oras ; portile sunt deschise ; pleaca. De prea mult timp te asteapta sa-i fii general acea tabara a ta conduas de Manlius. Du-i cu tine si pe toti ai tai ; daca nu pe toti, cat mai multi ; curata orasul. Ma vei libera de-o mare teama, numai sa existe intre mine si tine zidul cetatii. De-acum incolo nu mai poti trai impreuna cu noi ; nu voi tolera, nu voi suporta, nu voi ingadui

Cat timp, Catilina, mi-ai intins curse cat eram consul desemnat, m-am aparat nu cu ajutorul public,ci prin grija mea particulara. Cand, la ultimele alegeri de consuli, ai vrut sa ma ucizi in Campul lui Marte pe mune, consul in functiune, si pe concurentii tai, am reprimat incercarile tale nelegiuite cu ajutorul si fortele prietenilor, fara a chema oficial pe cetateni la arme. In sfarsit, ori de cate ori m- ai atacat, m-am impotrivit prin propriile mele puteri, desi vedeam ca pieirea mea e legata de o mare nenorocire pentru republica.

Acum ataci pe fata intreaga republica ;vrei sa aduci la distrugere si ruina templele zeilor nemuritori, casele orasului, viata tuturor cetatenilor , toata Italia. De aceea, fiindca nu indraznesc inca sa fac ceea ce ar trebui facut mai inainte de orice si ceea ce este potrivit cu puterea pe care mi-a dat-o senatul si pilda stramosilor, voi proceda mai bliand decat o cere severitatea, dar mai folositor pentru salvarea tuturor. Caci daca voi porunci sa fii omorat, va ramane in viata publicacealalta banda de conspiratori ; daca insa vei iesi din Roma,ceea ce te indemna de mult timp, drojdia groasa si perisuloasa pentru republica a tovarasilor tai ca disparea din oras.

Ce este, Catalina ? Stai oare la indoiala sa faci, pentru ca-tiordon eu, ceea ce erai sa faci de buna voia ta ? Consulul porunceste ca dusmanul sa iasa din oras. Ma intrebi : " Pentru a merge in exil ? "Nu-ti poruncesc, dar, daca-mi ceri sfatul, te intemn.

Intradevar, Catalina, ce te mai poate incanta in acest oras in care nu exista nimeni, in afara de aceasta conjuratie de oameni peirduti, care sa nu se teama de tine, nimeni care sa nu te urasca ? ce stigmat al infamiei in viata familiara nu este impartit cu fierul rosu in viata ta ? Ce nelegiuire, in trebile particulare, nu e legata de faima ta ? Ce patima a fost vreodata straina de ochii tai, ce crima de mainile tale, ce ticalosie de toata fiinta ta ? Carui tinerel, pe care l-ai inlantuit prin farmecele coruptiei, nu i-ai intins fierul pentru crima sau nu i-ai luminat calea spre desfrau ?

Dar ce ? de curnad, dupa ce prin moartea primei tale sotii ti-ai golit casa in vederea noii casatorii, n-ai pus oare varf acestei crime printr-o alta crima de necrezut ? Las la o parte acest lucru si ingadui cu usurinta sa fie trecut sub tacere, ca sa nu se para ca in acest oras a existat grozavia unei crime atat de mari sau ca ea n-a fost pedepsita. Las la o parte ruina averii tale ; trec la acele lucruri care privesc nu rusinoasele tale vicii, nu incurcaturile tale banesti si necinstea casei tale, ci interesul suprem al republicii, viata si salvarea noastra a tuturor. Aceasta lumina a zilei, Catilina, sau aerul acestui cer pot ele oare sa-ti fie placute, cand stii ca nu e nici unul dintre noi care sa nu fi aflat ca in ajunul calendelor lui ianuarie, in timpul consulilor Lepidus si Tullus, ai stat in for inarmat

cu un pumnal ? Ca ai pregatit o banda pentru a-i omori pe consuli si pe fruntasii cetatii ? Ca nu vreun gand intelept sau teama ta, ci ca norocul poporului roman s-a opus crimei si nebuniei tale ? Dar las la o parte acum acele fapte ; caci ele sunt cunoscute si multe altele au fost savarsite de tine dupa aceea. De cate ori ai incercat sa ma omori, cand eram consul desemnat, de cate ori de cand sunt consul ! De cate atacuri ale tale, indreptate asupra mea asa incat pareau ca nu pot fi evitate, n-am scapat eu corpului ! Nu ajungi la mine si totusi nu incerci a incerca si de-a voi. De cate ori nu ti-a fost smuls din maini acest pumnal ! De cateori nu ti-a cazut printr-o intamplare oarecare si nu ti-a alunecat la pamant ! Intr-adevar, nu stiu carui cult religios i-a fost inchinat si dedicat acest pumnal, de socotesti ca trebuie sa-l infingi in corpul consulului.

Acum insa ce fel de viata este asta a ta ? Caci acum vorbaesc cu tine astfel incat sa nu par miscat de ura, cum ar trebui sa fiu, ci de mila, la care n-ai nicidecum dreptul. Ai venit putin mai inainte in senat. Cine din aceasta multime atat de mare, dintre atatia prieteni si intimi ai tai, te-a salutat ? Daca acest lucru nu i s-a intamplat nimanui, de cand isi amintesc oamenii, astepti insulta cuvintelor, cand esti coplesit de judecata mult mai grava a tacerii? Ce sa mai spun de faptul ca, la sosirea ta, aceste banci s-au golit ? Ca toti fostii consuli, pe care foarte adesea i-ai destinta mortii, de indata ce te-ai asezat langa ei, au lasat goala partea aceasta de banci ? In sfarsit, cu ce inima socotesti tu ca trebuie sa suporti aceasta ?

Pe Hercule ! Daca sclavii mei s-ar teme de mine asa cum se tem de tine toti concetatenii tai, as socoti ca trebuie sa-mi parasesc casa ; tu nu crezi ca trebuie sa parasesti orasul ? Si, daca pe undeva, m-as vedea atat de grav banuit si ofensat de catre concetatenii mei, as prefera sa ma lipsesc de vederea lor decat sa fiu privit de ochii dusmanosi ai tuturor ; tu, desi constient de crimele tale, recunosti ca fiind dreapta si datorita tie de mult ura tuturor, mai stai l aindoiala sa eviti privirile si prezenta acelora ale caror minti si simturi le ranesti ?

Daca parintii tai s-ar teme de tine si te-ar uri, si n-ai putea sa-i impaci in nici un chip, ai pleca, imi inchipui, undeva departe de ochii lor, acum patria, care e mama noastra a tuturor, te uraste si se teme de tine, si crede ca de mult timp nu te gandesti la nimic altceva decat la uciderea ei. Nu-i vei respecta autoritatea, nu te vei supune hotararii ei, nu te vei teme de puterea ei ?

Ea sta de vorba cu tine astfel, Catilina, si, desi n-are glas, iti spune oarecum asa : " Nici o nelegiuire n-a existat de cativa ani decat tine ; nici o ticalosie fara tine ; pentur tine singur au ramas nepedepsite uciderea multor cetateni, persecutarea si jefuirea aliatilor. Ai fost in stare nu numai s nu tii seama de legi si de judecati, dar chiar sa le rastorni si sa le nimicesti. Am suportat totusi cum am putut faptele anterioare, cu toate ca nu erau de suportat, acum insa nu mai e de suferit ca eu, in toata fiinta mea, sa fiu cuprinsa de teama numai din cauza ta ; orice zgomot s-ar produce, sa ma tem de Catilina ; sa se para ca nici un plan nu se poate urzi impotriva mea fara sa fie strain de pornirile tale criminale. De aceea pleaca si scapa-ma de aceasta frica ; daca este indreptatita, sa nu fiu zdrobita ; daca este inchipuita, sa incetez odata de-a ma mai teme ".

Daca patria ar vorbi cu tine asa cum am spus, n-ar trebui sa obtina ce-ti cere, chiar daca n-ar putea folosi forta ? Ce sa mai spun de faptul ca te-ai dat singur in paza justitiei ? De faptul ca, spre a inlatura orice banuiala, ai spus ca vrei sa locuiesti la Manius Lepidus ? Nefiind primit de acesta, ai indraznit sa vii chiar la mine si m-ai rugat sa te pazesc acasa la mine. Duap ce-ai primit si de la mine raspunsul ca in nici un chip nu pot sa fiu in siguranta intre aceiasi pereti cu tine,

ca unul care eram in mare pericol numai pentru ca ne aflam impreuna intre aceleasi ziduri ale cetatii, te-ai dus la pretorul Quintus Metellus. Fiind respins si de acesta, ai plecat la tovarasul tau Marcus Matelus,un barbat foarte de treaba, pe care, vezi bine, l-ai socotit foarte zelos sa te pazeasca, foarte iscusit sa-ti iscodeasca gandurile si foarte curajops sa te pedepseasca. Dar cat de departe pare ca trebuie sa fie de inchisoare si de lanturi cel care singur s-a socotit bun de

a fi sub paza ?

Deoarece asa stau lucrurile, catilina, mai stai la indoiala, daca nu te poti resemna sa mori, sa pleci pe alte meleaguri si sa incredintezi exilului si singuratatii viata ta smulsa din multe chinuri drepte si meritate ?

" Raporteaza cazul senatului ", zici tu, caci acest lucru il ceri, si, daca acest corp va hotari sa pleci in exil, spui ca te vei supune. Nu voi raporta, ceea ce nu

se potriveste cu felul meu de a fi, si totusi te voi face sa intelegi ce cred senatorii despre tine. Iesi din oras, Catilina ; scapa republica de teama ; pleaca in exil, daca astepti acest cuvant. Ce este, Catilina ? Ce mai astepti ? Observi oare tacerea senatorilor? Suporta. Tac. De ce astepti hotararea oficiala exprimata prin

cuvinte, cand intelegi limpede ce vor prin tacerea lor?

Catilina, cand stu linistit, aproba ; cand rabda ce spun, hotarasc ; cand tac, striga. Si nu numai acestia, a caror hotarare iti este, vezi bine, scumpa, pe cand viata, fara nici un pręt, dar chiar acei cavaleri romani, barbati foarte onorabili si foarte buni, si ceilalti cetateni plini de curaj care inconjoara senatul, a caror multime ai putut-o vedea, ale caror sentimente le-ai putut intelege si ale caror glasuri le-ai putut auzi clar cu putin inainte. Pe acesti oameni ale caror maini si arme de mult timp de-abia le tin departe de tine, ii voi convinge mai usor sa te insoteasca pana la portile orasului, cand vei parasi aceste locuri pe care de mult timp doresti sa le pustiesti.

Insa, in ce te priveste,

Dar ce vorbesc eu ? E cu putinta sa te induplece ceva ? Sa te indrepti vreodata

? Sa-ti faci vreun plan de fuga ? Sa te gandesti cumva la exil ? O, de ti-ar da zeii

nemuritori gandul asta ! Si totusi vad ce furtuna de ura ma ameninta, daca nu acum, fiinda amenintarea crimelor tale e inca vie, dar desigur in viitor, daca infricosat de cuvintele mele, te vei hotari sa pleci in exil. Daca merita s-o infrunt, numai sa fie acesta nenorocire doar a mea si sa nu pune in pericol republica. Dar nu-ti pot cere, Catilina, sa fii impresionat de viciile tale, sa te ingrozesti de pedepsele legilor, sa te pleci in fata situatiei critice a statului. Caci nu esti tu, Catilina, omul pe care rusinea sa-l fi retinut vreodata de la ticalosie, teama de la primejdie sau ratiunea de la nebunie.

De aceea, cum am maispus adesea, pleaca ; si, daca vrei, dupa cum declari, sa atati ura impotriva mea, dusmanul tau, pleaca de-a dreptul in exil ; de-abia voi suporta criticile oamenilor, daca vei face aceasta ; iar daca vei pleca in eil din

ordinul consulului, de-abia voi sustine povara acestei uri. Daca insa preferi sa te pui in slujba laudei si gloriei mele, pleaca impreuna cu banda ta periculoasa de criminali, du-te la Manlius, atata-i pe cetatenii pierduti, desparte-te de oamenii cumsecade, porneste razboi impotriva patriei, bucura-te nebuneste de aceasta talharie nelegiuita, incat sa se vada bine ca ai plecat nu alungat de mine la niste straini, ci invitat la ai tai. Dar de ce sa te invit eu, cand stiu ca ai si trimis ianinte oameni care sa te astepte inarmati aproape de forul lui Aurelius, cand stiu ca te- ai inteles cu Manlius si ati hotarat impreuna ziua intalnirii ? Cand stiu ca ai trimis inainte si acea vestita acvila de argint, care sunt convins c ate va duce la pieire si la nenorocire pe tine si pe toti ai tai si careia i-ai ridicat un sanctuar acasa la tine ? Ai mai putea tu sa te lipsesti de acea acvila, pe care obisnuiai sa o venerezi cand plecai la vreun omor, si de la altarul careia, ai indreptat adesea spre uciderea cetatenilor dreapta-ti nelegiuita ?

Te vei duce in sfarsit odata acolo unde te tara de mult patima ta neinfrinata si nebuna. Si de fapt acest lucru nu-ti aduce durere, ci un fel de placere de necrezut. Pentru aceasta nebunie te-a creat natura, te-a calit vointa, te-a pastrat soarta. N-ai dorit niciodata nu zic pacea, dar nici macar razboiul, daca nu era unul nelegiuit. Ti-ai gasit o banda de ticalosi, alcatuita din oameni pierduti, lipsiti nu numai de orice avere, dar si de orice nadejde. La acestia cat de incantat vei fi, cum vei mai tresalta d ebucurie, de ce placere nebuna te vei imbata, cand in multimea atat de mare a tovarasilor tai, nu vei auzi si nu vei vedea nici un om cumsecade !

Acum, senatori, ca sa indepartez de la mine, prin marturii si rugaminti, o plangere oarecum justa a patriei, ascultati, va rog cu atentie cele ce voi spune si intipariti-le adanc in sufletele si cugetele voastre.

Intr-adevar, daca patria, care mi-e cu mult mai draga decat viata, daca intreaga Italie, daca toata republica ar vorbi cu mine astfel : " O, Marcus Tullius, ce faci ? Ingadui-vei oare sa iasa din oras cel pe care l-ai descoperit ca e dusman, pe care il vezi ca va fi conducatorul razboiului depsre care iti dai seama

ca este asteptat ca general in tabara dusmanilor, autorul crimei, capetenia conjuratiei, atatatorul sclavilor si al cetatenilor pierduti, incat sa para ca n-a fost alungat de tine din oras, ci chemat impotriva orasului ? Nu vei porunci oare sa fie pus in lanturi, sa fie tarat la moarte, sa fie pedepsit cu cele mai groaznice chinuri

?

In sfarsit, ce te impiedica ? Oare obiceiul stramosilor ? Dar foarte adesea in republica noastra chiar simpli particulari I-au pedepsit cu moartea pe cetatenii primejdiosi. Sau legile care au fost promulgate cu privire la pedepsirea cetatenilor romani? Dar niciodata in acest oras cei care au traudat interesele statului nu si-au pastrat drepturile de cetateni. Sau te temi de ura posteritatii ? Intr-adevar, frumoasa recunostinta arati tu poporului roman, car epe tine, om ridicat prin propriile tale merite, fara nici o recomandare a stramosilor, te-a inaltat atat de repede, prin toate treptele onorurilor, la cea mai mare demnitate, daca din cauza urii sau de teama vreunui pericol nu iei in seama salvarea concetatenilor tai.

Dar, daca te temi cumva de ura, trebuie oare sa te temi mai mult de ura starnita de severitate si de curaj decat de cea pricinuita de lipsa de energie si de lasitate ? Dar, cand Italia va fi pustiita de razboi, cand orasele vor fi pradate, cand casele vor arde, nu crezi ca te vei mistui si tu in locul urii ? "

Eu, senatori, daca as crede ca e cel mai bun lucru de facut e sa-l pedepsesc cu moartea pe Catilina, n-as fi ingaduit acestui gladiator sa se bucure de viata nici macar o ora. Intr-adevar, daca barbati foarte insemnati si cetateni foarte straluciti nu numai ca nu s-au manjit prin sangele lui Saturninus, al Gracchilor, al lui Flaccus si al mai multor altora dinaintea lor, dar chiar si-au facut o cinste dintr-asta, desigur n-ar fi trebuit sa me tem ca, daca acest ucigas alcetatenilor va fi omorat, se va revarsa asupra mea vreo ura in viitor. Dar daca aceasta ura ma va ameninta cu toata povara ei, am fost intotdeauna inclinat sa socotesc ura pe care ti-o atragi prin virtute, nu ura, ci glorie.

Cu toate acestea, sunt printre senatori unii care sau nu vad ce ne ameninta, sau se prefac ca nu vad ceea ce vad ; acestia au intretinut speranta lui Catilina prin pareri timide si, necrezand in existenta ei, au intarit conjuratia cand de-abia incepea ; bizuindu-se pe autoritatea acestora, multi, nu numai necinstiti, dar si nepriceputi, ar fi spus ca am procedat ca un tiran crud, daca as fi luat masuri impotriva lui Catilina. Acum, dimpotriva, daca acesta va ajunge in tabara lui Manlius, spre care se indreapta, sunt sigur ca nu va mai fi nimeni atat de nebun incat sa nu vada ca a fost pusa la cale o conjuratie, nimeni atat de necinstit incat sa n-o marturiseasca.

Insa, daca va fi ucis numai Catilina, imi dau seama ca aceasta pacoste a republicii ar putea fi stavilita catva timp, nu innabusita pentur totdeauna. Daca va pleca de la sine, daca-i va duce cu el pe ai sai si daca va aduna in acelasi loc pe celilalti naufragiati stransi din toate partile, se va stinge cu desavarsire si va fi nimicita nu numai aceasta molima a republicii atat de primejdioasa, dar chiar radacina si samanta tuturor relelor.

Intr-adevar, senatori, traim de mult in mijlocul acestor primejdii si curse ale conjuratiei, dar, nu stiu cum, violenta tuturor crimelor, a vechii nebunii si indrazneli, a izbucint tocmai in vremea consulatului meu. Dar daca dintr-o banda atat de mare de talhari va fi suprimat numai Catilina, va parea poate ca am scapat de grija si de teama pentru un oarecare timp pericolul insa va ramane si va fi inchis adanc in vinele si in maruntaiele statului. Dupa cum, adeseori, oamenii bolnavi de-o boala gre, cand sunt scuturati de friguri si de calduri, par mai intai ca se usureaza daca beau apa rece, iar apoi se chinuie cu mult mai greu si mai amarnic, tot asa si aceasta boala de care sufera statul, usurata prin pedepsirea acestuia, se va agrava si mai tare, daca ceilalti vor ramane in viata.

De aceea, senatori, sa plece ticalosii ; sa se desparta de oamenii de treaba ; sa se adune intr-un singur loc ; sa fie despartiti, si in sfarsit, de noi prin zidul orasului, asa cum am mai spus adesea ; sa inceteze de-a mai intinde curse consulului chair acasa la el, de-a mai impresura tribuna pretorului pretorului urban, de-a mai ataca cu armele cladirea senatului, de-a mai pregati sageti incendiare si torte pentru a da foc orasului ; s astea scris, in sfarsit, pe fruntea

fiecaruia ce gandeste despre republica. Va promit, senatori, ca noi, consulii, ne vom da atat de mult silinta, ca voi, senatorii, veti avea atat de mare autoritate, iar cavalerii romani atat de mult curaj, ca toti cetatenii de treaba vor fi atat de uniti, incat veti vedea ca, dupa plecarea lui Catilina, toate sunt date pe fata, dovedite, innabusite, pedepsite.

Cu toate aceste auspicii, Catilina, pleaca la razboiul nelegiuit si criminal, pentru suprema salvare a republicii, spre nenorocirea si pieirea ta si spr enimicirea celor ce s-au unit cu tine prin tot felul de crime si prin partid. Iar tu, Jupiter, care ai fost statornicit de Romulus sub aceleasi auspicii ca si acest oras, pe care te numim, pe drept cuvant, strajuitorul Romei si al imperiului, il va indeparta pe acest om si pe complicii lui de templele tale si ale celorlalti zei, de casele si de zidurile orasului, de viata si de bunurile tuturor cetatenilor, si-i vei pedepsi cu chinuri vesnice, in viata si dupa moarte, pe dusmanii oamenilor buni,

pe inamicii patriei, pe talharii Italiei, uniti intre ei printr-un pact criminal si printr-

o alianta nelegiuita. "

" Trec acum la patima acestui om, cum o numeste chiar el, boala si nebunie,

cum ii spun prietenii lui, talharie, cum ii zic sicilienii. Cu ce anume s-o numesc, eu nu stiu. Eu va voi infatisa faptele ; voi sa le cantariti dupa greutatea lor, nu dupa numele ce li se da. Cunoasteti-le mai intai in insasi natura lor ; apoi poate nu va va fi greu sa gasiti ci ce nume trebuie s-o numiti.

Afirm ca in toata Sicilia, provincie atat de bogata, de atata timp cucerita, cu atatea orase, cu atatea familii pline de avutii, n-a existat nici un vas de argint, nici unul de Corint sau de Delos, nici o piatra pretioasa sau perla, nimic lucrat in aur sau in fildes, nici o statuie de arama, de marmora sau de fildes, afirm ca n-a existat nici o pictura pe lemn, nici vreo tapiserie pe care el sa nu le fi cautat, sa nu le fi cercetat si, daca i-au placut, sa nu le fi furat. Se pare ca spun un lucru extraordinar ; bagati de seama si cum il spun. Caci nu infatisez toate acestea ca sa spun vorbe umflate sau ca sa agravez invinuirea. Cand afirm ca Verres n-a lasat in toata provincia nici un lucru de acest fel, sa stiti ca spun adevarul adevarat, nu vorbesc cu patima unui acuzator. Si mai lamurit chiar : omul acesta n-a lasat nimic in casa nimanui, nici macar in aceea a unui oaspete, nimic in locurile publice, nici macar in temple, nimic la vreun sicilian, nimic la vreun cetatean roman, in sfarsit, nici un lucru care sa-i fi cazut sub ochi sau sa-i fi venit in minte, fie el particular sau public, profan sau sacru, pe tot intinsul Sicilei

C. Heius (toti cei care au trecut prin Mesina recunosc usor acest lucru) este in toate privintele mamertinul cel mai bogat din acest oras. Casa lui e poate cea mai insemnata din Mesina si fara indoiala cea mai vestita, cea mai deschisa concetatenilor nostri si cea mai primitoare. Aceasta casa inaintea venirii lui Verres era atat de frumoasa incat si pentru oras era o podoaba. Caci Mesina ca atare, desi frumoasa prin asezare, prin zidurile ce-o imprejmuiesc si prin portul ei, e cu totul saraca si lipsita de lucrurile cu care se desfata Verres.

Se afla in casa lui Heius un foarte vechi sanctuar lasat in mare cinste acolo de stramosi, in care erau patru statui foarte frumoase, de-o desavarsita arta, de-o

faima fara pereche, in stare sa desfete nu numai pe omul acesta inzestrat si priceput dar chiar pe oricine dintre noi, pe care el ne numeste profani ; una de marmora, a lui Cupidon, de Praxiteles (precum se vede am invatat, facand cercetari auspra acestuui om, pana si numele artistilor) ; acelasi artist, cred, a facut si acel Cupidon lucrat la fel care se afla la Thespiae si pentru care e vizitat Thespiae ; caci alt motiv de a-l vizita nu ai. Pana si vestitul L. Mummius, desi a ridicat de acolo Thespiadele, care sunt acum in Templul Fericirii, si celelalte statui profane din acea cetate, nu s-a atins de acest Cupidon de marmora, fiindca era consacrat zeilor.

Dar, ca sa ma intorc la acest sanctuar, era acolo aceasta statuie de marmora

a lui Cupidon de care vorbesc. De cealalta parte, un Hercule cu maiestrie lucrat

in arama. Despre acesta se spunea, cred, si desigur, asa e, ca este a lui Myron. Mai erau in fata acestor zei niste mici altare, care ar fi putut arata oricui sfintenia sanctuarului ; erau pe langa acesta doua statui de arama nu prea mari, insa de-o aleasa frumusete, cu infatisare si vesmant de fata, care, cu mainile ridicate,

tineau anumite lucruri sfinte puse pe cap dupa obiceiul fetelor ateniene. Lor li se spunea canefore. Toate statuile despre care am vorbit, judecatori, le-a furat

Verres de la Heius din sanctuar: n-a lasat zic, nici una dintre ele, sau, ca sa fiu si mai lamurit, nimic altceva decat una de lemn veche de tot ; pe aceasta Verres n-

a vrut s-o aiba acasa la el.

Pe numele zeilor si al oamenilor ! Ce este aceasta ? Ce fel de proces este acesta ? Ce inseamna aceasta nerusinare ? Inainte ca tu sa fi furat statuile despre care vorbesc, nimeni n-a venit la Mesina, investit cu puterea suprema, fara sa le fi vazut. Atatia pretori, atatia consuli au fost in Sicilia si in timp de pace, dar mai ales in timp de razboi, atatia oameni de tot felul (nu vorbesc de cei cinstiti, de cei cumsecade, de cei respectuosi fata de zei), atatia lacomi, atatia necinstiti, atatia indrazneti, dar nici unul dintre ei nu si-a inchipuit ca este atat de strasnic, atat de puternic, atat de renumit, incat sa indrazneasca sa ceara, sa ia sau sa se atinga de ceva din acel sanctuar. Va lua Verres ce va fi mai frumos peste tot ? Nimanui afara de el nu-i va fi ingaduit sa aiba nimic ? Casa acestui om, ea singura, va cuprinde bogatiile de pret ale atator case ? De aceea oare nu s-a atins de ele nici unul din inaintasii lui, ca sa le prade el ? C. Claudius Pulcher a adus inapoi ce luase numai pentru ca C. Verres sa poata fura ? Dar n- avea nevoie acel Cupidon de casa unui desfranat si nici de stiinta unei curtezane ; se simtea bine in acel sanctuar stramosesc ; stia ca a fost lasat lui Heius de catre stramosi ca o mostenire sfanta ; nu umbla dupa mostenitroul unei curtezane.

Dar de ce ma pornesc cu atata inversunare ? Cu un singur cuvant voi fi redus la tacere : " Am cumparat ", zice el. O zei, nemuritori, stralucita aparare ! Am

trimis in provincie un negustor investit cu puterea suprema si cu dreptul de viata

si de moarte, ca sa cumpere toate statuile, picturile si toata argintaria, tot aurul,

tot fildesul, pietrele pretioase, sa nu lase nimanui nimic ! Caci aceasta aparare, se pare, mi se pune in fata la orice invinuire : a cumparat. Mai intai, daca, asa cum doresti, voi recunoaste impreuna cu tine ca ai cumparat - fiindca in toata aceasta parte a acuzatiei numai de o astfel de aparare ai de gand sa te folosesti - te intreb : ce fel de tribunale socotesti tu ca sunt la Roma, daca-ti inchipui ca cineva te va crede ca in timpul preturii si al conducerii tale ai cumparat din toata

provincia atatea lucruri asa de pretioase, intr-un cuvant toate lucrurile care s-au vadit de oarecare pret ?

Vedeti, grija inteleapta a stramosilor nostri, care nu banuiau nimic inca din abaterile de felul acesta, insa prevedeau totusi ce se putea intampla in treburile particulare. Ei au socotit ca nici un magistrat care ar fi plecat intr-o provincie investit cu puterea administrativa sau ca legat, nu va fi atat de nebun incat sa cumpere argintarie (caci i se dadea din visteria statului), sau covoare (caci ele i se puneau la dispozitie pe temeiul legilor) ; un sclav insa, de care ne folosim cu totii si care nu e de popor, au gandit ca poate cumpara, dar au hotarat ca nimeni sa nu-l cumpere decat in locul unuia care ar fi murit. Daca un sclav ar fi murit la Roma ? Ba nu, daca ar fi murit chiar acolo. Caci ei n-au vrut sa-ti instalezi casa ta in provincie, ci sa implineasca o nevoie a guvernatorului in provincia sa. Din ce pricina ne-au impiedicat cu atata grija de la cumparari in provincii ? De aceea, judecatori, fiindca socoteau ca e furt, nu cumparare, atunci cand vanzatorului nu-i este ingaduit sa vanda in toata libertatea. Isi dadeau seama ca in provincii, daca cel investit cu comandamentul suprem si cu puterea administrativa ar vrea sa cumpere ce este in casa fiecarui om si daca acest lucru i-ar fi permis, fiecare magistrat ar lua ce-ar voi, fie c-ar fi de vanzare, fie ca nu, si cu orice pret ar vrea.

Va spune cineva : " Nu-l invinui in chipul acesta pe Verres, nu-i cerceta faptele cu asprimea scrupulelor de altadata ; admite ca a cumparat fara a fi fost oprit de lege, numai sa fi cumparat cinstit, sa nu-si fi insusit nimic abuzand de puterea lui, nimic fara voia proprietarului, nimic pe nedrept ". Asa voi face. Daca Heius a avut ceva de vanzare, daca a vandut lucrul cu cat il pretuia, nu te mai intreb de ce l-ai cumparat.

Asadar ce trebuie sa facem ? Trebuie oare sa recurgem la dovezi intr-o asemenea chestiune ? Trebuie, cred eu, sa cercetam daca Heius a avut datorii, daca a vandut ceva la licitatie. Daca a facut-o, sa ne intrebam daca s-a gasit intr-o atat de mare incurcatura baneasca, daca l-au coplesit o atat de mare lipsa si atata stramtoare incat sa-si jefuiasca sanctuarul, incat sa-si vanda zeii mosteniti de la stramosi. Dar eu constat ca omul n-a facut nici o licitatie, ca n-a vandut niciodata nimic afara de roadele sale si nu numai ca nu-i dator nimanui, dar are si a avut intodeauna bani din belsug. Chiar daca toate acestea ar fi altfel decat le spun, tot n-ar fi vandut lucruri care de atatia ani se aflau in familia sa si in sanctuarul stramosilor sai. " Dar daca a fost indemnat de vreo suma mare de bani ? " Nu-i de crezut ca omul acela atat de bogat, atat de vrednic de cinste, sa fi pus banii mai presus de pietatea sa si de amintirile de la stramosi. " Asa este ; si totusi oamenii sunt abatuti uneori chiar si de la principiile lor de o suma mare de bani ". Sa vedem cat de mare a fost suma de bani care a putut sa-l indeparteze pe Heius, un om foarte bogat, fara pic de lacomie, de la omenia lui, de la respectul fata de stramosi, de la veneratia fata de zei. Tu i-ai poruncit, mi se pare, sa inscrie chiar el in condicile sale ca toate aceste statui de Praxiteles, Myron, Polyclet, i-au fost vandute lui Verres cu sase mii cinci sute de sesterti. Asa a trecut in ele

Ma bucura ca aceste stralucite nume de artisti, pe care cunoscatorii le ridica in slavi, au cazut atat de jos dupa aprecierea facuta de Verres. Un Cupidon de

Praxiteles o mie sase sute de sesterti ! De buna seama, de aici a iesit vorba :

mai bine cumpar decat sa imprumut.

Va spune cineva : " Ce ? tu pretuiesti lucrurile astea atat de mult ? " Eu, credeti-ma, nu le pretuiesc in legatura cu mine si cu trebuintele mele. Cred totusi ca daca ele trebuie sa fie pretuite de voi la atat cat sunt pretuite dupa judecata acelora care sunt pasionati de asemenea lucruri, la atat cat se vand de obicei, la pretu lcu care s-ar putea vinde chiar acestea despre care-i vorba, daca s-ar vinde fatis liber si, in sfarsit, la atat cat le pretuieste insusi Verres. Caci niciodata, daca ar fi socotit ace, Cupidon numai la patru sute de dinari, nu s-ar fi expus sa ajunga din cauza lui in gura oamenilor si sa-si atraga atata critica. In sfarsit, cine dintre voi nu stie la cat se pretuiesc lucrurile acestea ? N-am avzut la o licitatie vanzandu-se cu patruzeci de mii se sesterti o statuie de arama nu prea mare ? Ce ? Daca asa vrea sa numesc oameni care n-au cumparat mai ieftin sau au cumparat chiar mai scump, oar en-as putea ? De fapt, in aceste lucruri masura valorii e in proportie cu pasiunea pe care o ai pentru ele. E greu sa pui limita pretului, daca n-ai limitat pasiunea. Asadar, eu vad ca Heius n-a fost impins nici de vointa sa, nici de vreo stramtoare baneasca de moment, nici de marimea sumei oferite sa vanda aceste statui, ci ca tu, prin aceasta cumparare simulata, prin violenta, prin intimidare, prin puterea ta oficiala si prin fascele calailor tai le-ai smuls si le-ai rapit de la un om pe care poporul roman il incredintase impreuna cu ceilalti aliati nu numai puterii tale supreme, dar si onestitatii tale.

Ce-as putea dori mai mult, judecatori, in legatura cu aceasta acuzatie, decat ca Heius sa spuna si el tot aceleasi lucruri ? Nimic, desigur, dar sa nu cerem lucruri pre grele. Heius e mamertin. Orasul mamertin il lauda le Verres in mod oficial ca urmare a unei hotarari comune. Tuturor celorlalti sicilieni omul acesta le este urat, numai mamertinii il iubesc. Iar conducatorul delegatiei care a fost trimisa sa-i aduca laude lui Verres este Heius (intr-adevar, e cel dintai in orasul sau), pentru ca, indeplinindu-si insarcinarea publica primita, sa nu vorbeasca despre nedreptatile savarsite impotriva lui ca particular.

Desi stiam acestea si ma gandeam la ele, am avut incredere in Heius, judecatori; l-am adus al aprima parte a procesului si n-am facut totusi acest lucru cu riscul vreunui pericol. Caci ce ar putea raspunde Heius, daca ar fi fost necinstit, daca n-ar fi fost cine este ? Ca acele statui erau la el acasa, ca nu erau la Verres ? Cum ar fi putut spune asa ceva ? Sa zicem ca ar fi omul cel mai nedemn si ar minti cu cea mai mare nerusinare, ; atunci ar fi putut spune ca acele lucruri le-a avut de vanzare si ca le-a vandut cu pretul dorit de el. Omul acesta foarte vestit in orasul sau, care dorea nespus de mult ca voi sa aveti o parere justa despre respectul sau fata de zei si despre demnitatea sa, a spus mai intai ca el aduce laude lui Verres, in numele orasului, fiindca asa i se daduse insarcinarea, apoi ca el n-avea acele lucruri de vanzare, nici n-ar fi putut fi convins vreodata cu nici un pręt, de i s-ar fiingaduit sa hotarasca ce anume vrea, sa vanda acele lucruri care fusesera lasate in sanctuar si incredintate familiei de stramosii sai.

