Sunteți pe pagina 1din 12

Povestire (ISPAS MOTAN GRAS)

Raymond Roca

Pagina: 1/2

Raymond ROCA: "ISPAS MOTAN GRAS"


POVESTIRI DE PE MARE (ROMANA)

Trãia la Brãila, cu mult,i, mult,i ani în urmã, o bãtrânicã cumsecade cãreia toatã lumea îi
zicea Babana. Chiar dacã numele ei desemna o femeie grasã, Babana era slãbut,ã s,i
uscãt,ivã. Probabil cã bãtrânet,ea îs,i pusese amprenta pe porecla ei, transformând-o pe
„baba Ana” în Babana.

Bãtrâna avea un suflet bun s,i o inimã largã. Toatã ziua alerga de colo pânã colo ca sã
ajute pe cineva. Suferea de boala singurãtat,ii cu toate cã avea un bãiat, Panait, care fiind
marinar, nu dãdea pe acasã cu sãptãmânile, sau uneori chiar cu lunile, strãbãtând mãrile
lumii cu corabia mos,tenitã de la tatãl sãu, care fusese s,i el la rândul sãu, tot marinar.

Într-o searã, întorcându-se acasã, Babana auzi un mieunat slab care venea dintr-o
fundãturã plinã de gunoaie. Inima n-o lãsã sã plece mai departe, se apropie s,i observã la
lumina lunii cã se zbate ceva într-o traistã legatã la gurã, aruncatã printre bãlãrii. Îs,i
învinse frica, doar atunci când îs,i dâdu seama cã o vietate are nevoie de ajutorul sãu.
Agãt,ã traista cu o scândurã putrezitã s,i o trase afarã din groapa cu gunoi. Dupã ce, cu
mare greutate s,i efort desfãcu nodul, îi sãri în brat,e un pui de mât,ã negru, slab s,i
prãpãdit. Femeia se sperie s,i vroi sã-l arunce cât colo, dar i-se facu totus,i milã de animal
s,i îl luã acasã. Mirosea urât s,i era slab de-i puteai numãra coastele. Ochii îi erau tulburi
s,i abia îs,i mai trãgea sufletul. Cine s,tie de cât timp zãcea în traistã, aruncat la gunoi.
Dupã câte se pricepea la mât,e, îs,i dadu seama cã nefericitul animal, este motãnel.

Bãtrâna îl curãt,ã cu o cârpã umezitã în ceai de mus,et,el, îi spãlã ochii s,i blãnit,a s,i îi
puse pe o farfurie câteva bucãt,ele de cârnat. Acesta se apropie, le mirosi s,i amet,it îs,i
pierdu echilibrul cãzând într-o parte. Babanei i se facu s,i mai mare milã de pisoi. Luã un
pai de grâu, îl bagã în cana cu lapte s,i îi picurã cât,iva stropi în botic. Pisoiul îs,i reveni
put,in s,i începu sã lingã picãturile, apoi luã vârful paiului între lãbut,e s,i începu sã-l
sugã. Babana îs,i dãdu seama cã acesta nu s,tie încã sã mãnânce. Luã o cârpã curatã o
înmuie în lapte s,i îi dãdu motãnelului sã sugã un colt,. Din când în când mai turna câte
un pic de lapte pe cârpã pânã cand micul animal se sãturã, se fãcu covrig s,i adormi. În
somn, tremura parcã de frig s,i din când în când mieuna subt,irel. Femeia îl inveli cu un
pulovãr vechi s,i se culcã s,i dânsa.

A doua zi de dimineat,ã, Babana simt,i cã cineva trage de pãtura cu care era acoperitã. În
singurãtatea ei, se sperie, sãri din pat, dar inima-i reveni la loc când vãzu pisoias,ul
jucându-se cu franjurii cuverturii. Acesta era vioi s,i jucãus, s,i nu mai arãta slabiciunea
pe care o avusese cu o searã înainte. Mieuna parcã mai tare s,i se mis,ca mult mai agil.
Primi iar o port,ie de lãptic cu cârpa, dupã care începu sã-s,i lingã blãnit,a s,i sã se curet,e.
Pe zi ce trece se fãcea tot mai zdravãn. Cu timpul se fãcu un motan de toatã frumuset,ea,
cu o blanã neagrã s,i pufoasã s,i cu ochi galbeni s,i inteligent,i. Bãtrâna îi puse numele
Ispas, nume ce-i aducea aminte de un alt pisoi pe care îl avusese în copilãrie.

