Sunteți pe pagina 1din 8

Locul (în) comun

Ipoteză

Demersul tezei de doctorat intitulată "Reinvestirea semnificaţiei spaţiului comunitar"

porneşte de la o diagnoză post-post

constatare cu reflexii eshatologice, deja o tautologie în sfera teoriei urbanistice, este foarte simplă: Oraşul sucombă prin hipertrofiere acromegalică din simplul motiv al deplasării accelerate a întregii populaţii din mediul rural către cel urban. Cand metropola a devenit global village (Marshall McLuhan) şi a acoperit întreaga planetă atunci survine decesul polis- ului. Al oraşului cum îl ştiam, pentru că, dacă îi asociem metafora şarpelui mitic Ouraborus, după autodevorare poate renaşte într-un alt ciclu sub o altă formă sau interpretare. Aş îndrazni o paralelă cu filosofia, cu acel astfel proclamat sfârşit al filosofiei, înţeles nu ca încetare a dorinţei umaniste de înţelepciune, ci mai degrabă cu o epuizare metafizică a semnificaţiei, o anumită autosuficienţă. Problema care se ridică este dacă în absenţa cadrului urban istoric, oraşul modern, acel devenit acum "mile upon mile of organized nowhere" (Aldo van Eyck) mai reprezintă o comunitate în accepţiunea clasică a termenului. Aici intervine un paradox: ca un corolar calitativ al creşterii cantitave a populaţiei urbanizate este apariţia unei multiplicităţi ce-şi sporeşte continuu diferenţele, ce se dispersează în mici grupuri, în indivizi sau populaţii. Este "comunitatea celor care sunt fără de comunitate", sintagmă pe care o citează Jean-Luc Nancy ca aparţinând lui Bataille. Spaţiul/locul (cu dialectica ce se înfiripă în jurul acestei perechi noţionale) acestei comunităţi este subiectul prezentului eseu, dezvoltat în rândurile ce urmează. Se pleacă de la Mit(da)sein-ul heideggerian, cu câteva şarje cu caracter conceptual, filtrate prin gândirea în comun-ului a lui Jean-Luc Nancy, apoi se marchează 3 coordonate de abordare a spaţiului public, urmate de 7 antinomii public versus privat, finalizând cu actualizarea conceptului de loc în comun şi de comunitate adaptate la pluralitatea de spaţii şi realităţi moderne.

modernă,

şi anume "moartea" oraşului. Această

Fiinţa în comun. Mit(da)sein sau Seindamit.

Faptul-de-a-sălăşlui-în este fapt-de-a-fi laolaltă-cu-ceilalţi (Martin Heidegger)

Suntem împreună, unii cu alţii. Compărem (Jean-Luc Nancy), adică venim împreună pe lume şi chiar reuniţi în Nefiinţă (nu non-existenţă, subl. mea), pe care de asemena o împărtăşim (Maurice Blanchot), existăm. Prin urmare, Mit(da)sein-ul heideggerian este conjugat la toate timpurile existenţei. Mit(da)sein este "simfonia neterminată" a filosofului german, acesta lasând posibilitatea de a gândi ulterior un "cu" esenţial pe care l-a lăsat deschis. De aici rezultă că faptul-de-a-fi-laolaltă este contemporanul, corelativul şi coextensivul faptului-de-a-fi-în-lume. Dasein este esenţial Mitsein, dar nu ca adiţionare şi subsumare de lucruri, ci cu un hotărâtor "Mit". "Cu"-ul, după Nancy, nu îl califică "sein", ci îl determină, ceea ce într-o germană arhaică ar fi "seindamit". Şi totuşi există o ocultare a "cu"-ului la Heidegger, observată de Nancy, acestă ştergere fiind conformă cu subordonarea Mitsein-ului gândirii propriului şi impropriului. Acestă polarizare, între cotidianitate şi istoricitate, în viziunea lui Nancy între o faţă proprie, Oricine-le şi una improprie, Ceilalţi, între o moarte anonimă şi una sacrificială, colectivă, îl lasă pe "Mit"

negândit. "Mit a fost ascuns, pierdut sau suprimat între Oricine şi Ceilalţi" 1 . Parcurgând intervalul dintre a fi împreună în exterioritate (indiferenţă şi anonimitate) şi a fi împreună în interioritate (comuniune prin destin) se constată că ambele extremităţi sunt apriori şi reduc din esenţialitatea lui "Mit". Acest punct mobil pe traiectorie liniară, fără însă a- şi conţine originea este "ceea ce cu greu poate fi numit" 2 , în-comunul.