De ce stai asa, Verres ? Ce astepti ? De ce zici ca esti prigonit si atacat de orasele Centuripa, Catania, Halaesa, Tyndaris, Henna, Agyrium si de celelalte

orase ale Siciliei ? Mesina, a doua ta patrie, cum spuneai de obicei, te hartuieste, Mesina ta, zic, sprijinitoarea crimelor tale, martora desfranarilor, tainiuitoarea prazilor si furturilor tale. Iata, este aici barbatul cel mai de seama din acest oras, trimis din tara sa ca reprezentant in acest proces, conducatorul celor ce-ti aduc laude, care te lauda in numele orasului. Caci asa i s-a dat insarcinare si asa i s-a ordonat. Totusi, intrebat despre corabie, tineti minte ce-a raspuns: ca ea a fost construita de lucratori angajati si platiti de oras si ca la construirea ei a vegheat oficial un senator mamertin. Acelasi om recurge la voi, judecatori, ca particular ; el se foloseste de aceasta lege, sprijin comun al aliatilor, in virtutea careia se tine acest proces. Desi legea este in legatura cu reclamarea banilor furati, a caror lipsa n-o resimte prea mult, ceea ce reclama, zice el, sunt odoarele sfinte ale stramosilor sai, zeii casei lasati de stramosi ii cere el inapoi. Ai oare vreo rusine, vreun respect fata de zei, Verres, vreo teama ? Ai locuit la Heius, la Mesina ; l-ai vazut aproape in fiecare zi aducand prinoase acestor zei in sanctuarul sau ; el nu-si bate capul cu banii ; in sfarsit, nu cere inapoi lucrurile care au fost folosite nunai ca podoaba ; pastreaza-ti caneforele, da-i inapoi statuile zeilor. Fiindca a spus acestea, fiindca atunci cand i s-a ivit prilejul, ca aliat si prieten al poporului roman, s-a palns cuviincios inaintea voastra, fiindca a ascultat mai mult decat de orice de constiinta sa, nu numai cand si-a reclamat zeii parintesti, dar si in marturia sa, facuta pe baza de juramant, aflati ca a fost trimis la Mesina de catre Verres unul dintre delegati, si tocmai acela care a vegheat oficial la construirea corabiei lui, spre a cere senatului ca Heius sa fie infierat cu pedeapsa infamiei

Acum merita osteneala sa aflati, judecatori, cum cauta si cum scotocea el de obicei toate aceste lcururi. Sunt niste frati din Cibyra, Tlepolemus si Hieron, dintre care unul cred ca se indeletnicea obisnuit cu modelatul in ceara, celalalt e pictor. Acestia, daca nu ma insel, fiindca la Cibyra erau banuiti de concetatenii lor ca jefuisera templul lui Apolo, temandu-se de un proces si de pedeapsa legii, au fugit de la ei de-acasa. Cum il stiau pe Verres pasionat de arta lor de pe cand acesta - lucru pe care l-ati aflat de la martori - venise la Cibyra cu inscrisuri fara valoare, fugind din patria lor, s-au dus la el ca exilati (pe cand Verres se afla in Asia). El i-a tinut pe langa sine in timpul acela si, in prazile si furturile savarsite ca legat, s-a folosit mult de serviciile si de sfaturile lor. Acestia sunt cei despre care Quintus Tadius mentioneaza in registrele sale ca " din ordinul lui Verres le-a dat bani pictorilor greci ". Pe acestia, fiindca ii cunoscuse bine si-i dovedise priceputi la treabam i-a dus cu el in Sicilia. Dupa ce-au ajuns acolo, cu o uimitoare iscusinta (le-ai fi putut spune caini de vanatoare), adulmecau toate obiectele de arta si le luau urma pas cu pas in asa fel incat gaseau prin anumite mijloace unde se afla fiecare. Un lucru il descopereau prin amenintari, altul prin promisiuni, unul prin sclavi, altul prin oameni liberi, printr-un prieten unul, altul printr-un dusman ; tot ce le placea trebuia socotit pierdut. Cei carora li se cerea argintarie cizelata nu doreau nimic altceva decat ca aceasta sa nu fie pe placul lui Hieron si al lui Tlepolemus.

Este adevarat, fiti siguri, judecatori, faptul pe care vi-l voi povesti. Imi aminstesc ca Pamphilus lilybetanul, prietenul si oaspetele meu, om de vaza, mi-a povestit ca, dupa ce acesta ii luase prin abuz de putere un ulcior facut de mana lui Boethos de o minunata lucratura si de o mare greutate, s-a intors acasa peste masura de trist si de tulburat, fiindca un vas ca acela, care ii fusese lasat de tatal

si de stramosii sai si de care se folosea de obicei la zilele de sarbatoare si lasosirea oaspetilor, ii fusese furat. " Pe cand sedeam trist, zice el, vine in graba un sclav din templul Venerei ; imi porunceste sa duc pe data la pretor cupele mele impodobite cu chipuri in relief. Am fost adanc tulburat, zice ; aveam doua ; poruncesc sa fie scoase amandoua, ca sa nu mi se intample ceva si mai rau, si sa fie duse odata cu mine la palatul guvernatorului. Cand ajung acolo, pretorul se odihnea ; fratii aceia cibyrati se plimbau prin casa. Acestia, cum m-au vazut, zic : " Unde sunt cupele, Pamphile ? " Le arat intristat ; ei le lauda. Incep sa ma plang ca nu voi mai avea nimic care sa fie de vreun pręt, daca mi se vor lua si cupele. Atunci aceia, cand ma vad abatut : " Cat vrei sa ne dai, ca sa nu ti se ia ? " Ca sa n-o mai lungesc, zice el, mi-au cerut o mie de sesterti. Am spus ca le voi da. Intre timp il chema pretorul ; le cere cupele. " Atunci ei incep sa spuna pretorului ca au crezut, dupa cum auzisera, ca-s cupele lui Pamphilus sunt de oarecare pręt, dar ca sunt niste lucruri de nimic, nedemne sa le aiba Verres in argintaria sa. Pamphilus isi ia inapoi minunatele sale cupe

Dar, ca sa ne intoarcem la Lilybaeum, de care cuvantarea noastra s-a indepartat, este acolo un anume Diocles, supranumit Popilius, ginerele lui Pamphilus, cel caruia i s-a luat ulciorul. De la acesta Verres a furat toate vasele de pe un bufet indata ce au fost scoase la vedere. S-ar putea sa spuna ca le-a cumparat; intr-adevar, de data aceasta, din cauza unui furt atat de mare, au fost facute, cred, acte de vanzare. El a poruncit lui Timarchides sa evalueze argintaria la pretul cel mai mic stabilit de cineva vreodata pentru darurile facute actorilor Se imagineaza o proasta aparare spunandu-se ca pretorul a cumparat toata aceasta argintarie. Totusi tocmai acest lucru nu poate fi dovedit din registre. Daca in aceste registre pe car ele prezinti nu e scris cum ai cumparat ceea ce ai, iar pe timpul cand spui cele mai multelucruri, nu aduci nici macar urma de registru, nu urmeaza ca trebuie sa fii condamnat si dupa registrele prezentate, si dupa cele neprezentate ?

Ai furat la Lilybaeum de la M. Caelius, cavaler roman, un tanar foarte dsitins, tot ce ai vrut ; n-ai sovait sa furi toata mobila lui C. Cacurius, om activ, intreprinzator si deosebit de simpatizat ; ai furat la Lilybaeum in vazuzl tuturor o masa foarte mare sifoarte frumoasa din lemn de cedru de la Q. Lutatius Diodorus, care, prin mijlocirea lui Q. Catulus, a fost facut cetatean roman de catre L. Sylla. Nu te tin de rau ca pe-un omcare merita din plin sa fie victima apucaturilor tale, pe Apollonius, fiul lui Nico, din Drepanum, care acum se numeste A. Clodius, l-ai jefuit si l-ai pradat de toata argintaria lui minunat lucrata

Diodorus, care a depus inainte ca martor in fata voastra, e din Malta. El locuieste la Lilybaeum de mai multi ani, om vestit in tara lui, stralucit si cu trecere pentru meritele sale la acela unde s-a stramutat. Despre acesta i se spune lui Verres ca are foarte bune vase de argint cizelate, intre care niste cupe numite tericleene, lucrate de mana lui Mentor cu o arta desavarsita. Indata ce Verres a auzit aceasta, s-a aprins atat de tare nu numai de dorinta de-a le vedea, dar, chiar de-a i le lua, incat a chemat pe Diodorus la el si i le-a cerut. Acela, care tinea mult la ele, a raspuns ca nu le are la Lilybaeum, ca le-a lasat la Malta la o ruda a sa. Atunci Verres trimite numaidecat oameni de incredere la Malta ; scrie unor maltezi sa caute peste tot acele vase ; cere lui Diodorus sa

trimita o scrisoare rudei sale. I se parea ca timpul trece nespus de incet pana sa vada acea argintarie. Diodorus, om cumpatat si curtator, care voia sa-si pastreze averea, scrie rudei sale sa raspunda celor care venisera de la Verres ca trimisese argintaria la Lilybaeum cu putine zile inainte. Intre timp dispare si el din provincie ; a preferat sa lupseasca putindin tara decat sa piarda, ramanand acolo, acea argintarie minunat lucrata. Cand Verres a auzit acestea, a fost atat de tulburat incat tuturor li se parea vadit ca si-a pierdut mintile, ca a turbat de manie. Fiindca nu-i putuse sustrage argintaria, spunea ca vasele minunat lucrare ii fusesera furate lui de catre Diodorus ; ameninta intr-una pe Diodorus in lipsa, tipa in gura mare in fata lumii, uneori de-abia isi tinea lacrimile. Am aflat din piesele de teatru ca Eriphyla era stapanita de-o dorinta atat de patimasa incat, vazand un colan de aur si pietre pretioase, pare-mi-se, inflacarata de frumusetea lui, a sacrificat viata barbatului sau. Lacomia lui Verres e la fel cu a ei, ba chiar mai apriga si mai nebuna, pentur ca aceea cel putin dorea ce vazuse, pe cand poftele acestui om erau atatate nu numai de ce vedea, ci si de ce auzea.

El porunceste ca Diodorus sa fie cautat in toata provincia. Acela isi si mutase tabara din Sicilia si-si luase cu el vasele. Ca sa-l recheme in vreun chip in provincie, omul nostru nascoceste un plan chibzuit, daca asa ceva trebuie mai degraba numit chibzuinta decat nebunie. Pune pe unul din copoii lui sa spuna ca vrea sa-l acuze de cri ma pe Diodorus din Malta. La inceput tuturor li se parea uimitor ca e acuzat Diodorus, omul cel mai pasnic, cel mai in afara de orice banuiala nu numai de crima, dar chiar si de vreo greseala oricat de mica ; pe urma se vazu bine ca toate uneltirile acelea se datorau argintariei. Verres nu ezita sa dea ordin cca numele lui Diodorus sa fie trecut pe lista acuzatilor si atunci a primit el pentru prima oara, cred o acuzatie impotriva unui absent. S-a aflat in toata Sicilia ca se fac acuzatii de crima din aptima pentur argintarie cizelata, si nu numai ca se fac astfel de acuzatii, dar sunt acuzati chiar cei absenti. La Roma, in vesminte cernite, Diodorus alerga necontenit pe la protectorii si oaspetii sai, le povestea tuturor patania. Lui Verres i se trimit scrisori pline de manie de catre tatal sau, precum si de catre prieteni, cu indemnul sa bage de seama ce face cu Diodorus si pana unde impinge lucrurile :

povestea e cunoscuta si-l pune intr-o lumina urata ; e nebun ; se va pierde prin aceasta singura acuzatie, daca nu va fi prudent. Verres inca isi mai pretuia tatal, daca nu ca pe un parinte, cel putin ca pe un om ; pentru coruperea judecatorilor nu se imbogatise inca destul ; era primul sau an de conducere si inca nu era, ca in cazul Sthenius, plin de bani. Si astfel nebunia lui a fost intrucatva tinuta in frau nu de rusine, ci de teama si de frica. Nu indrazneste sa-l condamne in lipsa pe Diodorus ; il scoate de pe lista acuzatilor, in acest timp, Diodorus, cat a fost pretor amul acesta, aproape trei ani, a trebuit sa stea departe de provincia si de casa lui. Nu nuami ceilalti sicilieni, dar pana si cetatenii riomani si-au zis ca, de vreme ce Verres merge atat de departe cu lacomia lui, nu mai e chip sa creada cineva ca ar putea salva sau tine acasa la el un lucru care i-ar placea ceva mai mult acestui om.

Atunci fura Verres de la Cn. Calidius, un cavaler roman de seama si cu trecere, despre al carui fiu stia ca e senator al poporului roman si judecator, niste vestite vase de argint impodobite cu capete de caisori care fusesera ale lui Q. Maximus. Fara sa-mi dau seama, aici am nimerit-o rau, judecatori ; caci le-a cumparat, nu le-a furat ; mai bine n-as fi spus-o ; se va lauda si-si va juca in

voie acesti caisori. " Am cumparat, am dat bani". "Cred". "Se vor aduce aici chiar si registrele". "Merita osteneala, arata registrele. Spulbera cel putin aceasta acuzatie in legatura cu Calidius, numai sa pot vedea si eu registrele ". Insa de ce se plangea Calidius la Roma, ca desi facea comert in Sicilia de atatia ani, numai de tine a fost atat de dispretuit, cu atata trufie privit, incat a fost jefuit la fel ca si ceilalti sicilieni ? Daca cumparasesi, de ce sustinea ca-ti va reclama in justitie argintaria, de vreme ce ti-o vanduse de bunavoie ? Apoi, ai fi putut sa nu i-o dai inapoi lui Cn. Calidius, mai ales cand acesta e in legaturi de prietenie atat de stranse cu L. Sisenna, aparatorul tau, si cand le-ai redat-o celorlalti prieteni ai lui Sisenna !

Lui Cn. Calidius, cavaler roman, i s-a ingaduit de catre toti ceilalti pretorisa aiba argintarie frumos lucrata, i s-a ingaduit sa-si poata impodobi si pregati ospatul cu bogatiile casei sale, cand ar fi invitat la el un magistrat sau vreun personaj mai de seama. In casa lui Cn. Calidius au fost multi magistrati investiti cu puterea civila si militara : nu s-a gasit nimeni atat de nebun incat sa-i sustraga aceas argintarie atat de stralucita si atat de vestita, nimeni atat de indranznet incat sa i-o ceara, nimeni atat de nerusinat incat incat sa-i pretinda sa i-o vanda. Intr-adevar, e o trufie, judecatori si o trufie de netagaduit ca un pretor sa spuna in provincia sa unui om demn de stima, bogat, de mare vaza : " Vinde-mi vasele tale cizelate ". Caci asta inseamna ca zici : " Tu nu esti vrednic sa ai lucruri care au fost atat de desavarsit facute : acestea sunt potrivite pentru demnitatea mea ". Tu, Verres, mai demn decat Calidius ? Tu, care (ca sa nu compar viata, nici reputatia ta cu a aceluia, caci nu trebuie comparate ; voi compara numai rangul prin care iti inchipui ca esti mai presus decat el), fiindca ai dat agentilor electorali trei sute de mii de sesterti, ca sa fii proclamat pretor, si trei sute de mii acuzatorului, ca sa nu-ti incurce socotelile, pentru acest motiv dispretuiesti ordinul cavalerilor si-l privesti de sus ? Pentru aceasta ti s-a aprut nedemn ca un lucru care iti placea sa fie mai degraba a lui Calidius decat al tau ?

Trec acum nu la un furt, nu la un caz de lacomie sau act de pasiune, cu la o astfel de crima incat mi se pare ca in ea sunt cuprinse si se inmanunche toate nelegiuirile, sunt pangariti zeii nemuritori, slabite reputatia si prestigiul puterii poporului roman, jefuite si tradate legaturile de ospitalitate, instrainati de noi prin ticalosia acestui om toti regii cu totul devotati noua si toate popoarele care se afla sub conducerea si sub stapanirea lor.

Stiti, nu-i asa, ca printii Siriei, tinerii fii ai regelui Antiochus, au fost de curand la Roma. Ei venisera nu pentru domnia Siriei (caci pe acesta o aveau fara discutie cum o primisera de la tatal si de la stramosii lor), dar socoteau ca regatul Egiptului le apartine lor si mamei lor Selene. Acestia, dupa ce, impiedicati de greutatile prin care trecea republica, n-au putut obtine prin senat ceea ce voisera, au plecat in Siria, in regatul parintesc. Unul dintre ei, anume Antiochus, a vrut sa faca o calatorie prin Sicilia, si asa a venit la Siracuza pe cand acesta era pretor. Verres a socotit atunci ca a dat norocul peste el, pentru a ajunsese in regatul si in puterea lui un om despre care auzise multe si totodata banuia ca are cu sine multe lucruri deosebit de frumoase. El trimite omului destul de multe daruri pentru trebuintele casei, untdelemn si vin cat credea el potrivit, chiar si grau atat cat sa-i fie de ajuns, din dijmele primite. Apoi il chema si pe print la

masa. Impodobeste bogat si stralucit sala de mancare ; pune pe masa foarte multe si foarte frumoase vase de argint, dincare avea destule (caci pe acestea de aur nu le facuse inca) si se ingrijeste ca ospatul sa fie randuit si pregatit cu de toate. Ce sa mai spun ? Printul a plecat de acolo cu convingerea ca Verres este un om foarte bogat si ca el a fost primit cu toate onorurile.

Apoi el insusi il chema la masa pe pretor ; pune pe mas toate bogatiile sale, multa argintarie, chiar si destule cupe de aur, care, dupa cum e obiceiul la regi si mai ales in Siria, erau impodobite cu pietre pretioase foarte stralucitoare. Maiera acolo un vas de scos vin, taiat intr-o singura piatra pretioasa foarte mare, in forma de lingura, cu coada de aur, despre care, cred, l-ati auzit vorbind pe Q. Minucius, un martor destul de competent si destul de serios. Verres lua in maini fiecare vas in parte, il lauda, il admira. Printul se bucura ca masa aceea e destul de placuta si de pretuita de catre un pretor al poporului roman. Apoi, dupa ce s- au despartit, Verres nu s-a mai gandit la nimic altceva, ceea ce insesi faptele au aratat limpede, decat cum sa-l faca pe print sa plece din provincie jefuit si pradat. Trimite sa ceara vasele cele mai frumoase pe care le vazuse la print ; spune ca vrea sa le arate mesterilor sai. Printrul, ca unul care nu-l cunostea, le dadu cu cea mai mare placere, fara a banui nimic. Trimite sa ceara si lingura taiata in pietra pretioasa ; ar vrea, zicea el, s-o cerceteze mai atent. I se trimite si aceasta.

Ascultati acum cu atentie, judecatori, restul intamplarii despre care ati auzit si voi, pe care poporul roman il va auzi nu acum pentur intaia oara si despre care s-a dus vestea si la neamurile straine pana la capatul pamantului. Printii despre care vorbesc, aducand la Roma, ca sa-l puna in Capitoliu, un candelabru impodobit intr-o maiestrita lucratura cu pietre pretioase scanteietoare, fiindca gasisera templul inca neterminat, n-auputut nici sa-l lase acolo, nici n-au vrut sa-l arate si sa-l scoata in fata multimii, pentru ca el sa apara si mai maret cand va fi asezat la timpul potrivit in sanctuarul lui Iupiter Optimus Maximus, si mai stralucit cand frumusetea lui va ajunge proaspata si neatinsa de vreo privire sub ochii oamenilor. Au hotarat sa-l duca cu ei inapoi in Siria, pentru ca, atunci cand vor auzi ca statuia lui Iupiter Optimus Maximus a fost inaugurata, s atrimita soli care, impreuna cu celelalte ofrande, sa aduca in Capitoliu si acel dar ales si deosebit de frumos. Faptul a ajuns, nu stiu cum, la urechile lui Verres. Caci printul voise sau avea vreo banuiala, ci ca nu cumva multi altii sa vada candelabrul mai inaintea poporului roman. Omul acesta cere regelui si il roaga cu staruinta sa i-l trimita ; spune ca doreste sa-l cerceteze de aproape si ca nu va lasa pe nimeni altul sa-l vada. Antiochus, care avea un suflet curat de copil, de-o noblete regeasca, n-a banuit nimic despre necinstea lui Verres. El porunceste oamenilor sai sa-l duca invelit la palatul pretorului, in cat mai mare taina. Dupa ce l-au dus acolo, si, indepartand panzele de pe el, l-au asezat in fata pretorului, acesta a inceput sa strige ca lucrarea era demna de regatul Siriei, demna de un dar regesc, demna de Capitoliu. Intr-adevar, avea acea stralucire pe care trebuia sa i-o dea pietrele sale pretioase scanteietoare si foarte frumoase, era de-o astfel de varietate in lucrarile maiestrite de amanunt incat arta parea ca se ia la intrecere cu bogatia materiei, de-o astfel de marime incat se putea lesne intelege ca fusese facut nu pentru luxul oamenilor, ci pentru impodobirea unui templu maret. Cand se parea ca-l privise de ajuns, servitorii se apuca sa-l ridice, ca sa-l duca inapoi. Verres zice ca vrea sa-l mai priveasca o data si inca o data, ca nu s-

a saturat inca de frumusetea lui. Le porunceste sa plece si sa lase candelabrul acolo. Iata cum oamenii aceia se intorc atunci la Antiochus cu mainile goale.

La inceput printul nu se teme de nimic, nu banuia nimic. O zi, doua, mai multe ; nu i se aduce inapoi. Atunci trimite oameni cu rugamintea, daca binevoieste, sa i-l dea inapoi. Verres le spune sa revina mai tarziu. Printurlui lucrul acesta i se paru curios. Trimite din nou : nu i se restituie. Se duce el insusi sa vorbeasca cu omul nostru : il roaga sa i-l dea inapoi. Inchipuiti-va obrazul omului ai nemaipomenita lui nerusinare. Desi stia, fiindca auzise chair de la print, ca acest candelabru trebuie pus in Capitoliu, desi vedea ca e pastrat pentru Iupiter Optimus Maximus si pentru poporul roman, a inceput sa-l raoge si sa-i ceara foarte staruitor sa i-l daruiasca. Spunand printul ca este impiedicat de la aceasta de lagamantul sfant fata de Iupiter Capitolius si de parerea oamenilor despre el, fiindca multe popoare erau martore ca acea opera este un dar harazit divinitatii. Verres a inceput sa-l ameninte cu cea mai mare inversunare. Vazand ca amanintarile nu-l misca mai mult decat rugamintile, ii porunceste pe neasteptate sa plece din provincie, inainte de caderea noptii; zice ca a aflat ca niste pirati din regatul lui vor veni spre Sicilia. Intr-o foarte numeroasa adunare in forul din Siracuza (sa nu creada cineva din intamplare ca aduc o acuzatie necunoscuta si ca nascocesc o plangere dupa simple banuieli de-ale oamenilor), in forul din Siracuza, zic, plangand si luand drept martori zeii si oamenii, printul a inceput sa strige ca C. Verres i-a furat un candelabru impodobit cu pietre pretioase pe care avea de gand sa-l trimita in Capitoliu si pe care ar fi vrut ca poporul roman sa-l aiba, in templul cel mai stralucit, amintire a aliantei si prieteniei sale ; de celelalte lucrari de arta in aur si pietre pretioase care, desi ale sale, se gasesc in mainile lui Verres nu e prea intristat : dar ca i se rapeste aceasta opera e o nenorocire si o ticalosie. Cu toate ca inca dinainte in inima si in cugetul sau si al fratelui sau, acest candelabru a fost consacrat divinitatii, totusi atunci, in acea adunare de cetateni romani, el il da, il daruieste, il dedica si consacra lui Iupiter Optimus Maximus si-l ia pe insusi Iupiter drept martor al vointei sale si al legamantului sau.

Ce voce, ce palmani, ce forta ar putea sustine plangerea privitoare la aceasta singura vina ? Printul Antiochus care a trait la Roma sub ochii nostri ai tuturora, aproape doi ani cu alaiul si stralucirea unui rege, desi era prieten si aliat al poporului roman, descendent dintr-un tata, dintr-un bunic, din stramosi foarte buni prieteni cu noi, regi foarte vechi si foarte straluciti, dintr-un regat foarte bogat si foarte intins, a fost izgonit val-vartej dintr-o provincie a poporului roman. Te-ai gandit oare la parerea pe care aveau sa si- afaca despre aceasta pooparele straine, la valva ce va starni vestea acestei fapte a tale in regatele altora si in tarile cele mai indepartate, cand aveau sa auda ca un print a fost jignit, ca un oaspete a fost jefuit, ca un aliat si un prieten al poporului roman a fost alungat de catre un pretor al poporului roman in provincia sa ? Sa stiti ca numele vostru si al poporului roman va fi pentru popoarele straine, judecatori, tinta unei uri inversunate, daca aceasta cumplita nedreptate a lui Verres va ramane nepedepsita. Asadar, toti vor gandi, mai ales ca vestea despre lacomia si poftele oamenilor nostri s-a raspandit peste tot ca aceasta nu e numai crima lui, ci si a acelora care au incuviintat-o. multi regi, multe orase libere, multi particulari bogati si puternici se gandesc fara indoiala sa impodobeasca Capitoliu asa cum cer demnitatea templului si renumele statului nostru. Acestia, daca vor

vedea ca sunteti adanc mahniti de furtul acestui dar regesc, vor socoti ca iubirea si darurile lor sunt placute voua si poporului roman; daca, dimpotriva, vor auzi ca ati trecut fara sa va pese peste aceasta ticalosie, desi e vorba de un rege atat de vestit, de un lucru atat de pretios, de o nedreptate atat de groaznica, nu vor fi atat de nebuni incat sa cheltuiasca osteneala, grija si bani pentru niste lucruri despre care nu cred ca va vor fi placute

Iar voua, judecatori, ce vi se poate parea mai nedemn sau mai intolerabil decat acest lucru ? Oare Verres va tine acasa la el candelabrul lui Iupiter (lucrat din pietre sumpe si din aur) ? Acest candelabru de fulgerarile caruia trebuie sa straluceasca si sa fie luminat templul lui Iupiter Optimus Maximus va fi asezat in casa lui Verres la ospete, in care va arde flacara desfraurilor lui ticaloase ? In casa acestui codos dezgustator peste masura, laolalta cu celelalte podoabe mostenite de la Chelidon, vor fi puse podoabele Capitoliului ?

Acum ma adresez tie, Scipio, tie zic, tanar plin de distinctie si de mari insusiri ; tie iti cer si pe langa tine starui cu tarie sa-ti indeplinesti datoria fata de neamul si de numele tau.

De ce lupti pentru omul acesta, care a jefuit gloaria si cinstea familiei voastre, de ce vrei sa fie aparat, de ce iau eu asupra-mi rolul tau, de ce indeplinesc eu indatorirea ta, de ce M. Tullius cere inapoi monumentele lui P. Africanus, iar P. Scipio il apara pe cel care le-a furat ? Cand e datina lasata din strabuni sa-si apere fiecare monumentele stramosilor in asa fel incat sa nu ingaduie nici macar sa fie impodobite in numele altora, tu vei apara pe omul acela, care n-a adus o paguba neinsemnata monumentului lui P. Scipio, ci l-a dat jos din temelii si l-a facut sa dispara. Asadar, pe zeii nemuritori, cine oare va aparar amintirea lui P. Scipio dupa moartea lui, cine monumentele care marturisesc despre virtutea lui, daca tu nu tii seama de ele si le parasesti si daca induri nu numai faptul ca au fost jefuite, dar chiar il aperi pe jefuitorul si profanatorul lor ?

Ce poti apara, Scipio, maretia gloriei tale stramosesti, poti intr-adevar, ai toate insusirile pe care soarta sau natura le imparte cu darnicie oamenilor ; eu nu-ti rapesc meritul unei indatoriri proprii ; nu-mi doresc gloria altuia ; nu se potriveste cu discretia mea ca, atunci cand e viu si nevatamat P. Scipio, un tanar in plina putere, sa ma dau drept protector si aparator al monumentelor lui P. Scipio. De aceea, daca iei asupra ta apararea gloriei tale stramosesti, va trebui nu numai sa nu spun nimic despre monumentele voastre, dar chiar sa ma bucur ca P. Africanus are dupa moarte norocul deosebit ca onoarea lui sa fie aparata de cei care sunt din aceeasi familie, fara a avea nevoie de vreun ajutor strain. Daca insa te impiedica prietenia pentru acest om, daca ceea ce cer de la tine vei socoti ca nu e datoria ta, te voi inlocui eu in sarcina ce-ti revine si-mi voi insusi un rol despre care credem ca este al altuia.

Iti cer inapoi, Verres, monumentul lui P. Africanus ; las la o parte procesul sicilienilor pe care l-am luat asupra mea ; sa nu se judece acum reclamatia privitoare la restituirea banilor luati pe nedrept ; sa nu se tina seama de nedreptatile facute segestanilor ; sa fie insa pus la loc soclul lui P. Scipio, sa se graveze pe el numele neinvinsului general ; sa fie repusa la locul ei foarte frumoasa statuie cucerita la Cartagina. Acestea ti le cere nu aparatorul

sicilienilor, nu acuzatorul tau, nu segestanii, ci gloria lui P. Africanus.

Nu ma tem ca judecatorul P. Servilius nu va pretui sarcina ce mi-am luat, el care, fiindca a savarsit fapte foarte stralucite si mai ales fiindca ridica chiar acum monumente inchinate faptelor sale de glorie, ocupandu-se staruitor de ele, va dori fara indoiala sa le incredinteze nu numai urmasilor sai, ci si tuturor barbatilor bravi si bunilor cetateni spre a fi aparate, iar nu celor ticalosi spre a fi jefuite. Nu ma tem ca tie, Q. Catule, al carui monument e cel mai insemnat si cel mai stralucit din lume, nu-ti va fi pe plac ca pazitorii monumentelor sa fie cati mai multi cu putinta si ca toti cei buni sa socoteasca drept o dtorie alor apararea gloriei altora. De fapt, de celelalte furturi si ticalosii ale lui Verres sunt tulburat fara indoiala numai incat socotesc ca ele trebuie sa fie infierate ; in cazul acesta insa sunt chinuit de o durere atat de mare incat nimic intr-atat nu mi se pare mai nedemn, nimic mai de neingaduit. Va impodobi Verres cu monumentele Africanului casa lui, cloaca de desfrau, de infamie si de dezonoare ? Va aseza Verres monumentul celui mai cumpatat si celui mai neprihanit barbat, statuia Dianei fecioare, in casa in care viermuiesc fara incetare ticalosiile prosituatelor si ale proxenetilor ? Acest furt in ldgatura cu Mercur tyndaritanul pare un singur cap de acuzare si este infatisat de mine drept unul singur ; de fapt sunt aci mai multe, dar nu stiu cum le-as putea deosebi si desparti unele de altele. Mai intai este un furt, fiindca a furat de la niste aliati o statuie de mare pręt ; este un jaf din avutul statului, fiindca n-a stat la indoiala sa instraineze o statuie apartinand poporului roman, luata din prada dusmanilor si ridicata in numele unui general al nostru; este o crima de lezmajestate, fiindca a indraznit sa darame si indeparteze amintirile stapanirii noastre, ale gloriei faptelor noastre razboinice ; este un sacrilegiu, fiindca a calcat in picioare cele mai sfinte sentimente religioase ; este un act de cruzime, fiindca impotriva unui om nevinovat, impotriva unui aliat si prieten al nostru, a nascocit un fel de chin nemaiauzit si unic

Aflati acum, judecatori, si despre lacomia, indrazneala si nebunia lui fara seaman, mai ales cand a pangarit acele lucruri sfinte care nu numai ca n-ar fi fost ingaduit sa fie atinse cu mainile, ar nici macar profanate in gand. Exista la catanieni un ssnctuar al zeitei Ceres, cinstit cu aceeasi veneratie ca si la Roma, ca si in celelalte locuri, ca si aproape pe intreg pamantul. In fundul acestui sanctuar era o statuie straveche a zeitei Ceres, despre care barbatii nu numai ca nu stiau cum arat, dar nici macar ca se afla acolo. Caci barbatii n-au voie sa intre in sanctuar ; e obiceiul ca femei si fecioare sa faca ceremoniile. Noaptea, pe ascuns, sclavii lui Verres au ridicat statuia din acel loc adanc venerat si foarte vechi. A doua zi preotesele zeitei Ceres si conducatoarele acelui templu, femei in varsta respectate si cunoscute, aduc fapta in fata magistratilor lor.

Tuturor lucrul li se parea groaznic, nedemn, intr-un cuvant, un adevarat doliu. Atunci Verres, tulburat de grozavia faptei ca sa indeparteze de la sine banuiala ueni astfel de crime, insarcineaza pe-un oaspete al sau sa gaseasca pe cineva pe care sa-l acuze ca a savarsit ticalosia si sa faca totul a acela sa fie condamnat pentru aceasta crima, spre a nu fi invinuit el insusi. Lucrul nu se amana nici macar cu o zi. Caci dupa ce Verres a plecat din Catania, e denuntat un anumit scalv ; acesta e acuzat, impotriva lui se aduc martori mincinosi. Pricina o judeca intregul senat potrivit legilor catanienilor. Sunt chemate preotesele; li se cere sa

spuna in sedinta secreta a senatului ce cred ca s-a intamplat si cum a fost furata statuia. Ele raspund ca in lacas au fost vazuti scalvii pretorului. Lucrul, care nici inainte nu era greu de inteles, datorita marturiei preoteselor a inceput sa fie limpede ca lacrima. Se trece la vot. Sclavul nevinovat e achitat in unanimitate, pentru ca voi sa-l puteti condamna si mai usor, printr-un vot unanim, pe acest om.

Intr-adevar, ce ceri tu, Verres ? Ce spreti ? Ce astepti ? Ce zeu sau ce om socotesti ca te va ajuta ? Acolo unde oamenilor liberi nu le era ingaduit s intre nici macar pentru a se ruga, tu ai indraznit sa trimiti sclavi spre a jefui un templu ? N-ai sovait s pangaresti acele lucruri de la care legile sacre te obligau sa intorci pana si privirile ? Totusi in aceasta crima atat de ticaloasa si de nelegiuita n-ai cazut nici macar ademenit de ochii tai. Caci ai dorit cu patima ceea ce nu vazusesi niciodata, te-ai indragostit, zic, de ceea ce nici nu zarisesi mai inainte. Numai din auzite te-ai aprins de-o dorinta atat de mare incat nici teama, nici respectul religios, nici puterea zeilor, nici opinia oamenilor n-au infranat-o

Pe zeii nemuritori ! Ce fel de om acuz eu ? Ce fel de om urmaresc, aparand in

numele legii drepturile aliatilor nostri ? Asupra cui veti pronunta sentinta voastra prin vot secret? Delegatii maltezi declara in mod oficial ca templul Iunonei a fost pradat ca acest om n-a lasat nimic in sanctuarul venerat cu adanca religiozitate; acolo unde flotele dusmanilor au acostat adesea, unde piratii obisnuiesc sa ierneze aproape in fiecare an, lacasul sfant, pe care nici un pirat nu l-a pangarit mai inainte si nici un dusman nu l-a atins vreodata, a fost jefuit de Verres singur atat de cumplit incat n-a ramas acolo absolut nimci. In asemenea conditii, va fi numit acum omul acesta un acuzat, eu un acuzator si voi un tribunal ? El este, vezi bine, tinta unor acuzatii neintemeiate si e tarat in judecata pe simple banuieli ! E vadit ca au fost furati zei, devastate temple, jefuite orase. Verres si- a taiat orice mijloc de a tagadui vreuna din aceste crime si putinta de a se dezvinovati. In toate privintele e dovedit vinovat de mine, e zdrobit de martori, e coplesit de propria-i marturisire, e inlantuit in ticalosiile lui vadite, dar sta inca pe loc, si fara a rosti un cuvant, isi trece in revista faptele impreuna cu mine.