Ispas era foarte cuminte s,i domestic. Îl iubeau tot,i vecinii, cãci de când apãruse motanul
dispãruserã tot,i s,oarecii s,i s,obolanii din mahala. Bãtrâna îi dãdea sã mãnânce tot felul
de bunãtãt,i. Cu timpul se îngrãs,ã as,a de tare, de parcã era un miel s,i toatã lumea începu
sã-i spunã Ispas-Motan Gras.

Acestuia nici cã-i pãsa de ce zic alt,ii. Lenes,, zãcea toatã ziulica pe un covoras, la soare
în pridvorul casei s,i în afarã de mâncare. nu se sinchisea de nimic. Din când în când mai
deschidea câte un ochi ca sã vadã ce se mai întâmplã prin împrejur s,i sã îs,i dea lumea
seama cã nu este mort.

În ultima vreme, bãtrâna stãtea s,i ea mai mult pe acasã, cãci balamalele nu o mai lãsau sã
se mai ducã prin târg. Într-o zi bãrtânet,ea îs,i spuse cuvântul s,i Baba Ana închise ochii
pentru întotdeauna. Panait se întoarse acasã s,i dupã ce dãdu toate lucrurile de pomanã,
vându casa, dar de motan nu putu sã scape. Nimeni nu-l vroia pe lenes,ul Ispas-Motan
Gras. Pânã la urmã, din respect pentru mumã-sa, luã s,i motanul cu el pe corabie. Ajuns
acolo, pentru „lenes,ul cel negru”, cum îl numise Panait, se terminã cu binele. Adio ficat
prãjit, out,e fierte în lapte s,i smântânã proaspãtã. Mâncarea marinarilor era pes,tele, care
la început, lui Ispas-Motan Gras, nu-i plãcu de fel, odatã cã avea un miros ciudat s,i a
doua oarã cã Panait i-l dãdea crud. Cu timpul. de voie - de nevoie, începu sa se
obis,nuiascã s,i chiar sã-i placã. Câteodatã, era foarte nostim, mai ales când se juca cu
câte un pes,te viu care cãdea pe punte din plasa marinarului. Atunci incepea un adevãrat
spectacol de circ, care îi mai descret,ea fruntea însinguratului fiu al mãrilor.

Noul stãpân fãcea comert, cu diferite mãrfuri. Împreunã au bãtut apele mãrilor, în lung
s,i-n lat, cu diferite treburi. La început fãcurã curse scurte pe Marea Neagra, de la Brãila
la Constant,a, Odesa sau Varna. Mai apoi, afacerile îi împinse cãtre Bosfor. Panait auzise
cã uleiul de masline grecesc are mare cãutare pe piet,ele englezes,ti. Tot,i cei care se
ocupau cu comert,ul cu mãsline, sau uleiul acestora, deveniserã oameni cu bani. Se
incumetã s,i el, începând sã facã curse regulate cu marfã la Southampton, Londra s,i
Liverpool. Afacerile mergeau strunã s,i deseori termina cursa cu buzunarul plin. Corabia
fiind bunã, deobicei naviga singur. Uneori, când era mult de lucru si strãbatea o distant,a
mai mare, mai angaja câte un membru-doi în echipaj. În general, pentru afaceri mici s,i
distant,e mai scurte, pe corabie erau numai cãpitanul s,i motanul. Panait, cam posac nu
prea era prietenos cu Ispas, iar acesta speriat de imesitatea apei stãtea mai mult în cabinã,
cocot,at pe patul marinarului, unde visa la casut,a cu pridvor din Braila s,i bunãtãt,ile
culinare pe care i-le oferise fosta stãpânã. Totus,i, cu timpul, între cei doi, se înfiripã o
legãturã, ceva ce semãnã la început, mai mult cu o înt,elegere, decât cu o prietenie. Aveau
nevoie unul de altul, poate din cauza singurãtat,ii care-i înconjura.
Într-o zi, întorcându-se dintr-o cursã fãcutã la Liverpool, la ies,irea din strâmtoarea Sfântu
Gheorghe, situatã în sudul Mãrii Irlandei, o furtunã groaznicã îi ajunse din urmã,
aruncând toate furiile vântului s,i mãrii peste corabie. Totul se zgâlt,âia s,i se zbuciuma.
Ispas, zãpãcit s,i speriat, se ascunse sub pat înfingându-s,i adânc ghiarele în dus,umeaua
de lemn pentru a-s,i putea ment,ine echilibrul.