În comunul

Nimic mi comun decât faptul de a fi: e însăşi evidenţa existenţei. Nimic mai puţin comun decât fiinţa: e însăşi evidenţa comunităţii"(Jean-Luc Nancy)

Sunt trei modele ale comunului la Heidegger identificate de Nancy: comunul-banal, adică Sein alături de, al doilea înţeles al comunului ca împărtăşire de relaţii, intersecţii, mixturi şi, în al treilea rând, comunul comunional sau colectiv cu structură în sine. Primul sens ar veni ca răspuns la întrebarea: ce fel de Da pentru multi? Alăturarea s-ar face mai degrabă după un Da al fiecăruia, mai degrabă decât după un Da unficator, comun, adică un Mitsein de mai mulţi Dasein, fiecare cu deschiderea Da-ului pentru sine. A doua accepţiune a termenului de comun este ca şi corp de intersecţie, dar nu precede contopirea într-un unic Dasein, pentru că altfel s-ar pierde Mit-ul. În sfârşit, în al treilea rând, ca o mediere şi ca o relaţie comună, ar apărea ca un Da dincolo de singularităţi, individualism sau monadism, un fapt de a fi deschis über.

În comunul desemnează o exterioritate, este întotdeauna pe margine, la limită, pe când Mit-ul oscilează permanent între un exterior şi un interior, însă nu aparţine nici unei interiorităţi absolute şi nici unei exteriorităţi absolute. E "ceea ce e între doi sau mai mulţi şi aparţine tuturor şi nimănui, fără a-şi mai aparţine" 3 ,sau "fiinţa este în comun, fără a fi vreodată comună" 4 . Vorbind despre limită, interval, interioritate şi exterioritate, introducem determinări, raportări şi proprietăţi spaţiale. Se pune problema locului, a spaţiu-timpului în comun şi a semnificaţiei acestora. Totuşi, în comunul îl dă altceva decât un spaţiu sau un alt timp; fiinţa este în acest "în", "înlăuntrul a ceea ce nu are înlauntru" 5 .

Compărerea.

"noi:persoana întâi plural, să luăm aminte la dificultatea acestei simple desemnări"(Jean-Luc Nancy)

"Noi compărem:venim împreună pe lume", adică suntem la modul comun, împărtăşind deopotrivă condiţia comună de a fi reduşi în mod comun la un loc/numitor comun, cât şi a fi în mod absolut în comun."Că fiece unu din noi, d-intre noi, este în comun, la modul comun". Noi este momentul spaţial şi temporal zero de constituire al comunităţii. Şi totusi, după Nancy, a fi în comun nu este un "dat", ci este tocmai ceva ce precede şi excedează "dat"-ul. După Jan Patočka, din punct de vedere fenomenologic, în relaţia propriu zisă eu-tu-noi, singurul obiectiv dat de la bun început este tu, apoi îl secondează eu, care este co-dat, iar noi-ul rezultant este

1 Jean-Luc Nancy, The Being-with of being-there, Springer Science+Business Media B.V., 2008, p.5

2 Ibidem, p.4

3 Jean-Luc Nancy, Comunitatea absentă,Cluj, Idea Design & Print, 2005, p. 122

4 Ibidem, p. 124

vectorul ecuaţiei de compunere eu-tu. Aceste determinări relaţionale sunt expresia unui joc al vizibilităţilor, al unui raport între cercuri de intimitate date de pronumele personale. Ideea care sintetizează ambele poziţii ar fi că venim pe lume ca o reuniune de tu în comun, dar care, prin interpelare şi vădire, constituie apoi eu-ul.