Mi se pare ca struiesc prea mult intr-unul si acelasi fel de acuzatii ; imi dau

seama, judecatori, ca trebuie sa preintampin oboseala pe car eurechile si spiritele voastre o incearca. De aceea voi trece cu vederea multe lucruri ; insa pentru ceea ce am de gand sa va spun, inviorati-va atentia, va rog, judecatori, pe zeii nemuritori, aceasi zei despre a caror veneratie vorbim acum de-atata timp, pana cand voi aminti si voi infatisa o ticalosie a acestui om de care s-a cutremurat toata provincia

n-am sa va mai obosesc. Intr-adevar, inca de mult ma tem ca vorbirea mea sa nu para ca n-are nimic a face cu practica obisnuit a tribunalelor si cu genul folosit zilnic in discursurile judiciare. Numai atata spun, ca insasi aceasta Ceres, cea mai veche, cea mai venerata, strabuna tuturor ceremoniilor religioase care se celebreaza la toate popoarele si neamurile, a fost rapita de catre C. Verres din templul si salasul ei. Cei care ati ajuns la Henna ati vazut o statuie de marmora a zeitei Ceres si, intr-un alt templu, una a Liberei. Ele sunt foarte mari si foarte frumoase, ins nu atat de vechi. Mai era acolo una de arama, de marime obisnuita si lucrata cu neasemuita maiestrie, cu facle, foarte veche, cu mult cea mai veche

dintre toate care se afla in acel sanctuar. Pe aceasta a furat-o si totusi n-a fost multumit cu atat. In fata templului zeitei Ceres, intr-o piata deschisa si foarte intinsa, sunt doua statui, una a zeitei Ceres, cealalta a lui Triptolem, foarte frumoase si foarte mari. Frumusetea le-a pus in primejdie, marimea lor le-a salvat, caci coborarea de pe piedestal si transportarea lor pareau din cale-afara de anevoioase. In mana drepata a zeitei Ceres era o statuie mare a Victoriei, foarte frumos lucrata. Verres a avut grija ca ea sa fie smulsa din statuia zeitei Ceres si dusa la el.

Ce inima mai are omul acesta acum cand i se reamintesc nelegiuirile, de vreme ce chiar eu, amintindu-le, sunt nu numai tulburat pana in adancul sufletului, dar chiar ma cutremur in toata fiinta mea ? Caci imi amintesc de templul, de locul, de cultul acela ; se perinda prin fata ochilor mei toate ; ziua aceea in care, dupa ce venisem la Henna, preotesele zeitei Ceres mi-au iesit inainte cu panglici si cu ramuri sfinte ; multimea locuitorilor si colonia romana in care, pe cand vorbeam, izbucneau plansete si gemete atat de puternice incat jalea cea mai amara parea ca stapaneste tot orasul. Nu de dijmele impuse prin silnicie, nu de jefuirea bunurilor, nu de judecatile nedrepte, nu de desfraurile brutale ale acestui om, nu de violenta, nici de insultele cu care fusesera chinuiti si striviti se plangeau toti oamenii fara pereche sa fie razbunate divinitatea zeitei Ceres, cultul ei vechi, sfintenia tempului ei ; toate celelalte suferinte spuneau ca le rabda si nu le iau in seama. Aceasta durere era atat de mare incat parea ca Verres a venit la Henna ca un al doilea Pluto si ca a dus de acolo nu pe Proserpina, ci ca a rapit-o pe insasi Ceres.

Intr-adevar, orasul acela pare a fi nu un oras, ci sanctuarul zeitei Ceres. Locuitorii din Henna cred ca Ceres locuieste la ei, asa incat ei imi par a nu fi cetatenii acelui oras, ci toti preoti, toti slujitorii si pontifi ai zeitei Ceres. Din Henna indrazneai tu sa iei statuia zeitei Ceres, din Henna te-ai silit tu sa rapesti Victoria din mana zeitei Ceres, smulgand o zeita alteia zeite ?

Ce mijloc de-a scapa de condamnare ii mai ramane asadar aceluia care prin josnicia sentimentelor i-a intrecut pe sclavi, prin cutezanta pe fugari, prin crima pe barbari, prin cruzime pe dusmani ?

i-ati auzut pe Theodorus, pe Numenius si pe Nicasio, delegati din Henna, declarand oficial ca au de la concetatenii lor insarcinarea sa se duca la Verres si sa-i ceara inapoi statuia zeitei Ceres si pe cea a Victoriei ; daca le vor obtine, atunci sa respecte vechiul obicei al locuitorilor din Henna si, desi Verres pustiise Sicilia, totusi, fiindca ei primisera aceasta regula de purtare de la stramosi, sa nu faca nici o depozitie oficiala impotriva lui, daca insa nu le va da inapoi, atunci sa se infatiseze la tribunal si sa arate judecatorilor nedreptatile lui Verres, dar mai cu seama sa se planga de profanarea religiei. Pe zeii nemuritori, nu nesocotiti, nu dispretuiti si nu priviti cu nepasare, judecatori, aceste plangeri ale lor. E vorba de nedreptati impotriva aliatilor, e vorba de puterea legilor, e vorba de bunul nume si de impartialitatea tribuanlelor.

Toate aceste lucruri sunt de foarte mare interes, insa cel mai insemnat e urmatorul : de-o atat de mare veneratie e stapanita toata provincia, o superstitie atat de puternica, starnita de fapta lui Verres, a cuprins mintile tuturor

sicilienilor, incat orice nenorocire s-ar intampla, in viata publica sau particulara ar parea ca vine din cauza crimei acestui om. Ati auzit pe centuripini, pe agyrieni, pe catanieni, pe etneni, pe herbiteni si pe mai multi altii povestind oficial ce pustietate e pe ogoare, ce paragina, ce pribegie a plugarilor, cat de pustii, cat de salbaticite, cat de lasate in parasire sunt toate. Desi acestea s-au intamplat din pricina multelor si feluritelor nedreptati ale lui Verres, totusi in credinta sicilienilor cea mai mare insemnatate o are aceasta singura cauza : ci sunt de parere ca prin profanarea zeitei Ceres orice cultura si orice roade ale pamantului su pierit in aceste locuri.

Vindecati profanarile suferite de religia aliatilor nostri, judecatori, aparati-o pe a voastra. Caci aceasta religie nu va e nici straina, nici indiferenta. Iar daca ar fi asa, daca n-ati vrea s-o adoptati, ar trebui totusi sa doriti pedepsirea celui care a profanat-o. Dimpotriva insa, cand e vorba de o religie comuna tuturor popoarelor si de ceremonii religioase pe care stramosii nostri, imprumutandu-le si chiar aducandu-le da la neamuri straine, le-au cultivat cu pietate, cult pe care, dupa cum de fapt si era, au vrut sa-l numeasca grecesc, cum am putea ramane, chiar daca am dori-o, neglijenti si nepasatori ?

Ati audzit adesea ca Siracuza e cel mai mar esi cel mai frumos dintre toate orasele grecesti. Acest oras este atat de intins, incat s-ar spune ca e alcatuit din patru orase foarte mari.

Acum voi reveni la Marcellus, ca sa nu para ca am amintit aceste lucruri fara motiv. Dupa ce-a cucerit prin forta armelor un oras atat de stralucit, n-a socotit ca e de folos pentru gloria poporului roman sa ruineze si sa nimiceasca aceasta minune de frumusete, mai ales ca dinspre partea ei nu se arata nici o primejdie. De aceea a crutat cu atata grija cladirile publice si particulare, pe cele sfinte si pe cele profane, de parca ar fi venit cu armata sa le apere, nu sa le cucereasca. Cat priveste podoabele orasului, a tinut socoteala si de drepturile victoriei si de datoriile omeniei. Credea ca este un drept al victoriei sa duca la Roma ulte lucruri care puteau sa impodobeasca orasul, insa o datorie de omenie sa nu jefuiasca de tot un oras pe care, cu deosebire, dorise sa-l crute. In aceasta impartire a podoabelor, victoria lui Marcellus n-a cautat sa ia penturpoporul roman mai mult decat a pastrat omenia lui pentru siracuzani. Cele ce au fost duse la Roma le vedem langa templul Onoarei si al Virtutii, precum si in alte locuri sfinte. N-a pus nimic in locuinta sa, nimic in gradinile sale, nimic in proprietatea sa de langa Roma ; a socotit ca,daca nu va duce acasa la el podoabele cuvenite Romei, casa lui va fi o podoaba pentru oras. Iar la Siracuza a lasat foarte multe lucruri alese, n-a profanat nici un zeu, nu s-a atins de nici unul.

Puneti-l alaturea pe Verres, nu ca sa comparati un om cu un alt om, fiindca s- ar aduce jignire dupa moarte unui astfel de barbat, ci ca sa comparati o perioada de pace si o vreme de razboi, legile cu forta, adminsitrarea dreptatii cu folosirea sabiei si a armelor, sosirea cortegiului lui Verres cu intrarea armatei victorioase a lui Marcellus.

In Insula, despre care am vorbit maiinainte, exista un templu al Minervei. Marcellus nu s-a atins de el, ci l-a lasat plin de podoabe. Acesta a fost jefuit si

pradat de Verres intr-atat incat pare ca a fost pustiit nu de vreun dusman obisnuit, care totusi ar fi respectat chiar si in razboi sfintenia religiei si obiceiul pamantului, ci de niste talhari barbari. Era acolo o lupta de cavalerie a regelui Agatocle minunat pictata in tablouri, iar cu aceste tablouri erau imbracati peretii sanctuarului. Nu era nimic mai vestit decat acea pictura, nimic in Siracuza care sa fie socotit mai vrednic de vazut M. Marcellus, desi celebra lui victorie transformase totul in lucruri profane, totusi, reinut de-un scrupul religios, nu s-a atins de aceste tablouri. Verres cu toate ca din cauza unei paci indelungate si a fidelitatii poporului siracuzan le primise ca pe niste lucruri sfinte si demne de veneratie, a furat toate aceste tablouri ; peretii ale caror podoabe dainuisera atatea secole si scapasera de atatea razboaie, i-au lasat goi si urati. Si Marcellus, care promisese, ca daca va cuceri Siracuza, va inchina doua temple la Roma, n-a vrut sa impodobeasca ce-si pusese in gand sa cladeasca cu lucrurile pe care le cucerise ; Verres, ca unul care era dator sa indeplineasca promisiuni facute nu Onoarei si Virtutii ca acela, cu Venerei si lui Cupidon, si-a dat toata silinta sa jefuiasca templul Minervei. Acela n-a vrut sa impodobeasca zeii cu prazi luate de la zei, acesta a dus podoabele fecioarei Minerva in casa unei curtezane. Afara de asta, a mai ridicat din acelasi templu douazeci si sapte de tablouri foarte frumos pictate, in care erau portretele regilor si tiranilor Siciliei si care incantau nu numai prin maiestria pictorilor, ci si prin darul de-a evoca personajele si de-a le face cunoscute trasaturile. Si vedeti cu cat mai crud decat de toti inaintasii sai a fost pentru siracuzani acest tiran, de vreme ce aceia au impodobit totusi templele zeilor nemuritori, iar Verres le-a furat chiar monumentele si podoabele.

Din partea mea sa te laude acum mamertinii, fiindca, din toata provincia, sunt singurii care doresc sa scapi nevatamat, sa te laude si totusi asa incat sa te poata ajuta Heius, care e conducatorul delgatiei, sa te laude asa incat sa fie pregatiti sa-mi raspunda la cele ce vor fi intrebati. Si ca sa nu fie luati de mine pe neasteptate, ii fac atenti ca am de gand sa-i intreb daca datoreaza o corabie poporului roman : vor recunoaste acest lucru ; daca au dat-o in timpul puterii lui Verres ; vor spune ca nu ; daca au construit pe socoteala cetatii lor o corabie de transport foarte mare pe care au dat-o lui Verres ; nu vor putea spune ca nu ; daca C. Verres a luat grau de la ei, ca sa-l trimita poporului roman, la fel ca inaintasii lui : vor spune ca nu ; cati sodati sau cati corabieri au dat timp de trei ani : vor spune ca n-au dat nici unul. Nu vor putea spune ca Mesina n-a fost tainuitoarea tuturor furturilor si prazilor acestui om. Vor recunoaste ca foarte multe lucruri au fost duse de acolo pe mult ecorabii, ca, in sfarsit, aceasta corabie foarte mare data de mamertini a plecat incarcata impreuna cu Verres. De aceea din partea mea pastreaza-ti acesta lauda a mamertinilor. Cat despre orasul Siracuza, unde au fost suprimate pana si sarbatorile scandaloase in cinstea lui Verres, vedem ca nutreste fata de tine sentimente potrivite suferintelor pe care i le-ai pricinuit. Intr-adevar, nu se cuvenea sa i se aduca onorurile zeilor celui care furase statuile zeilor. Si, pe Hercule, siracuzanii ar fi tinut de rau pe buna dreptate daca, duap ce au indepartat din calendarul lr o zi de sarbatoare foarte vestita si foarte sfanta, a fost cucerita de Marcellus, tot ei ar celebra o zi de sarbatoare in umele lui Verres, desi acesta a rapit de la siracuzani ceea ce acea zi nenorocita le lasase. Si vedeti, judecatori, nerusinarea si trufia unui om care nu numai ca instituit acele rusinoase si ridicole serbari ale lui Verres din banii lui Heraclius, dar chiar a poruncit sa fie desfiintte si cele ale lui Marcellus, astfel incat sa-l sarbatoreasca in fiecare an pe cel datorita caruia isi

pierdusera ceremoniile anuale si zeii stramosesti si sa suprime zilele de sarbatoare ale familiei cu ajutorul careia recastigasera toate celelalte zile de sarbatoare. "

"Cum se face, care-i explicatia, senatori, ca de douazeci de ani incoace n-a existat dusman al republicii care in acelasi timp sa nu-mi fi declarat mie razboi ? Nu-i nevoie s anuemsc pe nimeni, vi-i aduceti voi singuri aminte. Ei au fost pedepsiti mai aspru decat doream eu. Ma mir insa de tine, Antonius, care le imiti faptele fara sa te ingrozesti de sfarsitul ce l-au avut ! De ei ma mir mai putin, diindca nici unul dintre dansii nu mi-a fist dusman din propria lui vointa, ci eu i- am atacat spre binele statului. Tu insa nu ai fost jignit nici macar cu o vorba, iar acum te dovedesti mai indraznet decat Lucius Catilina si mai furios decat Publius Clodius. Tu m-ai atacat cel dintai, m-ai calomniat si ai socotit ca aceasta lepadare de mine iti va servi drept recomandare in fata cetatenilor nelegiuiti. Ce sa cred ? Ca am fost dispretuit ? Nu vad insa, in viata mea, in reputatia mea, in actiunile mele, in putinatatea talentului meu ce-ar putea sa nu-I placa lui Antonius. A crezut el oare ca ma paote injosi atat de usor in fata Senatului? Dar daca senatorii au recunoscut multor barbati de seama ca s-au dovedit administratori destoinci, mie mi-au atribuit salvarea statului.

Sau a voit poatesa se intreaca cu mine in darul vorbirii ? Aceasta este, ce-i drept, o facoare pe care mi-o fac. Caci ce poate fi mai cu priint si mai rodnic decat a vorbi pentru mine si impotriva lui Antonius ? Lucrurile s-au intamplat, cu siguranta, astfel : el a socotit ca nu poate dovedi celor asemenea siesi ca nu este dusmanul patriei daca nu mi-ar fi si mie dusman. Maiinainte de a-i raspunde la celelalte acuzatii, voi vorbi pe scurt despre prietenia pe care m-a invinuit ca n-am respectat-o, invinuire ce o socot foarte grava.

S-a plans, ca, nu stiu cand, m-am impotrivit intereselor sale. Dar puteam oare sa nu ma impotrivesc unui strain cand era vorba despre un prieten intim, sa nu ma impotrivesc reputatiei capatate nu prin merite, ci datorita varstei, sa nu ma imotrivesc ueni nedreptati savarsite prin mijlocirea celui mai nedrept chezas, si nu prin dreptul garantat de pretor ? Socot ca de aceea ai preferat insulta, ca sa te recomanzi celor josnici, ca sa-si aduca toti aminte ca ai fost ginerele unui libert si copii taisunt nepotii lui Quintus Fadius, un libert si el. Te-ai supus insa felului meu de a vedea (caci asa ai declarat), cand veneai mereu in casa la mine. Daca ai facut-o cu adevarat ti-ar fi servit de mult faimei si cinstei tale. N-ai facut- o, si, chiar daca doreai s-o faci, nu te-ar fi lasat Curio. Ai spus ca, pentru mine, ai renuntat sa candidezi ca augur. Vai, ce indrazneala de necrezut, ce nerusinare, care trebuie data in vileag lumii intregi !

Pe vremea lui Cneius Pompeius si Quintus Hortensius m-au desemnat augir (nu se putea face propunerea de mai multi, desi fusesem dorit de intregul colegiu), tu inca nu-ti achitasesi datoriile si credeai ca nu vei putea scapa de ele in alt chip decat rasturnand regimul republican.

M-am folosit oare vreodata de vreo binefacere a ta ? Ce binefacere ? Cu toate

ca am luat aupra-mi totdeauna chiar pe aceea pe care mi-a amintesti. Am preferat sa marturisesc ca-ti sunt dator cu ceva, decat sa par ca nu sunt destul de recunoscator., chiar fata de cel mai putin prudent. De care binefacere insa vorbesti ? Ca nu m-ai ucis la Brundisium ? Ai fi ucis tu pe cel ce insusi era

invingator, care cum te falesti

acordase conducerea bandei de jefuitori si ai fi voit ca el sa fie salvat si-ti poruncise sa vii in Italia ? Sa zicem ca m-ai fi putut ucide. Care alta este, senatori, binefacerea faptuita de banditi decat sa poata declara ca au dat viata acelora carora nu le-au rapit-o ? Daca aceasta ar fi binefacere, nicodata aceia care au omorat pe cel care i-a salvat - tu insuti ii numesti pe acestia barbati de seama - n-ar fi castigat o atat de mare glorie. Ce binefacere este ca te-ai retinut de la o crima nelegiuita ? De altminteri, nici nu putea sa ma bucure atat de mult faptul ca n-am fost ucis de tine, ca mai mult m-am intristat ca ai fi putut savarsi nepedepsit aceasta crima. Dar s-o numim binefacere. Mai mult decat atata nu se puta obtine de la un hot. La ce anume te gandesti cand spui ca iti sunt nerecunscator ? nu trebuia oare sa ma plang de nimicirea republicii, ca sa nu par nerecunoscator fata de tine ? Dar in acea plangere trista si jalnica, insa folositoare mie pentru acest rang la care m-au inaltat Senatul si poporul roman, ce povara, ce vorba nelalocul ei dusmanoasa zic ei ca am rostit ? Intr-adevar, cat de cumpatat trebuie sa fie Antonius, cel care, plangand, se abtine totusi de la jigniri ? Mai ales atunci cand tu risipisesi tot ce-a mai ramas din averea statului, cand acasa la tine toate erau de vanzare, supuse celei mai rusinoase targuieli, cand te sprijineai pe legi care inca nu erau promulgate, cand inlaturasesi auspiciile in calitatea ta de augur si dreptul de interpelare in calitate de consul, cand in chipul ei cel mai josnic te inconjurasesi de oameni inarmati, cand zilnic comiteai marsavii in casa-ti rau famata, inecat in vin si destrabalari. Iata-ma dar acum in aceasta situatie, de parca ar fi in harta cu Marcus Crassus, cu car eam avut multe si mari rafuieli, si nu cu un nemernic galdiator - cum te-as numi - despre care n-am pomenit nimic cand m-am plans ce soarta e harazita republicii.

cum te falesti tu mereu iti acordase

iti

Asadar, astazi il voi lamuri de cata binefacere a avut el parte de la mine atunci. Acest necioplit a citit scrisoarea pe care zicea el ca am trimis-o eu. Cine, dintre cei care cunosc catusi de putin comportarea oamenilor de treaba, iscandu- se vreo suparare intre dansul si vreun prieten, a dat vreodata pe fata si a citit altora o scrisoare trimisa lui de acel prieten ? Ce este aceasta decat renuntarea in viata la insesi legaturile dintre oameni, renuntarea la contactul cu prietenii care nu sunt de fata? Cate glume nu gasim adesea in scrisori, care daca ar fi date pe fata, ar parea nesarate, si cate fapte serioase care nu trebuie divulgate in nici un chip ? Atat fie zis despre neomenia ta. Luati seama insa la nebunia-i nemaiauzita ! Ce ai sa-mi reprosezi. " oratorule ", ca sa te asemeni cu Mustella Seianul sau cu Tiro Numidul ? Caci ei chiar si in acest moment stau cu spadele scoase in fata Senatului. Atunci te voi considera si eu elocvent cand imi vei

demonstra in ce chip ai sa te aperi, aflandu-te intre acesti cutitari. Si, in fine, ce- ai putea obiecta, daca as nega ca ti-am trimis vreodata o scrisoare, cu ce proba m-ai putea convinge ? Oare cu scrisul, in care ai o pricepere ce-ti aduce foloase ? Cum ai sa poti una ca asta? Caci scrisoarea e scrisa de mana copistului meu. Detest acum pe profesorul tau care - in schimbul unei plati atat de mari, cata voi arata indata - nu te-a invatat sa fii priceput. Ce este insa mai josnic, nu pentru un orator, ci pentru orice om, decat sa aduca adversarului o invinuire pe care, daca acesta ar respinge-o, cel care l-a invinuit nu si-ar mai putea continua cuvantarea ? Eu nu neg, ci dimpotriva, te invinuiesc nu numai de neomenie, dar chiar ca esti nebun. Care cuvant din aceasta scrisoare nu este plin de respect, indatorire si buna-cuviinta ? Toata invinuirea ta ar fi ca eu nu gandesc rau despre tine in aceasta epistola, scriu ca unui cetatean, ca unui om de treaba, nu ca unui ticalos, ca unui crimina. Eu nu voi da in vileag scrisoarea ta - desi eram indreptatit s-o fac, fiindca m-ai jignit - scrisoare in care-mi ceri sa te las sa rechemi pe cineva din exil, sa-ti dau ajutorul, si te jurai ca nu-l vei rechema fara voia mea. Ai obtinut permisiunea mea. De ce sa ma impotrivesc indraznelii tale, pe care n-o poate stapani nici autoritatea acestui Senat, nici respectul datorat poporului, nici vreo lege ? Si de ce ma rugaidaca cel pentru care ma implorai fusese rechemat printr-o lege data de Caezar ? E limpede ca el a voit permisiunea mea pentru ca incuviintarea lui Antonius nu putea sa fie valabila, intrucat exista o lege in aceasta privinta.

Trebuind, senatori, sa spun doar cateva cuvinte despre mine si mai multe impotriva lui Antonius, va rog sa ma ascultati cu bunavointa cand voi vorbi despre mine, iar cand ma voi pronunta impotriva lui Antonius voi face-o astfel incat sa-mi dati atentia cuvenita. Va mai rog, fiindca cunoasteti sfiala si modestia mea atat in cuvantari, cat si in intraga mea viata, sa nu ganditi ca astazi am uitat de mine, cand m-am hotarat sa-i raspund la provocarea lui. Nu-l voi considera consul, dupa cum nici el nu mi-a dat consideratia datorata unui fost consul. El insa nu este consul nici prin felul sau de a trai, nici prin comportarea sa fata de stat, pe cand eu, fara putinta de tagada, sunt un fost consul. Asadar, ca sa intelegeti ce fel de consul spune el ca este, aflati ca a atacat consulatul meu. Consulat care, senatori, a fost al meu doar cu numele, cand de drept a fost al vostru, in interesul tuturor. Oare ce an hotarat eu, ce am svarsit, ce alta am indeplinit decat ceea ce-mi cereau sfaturile si autoritatea ordinului senatorial ? Tu, om priceput, nu numai elocvent, ai indraznit sa critici aceste fapte chiar in fata acelora dupa al caror plan si hotarare au fost savarsite ? Cine insa s-a mai gasit sa critice consualtul meu, in afara de tine si de Clodius ? Soarta lui Clodius iti este rezervata si tie, ca si lui Curio de altfel, deoarece si asupra casei tale planeaza fatalitatea care s-a abatut asupra unuia si asupra celuilalt. Deci, lui Antonius nu-i place consulatul meu. A placut insa lui Servilius care muri deunazi, ca sa-l numesc pe el mai intai dintre consularii acelei vremi ; i-a placut si lui Q. Catulus, al carui prestigiu va trai vesnic in republica noastra, a placut si celor doi Luculli, lui Hortensius, lui Curio, lui Piso, lui Glabrio, lui Lepidus, lui Vocatius, lui Figulus, lui Silanus si lui Murena, care pe atunci erau consuli desemnati ; a palcut de asemenea fostului consul Marcus Cato, a multe prevazatorul cand a plecat din viata, dar n-a apucat sa te vada pe tine consul ! Ca sa nu mai vorbesc de Cneius Pompeius care aproba intru totul activitatea mea ca consul. Acesta, cand a dat cu ochii de mine, la intoarcerea lui din Siria, mi-a recunoscut meritele de fata cu

toti, m-a imbratisat, felicitandu-ma si zicandu-mi ca datorita mie isi putea revedea patria. Dar de ce amintesc numai pe unii ? Intregului Senat i-a placut atat de mult consulatul meu, incat n-a existat senator care sa nu-mi aduca multumiri ca unui adevarat parinte si sa nu spuna ca si-a recapatat adevarata viata, averea, copiii datorita mie

Antonius nu coboara astazi in oras

Pentru ce ? Isi serbeaza in gradina ziua

de nastere. Cine da ospatul ? Nu voi numi pe nimeni : ganditi-va la un Formio, la un Gnatho si chiar la un Ballio. O, rusinoasa marsavie omeneasca ! O, nerusinare ! O, destrabalare! O, pofte josnice! Cand ai atat de aproape de tine un senator fruntas, un cetatean distins, sa nu-i ceri sfatul in treburile republicii si sa-l ceri acelora care n-au nici un fel de stare, ci o irosesc pe a ta ? E limpede : consulatul tau a fost salvator iar al meu primejdios !

Oare pana intr-atata ti-ai pierdut respectul si cinstea incat ai indraznit sa rostesti asemenea cuvinte chia rin templul in care eu consultam Senatul, senat care pe vremuri, pe cand era in floare, statea in fruntea intregului univers ? In incinta acestuia ai cutezat sa asezi pe cei mai pierduti oameni, inarmati cu spade. Ai indraznit de asemenea (dar ce nu indraznesti tu ?) sa zici ca, pe vremea cand eram eu consul, Capitoliul a fost ticsit de sclavi inarmati. Desigur, ii constrangeam pe senatori, ca sa aduca la indeplinire niste hotarari nelegiuite. Acele fapte isi sunt sau nu cunoscute, o miselule (caci tu n-ai cunostinta de nimic bun), daca le-ai rostit cu atata nerusinare in fata celor mai de seama oameni ? Dar care dintre cavalerii romani, care tanar nobil in afara de tine, care om din orice clasa sociala, neuitand ca este cetatean, n-a fost pe colina Capitoliului cand senatul se afla in acest templu, sau cine nu si-a spus numele - si nu erau nici destui scribi sau destule registre ca sa poata cuprinde numele tuturora ?

Erai insa asa de zapacit, ca te luptai singur cu tine in tot timpul discursului tau. Nu numai ca vorbele pe care le rosteai nu aveau nici o legatura intre ele, dar erau chiar fara rost si se bateau cap in cap, incat erai in harta mai mult cu tine decat cu mine. Spuneai ca tatal tau vitreg a alunecat intr-o crima groaznica si te plangeai ca a fost pedepsit. Ai laudat astfel ceea ce este numai al meu si ai criticat intraga actiune a Senatului. Omul " elocvent " nu intelege insa ca acela impotriva caruia isi ridica glasul este laudat de dansul, iar criticati sunt cei pentru care pledeaza. Dar ce este aceasta fapta, nu-i zic indrazneala (desi el doreste sa fie numit indraznet), aceasta nebunie (despre care nu vrea sa se vorbeasca si in care ii intrece pe toti), nebunia de a pomeni despre colina Capitoliului, cand forfoteau incoace si incolo, printre bancile noastre, oameni inarmati, cand, o, zei nemuritori, in acest templu al Concordiei - in care pe vremea cand eram eu consul au fsot rostite decrete salvatoare, sub imperiul carora am trait pana acum - astaz stau adunati oameni cu sabiile scoase ? Acuza Senatul, ii acuza pe cavaleri, care, pe atunci, erau una cu Senatul, acuza toate clasele sociale, pe toti cetatenii si marturiseste ca, chiar in aceasta clipa, ordinul nostru senatorial este inconjurat de itirieni. Tu rostesti cuvintele cu atata nerusinare nu datorita indraznelii tale, ci pentru ca nu vezi colosala nepotrivire al faptelor. Cu siguranta ca nu pricepi nimic ; caci ce este mai deplasat decat a imputa altuia, ca foloseste arme pentru salvarea statului, cand tu le ai pe cele care tintesc nimicirea acestuia ? Undeva, in cuvantarea ta, ai avut chiar sa fii spiritual. O, zei

binefacatori, nu ti se cuvenea decat aceasta gluma, in care consta vina ta. Ai fi putut imprumuta putin spirit de la sotia ta, comediana. " Armele sa faca loc binefacerilor pacii ". Oare atunci armele n-au cedat locul pacii ? Iar mai apoi pacea a dat locul armelor tale. Sa cercetam dar ce a fost mai bine : sa se dea arme criminalilor sau sa se pastreze libertatea ? Cat despre versurile mele, nu mai vorbesc ; voi spune doar pe scurt ca tu n-ai cunoscut nicicand versurile sau literatura ; eufatra a ma departa vreodata de activitatea politica sau de prieteni, m-am indeletnicit totusi , in ceasurile de ragaz, cu toate genurile literare, astfel ca vegherile si scrierile mele sa aduca si ceva folos tinerimii si lauda numelui de roman. Dar acestea n-au rost in clipa de fata ; sa vedem ce spun faptele, care sunt cu mult mai importante.

Ai afirmat ca am planuit uciderea lui Publius Clodius. Ce-ar fi zis lumea daca el ar fi fost ucis atuncicand tu l-ai urmarit prin piata cu sabia scoasa, in vazul poporului roman ? Ai fi dus oare pana la capat crima, daca el nu s-ar fi repezit pe scarile unui librar, dosindu-se, zadarnicindu-ti astfel atacul ? Marturisesc ca, in aceasta imprejurare, te-am partinit intr-atat cat nici tu nu vrei sa spui. Pe Milo ins n-am putut sa-l ocrotesc, deoarece a ispravit mai inainte ca cineva sa banuiasca ce va savarsi. L-am indemnat eu oare la crima ? Adica un astfel de suflet avea Milo incat sa nu poata fi de folos republicii, fara un sfatuitor ? Sau m- am bucurat eu cumva ? Trebuia, oare, ca eu singur sa fiu mahnit, cand intreaga cetate clocotea de veselie ? Cu toate ca cercetarea mortii lui Clodius nu s-a facut cu destula prudenta, caci de ce trebuia sa se cerceteze dupa o noua lege uciderea unui om, cand se stabilise totul, cand totul se cercetase conform procedurii legale ? Si cand nimeni n-a spus ceva contra mea dupa ce s-a dezbatut procesul, te-ai gasit tu sa spui acum dupa atatia ani ? Ba, mai mult, ai mai mai mult, ai mai indraznit sa zici, printr-o multime de vorba ca, la interventia mea, Pompeius s-a lepadat de prietenia ci Caesar. Si din aceasta cauza, din vina mea, s-a iscat razboiul civil. Aici te-ai inselat nu numai asupra intamplarii in totalitatea ei, dar, ceea ce este mai important, ai incurcat si data.

Sub consulatul preadistinsului cetatean Marcus Bibulus, eu n-am trecut nimic cu vederea ; toate urzelile mele n-au reusit decat sa-l indeparteze pe Pompeius de unirea cu Caesar. In aceasta privinta, Caesar a fost mult mai norocos, caci el a reusit sa-l indeparteze pe Pompeius de la intimitatea cu mine. Mai tarziu insa, cand Pompeius se alipise cu totul de Caesar, zadarnic as mai fi incercat sa-i despart. Era o nebunie a nadajdui si a da sfaturi. totusi, au existat doua momente in care eu l-am sfatuit pe Pompeius impotriva lui Caesar. As vrea sa vad daca esti in stare sa afli si aici vreun cusur : intai l-am sfatuit sa nu se prelungeasca comanda suprema a lui Caesar pe inca cinci ani, si al doilea, sa nu se permita promulgarea legii, sa se tina seama ca-i absent. De l-as fiputut convinge macar in privinta uneia din aceste chestiuni, noi n-am fi cazut nicicand in nenorocirile prezente. De asemeni, cand Pompeius smulsese lui Caesar toate prerogativele, atat pe cele personale cat si pe cele ale poporului roman, si dupa ce, mai tarziu, a inceput sa simta ceea ce eu prevazusem cu mult inainte, caci vedem ca se declara patriei un razboi nelegiuit, n-am pregetat o clipa de a fi slujitorul pacii, al bueni-intelegeri si al linistii. Multora le sunt inca binecunoscute urmatoarele cuvinte ale mele : " O, Pompeius, ce bine-ar fi fost sa nu fi facut niciodata alianta cu Caesar, ori, daca ai facut-o, sa n-o fi rupt nicodata ! Ai fi dat

astfel dovada de demnitate si prevedere ". Acestea, o, Antonius, au fost intotdeauna parerile mele si despre Pompeius, si despre republica, iar daca aceste pareri ale mele ar fi fost ascultate, republica ar fi si astazi in picioare, in timp ce tu ai fi cazut, prin propriile tale nelegiuiri, in mizerie si defaimare.

Acestea sunt insa invinuiri vechi, cea mai proaspata fiind ca Caesar a fost ucis dupa planul urzit de mine. Ma tem acum, senatorilor, sa nu credeti cumva ca mi- am asigurat un complice, care sa nu se margineasca numai la a ma impodobi cu propriile mele laude, dar sa ma copleseasca chiar cu altele straine, ceea ce pentru mine este cu mult mai rusinos. Dar cine a auzit pomenindu-se numele meu ca partas la savarsirea acestei fapte cunoscute de toti ? Sau exista vreunul dintre asociati al carui nume sa nu se cunoasca ? Sa nu se cunoasca, am zis ? Sa nu fi fost inca divulgat ? Mai curand as zice ca unii se lauda ca s-ar numara printre complotisti - desi nu s-au numarat - decat ca vreunul dintre complotisti sa nege ca a facut parte dintre acestia. Cat de putin adevarat pare faptul ca, intre atatia oameni - parte necunoscuti in popor, parte prea tineri si care, deci, n-ar fi trecut pe nimeni sub tacere - numele meu sa fi putut fi ascuns ! Caci daca pentru eliberarea patriei ar dori faptuitori, eu as impinge pe cei asemeni lui Brutus, care zi de zi nu aveau ochi decat pentru portretul lui Lucius Brutus sau pentru al lui Ahalla ! Dar oamenii cu astfel de stramosi cer mai degraba sfaturi de la straini decat de la ai lor, mai bine dinafara decat din casa ! Mi s-ar da oare crezare daca as afirma ca barbatul nascut dintr-o astfel de familie, care nu putea suferi nici dominatia, nici stapanirea cuiva, acest barbat, pe nume Caius Cassius, mi-ar fi cerut sfatul ? El, care, fara a cere sfatul barbatilor de seama, ar fi comis macelul in Cilicia, la gurile Cydnus, daca Caesar s-ar fi oprit numai pe tarmul de dincoace si n-ar fi debarcat, din prevedere, pe malul celalalt ? Oare trecerea de care ma

bucur l-a putut influenta pe Cneuis Domitius, care, pentru rascumpararea libertatii, n-a fost miscat nici de uciderea tatalui sau, un barbat distins in toate privintele, nici de omorarea bunicului sau, nici de pierderea propriei sale demnitati ? Sau am convins eu pe Caius Trebonius, caruia n-as fi cutezat nici sa-i dau sfaturi ? Si aceasta, deoarece republica ii datoreaza recunostinta, ca unuia ce

a considerat libertatea poporului mai presus de prietenia cu o singura persoana,

preferand sa fie distrugator al tiraniei decat partasul ei. A urmat oare planul meu Lucius Tilius Cimber, betivul, pe care l-am apreciat mai degraba pentru curajul de

a fi pretins ca a savarsit acest omor, decat sa-l fi socotit vrednic de a-l savarsi. L- am apreciat pentru ca uitase binefacerile de care s-a bucurat, amintindu-si numai de patrie. De ce nu spune acelasi lucru despre cei doi Servilii, despre Casca, ori despre Ahala ? Mai esti totusi de parere ca acestia au fost influentati de autoritatea mea mai mult decat de dragostea lor de patrie ? E lung sirul celorlalti, al oamenilor de treaba, ca sa-l pot urmari aici ; si cu cat sirul lor este mai mare, cu atat aceasta e mai demn de statul nostru si mai glorios pentru ei insisi.

Amintiti-va numai in ce chip m-a invinuit omul acesta iscusit. " Indata dupa uciderea lui Caesar, zicea dansul, Marcus Brutus a rostiti numele lui Cicero si, ridicand in sus pumnalul insangerat, l-a felicitat pentru restaurarea libertatii. " De ce m-a felicitat tocmai pe mine ? Fiindca cunosteam realitatea ? Ia seama, se prea poate ca motivul pentru care m-a numit sa nu fi fost acela ca Brutus, conducand o actiune asemanatoare cu cea infaptuita de mine altadata, a crezut foarte nimerit sa ma ia pe mine chezas, el devenind astfel rivalul laudelor mele.

Numai tu, cel mai nebun dintre nebuni, nu intelegi ca, daca este o vina de uciderea lui Caesar, fapt de care ma invinuiesti, vina este si faptul ca m-am bucurat de uciderea lui Caesar ? Caci este oare vreo deosebire intre autorul moral si faptas ? Sau una este ca am dorit sa se comita si alta sa ma bucur de crima comisa ? Este oare vreunul, in afara de cei care doreau cu tot dinadinsul ca Caesar as domneasca, este vreunul care sa nu fi voit sa se savarseasca acest lucru, sau, dupa savarsirea lui, sa nu-l fi aprobat ?

Deci toti sunt vinovati, caci toti oamenii cinstiti l-au ucis pe Caesar, fiecare cum si cat a putut, unora le-a lipsit initiativa, altora curajul, altora ocazia nimerita, dar vointa de a-l inlatura n-a lipsit nimanui. Dar asculati numai marsavia acestui om, pe care mai curand l-as numi vita. El zice : " Marcus Brutus, pe care-l dau pilda pentru cinstea lui, tinand sus in mana pumnalul sangerand, a rostit numele lui Cicero ; trebuie inteles ca aici Cicero s-a aflat printre complici ". Deci, tu ma numesti criminal numai pentru ca banuiesti ca am stiut ceva, iar cel care avea in mana pumnalul picurand de sange este aratat de tine ca model de cinste ? Fie, ramana aceasta marsavie numai in vorbele tale, nu si in fapte, unde marsavia mi se pare ca este si mai mare. Hotaraste odata, tu, consule, cum vrei sa fie socotita cauza Brutilor, a lui Caius Cassius, a lui Cneius Domitius, a lui Caius Trebonius, si a celorlalti. Nu mai duhni a drojdie, desteapta- te din betie ! Trebuie oare sa te atingem cu un carbune aprins, ca sa te poti trezi, sa nu mai dormi cand se dezbate o cauza atat de importanta ? Oare nu intelegi ca trebuie sa hotarasti daca oamenii care ausavarsit aceasta fapta sunt ucigasi, sau aparatori ai libertatii ?

Da-mi un pic de ascultare si impartaseste-te o clipa de cugetara unui om treaz. Eu, care sunt prietenul lor intim ; dupa cum insumi marturisesc, iar dupa cum ma invinuiesti tu, sunt complicele lor, eu tagaduiesc aceasta si afirm cu hotarare ca, daca acestia nu sunt eliberatorii poporului roman, nici conservatorii republicii, atunci, o spun raspicat, sunt mai multe decat niste cutitari, mai mult decat niste ucigasi, mai mult decat niste paricizi, caci, ce-i drept, e mai crud sa ucizi pe parintele patriei decat pe propriul tau parinte. Tu, cel intelept si plin de demnitate, ce zici ? Daca sunt ucigasi de patrie, atunci de ce ii numesti oameni onorabili, cetateni cinstiti, in Senat ca si in fata poporului roman ? Pentru ce M. Brutus a fost scutit, la propunerea ta, de asprimea legilor, ca sa poata lipsi din oras mai mult de zece zile ? pentru ce au fost sarbatorite de Marcus Brutus jocurile apolinare cu o solemnitate nemaipomenita ? Pentruce au fost fixate provincii lui Brutus si Cassius ? Pentru ce le-au fost atasati chestori ? pentru ce li s-a marit numarul delegatilor ? Caci toate aceste acte au fost savarsite prin mijlocirea ta. Prin urmare, acestia nu sunt ucigasi. Dupa socoteala ta, ei trebuie sa considerati eliberatori, deoarece a treia posibilitate nu exista. Te supar cumva ? Sau nu intelegi vorbele ce-ti sunt adresate cu atata claritate ? Acestea sunt punctele cele mai de seama ale concluziei mele, anume ca tu i-ai socotit ca foarte potriviti pentrumari premii, deoarece au fost eliberati de orice invinuire d ecrima, tot prin tine. De aceea combat ceea ce am sustinut : osa lescris ca, daca din intamplare o sa-i intrebe cineva care e adevarul asupra invinuirii ce mi-ai adus, ei, stiindu-l, sa nu-l tagaduiasca. Caci mi-e teama sa nu le par necinstit ca am fost acoperit sau ca, poftit fiind, nu m-am prezentat, ceea ce, pentru mine, ar fi destul de rusinos. Dar, o, preasfinte Iupiter, ce fapta mai mare, mai glorioasa,

mai vrednica de amintirea eterna a oamenilor s-a savarsit vreodata, nu numai in orasul nostru, dar in oricare alta cetate de pe fata pamantului ? Tu ma numeri printre complicii acestui plan, printre capii lui, tocmai cum de-a valma au fost bagati ostasi romani in calul troian. Nu-ti aduc nici o mustrare, ci mai degraba-ti multumesc si te felicit pentrucurajulcu care indeplineste acestea. Fapta este atat de mare, incat ura ce vrei sa indrepti asupra-mi n-o voi aemui nici cand cu gloria. Caci ce mai ramane bun pentru cei pe care te lauzi ca i-ai exilat ? Ce loc este atat de pustiu si nelocuit de oameni, incat sa para ca n-o sa-i primeasca ori n-o sa-i doreasca ? Ce barbati vor fi atat de grosolani, incat sa nu socoata ca s-au bucurat de cea mai mare favoare in viata numai zarindu-i ? Ce urmasi vor fi atat de nerecunoscatori, ce scrieri atat de ingrate ca sa nu treaca in nemurire gloria acestora ? Inscrie-ma atunci si pe mine printre acestia.

Unsingur lucru ma tem ca n-ai putea sa-l faci de crezut : nu cumva sa nu te aprobe nimeni. Caci de-as fi fost printre ei, n-as fi inlaturat din republcia numai pe tiran, ci si tirania, si daca, precum se spune, aceasta ar fi fost opera mea, atunci n-as fi jucat numai un act, ci piesa intreaga. Desi, daca este o vina sa fi dorit ca Caesar sa fie ucis, ia seama, rogu-te, o, Antonius, la ceea ce se va intampla cu tine, care ai urzit planul uciderii impreuna cu Trebonius, in orausl Narbona, lucru ce vad ca-i binecunoscut. Din pricina adeziunii tale la acest plan, ai fost chemat deoparte de Trebonius, chiar in momentul in care ucideau pe Caesar. Eu insa te laud ca ai putut cugeta candva de bine (observa cat de prietenos iti vorbesc), iti multumesc ca n-ai divulgat fapta, te iert ca n-ai savarsit-o. Uciderea cerea un barbat. Daca cineva te-ar chema in fata judecatii

si, folosind dictonul lui Cassius, te-ar intreba : " In folosulcui s-a savarsit fapta ? " Ia seama atunci sa nu te incursi. Desi spui ca acea fapta s-a comis spre binele tuturor celor ce nu mai voiau sa fie sclavi, ea a fost savarsita mai ales spre binele tau personal, care nu numai ca nu esti sclav, dar chiar domnesti si te-a scapat de o insemnata datorie baneasca, pe care ai acopetit-o furand din tezaurul zeitei Ops o suma insemanta, falsificand registrele, atunci cand in acel templu au fost aduse sumedenie de bogatii din casa lui Caesar, casa ce era o masina care producea din plin comentarii si registre false, atribuiri rusinoase de ogoare,

conduceri de orase, banchete, biruri

datorii, decat omorarea lui Caesar ? Nu pricep de ce pari tulburat ? Te ingrozesti oare la gandul ca nu cumva sa se intrevada ca vina te vizeaza pe tine ? Te scap eu de teama : nimeni nu va crede vreodata ca nu este in firea ta sa aduci servicii patriei. Republica are, pentru aceasta preafrumoasa fapta, barbati de seama, ilustri ; iti spun acestea numai ca sa te bucuri. Nu te invinuiesc ca ai savarsit-o.

Ce alta te-ar fi putut ajuta sa scapi de

Am raspuns pana acum la invinuirile cele mai grave, la cele de crima ; ramane sa raspund la celelalte.

Mi-ai reprosat intregul timp petrecut in tabara lui Pompeius. Intr-adevar, asa ar fi daca, precum am aratat, in acea vreme, asa au cerut planul pus la cale si autoritatea mea, astazi ti ai fi sarac, iar noi liberi si statul n-ar fi pierdut atatia comandanti si atatea trupe. Marturisesc insa ca am fost atat de mahnit, caci prevedeam cele ce s-au intamplat, cum ar fi fost si ceilalti cetateni cumsecade daca ar fi prevazut acelasi lucru. Ma durea, ma durea cumplit, o, senatori, ca republica, salvata odinioara prin planurile voastre si ale mele, ava sa fie nimicita

atat de repede. Si nu eram atat de neinformat sau necunoscator al faptelor incat sa-mi frang sufletul din dorinta de a ramane in viata - care viata, ramanandu-mi, ma incarca de amaruri, iar pierzand-o, scapam de toate necazurile. Doream sa traiasca fruntasii, fala republicii, atatia fosti consuli, atatia fosti pretori, onorabili senatori, si pe langa acestia toata floarea tinerimii, pe atunci armata celor mai buni cetateni, care, dac-ar mai trai chiar in conditii de pace nedreapta (si mie orice conditii de pace cu cetatenii tarii mi se pareau mai utile decat un razboi civil), am avea si astazi republica. Daca parerea mea ar fi fost luata in seama si nu mi s-ar fi impotrivit, manati de nadejdea victoriei, mai ales aceia a caror viata am aparat-o, ca sa las la o parte altele, tu, de buna seama, n-ai mai fi fost in acest ordin senatorial, ba n-ai mai fi ramas nici macar in orasul nostru. Ma mai invinuiesti ca discursul meu imi instraina bunele sentimente ale lui Pompeius. Dar oare pe cine a indragit el cel mai mult ? Cu cine avut-a el mai des intalniri si consfatuiri ? Ceea ce era intr-adevar important, ori de cate ori nu ne intelegeam in problemele de seama ale republicii, este ca tocmai atunci persistam in acea stransa prietenie. Si el stia ce simteam si gandeam eu, pentru sau contra, si eu stiam ce gandea si simtea el.

Eu ma gandeam in primul rand la siguranta cetatenilor, ca sa ne putem gandi apoi la demnitatea lor, el se gandea mai intai la demnitatea prezenta decat la siguranta. Cum fiecare dintre noi stia ce urmarea celalalt, tocmai de aceea neintelegerea dintre noi era suportabila. O stiu prea bine cei ce l-au urmat in retragerea de la pharsalos la Paphos. El n-a pomenit niciodata de mine decat cu cinste si cea mai prietenoasa afectiune, subliniind, prin aceasta, ca eu am vazut mai clar si el a avut o tinta mai inalta. Si tu indraznesti sa ma tot urmaresti in numele acestui barbat, caruia marturisesti singur ca eu i-am fost prieten, iar tu ucigas ?

Dar sa nu mai vorbim despre acel razboi, in care tu ai fost prea norocos. Nu-ti voi vorbi nici despre glumele de care ai amintit ca m-am folosit in tabara lui Pompeius. Era, ce-i drept, foarte multa ingrijorare in acea tabara, dar oamenii, cu toate ca sunt uenori in situatii tulburi, totusi, oameni fiind, isi mai desfata cateodata inima. Criticandu-mi pe de o parte intristarea, iar pe de alta gluma, aduci un argument puternic ca am fost cumpatat si intr-na si in cealalta

Ca sa aduni laolalta toate acestea, om smintit ce esti, ai declamat zile intregi de-a randul intr-o vila straina ? Desi tu te indeletnicesti cu declamatia, dupa cum confirma cei mai apropiati prieteni ai tai, ca sa-alungi mirosul vinului, nu ca sa-ti perfectionezi talentul. Dar tu ai si un profesor de glume, un om cum nu se paote mai spiritual, numit, dupa chibzuinta ta si a tovarasilor tai de bautura, retor, caruia ii ingadui sa spuna orice impotriva ta ! Este insa usuratic a spune glume contra ta si alor tai. Vezi ce deosebire este intre tine si bunicul tau ; el vorbea cat se poate de calculat, ceea ce folosea cauzei lui, iar tu rostesti din goana vorbe ce nu se potrivesc de fel cauzei tale

Vrei oare sa incepem a ne spiona chiar din varsta copilariei ? Ma invoiesc si cu asta ; deci, sa incepem cu inceputul inceputului. Mai tii minte ca te ruinasesi inca de copil ? " Asta-i vina tatei ", vei spune. Da, fie,caci apararea-ti este este plina de pietate. Cu indrazneala ta, ai stat intre cele 14 siruri de banci, in loc sa te fi

asezat alaturi de cei ruinati, in locurile fixate dupa legea lui Roscia, chiar daca acestia decazusera din vina sortii si nu dintr-a lor. Ai imbracat apoi toga virila, pe care in scurt timp ai schimbat-o cu haina femeilor usoare. La inceput au fost o curtezana de rand, cu o plata fixa pentru desfranare - nu mica. Curand a intervenit insa Curio, te-a smuls din balaceala cu desfranatele si te-a pus in randul oamenilor asezati, imbracandu-te in asa-zisa haina a matroanelor cinstite, printr-o casatorie statornica. Nici un copil de casa, cumparat pentru placere, n-a fost candva atat de supus stapanului sau cum ai fost tu Curio. De cate ori te-a azvarlit taica-sau afara din casa, de cate ori n-a pus sclavi de paza ca sa nu-i treci pragul si totusi, tu, favorizat de intuneric si indemnat de pofte, lacom de castig, patrundeai in casa prin acoperis. Dar casa n- putut suporta multa vreme aceste destrabalari. Stii oare ca vorbesc de fapte pe care le cunosc perfect ? Aminteste-ti de timpul cand tatal lui Curio zacea in pat jelindu-se, si fiul sau, cazandu-mi la picioare, ma ruga cu lacrimi, recomandandu-mi-te, sa te apar impotriva tatalui sau, daca i-ar cere cei 600.000 sesterti, cat spunea ca a pus gaj pentru tine. Aprins de dragoste pentru tine, zicea ca e gata sa porneasca in exil, pentru ca n-ar putea suporta despartirea de tine. In acea vreme, eu am potolit, ba chiar am inlaturat, marile necazuri ale acestei familii deosebit de infloritoare. L-am convins pe tata sa achite datoria fiului, sa readuca pe calea cea buna, prin mijlocirea averii sale, pe tanarul care promitea vioiciune si talent, iar prin puterea si dreptul sau de parinte sa-l opreasca nu numai de la intimitatea, dar chiar de la orice intalnire cu tine. Cand iti aminteai perfect ca acestea sunt faptele savarsite de mine, ai mai fi indraznit sa ma provoci cu ocari, daca nu te-ai fi bizuit pe sabiile care le vedem ?

Sa lasam acum desfranarile si destrabalarile tale, caci sunt unele pe care eu nu cutez nici macar sa le rostesc. Pe cat esti de obraznic, nu suporti sa uzi de la un dusman, fie el cat de plin de cuviinta, cele ce ai facut tu. Dar haisa vedeti alta latura a vietii sale, pe care o voi dezvalui in treacat. Caci ma zoreste gandul la cele ce a faptuit in vremea razboiului civil, cand asupra statului s-au abatut cele mai crancene nenorociri, si la cele ce faptuiesti zilnic. Desi aceste fapte va sunt mai cunoscute decat mie, eu va cer totusi sa ma ascultati cu atentie, ceea ca vad ca si faceti. Caci in astfel de cazuri este necesara cunoasterea amanuntita a faptelor, pentur ca pana si pomenirea lor sa zguduie sufletele, desi eu as zice sa trecem peste intervalul dintre copilarie si adolescenta, ca sa nu ajungem prea tarziu la varsta maturitatii. In vremea tribunalului, Antonius, torta tuturor incendiilor, care aminteste binefacerile sale fata de mine, era cel mai apropiat prieten al lui Clodius, in casa caruia se uneltea pe ascuns. El intelege foarte bine ce o sa spun. Dupa aceea a pornit spre Alexandria, fara voia Senatului, impotriva vointei republicii, imotriva auspiciilr. El avea, in schimb, conducator militar pe Gabinius, cu care lesne putea savarsi orice. Cand si in ce chip s-a intrors acasa din Alexandria ? Din Egipt a preferat sa se indrepte spre indepartata Gallie decat spre Roma. Dar unde acasa ? Caci, pe cand fiecare isi avea casa lui, a ta nu era nicaieri. Dar ce vorbesc eu de casa ? Se afla pe pamant alt locsor unde sa-ti pui piciorul ca la tine acasa, in afara de unul singur, la Misenum, pe care-l tineai cu ajutorul tovarasilor sai, asa cum tin spaniolii orasul industrial Sisapone.

Din Galia ai venit la Roma ca sa candidezi la chestura. Indrazneste sa spui ca ai venit mai intai la maica-ta si apoi la mine. Primisem mai inainte o scrisoare de

la Caesar, ca sa-ti ingadui sa-mi dai satisfactie ; de aceea nici macar n-am permis sa-mi vorbesti de impacare. Dupa aceea, am fost respectat de tine si tu ai fost in atentia mea pentru capatare chesturii. In aceasta vreme, in for, ai incercat sa-l ucizi pe Publius Clodius cu aprobarea poporului roman si, pe cand incercai sa savarsesti aceasta fapta fara sa te sileasca nimeni, nici eu, totusi te tot faleai ca nu ma vei impaca altfel pentru injuriile tale, decat omorandu-l pe Clodius. Si tare ma mir de ce spui acuma ca Milo ar fi savarsit crima la indemnul meu, cand pe tine, care te laudai cu aceasta, nu te-am indemnat niciodata. Daca ai fi staruit, eu preferam sa atribui fapta bravuriitale, si nu recunostintei fata de mine. Cumai ajuns chestor, pe data ai dat fuga la Caesar, fara vreun decret senatorial, fara tragere la sorti, fara lege. Caci socoteai ca acesta este unicul refugiu, unica posibilitate de a scapa de saracie, de datorie, de nevolnicie a celor care si-au pirdut ratiunea de a trai. De acolo, dupa ce te-ai saturat de ofertele lui si de jafurile savarsite de tine - te-ai grabit sa ajungi la tribunal, ca sa poti, in aceasta magistratura, sa fii asemeni lui Curio, barbatul tau.

Acum ascultati, rogu-va, atat marsaviile si nelegiuirile savarsite contra lui insusi si contra demnitatii lui de om, cat si pe cele comise in chip josnic si fara masur acontra noastra, a bunurilor noastre si chiar contra intregii republici. Caci veti afla ca inceputul tuturor relelor se trage din crima lui Antonius. Pe cand voi, senatori, doreati, la calendele lui ianuarie, pe vremea consulilor Lucius Lentius si Caius Marcellus, sa sprijiniti republica ce aluneca spre cadere si voiati sa-l sfatuiti de bine chiar pe Caius Iulius Caesar, daca ar fi avut mintea intreaga, atunci acest Antonius opuse planurilor voastre un tribunal vandut si incredintat lui Caesar, isi supuse gatul securii lui, de care au cazut multi oameni cu greseli mai mici. Nefiind inca stinse toate luminile, intregul Senat a votat decretul impotriva ta, o, Antonius, precum se obisnuieste, dupa datina stramoseasca, a se decreta impotriva unui dusman care a imbracat strai de pace. Si tu ai indraznit, in fata sentorilor, sa ridici glasul impotriva mea si sa socoti dusmanul republicii, cand acestia ma considerau salvatorul ei ? Pomenirea acelei crime s-a stins, dar memoria nu a fost distrusa. De aceasta nenorocita interventie a ta se va pomeni cat va dainui neamul omenesc, cat va dainui numele poporului roman - care va fi cu adevarat vesnic, daca tu il vei lasa in pace.

Nu ai ingaduit macar sa se vorbeasca cu tine despre autoritatea Senatului, despre ceea ce Senatul lucra cu dragoste si hotarare, cand tu singur, brabat tanar fiind, ai impiedicat intregul ordin senatorial sa dea decrete pentru esalvarea republicii - si nu numai o data, de mai multe ori. Dar ce alta se dezbatea in Senat, decat ca tu sa nu-ti indeplinesti scopul de a nimici ori rasturna din temelie republica ? Cand pe tine nu te-au putut clinti dintr-o hotarare vanduta si instrainata nici capii cetatii rugandu-te, nici cei mai in varsta sfatuindu-te, nici intregul Senat hotarand, atunci, dupa ce se incercasera multe mai inainte, ai fost insemnat cu fierul cum putini fusesera mai inainte si dintre care nu scapase nici unul cu viata. Atunci Senatul a dat consulilor si celorlalte puteri si autoritati arme impotriva ta - si n-ai fi scapat de ele daca n-ai fi dat fuga in lagarul lui Caesar.

Tu, tu, ti-o spun, o, Antonius, ai dat cel dintai ocazia lui Caesar sa porneasca razboiul impotriva patriei, lui Caesar, care voia sa tulbure toate. Caci ce altceva se spunea, ce pretext aducea planul sau nebunesc, decat ca opozitia ta nu fusese

luata in seama, ca drepturile ce le aveau tribunii fusesera calcate ca Antonius fusese ingradit de senat ?

Las la o parte aceste false si usuratice motive, toata lumea stiind ca nimeni nu poate avea motiv intemeiat a lua aarmele contra patriei sale. Dar sa-l lasam in pace pe Caesar. Tie trebuie sa-ti atribuim, fara indoiala, vina unui razboi care a adus atatea nenorociri. Cauza n-a fost alta decat persoana ta. O, nefericite, daca intelegi acestea, si cu atat mai nefericit dca nu intelegi ca ele vor fi scrise spre a fi transmise tuturor veacurilor, ca nu cumva posteritatea sa uite aceasta fapta ; consulii au fost alungati din Italia si cu ei Cneius Pompeius, podoaba luminoasa a poporului roman, au fost mai expulzati toti consularii carora sanatatea le ingaduia sa ia calea luptei sau a fugii, au mai fost alungati pretorii, fostii pretori, tribunii poporului, o mare parte din senatori, toata floarea tinerimii, intr-un cuvant toata republica a fost expulzata si indepartata de la asezamintele ei. Dupa cum originea arborilro se afla in seminte, tot asa tu ai fost samanta acestui razboi plin de jale. Plangeti ca in trei randuriau fost nimicite armatele poporului roman : Antonius le-a nimicit. Plangeti pe cei mai de seama cetateni ; Antonius ni i-a rapit. Autoritatea acestui ordin senatorial a fost stirbita : Antonius a stirbit- o. Toate, in fine, pe care le vedem dupa acest prapad - si ce prapad am vazut !- daca vom chibzui cu dreptate, vom afla ca toate s-au intamplat din vina lui Antonius.

Dupa cum Elena a fost cauza nimicirii Troiei, asa si acesta a fost cauza razboiului, pacostea statului si cauza nimicirii republicii. Celalalt timp al tribunatului sau este asemanator inceputului. El a facut tot ceea ce Senatul luase masura sa nu poata fi facut atata timp cat republica mai exista inca. Cautati totusi crima lui intr-o crima

Criticarea celorlalte fapte ale sale, o, senatori, este grea si primejdioasa. S-a perfectionat in lupta, s-a indestulat cu singele cetatenilor, care intru nimic nu semanau cu el ; a fost fericit, daca poate exista fericire in vreo crima. Dar pentru ca vreau sa fiu atent cu veteranii care te-au urmat cand cautai un comandat -

desi cauza soldatilor este cu totul alta decat a ta nu voi spune totusi nimic despre felul acestri razboi, ca sa nu starnesc invidie. Din Tesalia te-ai intors victorios cu legiunile, la Brundisium. Acolo nu m-ai ucis. Mare binefacere, caci recunosc ca puteai sa ma ucizi. Cu toate ca nici unul dintre cei care se aflau astunci cu tine nu era de alta parere decat ca trebuie sa fiu crutat. Pentru ca dragostea de patriei este atat de puternica, incat eram socitit sacru chiar si de catre legiunile tale, care isi aminteau bine ca eu salvasem republica. Admite insa ca mi-ai dat viata pe care nu mi-ai luat-o si ca astazi o am de la tine, pentru ca n-a fost rapita de tine. Imi era permis oare, fata de insultele ce mi-ai adresat, sa mai consider aceasta o binefacere, asa cum o consideram, mai ales cand stiam ca tu vei auzi

Dar sa lasam la o paerte aceste nelegiuiri, care sunt de o

neinchipuita indrazneala. Sa vorbim mai degraba despre chipul cel mai josnic in

care si-a vadit usurinta.

aceasta ?

Tu om cu astfel de gatlej, cu astfel de coaste si o putere fizica de gladiator, ai inghitit, la nunta Hippiei, atata vin, incat a doua zi varsai in fata norodului. O, ce fapta oribila - nu de vazut, dar chiar numai de auzit. Cine n-ar fi socotit rusinoasa

aceasta fapta, chiar de s-ar fi intamplat sa fie numai la masa ta obisnuita, intre cupele-ti uriase ? Dar tu, comandantul cavaleriei la o adunare a poporului roman, indeplinind un serviciu public, la care i-ar sedea urat chiar numai sa ragaie, tu iti umplusesi pieptul si intregul cort cu resturi de mancare imbibate cu vin. Cum, insa, el singur recunoaste ca acestea sunt murdariile sale, sa trecem acum la faptele-i mai frumoase.

Caersar se intorcea fericit din Alexandria, dupa cum i se parea lui ; dupa socoteala mea insa, cine este dusmanul republicii nu poate fi fericit. Adunandu-se lumea in fata templului lui Jupiter Stator, bunurile materiale ale lui Cneius Pompeius - o, nenorocitul de mine, caci nu mai am lacrimi , iar durerea imi sta infipta adanc in inima - bunurile, zic, ale marelui Pompeius au fost scoase la mezat si strigate pe rand de glasul groaznic al crainicului. In aceasta situatie cum n-a mai fost alta, cetatea, uitand de supunere, a gemut adanc. A gemut, cu toate ca inimile erau inrobite. Desi groaza domnea pretutindeni, totusi geamatul de jale al poporului roman a fost liber. In vremea aceastatoti asteptau, curiosi sa afle care va fi omul de nelegiuit, atat de nebun, atat de invrajbit cu zeii si cu oamneii, incat sa indrazneasca sa se apropie de aceqa criminala licitatie. In afara de Antonius nu s-a gasit nimeni dintre cei care stateau in jurullancii

Prin urmare, indata ce inghitise la repezeala bunurileacestui barbat, sarea de bucurie ca un comediant ; sarac lipit pana atunci, a ajuns pe neasteptate bogat. Dar, dupa cum zice versul nu stiu careui poet : averea lesne castigata, lesne se iroseste ". Este de necrezut, aproape ca pare o poveste cum a putut risipi atat de mlte bogatii, numai in cateva luni, ci in cateva zile. Ce nu se afla in aceasta casa ? O insemnata cantitate de vin, o si mai mare cantitate de argintarie de prima calitate, vesminte scumpe, multa sei aleasa mobila din multe locuri adusa, ca in casa unui om nicidecum risipitor, ci instarit.Ce Caribda a fost mai lacoma ? Caribda spun, care, daca a existat vreodata, apoi a fost un balaur : un ocean nu cred ca ar fi putut sa inghita cu atata repeziciuneaveri atat de imprastiate,

asezate in locuri atat de indepartate. Nimic nu era incuiat, nimic nu era sub sigiliu, nimic nu era inventariat. Pivnite intregi au fost daruite celor mai nemercini oameni ; pe unele le jefuiaru comediantii, pe altele comendienele ; casa era ticsita de jucatori cu zarul si de oameni beti ; zilede-a randul se bea, si in mai multe casedeodata. Deseori se mai adaugau si pierderile la joc, caci joculnu-i totdeauna norocos. De-ai fi vazut cum cuverturile de purpura ale lui Cneius

Pompeius ajunsesera in odaile sclavilor !

fost irosite atat de repede. O asemenea nemernicie ar fi putut sfasia, in graba, orase sau regate intregi, ce sa mai spun despre injghebarea unui singur om, oricat de mare ar fi fost. Tot el i-a rapit si casele si gradinile. O, indrazneala fara margini ! Cum ai cutezat sa patrunzi si sa traiesti in casa, in sacra incapere a aceluia, si sa infatisezi penatilor figura ta murdara? Nu te rusinezi ca de atata vreme te servesti de aceasta casa, pe care odinioara nimeni nu putea sa o priveasca, sa treaca pe langa ea fara lacrimi, casa in care nimic nu poate sa-ti fie placut, oricat de nesimtitor ai fi? Te puteai amagi oare ca intri in casa ta, chiar cand in sala de intrare dadeai cu ochii de tribunele si trofeele adunate acolo ? E cu neputinta !

Sa nu va mirati deci ca acele avutii au

Desi fara minte si fara simtire cum esti, te cunosti totusi pe tine insuti, iti

cunosti faptele si pe ai tai, si niciodata, cred, treaz sau dormind, nu te poti opri de la un gand bun. Oricat de violent si furios ai fi - si esti destul! - ar trebui ca, atunci cand ti se infatiseaza chipul acestui barbat unic, sa sari din somn ingrozit, iar daca esti treaz, sa te infricosezi. Mie mi-e mila pana si de peretii si de acoperisul acelei case. Caci ce alta a vazut vreodata aceasta casa decat cinste, respect, obiceiuri curate si disciplina cea mai dreapta? Caci a fost acel barbat, o, senatori, dupa cum stiti, pe cat de stralucit in viata publica, pe atat de admirat in casa si nu trebuie sa fie laudat mai mult cu faptele lui publice decat cu cele private. Acum, in locuinta lui, in camerele de culcare sunt stabilimente, in salile de mese sunt tarabe. Antonius o neaga acum. Nu-l mai intrebati: a devenit cumpatat. Luandu-i cheile, dupa legea celor douasprezece table, Antonius a poruncit comendianei sale sa-si ia ce-i al sau si sa plece. Ce cetatean respectat si respectabil, in viata caruia nu se gaseste altceva decat divortul sau de comediana! Si ce des rosteste el vorbele consul si Antonius. Ar trebui sa zica:

consul si desfranat, consul si ticalos. Caci ce alta este Antonius? Daca demnitatea s-ar ilustra prin nume, atunci cred ca unchiul tau ar putea zice: "eu am fost odata consul si Antonius"

Dar las la o parte greselile care nu sunt proprii acelora impreuna cu care ai zdruncinat republica. Ma intorc la rolul tau, adica la razboiul civil, care s-a iscat, s-a aprins si s-a dezlantuit datorita uneltirilor sale. Desi n-ai luat parte la acest razboi, din cauza lasitatii sau, poate, din cauza desfranarilor tale, caci gustasesi sange de cetatean roman, sau mai degraba il sorbisesi, cand ai fost in batalia de la Pharsalos luptand inaintea stegarilor. Ucisesesi acolo pe L. Domitius, cel mai stralucit si cel mai de seama barbat, si pe langa acesta, pe multi altii care fugisera din batalie, si macelarisesi in chipul cel mai crud, urmarind pe unii pe care Caesar i-ar fi iertat, cum o mai facuse si alta data. Care a fost atunci motivul ca, dupa asemenea bravuri, nu l-ai urmat pe Caesar in Africa, mai cu seama ca razboiul inca nu se terminase? Si ce rang ai obtinut, chiar sub puterea lui Caesar, dupa intoarcerea lui din Africa? Printre ce oameni te-i numarat? Tu, care fusesesi chestorul acestui general, comandantul cavalerilor aceluiasi dictator, campionul razboiului, autorul cruzimilor, tovaras de prada cu el, care fusesesi fiul sau prin testament, asa cum singur spuneai, ai fost dat in judecata de Caesar pentru banii imprumutati la casa, la gradinile ce i le datorai prin confiscare. De la inceput ai raspuns de-a dreptul furios si, ca sa nu zici ca sunt pornit impotriva-ti, ii spuneai vorbe oarecum si anume: "Caesar cere bani de la mine? De ce sa nu cer eu de la el? A castigat el victoria fara mine? Cu siguranta ca n-ar fi putut. Eu i-am oferit pretextul razboiului civil, eu am promulgat legile primejdioase, eu am indreptat armele impotriva consulilor si generalilor poporului roman, impotriva Senatului si poporului roman, impotriva zeilor stramosesti, a altarelor si caminelor, a patriei chiar. A invins oare numai pentru dansul? Daca fapta criminala este comuna, de se sa nu fie comuna si prada?"

Tu-ti cereai dreptul, dar ce are a face? El avea mai multa putere. Si astfel, fara sa ia in seama vorbele tale, Caesar trimise ostasi si la tine, si la bunurile tale, cand, pe neasteptate, ai adus acel vestit registru-inventar. Ce ras a fost cand oamenii au vazut un registru atat de mare, cu popsesiuni atat de multe si de variate, din care cel ce le-ar fi cumparat n-ar fi putut zice ce-i al sau decat o parte din Misenum, incolo nimic. Aspectul acelui mezat era detestabil: cateva din

hainele lui Pompeius , si acelea patate, cateva cioburi din argintarie, niste sclavi zdrentarosi, incat ma durea inima la vederea a aceea ce mai ramasese. Printr-un decret al lui Caesar, mostenitorii lui Lucius Rubrius au oprit aceasta vanzare la mezat. Buimacul (Antonius) ramase intepenit, nu mai avea incotro s-o ia. Ba inca se spunea ca, in acele clipe chiar, a fost prins acasa la Caesar un ucigas cu pumnalul in mana, trimis de el (de Antonius); despre care fapta Caesar s-a plans in Senat, invinuindu-te pe fata. Plecand Caesar in Spania, iti acorda, din cauza saraciei tale, un ragaz de cateva zile ca sa platesti. Nici macar atunci nu l-ai urmat. Tu gladiator atat de incercat, asa de repede ai ajuns la baston? Sa se mai inspaimante cineva de acest om, care a fost asa de las cu partidul sau si cu averile sale!