Vădirea

"It's better to be looked over, than to be overlooked.”(Mae West)

"Vizibilitatea este vădirea lucrurilor" 6 . A vădi, cu sensul de a se releva, indică ceva ce s- a făcut vizibil printr-un act de dezvăluire asupra a ceva nevăzut ce exista deja, fenomenologic vorbind, ceva dispus la a fi văzut, a fi disponibil, cu ambele sensuri: disponibilitate şi dispoziţie, disponibilitate înţeleasă ca deschidere si dispoziţie, perceput ca dis-poziţie, ca răspândire, risipire printre lucrurile la îndemână. Spaţiul compărerii şi al vădirii este spaţiul public. Este în primul rând un spaţiu al aparenţei, conform Hannei Arendt aşa cum rezultă din Condiţia Umană, aparenţă fiind termen cu dublă accepţiune, în primul rând de suprafaţă, epiteliu al vizibilităţii şi audibilităţii, şi, în al doilea rând, ca apariţie, ca survenire, punere în termeni heideggerieni. În al treilea rând, spaţiul public are înţeles de mundus communis, spaţiul întâlnirii cu Celălalt, cum spune Nancy, constituirea comunităţii numită prietenie şi dialog infinit între Unul şi Celălalt. Pentru ca acest dialog să poată avea loc între cei cu care nu am în comun decât mundaneitatea lumii, în spaţiul public, este necesară o percepţie pozitivă aspura durabilităţii lumii, luând lumea ca bine suprem şi nu viaţa individuală sau colectivă.

3 epure ale spaţiului public

Private faces in public places are nicer than public faces in private places." (W.H. Auden)

Condiţia Umană a Hannei Arendt reprezintă prima punere în discuţie a spaţiului public din timpurile moderne. Reprezentarea spaţiului public se face prin spectru politic, ca o agora ideală în care actorii cetăţeni discută şi dezbat în mod liber şi egal. Cuantificarea spaţiului public se face prin densitate, din moment ce Hannah Arendt credea că densitatea este producătoare de libertate a anonimităţii, anonimitate care eliberează oamenii de circumstanţe private ce nu îşi au locul în spaţiul public. Transpunerea în registru urbanistic s-ar efectua conform faptului că oraşul nu mai este vazut ca un mozaic comunitar, ci mai curând ca un tot mai mare decât suma părţilor, însă cu condiţia ca polis-ul să aibă un centru activ şi dens. Acestă lecturare a urbanităţii ca monocentrică este tributară concepţiei şi modelului arborescent al oraşului, cu centru şi periferie, spaţiul public agregându-se în jurul nucleului istoric, o viziune reiterată apoi în post modernism care însă nu s-a dovedit viabilă. Cel de-al doilea reper în abordarea teoretică a spaţiului public îl constituie cartea lui Jürgen Habermas din 1962, The Structural Transformation of the Public Sphere. Habermas marchează momentul transformării autorităţii medievale senioriale într-o autoritate statală şi apariţia a ceea ce numim sfera autorităţii publice în sens modern. Iniţial, textul deplânge rolul nefast al mass-mediei şi tehnologiei de comunicare care a condus la pierderea dimensiunii politice şi critice a spaţiului public. Revenind peste treizeci de ani mai târziu asupra propriului text, filosoful german recunoaşte ignorarea în textul iniţial a influenţei culturii populare, de

asemenea creatoare de spaţiu public cu propriile sale legi. Prin această marcă a culturii de masă asistăm azi la o proliferare şi multiplicare de spaţii publice urbane, spaţii venite din ştiinţele comunicării, evidenţiindu-se însă o scizură din ce în ce mai accentuată între spaţiul edificat şi cel social. Habermas analizează arhitectura suburbiei americane, cu disiparea limitelor de proprietate, sfera privată fiind astfel dizolvată sub privirile comunităţii. Acest amalgam de public şi privat nu asigură locul pentru intimitate/anonimitate afirmat de Hannah Arendt. Polarizarea public privat la Habermas este un proces ambiguu şi mai ales oscilatoriu. Cartea sa din 1971, Cunoaştere şi Interese Umane, adânceşte imersiunea în înţelegerea mecanismelor spaţiului în comun. Spre deosebire de Hannah Arendt, pespectiva sa este economică, întrucâtva diferită prin faptul că acceptă identităţi şi ierarhii de clasă ale actorilor creatori şi consumatori de spaţiu public. Oraşul nu mai trebuie să aibă un centru, spaţiul public este mai degrabă un mediu de comunicare; fluxurile de comunicare maximizează conştientizarea şi interesul pentru ceilalţi, cum consumatorii şi producătorii de spaţiu public învaţă unii despre alţii despre nevoile comune. Pe de altă parte, în plan urbanistic, acestă constatare a atenţionat planificatorii că imixtiunea funcţională nu se traduce printr-o mai bună înţelegere reciprocă a participanţilor la actul public. Al treilea punct de vedere asupra spaţiului public îl constituie aşa numita în jargon "şcoală de dramaturgie", reprezentată de Richard Sennett. Lectura sa se face în cheie antropologică, iar numele provine din metafora locului public ca o scenă de teatru, văzut ca locul de întâlnire între necunoscuţi. Deşi metafora scenei sugerează plastic ideea de rol al fiecăruia, pericolul îl reprezintă tratarea mediului construit ca scenografie, ca butaforie pietrificată fără fară a fi sensibil la fluctuaţiile spaţiului social. Acest proces continuu de mutaţie virtuală şi substiuire de realitate duce la decăderea spaţiului public, pentru că, după Ciprian Mihali "Oraşul de azi seamană tot mai puţin cu o scenă şi tot mai mult cu un ecran, "