Dar, o senatori, pentru ca discursul meu sa nu treaca cu vederea cumva cea mai stralucita din numeroasele fapte de arme ale lui Antonius, sa ne oprim la Lupercalii. Nu se preface, o, senatori, se vede limpede ca e miscat, asuda, s-a facut galben la fata. La urma urmei, faca orice pofteste, numai sa nu verse, asa cum a facut in gradina Minucia. Exista ceva ce poate fi invocat in apararea unei marsavii atat de mari? Vreu sa-l ascult, ca sa vad rolul platii uriase acordate mascariciului. Colegul tau se afla se afla la tribuna, asezat pe un tron de aur, imbracat in toga de purpura, cu cununa de cap. Te-ai urcat si tu la tribuna, te-ai apropiat de un scaun si ai infatisat o coroana (erai ca un Lupercus-actor la serbarile licentioase), desi se cuvenea sa-ti amintesti ca esti consul. Un geamat s-a raspandit in tot forul. De unde coroana? Caci n-o ridicasesi ca pe un obiect pierdut de pe jos, ci o adusesesi de acasa pentru vreo crima indelung premeditata. Tu asezai coroana pe capul lui Caesar, in plansetele poporului, iar cand el o respingea, poporul aplauda. Deci tu singur te-ai gasit, ticalosule, sa fii adeptul regalitatii si voiai sa-l ai stapan pe cel pe care-l aveai coleg de consulat si, prin aceasta, incercai sa vezi cat poate rabda poporul roman. Incercai chiar sa dobandesti mila lui Caesar, te aruncai rugator la picioarele lui, cerandu-i - ce? Sa fii scalv? Puteai s-o ceri numai pentru tine, care iti duceai astfel traiul de copil, ca sa poti sluji si sa induri toate cu usurinta; nu primisesi insa aceasta insarcinare din partea noastra si a poporului roman. O, ce stralucita a fost cuvantarea ta, atunci cand, gol-golut, ai vorbit poporului! Ce poate fi mai murdar, mai dezgustator si mai vrednic de cea mai grea pedeapsa decat o asemenea cuvantare? Oare asteptai sa te strapunga cu sabia? Daca in fiinta ta se mai gaseste un pic de simtire, atunci acest discurs trebuia sa te sfasie, sa te raneasca de moarte. Desi ma tem sa nu stirbesc gloria celor mai de seama barbati, voi spune totusi ceea ce am de spus coplesit de durere. Caci ce poate fi mai degradant decat faptul ca cel care a asezat coroana traieste, cand toti marturisesc ca pe drept a fost ucis, cel care a aruncat-o? Antonius insusi a poruncit sa se scrie in analele festive, la Lupercalii, ca, din ordinul poporului, consulul Marcus Antonius a predat regatul dictatorului C. Caesar, dictator pe vecie, si ca Caesar l-a refuzat? Acum, acum nu ma mai mir catusi de putin ca te nelinisteste ragazul de pace, ca urasti nu numai Roma, dar chiar si viata ei, ca traiesti alaturi de cei mai nemernici hoti, nu numai din zori si pana seara, ci si de seara pana in zori. Caci unde poti tu sa te asezi in pace? Ce loc poti avea tu in limita legilor, legi pe care ai facut tot ce-ai putut ca sa le nimicesti prin instaurarea stapanirii regesti? De aceea oare a fost izgonit Lucius Tarquinius, au fost ucisi Spurius Casius, Spurius Maelius si Marcus Manlius, ca acum, dupa

atatea veacuri, Marcus Antonius sa puna iarasi un rege in fruntea Romei?

Ai asezat o colonie la

Casilin, unde mai infiintase una si Caesar. Cand mi-ai cerut sfatul printr-o scrisoare, daca ai dreptul sa infiintezi o colonie noua la Capua, unde exista deja o colonie, ti-am raspuns ca si in privinta celei de la Casilin. Anume, ti-am spus ca, dupa lege, nu se poate infiinta o colonie noua acolo unde exista una nevatamata, intemeiata in urma prevestirilor; ti-am raspuns insa in scris ca se pot infiinta noi colonii acolo unde nu sunt de loc. Dar tu, nemai incapandu-ti in piele de atata obraznicie, calcand orice drept al prevestirilor, ai infiintat o colonie la Casilin, unde mai exista una, intemeiata cu putini ani mai inainte, numai ca sa inalti un steag si sa insemni ogorul, inconjurandu-l cu plugul, al carui brazdar aproape ca a taiat poarta Capuei, si sa micsorezi astfel teritoriul unei infloritoare colonii. De la aceasta incalcare a legilor sacre ai alergat in zbor la Casina., mosia lui Varro, cel mai de treaba si mai cinstit barbat. Cu ce drept? Cu ce obraz? Cu acelasi, vei raspunde, cu care te-ai napustit asupra bunurilor mostenitorilor lui Lucius

Rubruis sau ai lui Lucuis Turselius, sau asupra atator si atator posesiuni ale altora. Iar daca sunt luate de la lance, sa aiba valoare licitatia, sa aiba tarie registrele, ale lui Caesar, nu ale tale, in care esti inscris ca datornic sau esti eliberat de datorii. Dar cine zice ca a vandut ogorul lui Varro de la Casina? Cine a vazut lancea folosita la acea vanzare? Cine a auzit glasul crainicului? Tu zici ca ai trimis pe cineva la Alexandria ca sa-l cumpere de la Caesar, caci - ce e drept - era lucru mare sa-l astepti chiar pe el. Dar cine a auzit-a vreodata sa fi fost proscrisa vreo parte din averea lui Varro? Salvarea unuia nu i-a interesat pe mai multi. Cum? Daca insusi Caesar ti-a scris sa le dai inapoi, ce cuvinte se pot gasi, ce se poate spune despre o asemenea nerusinare? Da putin la o parte sabiile pe care le vedem si vei pricepe ca alta este cauza licitatiei facute de Caesar, si alta increderea si indrazneala ta. Caci din acea locuinta nu numai proprietarul te va alunga, dar chiar orice prieten, orice vecin, orice oaspete, orice procurator care ingrijeste de bunul altuia.

Dar sa ne intoarcem la raita pe care ai dat-o prin Italia

Si cate zile in sir a benchetuit intr-un chip dezgustator in acea vila! De pe al noualea ceas al zilei incepeau sa bea, sa joace, sa verse. O, sarmana casa, cat de putin semeni cu stapanul tau! Cu toate ca nu aflam chip sa zicem ca si aceasta ar fi un stapan, atat de mare este deosebirea. Varro dorise ca acea casa sa fie un loc pentru studiile sale, nu pentru poftele detracatilor. Ce cuvinte marete se rosteau altadata in acea vila! Cu cugetari! Ce scrieri se compuneau: legile poporului roman, memoria stramosilor, intreaga cugetare filozofica, temeiurile oricarei discipline. De cand tu erai chiriasul, nu proprietarul casei, toate salile rasunau de glasurile betivilor, podelele inotau in vin, peretii picurau, bastarzii stateau alaturi de copii legitimi, femei josnice intre mame serioase

Va sa zica tu respecti memoria lui Caesar si-l iubesti numai mort? Caci ce onoare mai mare a capatat el decat aceea de a avea un altar sacru, o statuie, un templu, un slujitor? Deci, dupa cum cate un preot aveau si Iupiter, si Marte, si Quirinus, tot asa si divul Iulius-Caesar are acum un preot, pe Antonius. Ce mai stai? Pentru ce nu faci inaugurarea? Ia-ti o zi, alege pe cineva sa-ti faca inaugurarea. Suntem colegi, nimeni nu va refuza. Or, de doua ori blestemat, o data ca esti preotul unui tiran, a doua oara ca esti preotul unui mort! Te mai

intreb o data: oare nu stii ce zi e astazi? Nu stii ca ieri a fost, in circ, a patra zi a jocurilor romane? Nu stii ca tu insuti ai adus poporului vestea ca se va adauga acestora a cincea zi, pentru Caesar? Atunci, cum de nu ne-am imbracat in haina de sarbatoare? Pentru ce nu ingaduim sa se acorde lui Caesar onoarea hotarata de tine, prin legea ta? Ai ingaduit sa se pangareasca ziua prin adaugarea altor rugaciuni publice si n-ai mai vrut sa pangaresti altarele de jertfa? Sau inlatura de tot venerarea, sau pastreaza-i-o intreaga. Ma intrebi daca mi-ar placea sa am altare, temple si un slujitor sacru. Mie nu-mi place nimic din toate acestea. Dar tu, care pretinzi ca aperi faptele lui Caesar, cum se face ca pe unele le aperi, iar pe altele nici nu-ti pasa? Doar nu vei fi vrand sa spui ca toate sunt cantarite dupa cum ai planuit tu si nu dupa cum cere prestigiul lui Caesar? Ei bine, ce ai de zis la toate acestea? Caci eu astept cuvantarea ta. L-am cunoscut pe unchiul tau ca pe un orator de frunte, pe tine insa te stiu sarac in darul vorbirii. Unchiul tau n-a vorbit niciodata dezbracat in fata adunarii, pieptul tau gol insa l-am vazut. Vei raspunde oare la toate acestea, sau nu vei indrazni nici macar sa deschizi gura? In cuvantarea mea atat de lunga vei gasi macar un singur cuvant caruia sa crezi ca esti in stare sa-i raspunzi?

Dar sa lasam la o parte faptele trecute. Apara, daca poti, o singura zi, una macar, ziua de astazi, aceasta clipa in care-ti vorbesc. Pentru ce palatul Senatului este ingradit cu cununa de ostasi, pentru ce slujitorii tai ma asculta cu sabiile scoase? Pentru ce nu stau deschise portile templului Concordiei? Pentru ce cobori in for oameni din toate gintile, barbari si itirieni cu sulite? El zice ca face aceasta pentru propria sa protectie. Dar nu-i oare de o mie de ori mai bine sa pieri decat sa nu poti trai in cetatea ta fara protectia garzii inaintate? Crede-ma, nu-i buna de nimic aceasta pavaza. Trebuie sa fii ingradit de dragostea, de bunavointa cetatenilor, nu de arme. Poporul iti va smulge aceste arme si le va intoarce impotriva ta, atunci, o, cand vom fi salvati! Dar oricum ai proceda cu noi, nu poti vesnic izbandi, crede-ma, cu planurile pe care le nutresti acum. Caci sotia ta, pe care o zugravesc fara a avea catusi de putin intentia s-o insult, nu este deloc zgarcita; prea de multa vreme ia a treia pensie din sudoarea poporului. Are insa poporul roman cui sa dea carmuirea republicii. Acolo unde se gasesc cei vrednici, acolo este si toata protectia statului sau chiar intreaga republica, care pana acum doar s-a razbunat, dar n-a intrat inca in drepturile sale. Republica are cu siguranta tineri alesi si pregatiti aparatori. Sa se bucure de acest ragaz; vor fi chemati de republica atunci cand vor fi necesari. Dulce si salutar este numele pacii, este insa mare distanta de la pace la sclavie. Pacea este o libertate fara grija, pe cand sclavia este cel mai mare dintre toate relele, care rau trebuie inlaturat nu numai cu razboi, dar chiar prin moarte.

Aminteste-ti, asadar, Antonius, de ziua in care ai inlaturat dictatura si adu-ti inaintea ochilor bucuria de atunci a Senatului si a poporului roman. Compar-o cu lacomia ta de bani si a alor tai. Atunci abia vei intelege ce deosebire este intre acaparare si lauda. Dar dupa cum din cauza unei prea indelungate boli simturile se atrofiaza de nu mai simti gustul mancarii, tot asa si desfranatii, zgarcitii si criminalii nu mai simt adevarata lauda. Daca insa gloria nu te poate face sa actionezi drept, nici macar teama nu te poate departa de la faptele cele mai josnice? De judecati nu te mai temi. Nu stiu insa daca din pricina inocentei sau a violentei nu intelegi de ce ar trebui sa se teama cel ce nu se teme de judecati?

Caci daca n-ai teama de barbati potentati, de cetatenii de frunte, pentru ca sunt opriti cu armele sa se atinga de tine, crede-ma ca pana si ai tai nu te vor rabda mult timp. Ce viata este insa aceasta, sa te temi de ai tai zi si noapte? Daca nu cumva ii vei fi avand obligati prin binefaceri mai mari decat i-a avut Caesar pe unii dintre aceia de catre care a fost ucis; sau crezi ca daca trebuie sa te comparam cu Caesar in privinta vreunei fapte? El a avut talent, dreapta judecata, memorie, insusiri literare, ravna, cugetare, sarguinta; savarsise in razboi fapte de arme care, desi aducatoare de nenorociri pentru republica, sunt totusi mari. S-a gandit multi ani la regat si cu mare stradanie, cu mari primejdii a infaptuit cele ce gandise. Induplecase multimea nepriceputa prin darnicie impartire de bani, ospete, pe ai sai cu premii, iar pe dusmani ii supusese prin apartenenta blandetii. Dar la ce bun sa mai insir atatea? Adusese in libera cetate obisnuinta inrobirii, prin teama inspirata sau prin rabdarea cetatenilor.

Eu nu pot sa te compar cu Caesar numai in pofta de a domni, dar in celelalte fapte nu, in nici un chip nu poti fi comparat. Intre multele altele rele, intiparite de Caesar cu fierul rosu pe spatele republicii, este totusi ceva bun, invatat acuma de popor. Anume, increderea ce trebuie s-o aiba in fiecare, cu cine sa conlucreze, de cine sa se pazeasca. Tu nu cugeti la acestea, nu intelegi ca este destul pentru barbatii de stat ca au aflat ce frumoasa fapta, ce placuta binefacere, ce faima glorioasa este a ucide un tiran? Oare crezi ca oamenii care nu l-au suportat pe Caesar te vor suporta pe tine? Crede-ma, vor alerga pe intrecute la treaba asta si nu vor mai zabovi asteptand ocazia nimerita. Priveste, rogu-te, inapoi, Marcus Antonius, la republica si apreciaza pe cei din care te-ai nascut, nu pe cei cu care traiesti. Cu mine poarta-te cum vei vrea, intoarce-ti insa atentia catre republica. Vezi-ti de tine insuti, caci eu voi marturisi despre mine insumi. Tanar, am aparat republica, batran, nu o voi parasi; am dispretuit sabiiile lui Catilina, nu ma tem de ale tale. Mi-as da, cu multa placere, chiar viata, daca prin moartea mea ar putea fi restabilita libertatea Romei, pentru ca durerea poporului roman sa faca o data ce de mult se caznea sa infaptuiasca. Caci, daca acum aproape douazeci de ani am spus, chiar, in acest templu, ca nu poate fi prematura moartea unui fost consul, cu atat mai vartos voi nega acum ca batran. Acum, ce-i drept, o, senatori, dupa ce mi-am facut datoria, trebuie sa doresc moartea. Din doua motive o doresc: intai ca, murind, sa las poporul liber - mai mult nu mi se poate acorda nici din partea zeilor nemuritori - al doilea, ca fiecaruia sa i se intample dupa cum va binemerita de la patrie".

" Cred ca va mirati, judecatori, de ce, atunci cand atatia oratori si oamenii cei mai de seama sed locului, m-am ridicat eu mai degraba, care nici prin varsta, nici prin talent, nici prin autoritate nu ma pot compara cu cei care sed. Toti acestia pe care-i vedeti ca-l asista in acest proces pe acuzat socotesc ca nedreptatea pusa la cale printr-o crima nemaipomenita trebuie sa fie impiedicata, dar s-o

impiedice ei insasi nu indraznesc din cauza vitregiei vremurilor. Asa se face ca asista, fiindca asculta de datoria lor, dar tac, fiindca se pazesc de primejdie. Cum oare ? Sa fiu eu cel mai indraznet dintre toti? Nicidecum. Sa fiu eu oare mai saritor la nevoie decat ceilalti ? Nici de aceasta lauda nu sunt doritor, incat sa vreau a o rapi altora. Atunci ce motiv m-a indemnat mai mult decat pe ceilalti sa iau asupra-mi cauza lui Sextus Roscius ? Acesta ; daca unul dintre cei pe care ii vedeti ca asista ar fi vorbit , daca vreunul din cei care au mare autoritate si foarte mare prestigiu ar fi spus un cuvant despre treburile publice, ceea ce in acest proces e necesar, s-ar fi socotit ca a spus mai multe decat a spus. Eu insa, chiar daca voi spune liber tot ce am de spus, cuvintele mele nu vor putea totusi in nici un chip sa iasa de aici si sa se raspandeasca in public la fel ca ale lor. Apoi, vorba celorlati nici nu poate ramane necunoscuta din cauza pozitiei lor sociale si prestigiul lor si nici nu li se poate scuza, din cauza varstei si intelepciunii lor, vreo vorba la intamplare. Daca eu voi spune vreun cuvant mai liber, el sau va putea ramane necunoscut, fiindca n-am intrat inca in cariera politica sau va putea fi iertat din cauza tineretii mele. Desi din statul nostru a disparut acum nu numai obiceiul de a ierta, ci si obiceiul de a mai cerceta o pricina.

Se mai adauga si motivul ca celorlalti, poate, li s-a cerut sa ia cuvantul in asa fel incat sa considere ca pot sa faca cum vor, fara a incalca vreo obligatie. Pe langa mine au staruit oameni care atat prin prietenia lor cat si prin binele facut mie si prin numele lor au mare pret in ochii mei ; bunavointa lor fata de mine eram dator sa n-o uit, autoritatea lor sa n-o nesocotesc, dorinta lor sa n-o trec cu vederea.

Din aceste motive m-am infatisat eu ca aparator in acest proces, nu fiindca am fost ales ca singurul care ar fi putut vorbi cu cel mai mare talent, ci fiindca am ramas singurul care putea vorbi cu cea mai mica primejdie, si nu pentru ca Sex. Roscius sa fie aparat printr-un ajutor suficient de puternic, ci ca sa nu fie de-a dreptul parasit.

Poate ca ma intrebati de ce aceasta groaza, de ce aceasta frica atat de mare care ar impiedica atatia si astfel de oameni sa apere, asa cum obisnuiesc, persoana si averea altuia. Nu-i de mirare ca n-o stiti, fiindca acuzatorii anume n- au facut nici o mentiune la pricina care a pus in miscare acest proces.

Care este aceasta pricina ? Bunurile tatalui lui Sex. Roscius acesta, in valoare de sase milioane de sesterti, pe care tanarul cel mai puternic, poate din orasul nostru in acest timp, L. Cornelius Chrysogonus, zice ca le-a cumparat cu doua mii de sesterti de la barbatul cel mai curajos si cel mai ilustru, L. Sylla, pe al carui nume il rostesc cu tot respectul.

El va cere, judecatori, ca, de vreme ce a intrat fara nici un drept in averea atat de bogata si frumoasa a altuia si de vreme ce viata lui Sex. Roscius i se pare ca-l impiedica si-l stinghereste in folosirea ei, sa-i scoateti din suflet orice indoiala si temere ; atata timp cat Roscius este in viata, nu crede ca poate pastra proprietatea atat de mare si de bogata a acestui nevinovat ; daca el ar fi condamnat si izgonit, spera ca ar putea risipi in desfrau ceea ce a dobandit prin crima. Ghimpele acesta, care-l sacaie si-l chinuie ziua si noaptea, cere el sa i-l

scoateti din suflet si sa va declarati ajutoarele lui la aceasta prada a sa atat de ticaloasa. Daca vi se pare dreapta si cinstita aceasta cerere, judecatori, eu va prezint la randu-mi o cerere scurta si, dupa convingerea mea, putin mai dreapta.

Mai intai, ii cer lui Chrysogonus sa se multumeasca cu averea si bunurile noastre, dar sa nu ne ceara sangele si viata. Apoi, va cer voua, judecatori, sa rezistati crimei celor indrazneti, sa usurati nenorocirea celor nevinovati si sa inalturati prin procesul lui Sex. Roscius o primejdie care e indreptata impotriva tuturor. Iar daca se va gasi vreun motiv de acuzare, sau banuiala vreunei fapte, sau vreun lucru oricat de mic pentru care sa se creada ca ei au avut vreun temei in deschiderea acestui proces, in sfarsit, daca in afara de aceasta prada de care am vorbit veti gasi vreun alt motiv, nu ne opunem ca viata lui Sex. Roscius sa fie lasata prada poftei lor. Dar daca nu e vorba de nimic altceva decat ca acelora carora nimic nu le e de ajuns sa nu le lipseasca nimic, daca in acest moment batalia se da numai ca la acea grasa si de pomina pradaciune sa se adauge, ca o incoronare, condamnarea lui Roscius, oare intre multele ticalosii nu e cea mai mare aceea ca tocmai voi ati fost intre oamenii potriviti ca ei sa dobandeasca, prin hotararile si juramantul vostru, ceea ce mai inainte obisnuiau sa dobandeasca singuri, prin crima si sabie ?

E oare cu putinta ca niste asasini si niste gladiatori sa va ceara voua, care ati fost alesi dintre cetateni in senat si dintre senatori in acest consiliu datorita severitatii vietii voastre, nu numai de a inceta sa se mai teama de voi pentru ticalosiile lor si sa se ingrozeasca, dar chiar sa iasa din acest proces incarcati si imbogatiti cu prazile lor ?

Despre aceste fapte atat de grave si de grozave inteleg ca nu pot nici sa vorbesc destul de usor, nici sa ma plang destul de tare, nici sa strig destul de liber. Caci usurintei vorbirii ii pune stavila lipsa talentului meu, vehementa varstei, libertatii vremurilor. La aceasta se adauga temerea mea extraordinara, pe care mi-o impune timiditatea firii mele, prestigiul vostru, forta adversarilor si primejdiile care il ameninta pe Sex. Roscius.

De aceea, va rog si va implor, judecatori, sa ascultati cu atentie si cu binevoitoare indulgenta cuvintele mele. Bizuindu-ma pe buna-credinta si pe intelepciunea voastra, imi dau seama ca am luat asupra mea o povara mai mare decat pot duce. Aceasta povara, daca mi-o veti usura intrucatva, o voi purta cum voi putea, cu tot zelul si cu toata ravna, judecatori. Dar daca, ceea ce nu cred, voi fi parasit de voi, n-am sa ma descurajez si voi purta mai departe sarcina ce am luat asupra-mi, atat cat o voi putea duce, iar daca n-o voi mai putea duce, prefer sa cad sub povara datoriei sa azvarl din rea credinta sau sa las jos din slabiciune de suflet ceea ce mi s-a pus o data pe umeri cu incredere.

Pe tine, M. Fannius, te rog mult de asemeni sa te arati in acest moment, si fata de noi, si fata de poporul roman, asa cum te aratai si mai inainte fata de interesul public, cand prezidai ca judecator procese de acest fel.

Vezi cata lume s-a adunat la acest proces ; iti dai seama care sunt asteptarile

tuturor oamenilor, cat de mare e dorinta lor de-a se da sentinte neinduplecate si aspre. Dupa o lunga trecere de vreme, acesta e primul proces de asasinat, cand in acest timp, s-au comis cele mai ticaloase si cele mai mari omoruri ; toti spera ca aceata cercetare asupra unor ticalosii evidente si a sangelui zilnic varsat va fi in totul demna de pretura ta.

In acest moment, noi care vorbimin aparare folosim acelasi strigat de indignare de care se folosesc de obicei acuzatorii in celelalte procese.

Iti cerem, M. Fannius, si va cerem voua, judecatori, sa pedepsiti cat mai aspru ticalosiile, sa rezistati cat mai barbateste celor mai indrazneti oameni si sa va ganditi ca, daca in acest proces nu veti arata care e atitudinea voastra, pofta de averi, crima si indrazneala oamenilor se vor dezlantui pana acolo incat nu numai intr-un ascuns, dar si aici, in for, inaintea tribunalului tau, M. Fannius, la un pas de voi, judecatori, printre bancile acestea pe care stati, se vor savarsi omoruri

Si ca sa puteti intelege mai usor ca faptele care s-au intamplat sunt mai ticaloase decat cum vi le infatisez eu, va voi expune cum s-au petrecut de la inceput lucrurile, ca prin aceasta sa puteti cunoaste mai usor si nenorocirile acestui om cu totul nevinovat, si ispravile indraznete ale acelora, si nefericirea republicii.

Sex. Roscius, tatal clientului meu, a fost cetatean al municipiului Ameria. Era fara indoiala si prin neamul lui, si prin renumele lui, si prin averea lui, omul cel mai de frunte nu numai din orasul sau, dar si din imprejurimi, si in acelasi timp se bucura de mare trecere si avea relatii cu cel mai de seama lucru, sau averea, luata cu forta, i-o stapanesc niste hoti din neamul lui ; numele si viata nevinovatului sunt aparate de oaspetii si de prietenii tatalui

Avea o veche dusmanie cu doi Roscii din Ameria, dintre care pe unul il vad sezand pe banca acuzatorilor, despre celalalt cred ca stapaneste trei proprietati la tara de-ale acestuia, dusmanie care, daca s-ar fi putut pazi tot pe-atata cat se temea de obicei, acum ar fi in viata. Si de fapt nu se temea degeaba, judecatori. Caci acesti doi T. Roscii, dintre care unul are porecla de Capito, iar acesta care e prezent se numeste Magnus, sunt oameni de aceeasi speta : unul e socotit vechi si vestit gladiator, care a reputat foarte multe victorii, iar cel de fata frecventeaza de curand scoala de gladiatori ; inainte de aceasta lupta era, pe cat stiu, un incepator; acum l-a intrecut lesne pe maestrul sau prin crima si indrazenala.

Intr-adevar, pe cand acest Sex. Roscius se afla in Ameria, iar acest T. Roscius la Roma, pe cand fiul era tot timpul pe mosie, caci se dedicase, dupa voia tatalui sau, gospodariei si vietii de la tara, iar acesta era adesea la Roma, iata ca Sex. Roscius a omorat aproape de Baia Palacina, cand se intorcea de la o cina. Sper ca din insusi acest fapt e clar spre cine se indrepata banuiala ticalosiei. Dar daca faptele insesi nu vor face sa fie clar ceea ce pana acum e doar o banuiala, socotiti-l la sfarsit pe clientul meu vinovat.

Dupa uciderea lui Sex. Roscius, cel dintai care aduce vestea la Ameria este un oarecare Mallius Glaucia, un om sarac, libert, client si obisnuit al casei acestui T.

Roscius ; si aduce vestea nu la casa fiului, ci a lui T. Capito, dusmanul ; desi Roscius fusese omorat dupa prima ora a noptii, in zorii zilei vestea aceasta a ajuns la Ameria ; timp de zece ore de noapte, Glaucia a strabatut in zbor cu o teleaga 56.000 de pasi pentru ca nu numai sa aduca el cel dintai dusmanului vestea mult dorita, dar sa-i arate sangele proaspat-proaspat al grumazului si arma smulsa cu putin mai inainte din corpul lui.

A patra zi dupa ce s-au intamplat acestea, faptele sunt aduse la cunostinta lui Chrysogonus in lagarul de la Volaterrae ; i se arata marimea averii ; i se atrage atentia asupra calitatii pamanturilor. Roscius a lasat 13 proprietati, care aproape toate dau spre Tibru, asupra lipsei de mijloace si izolarii fiului ; iti spun ca, de vreme ce tatal lui, Sex. Roscius, un om cu atata vaza si trecere, fusese omorat fara nici o greutate, e foarte usor ca omul asta, care nu se pazeste, care traieste la tara si e necunoscut la Roma, sa dispara. La treaba aceasta promit ca-si vor da concursul. Ca sa nu starui prea mult, judecatori, invoiala se incheie.

Pe cand nu se mai vorbea de nici o proscriptie, pe cand chiar si cei care se temusera mai inainte se reintorceau acasa si socoteau ca au scapat de primejdii, se trece pe listele de proscriptii numele lui Sex. Roscius, sustinatorul cel mai infocat al nobilimii ; adjudecarea bunurilor lui se face in favoarea lui Chrysogonus ; trei proprietati, cele mai frumoase chiar, sunt date in deplina proprietate lui Capito, pe care el le si stapaneste astazi ; asupra celorlate averi se arunca acest T. Roscius in numele lui Chrysogonus, cum declara el insusi. Averile acestea au fost cumparate cu 2000 de sesterti. Stiu bine ca toate acestea s-au facut fara stirea lui L. Sylla

Intre timp, acest T. Roscius, om foarte cumsecade, mandatarul lui Chrysogonus, vine la Ameria, intra in proprietatile lui Sex. Roscius si-l alunga gol afara din casa, izgonindu-l departe de vatra parinteasca si de penatii caminului pe care acest nefericit, coplesit de jale, care inca nu implinise cele cerute de datina la moartea tatalui sau, pe cand dansul se face stapan pe-o avere imensa. Un ins lipsit de toate celea cat traise dintr-ale sale devenise, cum se intampla de obicei, fara nici o masura : cara acasa la el multime de lucruri sub ochii tuturor, punea la o parte pe furis si mai multe, dadea o multime ajutoarelor lui, din plin si la toti din jur ; ce mai ramanea scotea la licitatie si vindea.

Aceste fapte li s-au parut amerienilor atat de urate ca in tot orasul era numai plans si gemete. Intr-adevar, multe le treceau prin fata ochilor : moartea naprasnica a unui om in toata puterea, mizeria cea mai revoltatoare a fiului lui, caruia dintr-atata avere acest talhar blestemat nu-i lasase nici macar o poteca de trecere la mormantul tatalui lui, cumpararea scandaloasa a bunurilor, stapanirea lor, furturile, jafurile, darurile. Nu era om care sa nu prefere a infrunta totul decat sa vada pe T. Roscius lafaindu-se in averea lui Sex. Roscius, omul cel mai bun si cel mai cinstit, si stapanind-o.

Asadar, se da pe data o decizie a decurionilor ca primii zece sa plece la Sylla si sa-l informeze ce fel de om a fost Sex. Roscius sa se planga de crima si nedreptatile acestora, sa-l roage sa hotarasca a fi respectate faima celui mort, si averea fiului nevinovat. Luati, va rog, cunostinta de decretul insusi : Decretul

decurionilor. Delegatii ajung la tabara. Se intelege, judecatori, ceea ce am spus si mai inainte, ca aceste crime si ticalosii s-au facut fara stirea lui L. Sylla. Caci imediat Chrysogonus in persoana ii intampina si insarcineaza pe deasupra cativa oameni de vaza sa le ceara sa nu se prezinte lui Sylla si sa le promita ca Chrysogonus va face tot ce vor dori. Se temuse pana intr-atata incat ar fi prefereat sa moara decat ca aceste lucruri sa ajunga la urechile lui Sylla. Acesti oameni din alte vremuri, care si-i inchipuiau si pe altii dupa ei, deoarece Chrysogonus ii asigura ca va sterge numele lui Sex. Roscius din listele de proscriptii si ca va restitui fiului sau pamanturile in deplina proprietate, si deoarece T. Roscius Capito, care era printre cei zece delegati, garanta ca se va face asa, l-au crezut. S-au intors la Ameria fara sa mai prezinte reclamatia. Mai intai oamenii acestia au inceput sa intarzie lucrurile si sa le amane de pe o zi pe alta, apoi, procedand ceva mai incet sa nu faca nimic si sa insele cu promisiuni ; in cele din urma, ceea ce s-a inteles usor, incepura sa intinda curse vietii acestui Sex. Roscius si sa se convinga ca nu pot stapani o avere straina, daca proprietarul ei e viu si nevatamat.

De indata ce acesta si-a dat seama de cele puse la cale, s-a refugiat, dupa sfatul prietenilor si rudelor, la Roma si s-a dus la Caecilia - pe al carei nume il pronunt in semn de respect - cu care tatal sau era in cele mai bune relatii ; la aceasta femeie staruie si acum, judecatori, dupa socotinta neclintita a tuturor, ca un exemplu pentru noi, urmele vechilor indatoriri. Ea l-a primit in casa ei pe Sex. Roscius, lipsit de orice mijloace, zvarlit din casa lui, alungat din averea lui, si i-a dat ajutor oaspetelui obijduit, care nu mai avea, dupa parerea tuturor, nici o speranta. Prin bravura ei, prin cinstea si prin straduinta ei, s-a ajuns ca acesta sa apara mai degraba viu printre acuzati decat ucis printre proscrisi.

Caci dupa ce acestia au inteles ca viata lui Sex. Roscius e pazita cu cea mai mare strasnicie si ca nu mai dispun de nici o posibilitate de a comite crima, au facut planul criminal si indraznet sa-l denunte ca ucigas al tatalui sau, sa gaseasca pentru acesta un acuzator rutinat, care sa poata spune ceva despre o fapta care nu se intemeia pe nici o banuiala, in sfarsit, fiindca de arma acuzarii nu putea uza, sa uzeze drept arma de imprejurarile politice. Oamenii nostri isi spuneau asa : " Fiindca de atata vreme nu s-au mai tinut procese, acuzatul care va fi adus primul in fata judecatii are sa fie neaparat condamnat pe de alta parte, datorita trecerii lui Chrysogonus, el nu va avea aparatori, nimeni nu va spune o

vorba despre vanzarea averilor si despre aceasta cardasie ; insasi acuzatia de patricid si atrocitatea invinuirii vor face ca acest Roscius sa fie indepartat fara nici

o greutate, fiindca nu va fi aparat de nimeni "

bine zis de aceasta nebunie, v-au dat voua sa injunghiati un om pe care, desi au

dorit-o, nu l-au putut ucide ei.

Indemnati de acest gand, mai

Ce sa deplang mai intai, judecatori, sau de unde sa incep mai intai, sau ce ajutor, sau de la cine sa cer ajutor ? Sa implor sprijinul zeilor nemuritori, sau pe al poporului roman, sau pe al vostru, care in aceasta imprejurare aveti puterea suprema ? Tatal a fost ucis miseleste, casa impresurata de dusmani, bunurile luate, uzurpate, pradate, viata fiului primejduita si adeseori expusa loviturilor cu arma sau curselor. Ce crima pare ca a ramas neincercata dupa atatea ticalosii ? Totusi ei le pun varf prin alta nelegiuire si le sporesc, inventeaza o acuzatie de

necrezut, isi procura martori si acuzatori cu banii acestui Sex. Roscius, creeaza acestui nefericit o asemenea situatie incat sa n-aiba de ales decat sau sa-si

intinda gatul loviturilor acestui T. Roscius, sau sa-si piarda in chipul cel mai rusinos viata, cusut intr-un sac. Au crezut ca-i vor lipsi aparatorii, si ei lipsesc ; dar un om care sa vorbeasca liber, care sa-l apere cinstit, ceea ce in acest proces

e

indatorire

de-ajuns, nu lipseste, fiti siguri, judecatori, de vreme ce eu mi-am luat aceasta "

Intr-adevar, cine e atat de las ca sa poata tacea si trece cu vederea aceste fapte odata ce le-a vazut ? Pe tatal meu l-ati omorat, desi nu fusese proscris; dupa ce l-ati omorat, l-ati trecut in randul proscrisilor ; pe mine m-ati gonit cu forta din casa mea ; averea mea o stapaniti. Ce mai vreti ? Ati venit inarmati pana si spre aceste banci ale judecatorilor, ca sa injunghiati aici, ori sa-l condamnati pe Sex. Roscius ?

Trei sunt obstacolele, care, pe cat pot judeca eu, stau in acest moment in fata lui Sex. Roscius : acuzatia adversarilor, indrazneala lor si puterea lor. Cu plasmuirea invinuirii s-a insarcinat acuzatorul Erucius, indreazenala e reprezentata la cererea lor, de Roscii, iar Chrysogonus, cel care poate cel mai mult, lupta prin puterea de care dispune. Imi dau seama ca trebuie sa vorbesc despre toate lucrurile acestea. Ce urmeaza de aici ? Nu voi vorbi despre toate in aceeasi masura, pentru faptul ca primul tine de obligatia mea, pe celelalte doua insa poporul roman vi le-a impus voua ; eu trebuie sa risipesc invinuirea, voi sunteti datori, pe de o parte, sa tineti piept indraznelii, pe de alta, sa stingeti si sa innabusiti cat mai repede abuzul de putere primejdios si intolerabil al unor oameni de acest soi.

Sex. Roscius e acuzat ca si-a omorat tatal. Criminala si nelegiuita fapta, zei nemuritori, si atat de grozava incat se pare ca o singura ticalosie cuprinde intr- insa toate crimele ! Intr-adevar, daca pietatea e ranita, precum se spune de

catre intelepti adeseori numai cu privirea, ce pedeapsa destul de strasnica se va gasi pentru acela care-si va fi ucis parintele, pentru care legile divine si omenesti

il obliga sa moara el insusi, daca ar fi nevoie.

Sex. Roscius si-a ucis tatal. Ce fel de om este el ? E vreun tinerel corupt, impins la rele de oameni stricati ? Are mai mult de patruzeci de ani. Sa fie atunci un vechi asasin, un om indraznet si trait printre crime ? Dar acest lucru nu l-ati auzit spunandu-se nici macar de catre acuzator. Atunci pe acest om l-au dus la crima, fara indoiala, desfraul, marile imprumuturi facute, patimile lui nepotolite. Despre desfrau l-a dezvinovatit Erucius, cand a spus ca n-a luat aproape nicodata parte la vreo petrecere. Datorii, apoi, n-a avut niciodata. Ce patimi, in sfarsit, poate sa aiba un om care, asa cum acuzatorul insusi il invinovateste, a locuit mereu la tara si a trait ocupandu-se cu agricultura ! Acest fel de viata e indeosebi straina de patimi si legata de indatoriri.

Ce motiv l-a indemnat atunci pe Sex. Roscius la aceasta nebunie grozava ?

" Taica-sau nu-l iubea ", zice Erucius. Taica-sau nu-l iubea ? Din ce cauza ? Trebuie sa fi fost, intr-adevar, o cauza indreptatita, puternica si vadita. Caci asa

cum e de necrezut ca fiul sa-si fi omorat tatal fara foarte multe si foarte puternice motive, tot astfel e neverosimil ca fiul sa fi fost urat de tatal lui fara motive numeroase, puternice si impuse de imprejurari.

Iti inchipui oare cu ce pasiune si cu ce pricepere se ocupa acest Sex. Roscius de treburile campului ? Dupa cum aud de la acesti vecini ai lui, oameni cumsecade, tu nu esti mai mester in meseria ta de acuzator ca el intr-a sa. Dar fiindca asta e voia lui Chrysogonus, care nu i-a lasat nici o proprietate, n-are decat sa uite aceasta profesiune si sa renunte la ocupatia lui de predilectie. Desi asta e o nefericire si o rusine, o va suporta linistit, daca ar putea cu ajutorul vostru sa-si pastreze viata si reputatia. Ceea ce insa nu se poate suporta e ca, daca a cazut in aceasta nenorocire din cauza calitatii pamanturilor, a numarului lor si a faptului ca le-a cultivat cu pasiune, aceasta tocmai sa fie paguba lui, ca si cum ar fi prea mica nefericirea ca le-a cultivat pentru altii si nu pentru el, daca nu i s-ar face o crima din faptul insusi ca le-a cultivat.

Desigur, Erucius, ca ai fost un acuzator ridicul, daca te-ai fi nascut in acele vremi cand unii erau chemati de la coarnele plugului ca sa fie facuti consuli. Intr- adevar, daca socotesti ca este o rusine ca cineva sa conduca muncile campului, desigur ca ai socoti ca pe-un om foarte nevrednic si de rand pe acel Atilius, pe care trimisii senatului l-au gasit semanandu-si campul cu mana lui. Dar, pe Hercule, stramosii nostri gandeau cu totul altfel despre acela, si despre ceilalti barbati asemenea lui, si astfel, dintr-un stat atat de mic si atat de slab, ei ne-au lasat noua statul cel mai mare si mai infloritor. Caci ei isi cultivau cu ravna ogoarele, nu cautau cu lacomie sa puna stapanire pe ale altora ; prin aceasta ei au marit statul, acest imperiu si faima poporului roman, soprindu-l cu pamanturi, cu orase, cu neamuri. Nu spun aceste lucruri fiindca ele ar fi de comparat cu ceea ce cercetam noi acum, ci ca sa se inteleaga ca, daca pe vremea stramosilor nostri oamenii cei mai mari si cei mai vestiti, care trebuiau sa stea tot timpul la carma statului, isi cheltuiau ceva din munca si timpul lor cu lucrarile campului, ar trebui sa i se ierte aceasta unui om care declara ca e agricultor, de vreme ce a trait tot timpul la tara, de vreme ce, mai ales, nimic nu-l bucura mai mult pe tatal sau, nimic nu-i era lui insusi mai placut si, de fapt, nimic mai de lauda n-ar fi putut face.

Asadar, Erucius, ura inversunata pana la culme a tatalui fata de fiul lui se arata din faptul ca-l lasa sa traiasca la tara. Mai ai ceva de spus ? " Am desigur, zice el caci tatal avea intentia sa-l dezmosteneasca " . Te ascult ; acum spui ceva care e in legatura cu dezbaterea, caci cele spuse mai inainte, cred ca admiti tu insuti, sunt fara importanta si fara rost. " Nu mergea cu tatal sau la ospete " . De buna seama, deoarece nici la oras nu venea decat foarte rar.

Aproape nimeni nu-l invita acasa la el. Nu-i de mirare, deoarece nu locuia in oras si n-avea cum sa invite si el la randul lui

Dar primesc sa treci peste lucruri pe care, de vreme ce le tii sub tacere, admiti ca nu exista. Cel putin acest lucru esti dator sa-l limpezesti : ca a vrut sa-l dezmosteneasca. Ce dovada aduci prin care sa credem ca a existat aceasta intentie ? De fapt, nu poti spune nimic. Imagineaza cel putin ceva potrivit, ca sa

nu se vada ca faci ceea ce si faci pe fata : ca-ti bati joc " A vrut sa-si dezmosteneasca fiul " Din ce cauza ? " Nu stiu ". L-a dezmostenit ? " Nu ". Cine l-

a impiedicat ? " Avea de gand ? " Cui i-a spus ? "Nimanui". Ce altceva inseamna

a abuza de instanta de judecata, de legi si de autoritatea voastra pentru

asigurarea unui profit si satisfacerea poftelor, decat sa acuzi in acest mod si nu numai sa arunci o invinuire pe care n-o poti dovedi, dar nici macar sa incerci a o face ?

Nu e nimeni dintre noi, Erucius, care sa nu stie ca nu porti nici o dusmanie lui Sex. Roscius. Toti vad din ce motiv te prezinti aici ca adversar al lui. Ei stiu ca ai fost adus aici cu banii lui. Ce mai putem spune ? Trebuie totusi ca, oricat de lacom esti de castig, sa tii seama ca atat parerea acestor judecatori cat si legea Remmia trebuie sa aiba vreo valoare.

E util sa existe in stat acuzatori multi, pentru ca indreazneala sa fie infranta prin teama. Dar e util de asemenea ca totusi sa nu fim bataia de joc a

acuzatorilor. Un om e nevinovat, dar desi e in afara de orice vina, nu e totusi in afara de banuiala. Si desi aceasta e o nenorocire, totusi l-as putea intrucatva ierta pe cel care acuza. Daca ar avea de spus ceva care sa aduca macar a vina si

a banuiala, n-ar parea ca-si bate joc pe fata si calomniaza cu buna stiinta.

Motivul pentru care noi toti ingaduim cu usurinta sa existe cat mai multi acuzatori este ca, daca un nevinovat este acuzat, el poate fi achitat, iar daca un vinovat nu este acuzat, nu poate fi condamnat. Dar e mai bine ca un nevinovat sa fie achitat decat ca un vinovat sa nu fie chemat in fata judecatii.

Gastelor li se da de mancare pe spezele tuturor si cainii sunt hraniti in Capitoliu, ca sa dea de veste daca vin hotii. Dar aceste animale nu pot distinge daca sunt hoti ; ele dau numai de veste daca cineva a intrat noaptea in Capitoliu si, fiindca aceasta de de banuit, desi sunt animale, totusi gresesc mai degraba din prea mare prevedere. Daca insa cainii latra in timpul zilei, atunci cand cineva vine sa se inchine zeilor, cred ca li se rup picioarele, fiindca sunt aprigi chiar si atunci cand nu exista nici o banuiala. Exact la fel se intampla si cu acuzatorii. Unii dintre voi sunteti gaste care tipa numai, dar nu pot face rau ; altii sunt caini care pot sa si latre, si sa muste. Vedem ca vi se da de mancare ; voi insa trebuie sa va repeziti mai ales la cei care merita. Acesta este indeosebi lucrul cel mai palcut poporului. Apoi, daca vreti, latrati chiar si atunci cand este probabil ca cineva a comis vreun rau, cand banuiti ceva. Si asta se poate admite. Dar daca veti ajunge sa acuzati pe cineva ca si-a ucis tatal si nu veti putea spune de ce si in ce mod, si veti latra numai fara nici un motiv de banuiala, desigur nu va va rupe nimeni picioarele, dar, daca-i cunosc bine pe acesti judecatori, litera aceea pe care o urati cu totii intr-atata incat urati chiar si numele de Kalende va vor aplica-o atat de tare pe frunte incat dupa aceea nu veti putea auzi decat nenorocul vostru

Face, judecatori, daca ati fost atenti, sa observati nepasarea acestuia in

acuzarea lui. Cred ca atunci cand a vazut pe oamenii acestia asezati pe bancile apararii, s-a intrebat daca cutare sau cutare va apara; pe mine nici macar nu m-

a banuit, fiindca pana acum n-am pledat in nici o cauza publica. Dupa ce a aflat

ca nu va vorbi nimeni dintre cei care pot si obisnuiesc sa pledeze, a inceput sa fie atat de nepasator incat se aseza oricand ii trecea prin minte, se plimba apoi incoace si incolo, uneori isi comanda sclavul ca sa-i comande probabil cina, intr- un cuvant se arata fara nici o jena fata de plenul vostru si fata de acest public, ca si cum ar fi fost in deplina singuratate.

In sfarsit, si-a facut incheierea, s-a asezat ; m-am ridicat eu. S-a parut ca respira usurat, fiindca nu vorbea altcineva. Am inceput sa vorbesc. Am observat, judecatori, ca mai inainte si pana in momentul in care am rostit numele lui Chrysogonus, omul nostru s-a ridicat deodata si a parut mirat. Am inteles ce-l izbise. L-am numit a doua si a treia oara. Dupa aceea oamenii lor nu mai conteneau sa alerge incoace si incolo, ca sa-l anunte, cred, pe Crysogonus ca este unul in orasul nostru care indrazneste sa vorbeasca contra vointei aceluia, ca procesul se desfasoara altfel decat a crezut el, ca se da pe fata cumpararea averilor, ca clica e foarte rau atacata, ca trecerea si puterea lui nu sunt luate in seama, ca judecatorii asculta atent, ca publicului fapta i se pare o ticalosie. Fiindca ai fost dezamagit, Erucius, si fiindca vezi ca toate s-au rasturnat, ca procesul in apararea lui Sex. Roscius e pledat, daca nu destul de bine, macar in mod liber, fiindca iti dai seama ca pe cel pe care il socoteai parasit si vezi ca cei care sperai ca-l vor da pe mana ta il judeca, arata-ne din nou acea preacunoscuta abilitate si pricepere a ta, marturiseste ca ai venit aici sperand si socotind ca va fi vorba de-o actiune banditeasca, nu de-o judecata.

E vorba de un proces de patricid ; de catre acuzator nu s-a indicat nici un motiv pentru care fiul si-ar fi omorat tatal !

In delictele de foarte mica importanta si despre vini mai usoare, care sunt atat de dese si aproape zilnice, se cerceteaza mai cu seama si in primul rand care a fost cauza delictului. La o crima de ucidere a parintelui, Erucius socoteste ca aceasta nu trebuie sa fie cercetata. La o astfel de crima, judecatori, chiar atunci cand multe cauze duc la aceeasi concluzie si parca se acorda intre ele, totusi nu se da orbeste crezare faptelor, nici nu se cantaresc fara presupuneri, fara temei, nu se ia in seama un martor nesigur, nici nu se judeca invinuirea dupa talentul acuzatorului.

E nevoie sa se arate, pe de o parte, nemeroase ticalosii comise mai inainte de acuzat, viata cu totul depravata a insului ; pe de alta, indrazneala lui extraordinara, si nu numai indrazeneala, dar furia nemasurata si nebunia lui. Si chiar daca toate acestea se dovedesc, trebuie sa existe urme vadite de crima :

unde, in ce chip, cu ajutorul cui, in ce moment ticalosia a fost comisa. Daca nu exista multe si evidente probe de acest fel, o fapta atat de criminala, atat de cruda, atat de nelegiuita, nu este de crezut. Caci forta sentimentelor de omenie e foarte mare ; legaturile de sange au mare putere, insasi firea protesteaza in contra banuielilor de acest fel ; este o prevestire de rau neindoielnica si o monstruozitate sa existe vreo fiinta cu infatisare si chip de om care sa intreaca pana intr-atata in cruzime fiarele incat sa rapeasca in chipul cel mai ticalos zilele acelora datorita carora el a vazut dulcea lumina a zilei, cand si fiarele sunt unite intre ele prin legaturi impuse de nastere, de cresterea lor si de firea lor insasi

Nu vedeti oare ca pe cei despre care poetii ne spun ca si-au pedepsit mama, ca sa-si razbune tatal, ii muncesc Furiile, care nu-i lasa sa stea o clipa locului, fiindca nu s-au putut pastra nepatati de crima, desi se spune ca au facut-o din porunca si dupa oracolele zeilor nemuritori? Asa este, judecatori : sangele mamei si al tatalui constituie o legatura puternica, impusa de fire si sfanta. Cine se pateaza cu o picatura dintr-insul nu numai ca nu se poate spala, dar aceasta pata patrunde pana in adancul sufletului lui si-l duce la furie nemasurata si la pierderea mintilor. Sa nu credeti ca cei care au comis vreo ticalosie sau vreo crima ar fi chinuiti si ingroziti de Furii cu faclii arzatoare, asa cum vedeti adesea in piesele de teatru. Miselia si groaza de sine chinuie mai mult pe fiecare, crima lui il uimeste si il innebuneste, gandurile lui vinovate si constiinta raului il ingrozesc. Acestea sunt pentru nelegiuiti Furiile care nu se dezlipesc de ei si de casa lor : ele cer zi si noapte fiilor celor mai criminali sa-si ispaseasca vina uciderii parintilor.

Aceasta grozavie a nelegiuirii face ca ea sa nu poata fi crezuta, daca omorul nu se infatiseaza ca un lucru palpabil, daca nu se arata tineretea imorala a faptasului, viata lui patata de toate ticalosiile, banii risipiti cu nerusinare si in dispretul lumii, indrazenala lui nestavilita si un curaj orbesc, care nu e departe de nebunie. Trebuie sa se mai adauge la aceasta ura fata de parinte, teama de pedeapsa din partea lui, prietenii ticalosi, sclavii complici, un moment potrivit, un loc bine ales in acest scop ; as zice ca judecatorii trebuie sa vada mainile stropite de sangele parintelui ca ei sa poata crede ca s-a facut o atat de grozava si de cruda crima.

De aceea, cu cat o asemenea fapta e mai putin de crezut, daca nu se arata in mod clar, cu atat mai aspru trebuie sa fie pedepsita daca se dovedeste ca a fost comisa.

Daca, prin urmare, din multe lucruri se poate vedea ca stramosii nostri au intrecut celelalte neamuri nu numai prin puterea armelor, dar si prin chibzuiala si intelepciune, apoi aceasta se arata indeosebi prin faptul ca au gasit impotriva nelegiuitilor o pedeapsa unica. In aceasta privinta va rog sa luati seama cat de mult i-au intrecut ei prin intelepciune pe cei care sunt considerati de altii ca cei mai intelepti oameni.

Cea mai inteleapta cetate, atata timp cat a avut suprematia asupra altora, se zice ca a fost Atena ; apoi cel mai intelept om din aceasta cetate se zice ca a fost Solon, cel care a dat atenienilor legile de care se folosesc si azi. Acesta, fiind intrebat pentru ce n-a stabilit nici o pedeapsa in contra celui ce si-ar fi omorat parintele, a raspuns ca el a socotit ca nimeni n-are sa faca o asemenea fapta. Se zice ca a procedat intelept, nehotarand nimic despre o crima care nu se mai faptuise vreodata, ca sa nu para ca mai mult da o idee cuiva decat ca o interzice. Cu mult mai intelept au procedat stramosii nostri. Acestia, dandu-si seama ca nu exista nimic, oricat de sfant ar fi, care sa nu fie vreodata pangarit prin indrazneala, au nascocit o pedeapsa fara seaman impotriva paricizilor, pentru ca, daca unii n-ar fi putut fi tinuti de firea lor insasi in marginile indatoririlor, sa fie impiedicati de la savarsirea ticalosiei prin grozavia pedepsei. Au hotarat ca vinovatul sa fie varat intr-un sac de piele cusut la gura, si asa sa fie afundat intr-

o apa.

Minunata intelepciune, judecatori ! Nu vi se pare oare ca ei au exclus si au indepartat din natura pe omul caruia i-au rapit cerul, soarele, apa si pamantul, asa incat cel ce si-a omorat parintele din care s-a nascut sa fie lipsit de toate elementele din care se zice ca s-au creat toate lucrurile ? Ei n-au vrut sa le arunce trupul prada animalelor, pentru ca nici macar ele, atingandu-se de o asemenea crima, sa nu se faca mai crude ; nu i-au aruncat asa, goi, in apa, ca nu cumva, dupa ce-ar fi fost dusi in mare, sa pangareasca elementul care se crede ca purifica tocmai tot ce a fost pangarit ; in sfarsit, nu le-au lasat o particica macar din ce e mai fara de pret si mai de rand.

Intr-adevar, ce este atat de comun ca aerul de respirat pentru cei vii, pamantul nostru pentru morti, marea pentru trupurile batute de valuri, tarmul pentru cele aruncate la mal ? Ei traiesc, cat pot sa mai traiasca, fara sa poata sorbi din vazduh o gura de aer si mor fara ca pamantul sa le atinga oasele ; sunt batuti de valuri fara ca apa sa-i spele vreodata ; sunt aruncati pe tarm fara ca

dupa moarte sa-si gaseasca linistea fie si pe stanci

Roscius si-a omorat tatal, te intreb in ce chip l-a omorat ? Atat te intreb, C. Erucius, in ce chip ?

Nu te intreb de ce Sex.

Cum l-a omorat ? L-a izbit el insusi sau a pus pe altii sa-l ucida ? Daca sustii ca el insusi, el nu era la Roma. Daca zici ca a facut-o prin mijlocirea altora, intreb care sunt acestia ? Sclavi sau oameni liberi? Daca au fost oameni liberi, care au fost ei ? De acolo din Ameria, care sunt acestia ? De ce nu sunt numiti? Daca din Roma, de unde ii cunostea Roscius, care de multi ani nu mai venise la Roma si niciodata n-a stat aici mai mult de trei zile ? Unde i-a intalnit ? Cum s-a inteles cu ei? Cum i-a convins? "Le-a dat bani ". Cui i-a dat, prin cine i-a dat ? De unde sau cat a dat ? Oare nu prin astfel de urme ale unei crime se ajunge de obicei la vinovatul principal al delictului ? In acelasi timp, reaminteste-ti cum ai zugravit viata acestui om: ziceai ca era un salbatic si un badaran, ca n-a vorbit niciodata cu nimeni, ca n-a locuit niciodata in oras. Trec cu vederea ceea ce in aceasta descriere a ta ar fi putut fi pentru mine cel mai puternic argument spre dovedirea nevinovatiei lui Roscius, anume ca in climatul moral al taranilor, cu traiul lor simplu si cu aceasta viata aspra si nerafinata a lor, nu se intampla de obicei asemenea ticalosii. Asa cum n-ai putea gasi orice fel de cereale si orice fel de arbore pe orice teren, tot astfel nu orice crima se iveste indiferent de felul de viata. La oras apare dezmatul, din dezmat e firesc sa se nasca lacomia, din lacomie sa ia avant indrazneala, dintr-aceasta se nasc toate crimele si ticalosiile ; in schimb viata la tara, pe care tu o numesti rudimentara, e o lectie de economie, de harnicie si de dreptate

Ma intorc la tine acum, Erucius. Trebuie sa fim intelesi : daca aceasta ticalosie il priveste pe Roscius, ea a fost savarsita cu mana lui, ceea ce tu negi, fie prin mijlcirea unor oameni liberi sau a unor sclavi. Oameni liberi ? Tu nu poti arata nici cum i-a putut gasi, nici cum i-a putut determina la aceasta, nici unde, nici prin cine, nici ce sperante sau ce bani le-a dat. Eu, dimpotriva, arat nu numai ca Sex. Roscius n-a facut nimic din toate acestea dar nici macar nu putea face fiindca de multi ani nu mai fusese la Roma si nici nu si-a parasit vreodata

pamanturile fara vreun rost. Nu-ti ramane, se pare, decat sa dai vina pe sclavi, si prin aceasta sa te refugiezi ca intr-un port, dupa ce ai esuat cu celelalte incercari de a crea suspiciuni ; aici insa te izbesti de o astfel de stanca incat vezi nu numai ca acuzatia ta este departe de a-l atinge pe Roscius, dar iti dai seama ca toata banuila cade asupra voastra

Ma tem sa nu va plictisesc, judecatori, sau sa par ca n-am incredere in puterea voastra de patrundere, vorbind prea mult despre lucruri atat de evidente. Acuzatia lui Erucius a fost, cred, in intregime zdrobita, afara de cazul ca asteptati sa risipesc acele afirmatii despre instrainarea de bunuri publice si despre alte lucruri de acelasi fel, necunoscute si noi pana in acest moment pentru noi, nascocite de cei care ne invinovatesc. Mi s-a parut ca Erucius le declama, luandu-le din alt discurs, pe care il pregateste impotriva altui acuzat, in asa masura nu se potriveau nici cu acuzatia de paricid, nici cu persoana celui care se apara. Pentru ca el nu a facut decat afirmatii, e suficient sa le resping si eu, tagaduind doar. Daca isi mai rezerva ceva de spus cand se vor audia martorii, ma va gasi si atunci, ca si in restul procesului, mai pregatit decat credea

Sa incetam odata a mai cerceta vorbe goale : sa cautam crima acolo unde ea se afla si se poate descoperi. Vei intelege atunci, Erucius, pe cate banuieli trebuie sa se sprijine o organizatie intemeiata, desi eu n-am sa vorbesc despre toate, ci voi atinge usor pe fiecare. Si de fapt nici acest lucru nu l-as face, daca n-ar fi necesar. Dovada ca o fac fara voia mea va fi ca nu voi starui mai mult decat o cer salvarea lui Roscius si obligatia pe care mi-am luat-o.

Tu nu gaseai nici un motiv la Sex. Roscius. In schimb, eu gasesc la T. Roscius, de vreme ce te infatisezi si declari pe fata ca ne esti adversar. Despre Capito vom vedea mai tarziu daca, precum aflu ca s-a pregatit, se va infatisa ca martor ; atunci va afla si despre alte vitejii de-ale sale, despre care nici macar nu banuieste ca am auzit. Vestitul L. Cassius, pe care publicul roman il socotea cel mai drept si mai intelept judecator, avea obiceiul ca, la procese, sa puna necontenit intrebarea : " Cui i-a folosit ? " Asa sunt oamenii : nimeni nu incearca sa comita o crima fara o speranta de castig. Cei care se vedeau primejduiti fugeau si se temeau grozav de acest anchetator si judecator, pentru ca, desi era iubitor de adevar, totusi prin firea lui parea ca e mai aplecat spre severitate decat spre mila. Eu, desi instanta noastra are in frunte pe omul cel mai energic in infruntarea indraznelii si pe cel mai omenos fata de nevinovatie, as suporta totusi cu usurinta sa vorbesc despre Roscius, fie in fata acelui judecator, care ancheta cu cea mai mare asprime, fie in fata unor judecatori dupa modelul lui Cassius, de numele carora se infricoseaza si astazi cei care trebuie sa pledeze.

Cand in acest proces ar vedea ca cei acuzatori sunt stapanii unei imense bogatii, pe cand acest Roscius traieste in cea mai mare mizerie, n-ar mai pune desigur faimoasa intrebare : " Cui i-a folosit ? ", ci, chestiunea fiindu-le clara, ar insoti banuiala de crima mai degraba cu pradaciunea decat cu mizeria, ce sa spun, daca - se mai adauga ca mai inainte erai un om sarac, ca esti un lacom, ca esti un om indraznet, ca ai fost cel mai mare dusman al celui ucis ? Mai trebuie oare sa se cerceteze motivul care te-a indemnat la o asemenea crima ? Ce se poate oare nega din cele spuse de mine ? Saracia insului este de asa fel ca nu se

poate acoperi, ba chiar cu cat se ascunde mai mult, cu atat se arata mai clara. Lacomia ti-o arati prin faptul ca ai intrat in cardasie cu un om cu totul strain, de dragul averilor cuiva din acelasi oras si ruda cu tine. Cat este de indraznet - ca sa trec peste alte fapte - poate sa vada toata lumea dintr-aceea ca din toata asociatia, adica dintre toti asasinii, numai tu te-ai gasit sa te infatisezi aici impreuna cu acuzatorii, si numai sa-ti arati fata, daar s-o expui privirilor. Ca ai fost in dusmanie cu Sex. Roscius si ca ai avut cu el mari neintelegeri in privinta averii, asta nu poti sa n-o recunosti.

Ramane, judecatori, sa ne intrebam care din doi a ucis pe Sex. Roscius : cel care prin moartea acestuia s-a umplut de bogatii sau cel care a ajuns in saracie ? Cel care mai inainte de aceasta era sarac, sau cel care dupa aceea a ajuns cel mai sarman om ? Cel care, aprins de lacomie, se napusteste dusmanos in contra alor sai, sau cel care a trait intotdeauna asa incat n-a cunoscut nici un fel de profit, ci numai rasplata dobandita prin munca lui ? Cel care este cel mai indraznet dintre toti licitatorii de bunuri, sau cel care din neobisnuinta cu forul si cu judecatile se teme nu numai de bancile acestea, dar de orasul insusi. In sfarsit, judecatori, ceea ce dupa parerea mea priveste indeosebi procesul nostru, l-a ucis mai degraba dusmanul lui, sau fiul lui ?

Daca tu, Erucius, ai fi putut gasi la acuzat atatea si atat de puternice motive, cat de mult ai mai vorbi ! Cum te-ai mai fali ! Pe Hercule, ti-ar lipsi mai mult timpul decat cuvintele

Vad, prin urmare, ca sunt foarte multe motivele care puteau sa-l determine pe acest om la crima. Sa vedem acum ce posibilitati de-a o infaptui avea ? Unde a

fost ucis Sex. Roscius? La Roma

cum ar fi vorba sa stim acum cine dintr-o multime atat de mare a ucis si ca si cum intebarea n-ar fi fost aceasta : de catre cine oare e mai verosimil sa fi fost ucis cel care a fost ucis la Roma, de cel care se afla mereu la Roma in aceasta vreme, sau de cel care de multi ani nu mai fusese la Roma ?

Dar ce are a face. Erau multi altii acolo. Ca si

Haide acum sa analizam si celelalte posibilitati. Erau pe atunci, asa cum ne-a spus Erucius, o multime de banditi, si oamenii erau ucisi fara teama de pedeapsa. Ei bine ! Multimea aceasta din cine se compunea ? Banuiesc ca sau din cei care umbalu dupa averile altora, sau din cei care erau tocmiti de catre acestia ca sa ucida pe cineva. Daca te gandesti la cei care ravneau la averile altora, atunci tu, care te-ai imbogatit din averea noastra, esti printre ei ; daca te gandesti la aceia carora cu un nume mai bland li se spune " percusori ", cauta sa vezi sub protectia cui si in clientela cui sunt ei : vei gasi, crede-ma, un ins din gasca ta. Tot ce tu vei gasi de spus in contra noastra, pune fata in fata cu apararea noastra : astfel cauza lui Sex. Roscius va fi foarte usor comparata cu a ta. Ai sa spui : " Ei si, ce daca eram adesea la Roma ? " Iti voi raspunde : " Dar eu n-am fost deloc. ", " Marturisesc ca am fost licitator de averi, dar si multi altii erau ". " Dar eu, cum tu singur sustii, sunt cultivator de pamant si om de la tara ". " Nu urmeaza ca, daca am fost in sleahta cutitarilor, sunt un cutitar". "Dar eu, care nici macar n-am cunoscut vreun cutitar, sunt departe, vezi bine, de asemenea acuzatie ". Se pot spune multe lucruri din care sa se vada ca tu ai avut posibilitatea savarsirii crimei, dar trec peste ele, nu numai fiindca nu te acuz cu

placere, dar mai ales fiindca, daca as voi sa vorbesc despre acele crime care s-au savarsit in acelasi mod cu cea prin care Sex. Roscius a fost ucis, ma tem ca discursul meu sa nu para ca priveste pe multi altii.

Sa vedem acum pe scurt, cum am vorbit si despre celelalte faptele pe care le- ai savarsit tu, T. Roscius, dupa moartea lui Sex. Roscius. Ele sunt atat de vadite si de limpezi, judecatori, incat, pe legea mea, vorbesc despre ele fara sa vreau. Caci ma tem, T. Roscius, sa nu par ca, oricat de ticalos esti, am vrut in asa masura sa salvez pe clientul meu incat nu te-am crutat deloc. Dar daca ma tem de aceasta si daca doresc sa te crut, in masura in care as putea-o face fara sa-mi calc cuvantul, ma intorc din nou si-mi schimb gandul, caci imi apare in minte nerusinarea ta. E cu putinta, atunci cand ceilalti complici ai tai fugeau si se ascundeau, spre a se crede ca acest proces nu priveste pradaciunea lor, ci crima de care este acuzat acest om, ca tu sa fi cerut sa ti se incredinteze rolul de a aparea la proces si de a sta alaturi de acuzator ? Prin aceasta nu vei castiga nimic altceva decat indrazneala si nerusinarea ta vor fi cunoscute de toata lumea. Dupa uciderea lui Sex. Roscius, cine aduce primul vestea in Ameria ? Mallius Glaucia, pe care l-am pomenit mai inainte, clientul si omul tau de casa. Ce rost avea ca el cel dintai sa aduca vestea, fiindca, daca nu facusesi un plan despre moartea si averea aceluia si daca nu te invoisesi cu nimeni in privinta crimei si rasplatirii ei, pe tine aceasta te privea mai putin decat pe oricare. " Mallius a adus vestea din initiativa lui ". Intreb : Ce interes avea ? Poate ca, venind la Ameria pentru un alt motiv decat acesta, a fost o intamplare ca el anuntase primul ce auzise la Roma ? De ce venise la Ameria ? " Nu pot sa ghicesc ", zice T. Roscius. Am sa aduc astfel lucrurile incat n-are sa fie nevoie de ghicit. De ce l-a anuntat mai intai pe T. Roscius Capito ? Cand la Ameria erau casa lui Sex. Roscius sotia si copii lui, vecini si rude cu care traia foarte bine, cum se face ca acest client al tau, vestitorul crimei tale, l-a anuntat mai intai pe T. Roscius Capito ?

A fost omorat pe cand se intorcea de la cina ; nu se lumina de ziua si s-a aflat la Ameria. Ce inseamna aceasta goana extraordinara ; aceasta iuteala si graba atat de mare ? Nu intreb cine l-a lovit ; n-ai de ce te teme, Glaucia ; nu te caut sa vad daca ai avut asupra ta pumnalul, nu te socotesc : cred ca asta nu e datoria mea : fiindca stiu din indemnul cui a fost ucis, nu ma intereseaza sa stiu cu mana cui. Retin doar un singur lucru, pe care mi-l ofera crima ta neindoioasa si evidenta faptelor. Unde si de la cine a aflat Glaucia ? Cum a stiut atat de repede ? Sa zicem ca a auzit imediat : ce l-a silit sa bata atata drum intr-o singura noapte ? Ce nevoie atat de mare il gonea, pentru ca daca se ducea la Ameria de voia lui, sa plece din Roma la acel ceeas si sa nu se odihneasca o clipa toata noaptea ?

Oare trebuie sa cautam argumente si sa facem presupuneri chiar si atunci cand faptele sunt atat de evidente ? Nu vi se pare oare, judecatori, ca vedeti cu ochii vostri ceea ce ati auzit ? Nu vedeti pe acel nefericit, nestiutor ce-l astepta, care se intorcea de la o cina ? Nu vedeti cursele intinse, atacul neprevazut ? Nu va apare in fata ochilor Glaucia savarsind omorul ? Langa el sta acest T. Roscius ? Nu urca el cu mana lui in car pe acest Automedon, vestitorul celei mai infioratoare crime si al celei mai nelegiuite victorii ? Nu-l roaga el sa nu doarma

in noaptea aceea, sa se sileasca de hatarul lui sa-l anunte cat mai degraba pe Capito ?