transparent şi izolator

Sennett operează o distincţie între două tipuri de sisteme provenite din teoria sistemelor pe care le extarpolează apoi spaţiului public: unul deschis, celălalt închis, cel deschis fiind un sistem în evoluţie instabilă, cel închis fiind în echilibru armonic. Caracteristica sistemului închis o reprezintă forma predeterminată, rigidă, inadaptabilă, de obicei marcă a unui totalitarism politic. Pe de altă parte sociologul american este partizanul sistemului deschis. Totuşi, openness-ul nu este sinonim cu lipsa de formă, fiind axat pe limite sau graniţe mai degrabă decât pe centre. Aspectul spaţiului public care pare cel mai determinat, practicile sale culturale, poate fi mai degrabă deschis decât închis. Ceea ce leagă toate aceste aspecte ale openness-ului este dimensiunea temporală care provoacă forma predefinită şi atributele sale de echilibru şi integrare. Ceea ce constată Sennett este o răsturnare a raporturilor public vs. privat, o anumită erodare a privatului în dauna publicului, o vidare a acestuia. Aceasta este numită intimism, absenţa spaţiilor de tip prag. Comunitatea urbană astfel definită este "incivilă, fratricidă", fără să existe o mediere între membrii săi. Concluzia? Spaţiul public ca proces actativ, actant şi actual şi nu ca formă constituită apriori, nu ca butaforie, ci revitalizat prin practici sociale. Deşi după Augustin Ioan între spaţiul public şi ce privat nu există o diferenţă de rang, ci una de grad, privat-ul se constituie pe domeniul publicului, în continuare sunt prezentate punctele terminus ale gradientului spaţial pe care se întemeiază locul în comun, cu actualizare la datum-ul erei informaţionale.

7 .

7 opoziţii tari ale dipolului public/privat

In being said – or not said – the void is voided (Edmond Jabes)

1. "Spaţiul public este mobil. Spaţiul privat este static." 8 Această antinomie a fost deja

sugerată prin analiza sistemelor prezentate de Sennett. Openness-ul înseamnă non-finit, incomplet, expansiv, evolutiv, tranzitiv, spontan, interschimbabil, relaţional, cu cât mai dinamic

şi mai neinhibat în mişcare, cu atât mai informal şi mai extrovertit. Şi totuşi, un astfel de spaţiu nu numai că generează propria sa estetică sau formă, dar şi în principal activitate şi funcţiune.

2. "Spaţiul public este dispersat. Spaţiul privat este concentrat." 9 Ceea ce se întâmplă

cu spaţiul public urban actual este simptomatic pentru avangarda modernistă: periferiile şi limitele au constituit punct nodal. Oraşul şi-a pierdut centrul, a devenit difuz sau dispersat; nu este dispus, ci dispoziţionat. Fie disipări (Van Berkel), distribuţii (Allen), desfăşurări (Deleuze) sau dispersii (Sosa) văzute ca şi configuraţii dinamice, combinaţii de poziţii, aceste procese implică o recurenţă de parametri ai complexităţii, multiplicităţii, discontinuitate, secvenţialitate, ş.a.m.d

Spaţiul privat este situat exclusiv pe teritoriul public, acesta esta este o enclavă, o insulă, pozitivul din relaţia figura/fundal. Staticul, formalul, edificatul se opune astfel peisajului, tectonicului, topograficului.

3. "Spaţiul public este gol; este imaginaţia. Spaţiul privat este plin; el constă din obiecte

şi amintiri." 10 "Când ai spaţiu gol şi îl umpli, nu înseamnă că ai eliminat golul. Poţi umple spaţiu

şi crea mai mult gol decât ai fi avut neconstruind deloc"(Daniel Liebeskind). Spaţiul este gol, o gaură, urban void-ul este problema oraşului contemporan, deşi pare a descrie cel mai puţin parafernalia citadină. În ipoteza oraşului total/global formulată la început totul a devenit conflictual. Pentru a nu umple junk space-ul cu piese de arhitectură ready made, trebuie să facem recurs la imaginaţie, să inventăm spaţii noi, altfel de spaţii. Aici se constată un proces feed-back între privat şi public. Într-adevăr, imaginaţia transformă realitatea şi instituie noi relaţii, dar aceasta însă trebuie să aibă memorie şi o bază de cunoştiinţe. Depozitarul memoriei colective este spaţiul public, pornind însă dinspre privat care se adiţionează recursiv. Luarea în posesie a unui spaţiu public se face prin deposedarea de memorie colectiva. Cel mai simplu şi eficient gest mutant ce poate fi operat asupra spaţiului public este schimbarea numelui, care, după Marc Auge, devine non-loc, sau prin înlăturarea ori transformarea depozitarului de memorie comună, monumentul. Memoria produce cavitate, gol, vid în spaţiul public, "spaţiul privat este scobit pe locul public, este infiinţat pe seama acestuia". Reluând jocul de vizibilităţi în constituirea spaţiului public amintit în paragrafele precedente, de data acesta aplicat privatului, se conturează

diferenţa public/privat: în intimitate trebuie ridicate bariere în calea posibilităţii de a fi văzut de ceilalţi, suspendând privirile indiscrete.

4. "Spaţiul public este nedeterminat. Spaţiul privat este functional." 11 Studiul sistemelor

dinamice a introdus un anumit factor de indeterminare asociat cu o instabilitate de varii structuri. Acest factor de instabilitate conduce către o tendiinţă nonstatică a sistemului, către inconstanţă şi impermanenţă, o dimensiune care se opune şi rezistă permanentizării. Spaţiul privat este însă conservator, tributar încă conceptului societăţii industriale de

8 Manuel Gausa, Vicente Guallart, Willy Muller, Metapolis.Dictionary of advanced architecture, Actar, 2005,

9 Ibidem

1 0 Ibidem

functionalism, adică organizarea eficientă a activităţilor umane în spaţiu sau teritoriu. Însă, în

era informatizării, activtăţile individuale nu mai clasifică spaţiul, pentru că nu il mai modifică.

5. "Spaţiul public este informaţie, spaţiul privat este opinie." 12 Informaţia este acum

cărămida constitutivă a spaţiului public, acesta fiind re-informatizat. Prefixul re apare ca determinant în ipoteza de început a naşterii/morţii Ecumenopolisului (Toynbee), oraşul global, pentru că orice acţiune asupra city-ului este de fapt o reacţiune. În metropola contemporană este necesar ca un spaţiu sa primească utilizări multiple, de accea este necesară analiza informaţiei. Teritoriul urban re-informa(tiz)at ar trebui sa fie

analizat şi canalizat către producerea de spaţiu public. Acesta ar trebui să fie sensibil la actorii urbani, prin crearea de noi icon-uri urbane ce interacţionează cu aceştia. Spaţiul public clasic

a fost înlocuit de spaţiul inform(aţion)al: informaţional adică dotat cu un anumit grad de

instabilitate şi indeterminare, iar informal ca absenţă a oricărui formalism. Pe de altă parte, subiectivitatea absolută se instituie în domeniul privat ,însă, în epoca

mass-mediei şi tehnologiilior comunicaţionale, opinia publică şi cea privată fuzionează.