Pentru ce voia ca cel dintai sa afle Capito ? Nu stiu. Vad doar ca acest Capito

este partas cu el la averea lui Roscius. Vad ca, din cele treisprezece proprietati, el stapanete trei, si pe cele mai frumoase. Aflu pe langa aceasta ca nu e prima data cand o banuiala asemanatoare cade asupra lui Capito ; multe sunt cununile infame ale victoriilor lui, totusi cea dintai cununa impodobita cu panglici este aceasta care i se aduce de la Roma ; nu exista metoda de-a omori un om cu care el sa nu fi omorat cativa, pe multi cu pumnalul, pe multi altii prin otrava. Pot chiar sa arat pe cineva care n-avea 60 de ani, pe care el, impotriva obiceiului stramosesc, l-a aruncat de pe pod in Tibru. Daca el se va infatisa aici, sau mai

bine zis cand se va infatisa - caci aceste lucruri.

stiu

bine ca se va infatisa - va auzi

toate

Unul a trimis, indata dupa omor, un vestitor inaripat la Ameria, la tovarasul,

mai bine zis, la maestrul sau, pentur ca, chiar daca toti ar fi dorit sa se prefaca ca nu stiu cui apartine ticalosia, totusi sa puna el insusi crima sa neindoioasa sub ochii tuturor. Celalalt, daca s-a mai pomenit asa ceva, are de gand sa depuna marturie contra lui Sex. Roscius, ca si cum ar fi vorba ca noi sa trebuiasca sa credem ce a spus el, si sa nu pedepsim ce-a facut el. Dupa o traditie din batrani, s-a prevazut ca si oamenii cei mai de vaza, chiar si in chestiunile foarte marunte, sa nu depuna marturie intr-o chestiune personala. Scipio Africanul, care pana si prin numele sau ne arata ca a supus a treime din suprafata pamantului, n-ar fi depus totusi marturie, daca ar fi fost vorba de-o chestiune personala, caci - imi

vine

fost crezut. Priviti acum cat de mult s-au rasturnat toate si s-au schimbat in rau ; desi e vorba despre averi si despre un omor, licitatorul bunurilor si criminalul, adica acela care este chiar cumpartorul si posesorul acestor bunuri despre care este vorba si in acelasi timp a pus la cale omorarea omului despre a carui moarte se face cercetarea, are de gand sa se prezinte ca martor.

n-ar fi

greu

sa spun aceasta despre un astfel de barbat - daca ar fi

vorbit,

Ei bine, ce ai de spus tu, omule cel mai cumsecade ? Asculta-ma : vezi sa nu dai de bucluc ! E vorba de interesul cel mai mare al tau. Ai facut multe crime, multe acte de indrazneala, multe ticalosii, dar si o prostie foarte mare - desigur dupa capul tau, nu dupa ideea lui Erucius : n-aveai nevoie sa te infatisezi aici. Caci nimeni nu foloseste un acuzator mut sau un martor care se ridica de pe banca acuzatorului. Pe langa aceasta, pornirea voastra patimasa ar fi fost totusi putin mai ascunsa si mai invaluita. Acum ce ar dori sa afle cineva de la voi, cand cele ca faceti sunt asa incat se pare ca le faceti ca si cum noi ne-am stradui sa le faceti contra voastra insiva ? Sa vedem acum, judecatori, ce a urmat indata dupa aceea.

Moartea lui Sex. Roscius este adusa la cunostinta lui Chrysogonus la Volaterrae, in tabara lui L. Sylla, a patra zi dupa ce acela a fost ucis. Ne mai intrebam si acum cine a trimis pe vestitor ? Nu este oare limpede ca acelasi ins care l-a trimis la Ameria ? Chrysogonus ia masuri ca bunurile aceluia sa fie imediat puse in vanzare ; nu cunostea nici omul, nici averea lui. Atunci cum i-a venit ideea sa puna mana pe proprietatile unui om necunoscut, pe care nu-l

vazuse absolut niciodata ? Cand auziti de vreun asemenea lucru, de obicei voi, judecatori, va spuneti imediat : " Trebuie sa-l fi anuntat vreun locuitor din acelasi orasel, sau vreun vecin, caci acestia de cele mai multe ori dau informatii, prin ei cei mai multi se descopera ". Aci n-aveti de ce sa va folositi de presupuneri. Caci eu n-am sa fac o discutie in felul urmator : " Este verosimil ca Roscii au prezentat lui Chrysogonus chestiunea, caci, ei erau si mai inainte in relatii de prietenie cu Chrysogonus ; desi Roscii aveau vechi patroni si raporturi de ospitalitate mostenite de la stramosii lor, au incetat sa-i mai cultive si sa-i mai onoreze pe toti acestia si s-au pus sub protectia si in situatia de clienti ai lui Chrysogonus ".

Pe drept cuvant as putea spune toate acestea, dar in aceasta cauza nu e nevoie de presupuneri ; stiu sigur ca ei nu tagaduiesc ca Chrysogonus a ajuns la aceste bunuri prin indemnul lor. Daca vedeti cu ochii vostri pe cel care a primit partea cuvenita denuntatorului, mai puteti oare sa va intrebati, judecatori, cine a fost denuntatorul ? Cine sunt asadar cei carora Chrysogonus le-a dat o parte din aceste bunuri ? Cei doi Roscii. Mai este oare cineva afara de ei ? Nu este nimeni, judecatori. Asadar, mai este vreo indoiala ca cei care au obtinut din partea lui Chrysogonus o parte din prada sunt cei care i-au oferit aceasta prada ?

Sa examinam acum fapta Rosciilor dupa felul de a judeca al lui Chrysogonus. Daca in aceasta batalie Roscii n-au facut nimic de seama, de ce au fost recompensati cu atat de mari rasplati ? Daca n-au facut nimic altceva decat ca i- au adus la cunostinta intamplarea, oare nu era destul sa le multumeasca, si in fine, ca sa fie foarte generos, sa le arate o cinstire oarecare ? Pentru ce i se dau imediat lui Capito trei domenii atat de rentabile ? Pentru ce pe toate celelalte le stapaneste acest T. Roscius in tovarasie cu Chrysogonus ? Oare nu e limpede, judecatori, ca Chrysogonus a acordat Rosciilor aceste prazi de razboi in deplina cunostinta de cauza ?

Printe cei zece decurioni vine ca delegat in tabara Capito. Cunoasteti-i intreaga viata, firea si moravurile din chiar atitudinea lui in aceasta delegatie. Daca nu veti fi inteles, judecatori, ca nu exista indatorire, ca nu exista lege, oricat de sfanta si neintinata, pe care ticalosia si perfidia lui sa n-o fi pangarit si sa n-o fi zdruncinat, atunci socotiti-l drept omul cel mai cumsecade. El isi da silinta la Sylla sa nu fie informat despre aceste lucruri, comunica lui Chrysogonus planurile si intentia celorlalti delegati, il sfatuieste sa ia seama ca afacerea sa nu iasa la lumina, ii arata ca, daca vanzarea bunurilor va fi anulata, Chrysogonus va pierde o mare avere, iar el risca sa-si piarda viata. Pe acela il atata, pe acestia, care fusesera trimisi impreuna cu el, ii insela ; pe acela il sfatuia sa se pazeasca, acestora le dadea perfid sperante false ; cu acela facea planuri contra acelora, planurile acestora le comunica aceluia ; cu acela se invoia despre partea de castig, acestora le taia orice putinta de a ajunge la Sylla, folosind cutare sau cutare motiv de intarziere. In sfarsit, din indemnul, prin influenta, prin interventia lui, delegatii nu s-au mai prezentat la Sylla. Amagiti prin cuvantul dat sau mai bine zis prin lipsa de cuvant a acestuia, ceea ce veti putea cunoaste chiar de la dansii, in caz ca acuzatorul, va voi sa-i cheme ca martori, in loc de un rezultat sigur, ei s-au intors acasa cu sperante desarte. Daca in chestiunile particulare cineva implinea un mandat nu numai cu rea-credinta, pentru profitul sau interesul sau, ci chiar mai neglijent decat se cade, stramosii nostri socoteau

ca s-a incarcat de cea mai mare rusine. De aceea actiunea privitoare la un mandat nu e mai putin infamata ca cea privitoare la furt, pentru ca socotesc eu, in chestiunile la care nu puteam participa in persoana, in locul actiunii proprii noi recurgem la buna-credinta a prietenilor. Pe care cine o violeaza acela ataca mijlocul de aparare comun tuturora si, pe cat e in puterea lui, tulbura convietuirea in societate. Caci noi nu putem face totul prin noi insine, unul este mai folositor in cate o privinta, altul intr-alta. De aceea se leaga prieteniile, pentru ca interesul comun sa se asigure prin servicii reciproce. Pentru ce-ti iei o insarcinare, daca ai de gand s-o neglijezi sau s-o intorci spre interesul tau ? Pentru ce te oferi si, prefacandu-te ca ma servesti, ma stingheresti si ma impiedici ? Nu te amesteca ; am sa recurg la altcineva. Iti iei sarcina unui serviciu pe care crezi ca-l poti indeplini : acest lucru pare foarte greu acelora care nu sunt ei insisi neseriosi.

De aceea, prin urmare, aceasta vina este infamata, pentru ca ea violeaza doua lucruri si cele mai sfinte : prietenia si buna credinta. Caci aproape nimeni nu da o insarcinare altcuiva decat unui prieten si nu se increde decat in acela pe care-l crede de buna credinta. Asdar, este o foarte mare ticalosie sa rupi prietenia si sa inseli pe cineva care n-ar fi fost pagubit, daca nu s-ar fi increzut. Cum adica ? Cine in lucrurile cele mai neinsemnate isi uita indatorirea trebuie sa fie condamnat printr-o sentinta cu totul infamanta, iar intr-o chestiune atat de grava cand cel caruia i s-au incredintat si i s-au dat in paza reputatia unui om mort si averile unui om viu pateaza numele mortului si duce in mizerie pe cel viu, un asemenea om se mai poate oare numara printre oamenii cinstiti si macar printre oameni ? In chestiunile cele mai neinsemnate si particulare, chiar si neglijenta in indeplinirea unui mandat constituie motiv de vina si actiune infamanta, pentru aceea ca, daca judeci bine, poate sa fie neglijent cel care a incredintat mandatul, nu cel care l-a primit : intr-o atat de importanta actiune, incredintata de catre o autoritate publica, cel care nu din neglijenta a adus paguba vreunui interes particular, ci a profanat din perfidie caracterul sacru al delegatiunii insesi si a pangarit-o, oare cu ce pedeapsa va fi, in sfarsit, pedepsit sau prin ce sentinta va fi condamnat ?

Daca Sex. Roscius i-ar fi dat cu titlu personal mandatul sa trateze cu Chrysogonus aceasta chestiune si s-o transeze, si daca, primind aceasta insarcinare, Capito si-ar fi pus in joc, considerand ca este necesar, cuvantul lui de onoare, oare daca el si-ar fi facut un cat de mic profit din aceasta afacere, n- ar fi condamnat prin decizia arbitrului sa restituie suma si nu si-ar pierdc orice cinste ?

Acum nu Sex. Roscius i-a dat mandat asupra acestei chestiuni, ci lucru mult mai grav, insasi persoana lui Sex. Roscius, reputatia lui, viata si averile lui au fost incredintate printr-un mandat de catre decurioni, prin decizie publica, lui T. Roscius ; si dintr-acestea T. Roscius nu a tras nu stiu ce neisemnat profit, ci l-a izgonit cu totul din averea lui pe acest Roscius, si-a rezervat el singur trei domenii, a tinut cont de vointa decurionilor si a tuturor cetatenilor municipiului tot atat de putin ca si de cuvantul sau de onoare.

Vedeti dupa aceea si celelalte fapte ale lui, judecatori, ca sa intelegeti ca nu se

poate inchipui vreo ticalosie cu care acesta sa nu se fi pangarit

Dar T. Roscius n-a inselat un tovaras intr-o afacere de bani, ceea ce, desi ar fi grav, totusi se pare ca s-ar mai putea suporta in vreun fel, ci a indus in eroare, a amagit, a dezertat de la datorie, a predat adversarilor si a inselat prin tot felul de inselaciuni si perfidie noua oameni foarte onorabili, tovarasi cu aceeasi misiune, in aceeasi delegatie, cu aceleasi obligatii si insarcinari. Acestia, neputand banui ceva despre ticalosia lui, n-au avut de ce se teme de-un tovaras cu aceleasi obligatii, n-au vazut perversitatea lui si au dat crezare vorbelor lui desarte. Iata de ce acei oameni foarte cisntiti sunt socotiti acum ca au fost prea putin prevazatori si grijulii, iar acesta, care mai intai a fost un tradator si apoi un dezertor, care mai intai a destainuit adversarilor planurile tovarasilor lui si apoi a intrat chiar in cardasie cu ei, ne mai si infricoseaza si ne ameninta, dupa ce s-a ales cu trei proprietati, recompense ale crimei sale. Intr-o asemenea viata, printre atatea si atat de mari ticalosii, veti gasi, judecatori, si crima care se cerceteaza acum

Si fiindca ati cunoscut buna credinta a maestrului, aflati acum despre spiritul de dreptate al discipolului. Am spus mai inainte ca de mai multe ori li s-au cerut doi sclavi ca sa fie supusi la cercetari. Tu, T. Roscius, ai refuzat tot timpul. Te intreb : " Oare cei care-ti cereau nu erau vrednici sa obtina aceasta, sau cel pentru care cereau nu te interesa, sau lucrul insusi ti se parea nedrept ?? " Cereau oamenii cei mai de vaza si cei mai corecti din orasul nostru, pe care i-am si numit mai inainte ; ei au trait in asa fel si sunt astfel considerati de catre toata lumea incat nu e nimeni care sa creada ca un lucru pe care-l spun ei nu este drept. Cereau apoi pentru omul cel mai nenorocit si cel mai nefericit, care ar fi dorit sa fie el insusi supus la chinuri numai sa se faca cercetari despre moartea tatalui sau. In sfarsit, ti se cerea un aaemenea lucru incat intre a-l refuza si a recunoaste crima nu era nici o deosebire. Daca este asa, te intreb, din ce cauza ai refuzat ? In momentul uciderii lui Sex. Roscius au fost acolo. In ce ma priveste, nici nu-i acuz, nici nu-i dezvinovatesc pe sclavi. Vad insa ca va opuneti ca ei sa fie cercetati, si aceasta imi pare suspect ; daca ei sunt la atata pret in ochii vostri, trebuie cu siguranta sa stie ceea ce ar fi primejdios pentru voi, daca ar vorbi. " Este nedrept ca sclavii sa fie anchetati, sa depuna contra stapanilor lor. " Dar nici nu se ancheteaza spre a obtine declaratii in contra stapanilor, caci ziceti ca voi sunteti stapanii. " Sunt pe langa Chrysogonus ". Asa mai cred. Chrysogonus este atat de incantat de cultura lor literara si de distinctia lor incat, printre tinerii lui sclavi, versati in toate placerile si in toate rafinamentele si alesi din cele mai elegante case, vrea sa traiasca si oamenii acestia, niste salahori aproape, care nu stiu decat ce-au invatat si ei la Ameria de la un gospodar de la tara

Cum asa ? Chrysogonus nu vrea ca scalvii sa fie supusi cercetarilor, ca sa-si ascunda crima lui ? Nu, nicidecum, judecatori. Nu cred ca toate se potrivesc tuturor. Eu, in ce ma priveste nu-l banuiesc de asa ceva pe Chrysogonus. Si acest lucru nu acum pentru prima data m-am gandit sa-l spun. Va amintiti ca de la inceput mi-am impartit pledoaria astfel : a) impotriva acuzatiei a carei intreaga argumentare a fost lasata in sarcina lui Erucius si b) impotriva indraznelii, rol care a fost repartizat Rosciilor. Tot ce priveste ticalosia, crima, omorul va fi

numai pe seama Rosciilor. Despre trecerea si puterea lui Chrysogonus nu spun decat ca ea ne sta impotriva, ca nu se poate in nici un chip tolera si ca voi, deoarece vi s-a dat putinta, sunteti datori nu numai s-o anulati, ci si s-o pedepsiti.

Parerea mea este ca cine vrea sa se faca cercetari asupra acelora despre care se stie sigur ca au fost de fata atunci cand s-a savarsit omorul, acela doreste sa se afle adevarul : iar cine refuza acest lucru, acela, desi nu indrazneste sa-si marturiseasca prin cuvinte fapta ticaloasa, in realitate o marturiseste.

Vin acum la acel nume de aur al lui Chrysogonus, nume sub care s-a ascuns toata banda. Despre el, judecatori, nu stiu nici cum sa vorbesc, nici cum sa tac. Intr-adevar, daca tac, las la o parte ce e mai important, iar daca vorbesc, ma tem ca nu numai el se va socoti atacat, ceea ce nu ma intereseaza, dar si altii, mult mai multi. Desi, in realitate, mi se pare ca nu trebuie sa vorbesc prea mult despre cauza comuna licitatorilor de bunuri. Caci cauza aceasta a noastra e de fapt noua si speciala, cumparatorul bunurilor lui Sex. Roscius este Chrysogonus. Mai intai sa vedem sub ce motiv au fost vandute averile acestui om, sau in ce chip au putut fi vandute. Nu pun aceasta intrebare ca sa spun ca revoltator e ca averile unui om nevinovat sa fie vandute - daca se vor auzi aceste vorbe si daca vom vorbi deschis, Sex. Roscius n-a fost un om atat de important in orasul nostru ca sa fie el cel mai plans dar cu aceasta intreb : Cum au putut fi vandute aceste bunuri chiar dupa aceasta lege despre proscripiuni - fie legea Valeria, fie legea Cornelia, caci nu le cunosc si nu le stiu, dar dupa aceasta lege ? Se spune ca acolo sta scris : sa fie vandute fie bunurile acelora care au fost proscrisi - printre care Sex. Roscius nu se afla - fie ale acelora care au fost ucisi in formatiile militare ale adversarilor. Atata timp cat au existat formatii militare, el a fost in randurile lui Sylla. Dupa ce am renuntat la lupte, el a fost ucis in deplina pace, la Roma, pe cand se intorcea de la cina. Daca a fost ucis dupa lege, recunosc ca si bunurile lui au fost vandute dupa lege. Dar daca e dovedit ca a fost ucis impotriva tuturor legilor, nu numai cele vechi, dar chiar si cele noi, intreb cu ce drept, in ce chip sau dupa ce lege au fost vandute bunurile ?

Ma intrebi, Erucius, in contra cui spun acestea ? Nu impotriva cui vrei si crezi tu. Caci pe Sylla cuvantarea mea l-a scos din cauza de la inceput, iar virtutile lui exceptionale, totdeauna. Eu afirm ca toate acestea le-a facut Chrysogonus ; a mintit, a nascocit ca Sex. Roscius a fost un rau cetatean, a spus ca el a fost omorat in randurile adversarilor, n-a permis ca L. Sylla sa fie informat despre aceste lucruri de catre delegatii din Ameria. In sfarsit, banuiesc chiar ca aceste bunuri n-au fost deloc vandute, ceea ce, daca-mi veti permite, se va vedea dupa aceea, judecatori.

Cred ca in lege se fixeaza data pana la care sa se faca proscriptiuni si vanzari: 1 iunie, fara indoiala. Ni se spune ca omul nostru a fost ucis si ca averile lui au fost vandute cateva zile dupa aceasta. Desigur ca aceste bunuri sau n-au fost deloc trecute, registrele publice au fost falsificate in vreun fel, caci este clar ca, dupa lege cel putin, bunurile nu puteau fi vandute.

Iata ce-l intreb eu pe Chrysogonus, in numele meu, lasand la o parte pe Sex.

Roscius : mai intai de ce au fost vandute averile acestui om care nici proscris n-a fost, nici n-a fost ucis in randurile adversarilor, de vreme ce legea numai impotriva acestora a fost facuta ; apoi de ce au fost vandute la catva timp dupa termen, termen care a fost dinainte fixat prin lege ; apoi pentru ce au fost vandute pe un pret atat de mic ? Daca, precum fac de obicei libertii necinstiti si rai, va voi sa puna toate aceste pe seama patronului sau, nu va reusi nimic. Nu exista om care sa nu stie ca multi au savarsit fapte, unele fara aprobarea, altele fara stirea lui L. Sylla, din cauza ocupatiilor lui importante

Cei care-si au casa in regiunea salentinilor si in Bruttium, de unde abia pot afla vreo veste de trei ori pe an, socotesc ca au o casa potrivita si bine oranduita. Celalalt coboara din palatul Romei, si pe langa aceasta mai multe proprietati, toate foarte frumoase si in apropiere. Casa ii este plina de vase de Corint si de Delos, printre care se afla faimosul cuptor automat, pe care l-a cumparat mai deunazi cu atatia bani incat trecatorii care-l auzeau pe crainic evaluandu-l credeau ca se vinde o mosie. Pe langa aceasta, cata argintarie, cizelata, cate covoare, cate tablouri, cate statuete, cata marmora credeti ca are ? Desigur, atata cat se poate ingramadi intr-o singura casa in vreme de tulburari si pradaciuni de la multe si alese familii. Ce sa mai spun cati sclavi de casa are si cat de felurite le sunt indeletnicirile ? Las la o parte meseriile obisnuite, bucatarii, leticarii, brutarii ; pentru desfatare a sufletului si auzului are atatia oameni incat tot locul din jur huieste ziua de cantec de glasuri, de coarde si de flaute, noaptea de zgomotul ospetelor. Cu o asemenea viata, judecatori, ce cheltuieli zilnice credeti ca se fac, ce risipa si ce ospete ! Vezi bine, ospete alese ca la o asemenea casa, daca aceasta trebuie sa fie socotita, casa si nu mai degraba o oficina a coruptiei si o locanta a tuturor ticalosiilor.

Iar pe el, judecatori, il vedeti cum zboara pretutindeni prin for, cu parul frumos aranjat si pomadat, insotit de o mare multime de cetateni in toga ; vedeti cum priveste de sus pe toata lumea, cum crede ca pe langa el nimeni nu e om, cum se crede singurul fericit, singurul puternic. Daca as vrea, judecatori, sa amintesc ce face si ce incearca el, ma tem ca cineva mai nestiutor sa nu creada ca am vrut sa atac partidul nobilimii si victoria lui. Desi am dreptul sa pot critica, daca nu-mi place ceva la acest partid, caci nu ma tem ca cineva sa creada ca am avut sentimente ostile fata de cauza nobilimii

Sex. Roscius socoteste ca nimic dintr-acestea nu e revoltator, nu acuza pe nimeni, nu se plange intru nimic de rapirea averii lui. Necunoscator al moravurilor actuale, cultivator de pamant, om de la tara, el crede ca tot cea ce voi ziceti ca s-a intamplat datorita lui Sylla, s-a facut dupa obicei, dupa lege, dupa dreptul gintilor. Nu doreste decat sa plece de aici achitat de vina si eliberat de o acuzatie nelegiuita. Daca ar fi scutit de aceasta groaznica banuiala, declara ca se lipseste cu sufletul linistit de toate bunurile lui. El iti cere si te roaga, Chrysogonus, ca, daca din marea avere parinteasca n-a trecut nimic pe seama lui, daca nu te-a fraudat cu nimic, daca ti-a numarat si ti-a cantarit totul, daca ti- a dat si haina de pe el si inelul din deget, daca din toata averea lui nu s-a salvat decat pe sine insusi, gol, si nimic altceva pe deasupra, te roaga zic, sa faci sa i se ingaduie unui nevinovat sa-si duca viata in saracie, din ajutoarele prietenilor.

Pamanturile mele le stapanesti tu, eu traiesc din mila altora : admit, deoarece m-am impacat cu acest gand si fiindca este necesar. Casa mea iti sta deschisa, pentru mine este inchisa : suport. De sclavii mei de acasa - foarte multi - te folosesti tu, eu n-am nici un sclav: indur si cred ca trebuie sa indur. Ce vrei mai mult? De ce ma urmaresti? De ce ma ataci? Prin ce socotesti ca vointa ta e jignita? Prin ce stau eu in calea intereselor tale? La ce ma opun? Daca vrei sa omori un om ca sa-l jefuiesti, l-ai jefuit. Ce vrei mai mult? Daca vrei sa-l omori din dusmanie, ce dusmanie vrei sa poti sa ai fata de cel caruia i-ai luat in stapanire pamanturile mai inainte de a-l cunoaste? Daca vrei sa-l omori de frica, oare ti-e frica de ceva din partea unui om pe care-l vezi ca nu poate sa inlature o atat de grozava nedreptate? Dar daca, pentru ca bunurile care au apartinut lui Sex. Roscius au devenit ale tale, de aceea vrei sa-l distrugi pe acest fiu al lui, oare nu arati ca te temi de un lucru de care tu mai putin decat toti ceilalti ar trebui sa te temi : sa nu se dea odata inapoi copiilor bunurile proscrisilor?

Dar daca nu obtinem de la Chrysogonus, judecatori, sa se multumeasca cu averea noastra, dar sa nu ne ceara viata, daca nu poate fi induplecata, dupa ce ne-a luat tot ce era al nostru, sa nu doreasca a ne rapi si aceasta lumina a zilei

care este a tuturor, daca nu-i de ajuns sa-si potoleasca lacomia cu averea noastra decat daca cruzimii lui i se ofera si sangele nostru, lui Sex Roscius, ca si republicii, nu-i mai ramane decat un singur refugiu, o singura speranta :

bunastarea voastra de altadata si indurarea. Daca acestea mai exista, putem fi inca salvati. Dar daca aceasta cruzime, care s-a vazut in aceasta vreme in viata

publica, a schimbat sufletele voastre - ceea ce

le mai aspre si mai neinduplecate, s-a terminat, judecatori ; ar fi mai bine sa ne ducem zilele printre fiare decat sa traim in mijlocul unor grozavii atat de mari.

desigur nu este posibil facandu-

Oare pentru aceasta ati fost salvat, pentru aceasta ati fost oare alesi judecatori, ca sa-i condamnati pe cei care licitatorii si ucigasii nu i-au putut injunghia?

Cand dau o batalie, bunii comandanti de osti fac de obicei asa : aseaza soldatii in locul prin care cred ca vor fugi dusmanii, pentru ca, daca unii ar fugi intr-acolo din linia de lupta ; ei sa cada asupra lor pe neasteptate. Desigur, acesti cumparatori ai averilor cred la fel : ca voi, astfel de barbati, sedeti aici ca sa-i prindeti pe cei care le-au scapat din mana. Fereasca zeii, judecatori, ca acest consiliu de judecata, pe care stramosii au hotarat sa-l numeasca consiliu public, sa fie socotit o fortareata a licitatorilor.

Nu intelegeti oare, judecatori, ca nu e vorba de nimic altceva decat ca fii celor proscrisi sa fie in orice mod inlaturati si ca se cauta inceputul acestui lucru sa se faca prin calcarea juramantului vostru de credinta si prin primejduirea lui Sex. Roscius ? Mai exista vreo indoiala asupra crimei, cand de o parte vedeti un licitator, un dusman, un cutitar, care in acelasi timp e si acuzator, iar de cealalta, un om lipsit de toate, un fiu iubit de-ai sai, caruia nu numai ca nu i s-a putut gasi vreo vina, dar nici macar ceva ce-ar fi dat de banuit ? Ce altceva oare vedeti ca sta in calea vietii lui Rosicus decat ca averile tatalui sau au fost vandute ?

Se cuvine ca oamenii intelepti care dispun de aceasta autoritate de putere de

care dispuneti voi sa vindece in primul rand relele de care statul suferea mai mult. Nu e nimeni dintre voi care sa nu stie ca poporul roman, considerat alta data ca cel mai bland fata de dusmani, sufera astazi de cruzimea care se exercita asupra propriilor fii. Indepartati aceasta cruzime din viata publica, judecatori, nu ingaduiti sa mai dainuiasca in aceasta republica. Nenorocirea este nu numai ca ea a nimicit in chipul cel mai salbatic atatia cetateni, dar ca, prin obisnuinta cu nenorocirile, a luat si celor mai blanzi oameni sentimentul de mila. Caci atunci cand vedem sau auzim ca in fiecare ceas se intampla vreo salbaticie, chiar si cei care suntem mai blanzi alungam din sufletele noastre, din cauza necontenitelor nenorociri, orice simt de omenie ".

 
 

NICOLAE IORGA (1871 - 1940) Una din cele mai stralucite personalitati ale tarii noastre - istoric si scriitor, profesor si orator, om politic si barbat de stat - a fost Nicolae Iorga. Nicolae Iorga a fost considerat "astrul culturii noastre", un "luceafar al culturii romanesti" si unul dintre cei mai puternici oratori ai natiei romane". :: mai multe despre Nicolae Iorga

 

"

"

"

Onorata Camera, as fi dorit sa infatisez in alta atmosfera, o atmosfera de liniste si de pace, de imbarbatare, lucrurile pe care am intentia sa le spun cat de sincere si, intrucat este in puterea mea, de folositoare. S-au spus vorbe foarte grele in putinele zile ale acestei sesiuni; nu voi sa repet nimic din vorbele grele cari s-au spus, nici sa adaug cele tot asa de grele care s-ar mai putea spune.

In criticile aduse inaintea d-voastre, au fost unele pe care o viata intreaga le- am facut si eu, din toata convingerea sufletului meu, fara un singur interes politic ci numai cu gandul ca s-ar putea atrage din timp atentiunea unei societati intregi asupra marelui pericol catre care mergem. Imprejurarile au facut aceasta instiintare nu si-a atins scopul. Nu zic ca a fost rea vointa. In acesti cincisprezece-douazeci de ani, de cand dureaza rostul vietii mele publice, stau in mijlocul unor oameni cari apreciaza nevoile noastre poate tot asa ca si mine, dar sunt legati de lucruri de care eu, din fericire, nu eram legat. In acesti ani de lunga, obositoare si dureroasa propaganda vana, in mijlocul uneia din cele mai inteligente societati politice, am avut o singura parere de rau pe care o voi purta

pana la sfarsitul zilelor mele, una care nu se poate indrepta prin invinuiri impotriva nimanui, ci va ramane ca un sentiment ce va roade numai adancul inimii mele; ca nu am avut destula pricepere, destula putere de munca, destul talent de a castiga oameni imprejurul meu, ca sa fiu mai folositor de cum am fost in prevenirea lucrurilor grozave care credeam ca se vor intampla, si pe care as fi dorit sa nu le vad cu ochii.

Nu voi repeta cele ce am spus o viata intreaga. [

]

Astazi, cand la spatele

nostru sta suferinta tarii, cand strainul este pe pamantul nostru, nu as aduce nici una din invinuirile pe care le-am adus alta data. Ele s-au coborat in sufletul fiecaruia si acolo fac o opera fecunda. Si blestemat ar fi omul in sufletul caruia cuvintele care au zburat odinioara in zadar nu s-ar preface in puterea care intinereste si insanatoseaza si care pune pe fiecare la dispozitia, nu a prietenilor sai politici, ci a neamului si a tarii sale.

Nu le voi aduce aceste invinuiri si din doua alte puncte de vedere, pe langa acela care este mai mult de ordine sentimentala. Nu voi aduce inainte nici o invinuire, pentru ca in parerea mea nu este vorba de greseli mici, individuale sau apartinand unei grupari, care sa sustina judecata, sa fie condamnate; este vorba de drumul gresit al unui intreg regim, care se ispraveste, pe care noi am fi voit sa-l vedem izbavindu-ne prin cainta noastra si pe care il vedem zdrobit sub aspra lovitura a unei fatalitati, care vine asupra-ne. Un nou regim incepe: el nu inlatura nici o bunavointa, nici un patriotism, nici un ideal, dar inlatura hotarat toate ratacirile si toate pacatele trecutului.

In ce priveste vechiul regim, nici o adunare deliberativa de pe lume nu-l poate judeca astazi sau maine. Ca toate regimele care se ispravesc el se gaseste astazi in asteptarea judecatii generatiunilor cari vor aprecia opera lui. Si nu este timpul pentru istoric a cerceta, a fixa, cine este mai vinovat si cine mai putin vinovat! Cred ca sentinta aceasta venind foarte tarziu, nici unul dintre noi nu va fi in viata in clipa hotararii depline asupra jumatatii de veac care a precedat nenorocirea de astazi. Vom fi murit toti cand aceasta sentinta se va rosti. Doresc insa sa nu se bucure in mormantul lor acei cari au mai putina vinovatie, ci doresc numai ca acei care sunt mai vinovati chiar, sa aiba tarana lor mai usoara decat pacatele pe care vremea le-a gramadit pe umerii lor.

Si cu nici un pret nu as consimti sa analizez aceste greseli ale unui neam intreg si din alt punct de vedere. Dintr-un punct de vedere ce ar putea sa mire pe multi, cari nu au urmarit de aproape si nu au apreciat cu dreptate activitatea ce am incercat sa desfasor. In aceasta tara au lipsit doua lucruri - o lipsa care ne-a adus aci - si tocmai acele doua lucruri care sunt indispensabili intr-o societate omeneasca. Am voit noi sa lipseasca, toti, pana la alegatorul cel din urma, care nu si-a facut datoria si care putea sa si-o faca. Aceste doua lucruri mari sunt:

libertatea si autoritatea.

Am trait un regim constitutional fara libertate jos si fara autoritate sus, lucruri cu totul neaparate, fiindca nu poate sa existe o autoritate pe care sa nu o recunoasca, sa nu o aclame jos libertatea, si nu poate sa existe libertate pe care sa nu o coordoneze, sa nu o intrebuinteze spre un scop folositor poporului, spre o

singura tinta nationala, autoritatea. Ne vom convinge tot mai mult de adevarul acesta.

Au fost oameni de isprava in tara aceasta pana in momentul chiar cand nu am putut-o scapa de ce am fi dorit sa o scapam. Sunt si aici si in afara de incinta Parlamentului. Cunosc tara aceasta pe care ca un drumet sarac am strabatut-o de atatea ori. Poate la putine popoare exista atatia oameni cinstiti, cati exista in acest popor roman. Am fost insa in fata primejdiei firul de nisip, in loc sa fim granitul pe care sa nu-l poata nimic sfarama, fiindca ne-a lipsit libertatea, care da numai elementele puterii, si fiindca ne-a lipsit si autoritatea, care poate sa stranga aceste elemente in forma imposibil de sfaramat.

Trebuie sa ne punem la lucru. Cei de sus, oamenii cari au avut contact cu autoritatea, vor avea o mare datorie: aceea de a nu cere respect fata de o

autoritate care s-a facut totdeauna respectabila si care este intrupata in persoane

a caror chemare pentru anumite situatiuni sa fie indiscutabila [

locul lui! Sunt convins ca, daca astfel putini se vor cobori mult mai jos, atatia se

vor ridica, in aceasta tara, liberata si curatita de straini, mult mai sus.

]. Fiecare om la

Iar noi, care am framantat viata morala a acestui popor si carora ne pare rau ca imprejurarile ne-au prins prea repede, ca opera nu a fost dusa atat de departe cum se putea duce in alte imprejurari, vom merge jos, nu pentru a raspandi critica la capatul careia nu este in fiecare moment o perspectiva catre indreptare, ci acel indemn perpetuu catre subordonarea libertatii la autoritatea legitima si respectabila.

Si cand lucrurile sunt asa, de ce sa insistam asupra unei situatii a carei durere nu se poate cuprinde in cuvinte, si care ar fi profanata atunci chiar cand am cauta cuvintele prin care credem ca s-ar putea exprima? Sa ne convingem de un lucru: vorbind multe aici, putem sa stabilim legatura intre persoana sau intre gruparea noastra si aceasta suferinta, dar suferinta, ea insasi, desfid sa se gaseasca un om care sa fie in stare a o intrupa prin grai.

Sa ne gandim si la aceea ca, in momentele acestea, nu ne vedem numai noi pe noi, desi poate ne dam aceasta iluziune, ci privirile multora se indreapta catre aceasta Adunare. Cine ar crede ca in aceste priviri este numai necaz, numai rautatea care cauta sa osandeasca, si nu, in acelasi timp, si un duios ochi de frate, care se indreapta catre aceia care i-au fost capetenii, cerand un sfat in momentul cand inima fiecaruia se rupe si mintea nu gaseste drumul pe care trebuie sa se mearga pentru indreptare, s-ar insela.

Se uita, de fapt, multi cu incredere, cu dorinta sa fim mai buni; se uita toti cu

credinta ca, daca vom voi, suntem in stare sa fim mai buni. Si atunci trebuie sa ne gandim la ei toti, la acei care asteapta de la noi un raspuns, la acele sute de

mii de oameni acoperiti in nenorocirea cu laurii gloriei, precum exploatatorii

descoperirilor industriale de pretutindeni, acaparatorii lor sunt acoperiti de rusine

pentru insesi mijloacele prin cari si-au castigat biruinta.