6. "Spaţiul public este suport. Spaţiul privat este mesajul. 13 Sintagma reia cumva

metafora spaţiului public ca şi scenă. După arhitectul Enric Ruiz Geli, scena este o suprapunere a unei serii de layere., toate independente şi totuşi simultane, layere care fuzionează în mintea spectatorului. Cum spunea Peter Brook, reţeta pare foarte simplă:"un loc gol, o acţiune şi un observator", constituentele de bază al spaţiului public. Mesajul suportului ar fi acela de substrat, peste care se aşează. Mai este o accepţiune

a substratului, cea aparţinând lui Deleuze, substratul ca sub-strat, adică, nu ca o entitate

bidimensională, ci ca o afirmare a unei realităţi complexe formată din layere care conduce la

posibilitatea unei autoorganizări în cadrul aceluiaşi layer. Este o dispunere de informaţie cu substructuri complexe.

7. "Spaţiul public este, în final, un echilibru instabil. Spaţiul privat este, prin necesitate,

stabil." 14 Acestă instabilitate, un implicit dezechilibru, indică o predispoziţie a acestuia către mutaţie. Se produc astfel stări intermediare de tranziţie între traiectorii mai mult sau mai puţin

stabile, traiectorii difuze, incomplete. Este o formă expandabilă, nedefinită şi infinită, o multiplicitate de conexiuni care indică la bază către pattern-uri evolutive. Spaţiul privat este locul ascunderii, al replierii din public, presupune limite şi o demarcaţie clară, condiţii sine qua non ale ale constituirii acestuia.

Loc în comun? Despre hyperloc, context, câmp, mediu

"Orice există într-un loc – de aceea locul există – de aceea locul este într-un loc şi aşa – la infinit." (Zenon din Elea)

Richard Sennett opina că spaţiul public este de fapt un loc, întrucât acesta (încă mai) are o componentă materială. Aceeaşi convingere o împărtăşeşte şi Augustin Ioan, dar, paradoxal, remarcă că locul presupune o "cerinţă spaţială minimală pentru înfiinţarea, pentru survenirea unui eveniment public, o suprafaţă limitată". Nu este neapărată nevoie de edificare, nu este nevoie de Raum-ul heideggerian, ci acesta poate fi ulterior edificat. Trebuie doar sesizate condiţiile latente al unui loc, iar, apoi, prin survenirea evenimenţială, acesta se decupează din spatium. În ipoteza oraşului global enunţată la început, acum nu se mai pune problema

1 Manuel Gausa, Vicente Guallart, Willy Muller, Metapolis.Dictionary of advanced architecture, Actar, 2005

1

2

3

Ibidem

constituirii unui nou locus; este vorba despre operaţii re-active. Ce fenomene se petrec în urma acestei supoziţii? Când city-ul a acoperit întreaga planetă , întreaga societate a devenit o singură comunitate, o comunitate de urbanites. Opoziţia în termeni sociologici a lui Ferdinand Tönnies dintre Gemeinschaft (comunitate) şi Gesellschaft (societate) nu mai este chiar asa de fermă. Locul în comun, vazut până acum ca punct variabil ce parcurge intervalul pe linia public/privat, a atins capătul superior, devenind loc public. Imaginea contemporană a oraşului nu mai poate fi integrată unui singur loc ideal sau model formal. Este acum, în determinarea multiplicităţii, un multi-oraş. Vom vorbi aşadar despre un multispaţiu, mai precis, despre un hyperloc, despre un loc de locuri. Conceptul actual de loc a depăşit vechile conotaţii morfologice, ceea ce înţelegeam înainte prin context. "

"Locul nu mai este un centru, ci mai degrabă o graniţă

antropologică, locul se converteşte în spaţiu prin practici sociale, şi un loc nelimitat şi fluid este un non-loc, dar shifting-ul loc versus non-loc este continuu. Este ceea ce Anthony Vidler numeste "spaţii de pasaj" expresia unei arhitecturi a înstrăinării. Oarecum asemănător, Manuel Castells introduce termenul de "spaţiu de flux", vazut ca marcă a supramodernităţii, termen ce desemnează reconceptualizarea noilor forme de tipuri spaţiale în era digitală. "Spaţiul este o entitate dinamică raportată la timp, şi respinge conceptul că va dispărea pentru a crea un oraş global. Spaţiul este definit ca de organizarea materială a timpului de partajare socială a practicilor care operează prin fluxuri." 15 Castells defineşte spaţiul ca suportul fizic în care suntem în timp, acest spaţiu/timp este "timpul lumii reale" (real world time), care este "spaţii de locuri". Aceasta pare a fi o evoluţie faţă de noţiunea de non-loc, iar noul termen de spaţiu de flux poate fi mai bine perceput în legătură cu spaţialitatea noilor tehnologii. Non – locurile lui Auge par a fi definite mai precis de dialectica "spaţii de locuri" versus "spaţii de flux". Dintr-o viziune sociologică, globalizarea nu înseamnă neapărat fuzionarea paletei de diferenţe; nu generează spaţii abstracte sau, non-locuri. Este vorba mai degrabă despre un sumum de contextualităţi decât de o selecţie concurenţială. Este vorba despre o simultaneitate a locului. Este ceea ce numim mai apropiat câmp, mediu. Noţiunea de câmp cu referinţă la loc şi nu cea de context sugerează o nouă condiţie a proiectului faţă de mediu, mai deschisă şi mai abstractă, departe de evocarea clasică sau suprapunerea (superimposing-ul) modernist. Câmpul este un câmp de acţiune, de bătălie, cu tensiuni şi forţe, este, asemeni termenului vetust de loc, geometrie, acum fractală.Topografiile nu sunt stabile, ci fluctuante, oscilante. Mediu (environment) este un loc de stări preexistente, un loc în care ordine şi dezordine, vid şi haos pot fi descoperite. La nivel local este locus, la nivel global este scenariu sau, mai corect, realitate, deopotrivă fizică şi virtuală. În actualitatea globalizantă, nu se mai pot folosi termeni ca, grup, context, cadru, întrucât acestea se referă la realitatea imediată, asociabilă simţurilor, la o zonă care pleacă de la propriul nostru corp. Ceea ce arhitectul Federico Soriano a numit proximităţi distante, permit apropierea de evenimente ce se petrec la distanţă mai degrabă decât de evenimente locale sau lucruri din jurul nostru. Dispărând atributul distanţei, Melvin Webber propune redenumirea sferei publice drept "comunitate fără proximitate", pentru că indivizii îşi construiesc socialitatea şi sociabilitatea prin intermediul multiplelor comunităţi, din care simultan fac parte, fapt care conduce la o identitate schizoidă. Deci loc pentru o comunitate "fratricidă", "fără proximitate"? Da, dar "multiplicaţi locul, multiplicându-i identităţile." 16

Sigur, într-o viziune statică

1 5

http://en.wikipedia.org/wiki/Manuel_Castells

Bibliografie Actar: Metapolis. Dictionary of advanced architecture Arendt, Hannah: Condiţia Umană, Cluj Napoca,

Bibliografie

Actar: Metapolis. Dictionary of advanced architecture Arendt, Hannah: Condiţia Umană, Cluj Napoca, Editura Idea Design & Print, 2007 Bailly, Jean-Cristophe; Nancy, Jean-Luc: Compărem. Politică la viitor, Cluj Napoca, Editura Idea Design & Print, 2002 Casey, Edward S.: The fate of place. A philosophical history, Berkeley and Los Angeles, Editura University of California Press, 1997 Heidegger, Martin: Fiinţă şi timp, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006 Ioan, Augustin; Mihali, Ciprian: Dublu tratat de urbanologie, Cluj Napoca, Editura Idea Design & Print, 2009 Ioan, Augustin: Arhipretexte, Cluj Napoca, Editura Dacia, 2009 Mihali, Ciprian: Inventarea spaţiului. Arhitecturi ale experienţei cotidiene, Bucureşti, Editura Paideia, 2001a Mihali, Ciprian: Uzuri ale filosofiei, Cluj Napoca, Editura Idea Design & Print, 2006

Mihali, Ciprian, (coord): Altfel de spaţii. Studii de heterotopologie, Bucureşti, Editura Paideia,

2001b

Mihali, Ciprian, (coord): Artă, tehnologie şi spaţiu public, Bucureşti, Editura Paideia, 2005 Nancy, Jean-Luc: Comunitatea absentă, Cluj Napoca, Editura Idea Design & Print, 2005:

Nancy, Jean-Luc: The Being-with of being-there, Springer Science+Business Media B.V.,

2008

Internet

http://en.wikipedia.org/wiki/Manuel_Castells