Nici o biruinta omeneasca nu valoroasa, in adevar, decat prin doua elemente;

prin cat suflet a fost pus intr-insa si prin cat suflet se aduce de la dansa inapoi acasa, si deci exploatatorii de masini vor vedea ce le va aduce la urma executia care le-a dat iluzia ca au supus jumatate din nenorocita Europa.

Se indreapta catre noi in acelasi timp privirile pline de o rugaciune tacuta ale unui popor sfios, care veacuri intregi n-a gasit atat de adeseori cuvinte mari pentru suferintele lui, dar care le-a simtit cu atat mai adanc, cu toata gura sa muta.

Se mai indreapta insa asupra noastra ochiul de ura al strainului, care vrea sa stie cum suferim de rana pe care a facut-o, si acestui strain, la urma, trebuie sa-i raspundem. Trebuie sa-i raspundem ca, oriunde am fi, oricum am fi, suntem hotarati sa mergem pana la capat, in credinta ca, daca s-a ridicat vreodata o religie pe lume, daca s-a vorbit de dreptate si ideal, nu se poate cu nici un chip ca, si inaintea celei mai salbatice forte organizate, sa piara drepturile unui popor de a trai pe pamantul in care nu este un fir de tarana care sa nu fie acoperit de cel mai nobil sange.

[

]

D-lor, spre noi se uita astazi o ostire, ostirea Romaniei, care este moraliceste intreaga, este mai mare chiar decat in momentul cand intaiul detasament a sfaramat cu patul pustii piatra de nedreptate la granita. Atunci, om viu langa om viu, ea reprezenta numai puterea fizica si increderea in biruinta; astazi cei vii aduc cu dansii mostenirea sufleteasca a celor cari au murit pe campul de lupta. Precum noi lasam la altii averea si numele nostru, aceia cari cad pentru tara si viitorul neamului isi lasa sufletul intreg, atat de mare cum era in momentul sacrificiului lor, acelora in mijlocul carora cad. Tot sufletul ostirii romanesti se gaseste in acei cari se intorc astazi coplesiti de numar, cum au fost coplesiti soldatii lui Stefan strabunul, si gata ca si dansii sa se intoarca asupra biruitorilor. Cel din urma soldat cu haina sfasiata de suferintele si rabdarile indelungate fata de asprimea naturii si de cruzimea dusmanului aduce in faptura lui morala pe toti aceia pe cari nu-i vom mai vedea aevea niciodata.

Si niciodata steagul romanesc n-a fost mai mandru decat in momentul cand a aratat celei mai superbe alcatuiri militare din Europa ca pot merge tarani fara

scoala, fara arme moderne inaintea ostirilor inzestrate cu tot ce o cultura grozava

si inversunata da sclavilor inarmati cari o reprezinta. [

]

Nu am intrat in acest razboi cu pretentiunea de a dovedi sub raportul militar mai multa forta decat altii. Am intrat in razboi cu hotararea de a da tot ce avem in acest moment pentru a capata dreptul nostru intreg. Pentru atat, si pentru mai mult nu. Si daca in cursul acestui razboi am dovedit inca o data pe atatea locuri ale campului de lupta ca sufletul omenesc ramane totdeauna superior mijloacelor pe care intamplarea poate sa le puna la dispozitie, am scris nu numai un capitol in istoria razboaielor, ci unul in dezvoltarea moralitatii omenesti. Si, daca sunt timpuri imorale, este imposibil ca omenirea sa nu-si vina in fire si sa nu fixeze pentru fiecare acea judecata care se cuvin devotamentului, sacrificiului, jertfei de sine, de care fiecare a fost capabil.

Cine va fi putut spune sau scrie ca armata noastra, oricate neajunsuri i-au venit din partea unor elemente pentru care ea insasi nu este raspunzatoare, ca aceasta sfanta armata nu si-a indeplinit datoria ei, nu numai fata de tara, de tara de acum dar fata de una din cele mai glorioase mosteniri si fata de generatiile cari ne asteapta pentru a ne judeca, cine va spune ca taranul roman a scazut catusi de putin fata de stralucita vitejie care i-a fixat in generatiile precedente un rang intre natiuni, aceia nu numai ca savarsesc un act de nepatriotism, dar si un act de nedreptate fata de partea cea mai sanatoasa, mai plica de fagaduieli si de viitor a neamului nostru.

Armata noastra in imprejurarile de fata reprezinta un popor intreg. In afara de cei care se lupta, de cei care ii ajuta, fiecare cu tot ce poate, in afara de acei cari intovarasesc fiecare lupta cu suferinta lor, cu adanca vibratiune a fiintei lor intregi, in afara de ei toti nu exista popor romanesc. Poporul romanesc se cuprinde in cei cari tin arma in mana, in cei cari le dau tot sprijinul pentru a o putea intoarce impotriva dusmanului si in acei cari traiesc numai spre a admire acest eroism, a-i culege roadele pentru popor si a da mana de ajutor care este trebuitoare pentru a garanta victoria.

In acest popor partea cea mai vrednica de iubire si partea cea mai putin indreptatita este taranul nostru. Din gura regelui am auzit o fagaduiala, care este

a treia fagaduiala, - a patra nu se poate: dupa a treia vine fapta. Am auzit deci

pentru a treia oara din gura suveranului [

va fi straina pe pamantul pe care sangele celor mai de aproape alor sai l-au sfintit din nou prin sacrificiul lor.

]

fagaduiala ca taranimea romana nu

Nu se poate ca soarta sa fi colaborat intr-un chip mai vizibil pentru dreptatea taranului decat in acest razboi. Daca razboiul nostru s-ar fi purtat numai pe plaiurile Ardealului, nu ar fi fost din nou, cum este acum, din cel mai departat

colt al Olteniei pana in apropierea noastra, o noua framantare a acestei tarane si

a acestui sange.

Nu am fi vrednici de tot ce s-a facut pentru noi daca pentru a usura destul de greaua vinovatie pe care o avem cu totii, maine chiar nu am primi pe soldatii nostri, dupa biruinta operei de dreptate, dupa eliberarea teritoriului nostru, dupa intregirea teritoriului neamului nostru, nu numai cu florile culese in acest pamant, ci si cu darul insusi al pamantului hranitor pe care ei il muncesc.

Sa-mi dati voie acum sa ma gandesc la acei cari ne urmaresc, de departe, sau de aproape - caci, chiar daca sunt departe, ne vad totusi prin mijloacele lor destul de aproape - la cei cari vor sa constate, cum am spus, ceas de ceas,

inraurirea biruintei lor asupra sufletului nostru. Sa ne gandim la aceia cari, fara a

fi provocati in interesele lor politice sau chiar economice, au alergat in numele

culturii si civilizatiei omenirii din fundul Germaniei stramtorate pentru ca, prin hoardele turcesti, prin bulgari, prin violenta navala maghiara nu numai sa apere nedreptatea unde se gaseste, pe pamantul de robie si lacrimi a Ardealului, dar sa implante aceeasi suferinta, aceeasi durere, aceeasi umilinta pe pamantul acelora cari s-au ridicat ca sa inlature dincolo nedreptatea. S-au strecurat pe lume multe

cuceriri, dar nici una n-a indraznit sa porneasca fara sa aiba constiinta ca serveste un drept si ca urmareste ridicarea omenirii. Sa pleci insa de acasa tulburand lumea intreaga, ca sa ai o mai mare parte la preda materiala a pamantului, sa nu te multumesti cu aceasta cand arunci zeci de milioane de tineri nevinovati, plini de bunatate, de iubire, de energie in sufletul lor, intr-un mormant pe care toata mizerabila presa de justificare care ar urma dupa razboi nu va fi in stare sa-l inchida, sa culegi tot ce omenirea are mai abject ca origine, mai degradat ca vicii, mai rapace si mai calator de orice simtaminte omenesti, pentru a le arunca pe acest bun pamant ospitalier, care a fost jumatate de mie de ani zid de aparare pentru crestinatate si cultura aparute cu trupuri romanesti pana astazi, este unul din acele acte de nebunie istorica de pe care cea mai rafinata filozofie politica nu poate curati pecetea de sange inchegat a crimei neispasite. Victoria criminalilor are in ea insa si sanctiunea ei, ori daca este un om, ori daca este o natiune, cea din urma cautatura a jertfei este si cea mai cruda osanda a ucigasului. Vor putea sa se bucure de tara noastra distrusa pana la Milcov astazi; vor putea sa se bucure de pieirea onestei opere de civilizatie pe

care am indeplinit-o in Dobrogea; [

coborati in pamantul care ii inconjura astazi cu toata calda lui iubire parinteasca;

vor putea sa se bucure de steagurile noastre tarate in noroiul cruzimii lor infame; vor putea sa se bucure de stapanirea peste acele rude, frati, prieteni de aproape cari sunt smulsi, de o bucata de vreme, nu numai de la ajutorul nostru, dar de la insasi, cunoasterea suferintelor lor, pe cari nu le putem vedea. De un singur lucru nu trebuie sa se bucure; nu trebuie sa se bucure ca au putut scadea cu catusi de putin energia noastra sufleteasca.

]

vor putea sa se bucure de soldatii nostri,

Domnilor deputati, in trecutul nostru multi oameni au suferit. Daca suntem ceva, nu suntem prin biruinta stramosilor nostri, ci suntem ceva numai prin suferinta lor. Toate puterile noastre nu sunt altceva decat jertfa lor, stransa

laolalta si prefacuta in energie. Si unul dintre acesti stramosi, mare, fiindca a fost nenorocit si el, intr-o clipa de suprema restriste, cand i se zicea: lasa tara si du- te sub jug, el, Gheorghe Stefan, din partile unde lupta ostasii nostri la Oituz, a strigat: decat sa plec pentru totdeauna de aici, "mai bine sa ma manance cainii pamantului acestuia". Au trecut trei veacuri de la 1650, cand Gheorghe Voda Stefan spunea celor vechi aceasta hotarare a sa si fata de care nici noi nu puteam spune altceva decat: "sa ne manance cainii pamantului acestuia mai curand decat sa gasim fericirea, linistea si binele din gratia strainului dusman.

] [

credinta, si vom vedea si noi la randul nostru, disparand negura stapanirii straine si vom putea zice ca Petru Rares, fiul lui Stefan, ca "vom fi iarasi ce am fost, si mai mult decat atata".

In coltul acesta unde ne-am strans, sa pastram cu scumpatate samanta de

"

Onorata Camera, n-am intentia sa tin un discurs, mare sau mic, si-mi dau eu seama ca, cu cat mai repede se va vota legea, cu atat mai repede se va aduce un bine poporatiei rurale, care asteapta foarte multe de la noi si e bine sa-i dam macar ceva.

Prin urmare, nu dorinta de a iesi din nou la iveala ma face sa iau cuvantul, ci o fac pentru a scoate la lumina cateva puncte cari mi s-au parut ca nu au fost scoase la lumina pana acum si, daca vorbesc, este numai pentru a da aceste lamuriri subsidiare, iar nu pentru a prelungi dezbaterea aceasta si nu pentru a face ca legea, care cuprinde o suma de parti bune, sa se voteze o clipa mai tarziu de cum ar trebui.

D-lor, de la inceput trebuie sa spun ca nu-mi fac ideea pe care si-au facut-o cativa din predecesorii mei la aceasta tribuna, cu privire la valoarea istorica a momentului acestuia si la valoarea superioara a legii pe care o avem inaintea noastra.

Se face greseala de a se pune alaturi imprejurarile acestea din 1907, cu imprejurarile din 1864 si de a se introduce din nou in dezbaterea de astazi anumite elemente cari figurau si in dezbaterile de acum patruzeci de ani.

In 1864 s-a rezolvat, cu multa vitejie pentru imprejurarile de atunci, criza agricola. Solutiunea chestiunii rurale era atunci un moment istoric in cel mai deplin inteles al cuvantului.

Timp de trei ani de zile, nu cele doua partide, pentru ca nu existau pe atunci, dar cele doua curente forma asupra legii rurale, care trebuia sa se voteze, se luptau si, neputand sa se inteleaga, s-a ajuns la lovitura de stat propusa de Kogalniceanu si decretata de Voda Cuza. La 1864 chestia rurala era pusa in intregimea ei. Pana la aceasta data, multumita indoitului abuz pe care-l prezentau deosebite ordonante domnesti mai vechi si Regulamentul Organic, multumita acestor abuzuri, s-a ajuns la urmatoarea situatie: proprietarul avea asupra mosiei lui un drept care nu semana cu proprietatea absoluta, un drept care ingaduia inca taranului sa lucreze un pamant potrivit cu puterile sale de munca, ingaduia deci taranului sa se bucure pe deplin de dreptul sau de folosinta.

Taranul cere sfaramarea clacii si o imbunatatire a situatiei lui. La cererea in chip nelamurit, cum le-a cerut si astazi. Stapanul, din partea-i, ar fi dorit ca sa capete un drept de proprietate formata pe restul mosiei lui.

Au rezultat dezbateri indelungate intre anii 1862 si 1864. Din dezbaterile acestea a iesit o lege, care nu este buna in intregimea ei; nu era o lege care sa indrumeze pe taran pentru viitor; nu o lege care sa-i permita o dezvoltare mai departe; nu o lege care sa intemeieze o proprietate taraneasca mica, si mai putin una care sa faca a se naste proprietatea mijlocie, ci era numai o lege beteaga, cum sunt toate legile care au fost decretate in imprejurarile in cari a fost decretata legea de la 1864.

Dar in 1864 s-a discutat chestia rurala in intregul ei; in 1864 s-a prefacut dreptul de servitute al taranului intr-un drept de proprietate deplina asupra unei bucati de pamant . Pe de alta parte, ceea ce a ramas proprietarului a ramas fara sarcini si a ajuns proprietatea lui nu in sens "roman", cum s-a zis, ci in sensul

obisnuit in apusul Europei.

O generatie intreaga, inflacarata de cuvantul de libertate, caci pe atunci libertatea se credea a fi mai presus decat buna stare economica si siguranta vietii materiale, acea generatie s-a luptat de pe la 1840 pana la 1864, si ea a dat aceasta lupta mare intre 1862 si 1864, si ea a izbutit sa impuna punctul ei de vedere.

Deci, a vorbit de jignirea marii proprietatii ca un motiv care trebuie sa ne impiedice in momentul de fata de a lua masuri energice in ce priveste restabilirea unei proportii mai normale intre castigul uneia si al celeilalte clase, care participa la viata noastra agricola, aceasta mi se pare o foarte mare greseala.

Vedeti, nu fac apararea proiectelor guvernului. Au fost foarte bine aparate si fara mine. Dar, daca insist asupra acestor lucruri, este pentru ca intrevad o alta lupta politica in viitor, lupta mai indrazneata, care sa aduca in adevar o atingere marii proprietati. Si in felul cum se prezinta aceasta mare proprietate in momentul de fata, ea nu-mi provoaca in genere nici simpatia si nici respectul.

S-a adus inainte apoi argumentul calcarii Constitutiei. Argumentul acesta a servit si ca baza a tranzactiilor care s-au facut intre amandoua partidele. S-a cautat a se evita orice aparenta ca s-ar calca Constitutia, si s-a cetit cu acest prilej prea adesea din articolele Constitutiei, acela care consfinteste proprietatea.

Toata lumea stie insa ce inseamna Constitutia noastra; toata lumea stie ca aceasta Constitutie nu rezulta dintr-o lunga lupta pe care sa o fi purtat inaintasii nostri, ca aceasta Constitutie nu rezulta dintr-o dezvoltare proprie, nu este un produs al solului si neamului acestuia. Si nu este nici macar o inalta opera de intelepciune politica. Am adus aceasta Constitutie impreuna cu alte lucruri din strainatate intr-un moment de incarcatura politica, intr-un moment de schimbare de regim. Ne-a trebuit o Constitutie bunisoara in cel mai scurt termen, si stie toata lumea ca am luat una straina, ca ea s-a tradus, si, adaugam, s-a tradus rau, si ca aceasta este Constitutie pe care o avem acum.

De o parte si de alta se gaseau reprezentanti vigurosi ai celor doua pareri. De o parte Kogalniceanu, cea mai limpede minte politica ce a existat la noi tara, impodobit cu toate cunostintele teoretice si chiar cele practice. Lucru rar astazi Caci unul din pacatele timpului nostru este ca oamenii de teorie se gasesc de o parte si oamenii de practica de alta.

Kogalniceanu era mare istoric, cu mare scriitor in beletristica, cu toate ca, ea este mai putin cunoscuta decat opera lui de istorie. Dar el era si un proprietar de mosie, care cunostea perfect mosia lui, care avea, prin urmare, aceleasi cunostinte ca si cel mai bun agricultor din tara noastra pe vremea aceia. El a mai fost si unul din incepatorii industriei noastre si, in sfarsit, el avea, din sederea-i in strainatate, cunostinta perfecta a imprejurarilor agrare apusene. Petrecuse in Germania nu numai in calitate de student, dar si in aceea de om matur la minte, care a mers la fata locului ca sa vada cum s-a facut dezrobirea taranului in

Prusia.

Pe de o parte, deci, pentru reforma era Kogalniceanu. Contra reformei era proprietarul mare efectiv, care venea de la mosie de-a dreptul, care stia ce inseamna o stapanire de pamant, nu numai pentru castig, dar si pentru suflet si inima. Si proprietarii aceia purtau frumoase nume domnesti. Unul era fiul lui Voda Ghica, intaiul domn national din Tara Romaneasca, la 1822, Dimitrie Ghica; iar celalalt, fiul lui Mihail Sturza, acel excelent gospodar, care, in conditiuni politice mai bune sau mai rele, a stapanit Moldova mai multi ani de zile. Prin urmare, de o parte Gr. M. Sturza, fiul lui Voda Sturza, iar pe alta parte D. Ghica, alt fiu de domn, - acestia purtau atuncea lupta pentru proprietate.

Si va spun ca lupta s-a dat cu toata seriozitatea, in unele moment s-a dat chiar cu toata inversunarea, si sunt pagini glorioase in analele elocventei parlamentare acelea in cari se cuprind cuvantarile tinute de o parte si de alta. [ ]

Prin urmare, sa nu confundam vremurile de la 1864 cu cele de acum. Nu este un lucru injositor cand o generatie se recunoaste de acum. Nu este un lucru injositor cand o generatie se recunoaste a fi mai mica decat alta generatie. Asa

s-a intamplat; imprejurarile au fost asa. Poate pentru ca azi cresterea noastra e

In sfarsit, in ultimele generatii nu se ajunge la inaltimea pe care

o avea generatia de la 1864.Si rezultatul se vede. Legea de la 1864 era un pas imens fata cu imprejurarile de atunci, fata cu taria marilor proprietari din acele momente, oameni cari reprezentau o clasa, ce dispuneau de toate mijloacele de actiune din aceasta tara. Iar cand noi, in 1907, venim numai cu lege de tocmeli agricole, care impiedica abuzurile cu o lege care, sa spunem cuvantul, se indreapta impotriva barbariei elementare, care este in momentul de fata norma intre proprietari si tarani, n-avem a face cu o lege de inovatie, ci numai cu o lege politieneasca.

mei formalista

Insa cand avem a face numai cu o lege care asigura, in conditii foarte potrivite si pentru interesele proprietarilor, imasuri pentru tarani si inchide prin urmare o portita catre rascoale viitoare, cu o lege care asigura pe sateni contra oarecaror drepturi medievale, care au iesit pe usa si au intrat pe fereastra, - au iesit pe usa prin legea de la 1864 si au intrat pe fereastra din cauza conditiilor impuse si pe urma vietii economice si taranului, cand avem a face numai cu o astfel de lege, care aduce o oarecare usurare, in ceea ce priveste traiul material sateanului, trebuie sa privim mai modest lucrarile la cari colaboram in acest moment.

Nu e bine niciodata sa intrebuintam nume prea mari pentru lucruri cari nu le corespund, pentru ca, precum zicea un scriitor englez, daca numele acelea mari le-am cheltuit pentru ceva mai mic, nu mai stim ce cuvinte sa mai intrebuintam cand lucrurile mari apar la randul lor.

Dar, desi felul cum e pusa problema azi este fara indoiala inferior acelui din 1864 desi capitalul de vijelie pe care-l au luptatorii de astazi este un capital mai mic decat cel de atunci, totusi o parte din argumentele de la 1864 s-au intors si acum, si este de mirare cum se mai intrebuinteaza argumentele acelea.

Este foarte natural sa se intrebuinteze atunci, fiindca chestiunea se prezenta in mod larg, ca o lupta de clase. Pe cand acuma avem de a face cu doua partide cari reprezinta amandoua clasa proprietarilor, clasa arendasilor, clasa functionarilor, clasa intelectualilor, clasa celor cari stau mai bine, si nu reprezinta clasele sarace din aceasta tara. Si ca dovada ca este asa, e ca aceste doua partide au stat de vorba, s-au inteles chiar asupra unor parti din lege, ceea ce ar fi fost cu totul imposibil daca ele ar fi reprezentat clase sociale deosebite, cu traditii separate fiecare. Caci, cand un partid corespunde unei realitati, el are un program, si acest program se executa in masura imprejurarilor si el nu poate, in nici un caz sa fie cedat adversarilor.

E foarte frumos sa se ajunga la armonie absoluta, nimeni nu zice nu. Dar asa sunt facute lucrurile omenesti, incat intelegeti ca o armonie ca aceasta nu se poate face decat in dauna chestiunii de care este vorba.

Prin urmare inteleg, fara sa-l aprob insa, "acordul". Astazi cele doua directii, reprezentand aceleasi clase sociale si aceleasi categorii actuale, se intelege foarte bine cum s-au putut intelege amandoua partidele.

Dar la 1864 lucrul acesta ar fi fost absolut exclus. Atunci lupta care era o lupta foarte fireasca si foarte inasprita, o lupta in care nu puteau sa intervie nici acorduri, nici tranzactii. Are un caracter in adevar tragic lupta aceia de la 1864, si se putea, deci, sa se amestece in discutie si anumite puncte de vedere cari azi nu au acelasi rost.

Nu este de mirare, astfel, ca, la 1864, in acuzatiile pe cari le aduceau reactionarii fata de ideea reformelor, se intrebuintau argumentele cele mai ieftine: ale reactionarismului sau ale socialismului.

Vedeti, tot ceea ce s-a spus despre aceasta in Camera in cursul discutiei, cu privire la proiectul de fata, toate aceste lucruri s-au spus si in 1864; numai ca atunci s-au spus cu mai multa dreptate.

Iata, in acea discutie, cutare zice: "Inflacaratele instigatii"; un altul cere sa se respecte "pactul social"; al treilea pronunta cuvantul de "socialist", ba chiar de "comunist", cuvant care nu s-a intrebuintat astazi: "stilul si tendintele comuniste"; un al patrulea striga ca este vorba de "exproprierea proprietatii" si asa mai departe.

Si, pe de alta parte, la 1864 era lucru fireasca sa se vorbeasca in teorie generala de marea proprietate, sa se arate reforma ca un atac impotriva acelei mari proprietati cu toate ca, precum spuneam, atunci marea proprietate, in adevaratul inteles al cuvantului, nu exista inca. Acum insa cred ca nu putem porni de la parerea ca se ataca marea proprietate. Atunci era o iluzie in jurul careia s-a lupta; cred insa ca acum iluziunea aceasta nu mai dainuieste.

Ce inseamna, in adevar, a vorbi de un atac impotriva marii proprietati? Ce inseamna chiar marea proprietate? Marea proprietate este un singur lucru, ori

reprezinta lucruri deosebite? Exista o mare proprietate de cultura nationala, exista o mare proprietate rezultata din munca, o mare proprietate care intereseaza neamul intreg. Exista o mare proprietate gospodareasca care sta la mosie, care intrebuinteaza puterile taranilor, dar cruta puterile lor; exista o mare proprietate care reprezinta forma cea mai fireasca pentru asocierea lor si pentru pastrarea taranimii. Ei bine, de aceasta mare proprietate fara indoiala ca nu ar trebui sa se stinga nimeni.

Insa stim foarte bine ca in momentul de fata avem a face mai ales cu alta mare proprietate, care nu rezulta totdeauna dintr-o munca indaratnica si nu aduce servicii servicii reale, nationale, generale. Iata, in Franta e o mare proprietate creata dupa 1789, cand s-au facut confiscari cari au creat mica

proprietate, si din lupta intre micii proprietari noi, a rezultat o noua proprietate

mare [

].

Proprietatea noastra are o indoita origine. Sau e proprietate de mostenire, intamplatoare, sau de cumparat. Si cea din urma e creata in imprejurari cari nu sunt totdeauna normale, ea deriva deseori din arendasie, iar in ce priveste arendasia, voi cita cuvintele unui om care o caracteriza foarte plastic, acum patruzeci de ani, vorbind de cutare strain care, venit aici cu un betisor in mana, devenea arendas, in imprejurari destul de dubioase. Prin urmare, aceasta e o mare proprietate care e cu mult mai putin simpatica si respectabila decat proprietatea cealalta.

Mai e si o mare deosebire intre proprietatea mare efectiva si proprietatea mare fictiva. Cea efectiva, care e cum am descris-o, e si aceea pe care o intalnesti in cele mai multe din tarile apusene.

A noastra e reprezentata, ca si in originea ei partiala, si in manifestarea-i zilnica, in mod deosebit prin arendasie, si rapace care au comercializat solul si au adus astfel efectele cele mai dezastruoase.

Cand marea proprietate se prezinta in asemenea conditiuni nu e, deci, de ajuns argumentul ca se loveste in marea proprietate pentru a impiedica o reforma care, de fapt, nici nu loveste in aceasta mare proprietate.

Dar se aduce aminte si argumentul ca marea proprietate romaneasca asigura un export mare in strainatate si ca, prin urmare, nu trebuie sa se atinga cineva de aceasta mare proprietate, pentru ca se pericliteaza exportul nostru, bogatia noastra.

Ei bine, nu este vorba numai de cantitatea granelor trimise peste granita; nu este vorba numai de pretul capatat pentru aceste grane, ci este vorba si de intrebuintarea care se da banilor acestui pret. Fara indoiala ca marea proprietate nu intrebuinteaza cea mai mare parte din pretul capatat pentru vanzarea granelor in tot cuprinsul tarii si intr-un fel care sa fie folositor bogatiei noastre nationale. Se stie ca o parte din banii acestia se cheltuiesc in calatorii prin strainatate, in petreceri indelungate pe alte meleaguri de catre proprietari care sunt absenteisti de preferinta sau absenteisti de profesie. Se stie, iarasi, ca o

mare parte din banii cari se iau pe grane se cheltuieste, in adevar, aci in tara, dar nu pe cheltuiala folositoare poporului si avutiei nationale, ci cheltuielile se fac cu lucruri de lux, se procura in cea mai mare masura din strainatate, si merg prin urmare, sa alimenteze exportul nostru dezastruos fata de tarile industriale din apus.

Se zice d-lor, ca si unii din barbati cari au colaborat la alcatuirea Constitutiei in 1866 au aratat in repetate randuri in cuvinte foarte putin parlamentare, lipsa de respect fata de acest "pact fundamental". Prin urmare, cu atat mai de graba este ingaduit cuiva care nu face parte din generatia de atunci, care nu face parte din generatia de atunci, care n-a asistat la proclamarea Constitutiei, care n-a fost de fata la momentele de bucurie pentru ca ajunsesem si noi in randurile neamurilor constitutionale; - este ingaduit, zic, cuiva din generatia de astazi sa nu aiba un deosebit respect pentru Constitutia de la 1866.

Vedeti, o Constitutie este haina pe care si-o ia un popor intr-un anume moment, sau pe care i-o da clasa conducatoare in momentul acela. Nu urmeaza, insa, ca ea trebuie sa ramaie vesnica si, in cazul nostru, deoarece haina s-a potrivit, de bine de rau, la 1866, sa se potriveasca si la 1907. In alte tari stie toata lumea cum se procedeaza: o Constitutie se revizuieste, de exemplu, cand este vorba de o schimbare a colegiilor electorale - si a noastra s-a revizuit din acest punct de vedere; o Constitutie se revizuieste cand se aduce o schimbare puterilor statului. Dar nu se revizuieste cand se aduce o schimbare puterilor statului. Dar nu se revizuieste pentru anume percepte de metafizica politica, ce se gasesc cuprinse in Constitutie. Ei bine, in fiecare Constitutie exista si prescriptii pur teoretice, cari sunt, in ultima esenta, imprumutate din metafizica politica a oamenilor veacului al XVIII-lea.

Si un articol de metafizica politica care, desigur, si acela de care s-a lovit Partidul liberal - exagerandu-se lovitura - acum cand era vorba de reformare. Pentru aceea el a intins mana adversarilor si s-au facut tocmeli asupra tocmelilor, pentru ca sa se ajunga in urma la un acord de care sunteti chemati a va bucura acuma.

Nu numai ca Constitutia nu formeaza o piedica pentru ce ni se prezinta astazi, dar, n-aveti grija, ea nu e o piedica serioasa nici pentru prefaceri mult mai largi si in sens mult mai democratic decat acela cari s-au propus acum, ca o picatura de usurare ce s-ar pune pe buzele arse de sete ale taranilor.

Si, iarasi, nu pot sa plec in discutarea legii din punctul de vedere al libertatii tocmelilor sau al oricarei alte libertati.

"Libertatea" face parte si ea din patrimoniul veacului al XVIII-lea. Oamenii din acel veac au avut aceasta iluzie ca libertatea este supremul bine. Odata ce o tara

isi capata libertatea, ea sta minunat in toate privintele

aceasta teorie, rasunet mai mult sau mai putin sincer, l-am auzit in cursul discutiei de astazi chiar; la 1864 s-a zis: taranul si-a capatat libertatea si demnitatea personala. Si de atunci nu-i mai trebuie nimic.

Si un rasunet din

Ii este sete? Sa bea libertate. Ii este foame? Sa manance demnitate personala. Caci, d-lor, indata ce are libertate personala si demnitate, bietul roman are tot ce-i trebuie.

Asa ar fi, d-lor, daca taranul ar fi un animal metafizic. Insa, din nenorocire, el este un animal real, foarte bland in unele cazuri, si foarte infricosator uneori, cand te face sa vii cu legi fara sa vrei. Le dai nu-i vorba mai putine decat era vorba, dar tot trebuie sa le dai.

Deci, d-lor, sa nu mai vorbim, intre alte lucruri vechi, de libertate si de demnitate. Nici un cugetator sau barbat politic din Europa intreaga nu mai vorbeste in acest sens de libertatea tocmelilor, Caci nu este libertate intre un individ inarmat pana in dinti si o biata fiinta care nici puterea bratelor n-o are pentru a se apara.

Vedeti, d-lor, este asa de mare puterea paturii suprapuse, care se razima pe

bogatie [

nenorocitul de la tara, incat acest nenorocit are dreptul, impotriva tuturor teoriilor de libertate sa fie ajutat (si am vazut ca s-au intrebuintat inca de altii cuvintele si mai putin nobile, si mai plastice decat acesta), el are dreptul de a fi dadacit de acest stat roman, care s-a intemeiat pe munca lui si care nu prin munca lui multumita poate sa fie sustinut si mai departe.

]

este asa de mare deosebirea intre plutocratia de sus si intre

Sa faca bine deci, Libertatea sa se duca in tara de unde a plecat. Sa se duca sa intampine acolo alte teorii si alte resturi ale trecutului, sa calatoreasca inapoi spre veacuri strecurate. Veacul acesta nu este un veac de formalism si de idei metafizice, umanitare, filozofice. Veacul este veacul democratiei, al democratiei rezemate pe realitate, si de la aceasta trebuie sa plece intotdeauna. Si evident ca

impotriva realitatii ce striga, toata libertatea de pe lume si cea mai inalta conceptie filozofica a proprietatii si cea mai feriseica teorie a Constitutiei si orice alte reguli abstracte n-au pret. Astfel, sa-mi dati voie sa plec de la aceasta realitate, sa culeg invataminte pe cari ni le-a dat realitatea cu privire la chestia

taraneasca. [

]

Iata, de exemplu: s-a spus de la aceasta tribuna ca taranimea noastra, dupa datele statistice, merge foarte bine. Este foarte imbucurator daca e asa in adevar si taranul inoata in fericire; nu ramane atunci decat sa facem schimb cu el; sa-l lasam sa treaca in locul nostru, iar noi sa luam locul lui.

S-a zis, tot cu statistica, si ca recrutarea da rezultate tot mai imbucuratoare. Cum nu! Insa aspectul armatei noastre de la un timp incoace nu prea este in sprijinul acestei pareri. Soldatii nostri sunt vadit atinsi de anumite boli ale mizeriei, de anumite din acele boli grozave ce se intalnesc numai in tarile unde nu exista o igiena publica, decretata de stat, in folosul clasei celei numeroase. Si aceste boli sunt evidente, nu numai in aspectul taranimii in genere, ci si in aspectul celui mai viguros element al taranimii, acel element ce se alege pentru oaste.

Asemanati, va rog, un regiment de soldati de ai nostri cu unul din ostile

vecine, si veti vedea deosebirea intre vigoarea si fata plina de sanatate a acestora din urma si intre trupurile si figurile de impaludati sau de candidati de pelagra ale soldatilor nostri.

Si, oricum, statisticile nu trebuiesc invocate pentru a ascunde o stare nenorocita. Ele sunt bune pentru altceva: pentru a culege elementele

trebuincioase indreptarii, nu pentru a trage perdeaua iluziei sau lasitatii in ceea

ce priveste situatia reala si masurile de luat.

Dar n-avem nevoie de toate argumentele acestea. Este unul si bun pentru groaznica mizerie de azi: rascoalele din 1907.

D-lor, taranimea noastra nu are poate prea multe alte insusiri, dar una o are in gradul cel mai inalt. Taranimea

Deci, rascoalele acelea din martie au pus in evidenta starea taranimii. Si sa nu

mi

se spuna ca aceasta punere in evidenta prin rascoala nu are valoare. Pentru

ca

nu exista taran in Europa, care sa fie mai cu minte si mai sfios, decat cum

sunt taranii nostri. In alte regiuni, taranii au alte insusiri; ei sunt darji, sunt chiar brutali. Si nu aveti decat sa va uitati la caricaturile franceze si germane, cari, atunci cand infatiseaza pe tarani, ii prezinta totdeauna sub o infatisare violenta, aspra.

Pe taranul nostru il stim bine ca nu este asa. Un taran, care de secole intregi

sufera o impilare sistematica, evident ca, bietul, numai darz si obraznic nu este si

ca peste drepturile lui nu trece.

[

]

Si daca taranul acesta bun si bland, taranul acesta care pleaca fruntea inaintea oricarei puteri legiuite si nelegiuite, se hotaraste sa faca ceea ce a facut asta primavara, aceasta inseamna mare lucru. Mie nu-mi trebuiesc nici statistici, nici teorii; am inaintea mea faptul patent ca s-a sculat cel mai supus om de pe fata pamantului. Si aceasta inseamna ca trebuie sa-i dai dreptatea toata omului acesta supus, si anume potrivit cu jertfa sa si cu indelungata sa suferinta.

Si, iata, eu legea d-voastra o votez in principiu, o sa votez luarea in considerare, o sa votez si multe puncte; mi-ar fi placut sa o pot vota in

intregime. Se pare chiar ca aceasta lege este deosebit de atragatoare prin faptul

ca

vine de la doua partide; vedeti, este un monstru in domeniul legilor: un copil

cu