Panait, la timonã, încerca cu mare greutate sã t,inã corabia cât mai dreaptã. Deodatã,
ceasul rãu s,i furia naturii dezlãnt,uite, rupserã o parte din catarg care cãzu peste cârmã s,i
câmaci. Acesta aproape mort, zãcea imobilizat sub greutatea arborelui. Totul pârea cã se
scufundã în adâncuri. Rãmasã fãrã control, corabia sãlta ca o coajã de nucã pe valurile
imense. Se fãcu beznã, deoarece puterea sãlbaticului uragan întunecase s,i soarele. Marea
vuia s,i se zbãtea ca o fiarã prinsã în capcanã. Apoi, încet-încet totul se lins,ti s,i veni
adevãrata noapte. O tãcere ciudatã se amesteca cu întunericul nopt,ii. Din când în când, se
auzeau la pupã, nis,te gemete, dupã care o linis,te apãsãtoare acoperea totul ca o mantie.

Lui Ispas îi fuse fricã sã iasã pe punte, sã vadã ce se întâmplã acolo s,i ce face stãpânul.
Dimineat,a, foamea s,i lumina soarelui îl facurã sã prindã curaj s,i sã pãrãseascã cabina.
Cu pas,i felini urcã scara s,i ies,i la suprafat,a punt,ii. Rãmase uimit de harababura care îl
înconjura… pânze, funii, plase încâlcite s,i aruncate vrais,te. Omul nicãieri! Mieunã
încetis,or, parcã chemându-l, apoi mai tare, dar dejeaba – nu-i rãspunse nimeni. Strãbãtu
puntea cu pas,i timizi, simt,ind cã s-a întâmplat ceva rãu.
Când ajunse la pupã vãzu catargul prãbus,it s,i sub el Panait zãcând nemis,cat. Se as,ezã
pe pieptul acestuia s,i începu sã toarcã. Vãzând cã nu mis,cã începu sã miaune din nou,
parcã disperat, din ce în ce mai tare. Auzi, parcã un oftat s,i vãzu pleapele marinarului cã
se mis,cã. Acesta intredeschise ochii s,i îi închise la loc. Peste câteva clipe îi deschise din
nou. Încercã sã se mis,te, dar se simtea imobilizat de greul catarg s,i de o durere ascut,itã
în piciorul drept. Strânse din dint,i, îs,i adunã toatã fort,a rãmasã s,i ies,i de sub greutatea
care îl t,inea ca într-un cles,te. Motanul se sperie s,i sãri cât colo, mai sã cadã peste bord.
Marinarul îs,i dãdu seama cã are un picior rupt s,i cu greu se târâ spre intrarea care
cobora la cabinã. În dureri groaznice se lãsã sã alunece pe scãri pânã ajunse lângã butoiul
cu apa. Bãu cu mare greutate s,i les,inã din nou. Ispas coborâse s,i el, urmându-s,i
stãpanul. Se as,ezã cât mai aproape de el s,i începu sã-i toarcã încetis,or la ureche de
parcã ar fi vrut sã-i linis,teascã durerile. Peste o vreme marinarul îs,i reveni din nou, dar
nu putu sã facã nici o mis,care fãrã sã t,ipe de durere. Corabia, asemeni unei fantome,
plutea în derivã, fãrã control, pe ape necunoscute.

Mai trecu o zi, timp în care Panait se zbãtu între viat,ã s,i moarte, aiurind s,i suferind din
cauza durerii. Piciorul i-se umflase s,i îl chinuia foarte tare. Noroc ca avea butoiul cu apã
aproape s,i putea sã-s,i mai aline setea s,i febra groaznicã.

Motanul, la rândul sãu, suferea s,i el, deoarece îl durea burta de foame. Se sculase de
câteva ori sã caute ceva de mâncare, dar nu gãsise nimic. Toate alimentele erau închise în
calã s,i pâna acolo erau multe us,i închise s,i scãri greu de urcat sau coborât. Începu din
nou, sã miaune cu disperare. Panait se trezi, mai bãu put,inã apã s,i se vãietã s,i el de
durere.
Foamea îl scoase din nou, pe Ispas, afarã din cabinã. Ies,i pe punte s,i se as,ezã la pândã,
as,teptând sã aparã vre-un pescãrus,, ca sã-l poatã îns,fãca s,i sã-l mãnânce. Dejeaba!
Erau prea departe de mal ca vreo pasãre sã se aventureze într-acolo. Foamea îl chinuia
din ce în ce mai tare. Se duse la provã unde era atârnatã plasa de pescuit s,i o cercetã cu
atent,ie. În afarã de câteva alge uscate nu gãsi nimic. Mirosul de pes,te, care se înbibase
cu timpul în sfoara acesteia, îl inebunea, fãcându-i s,i mai mare foame.

Plasa aruncatã de furtunã atârna peste bord, pe jumatate în apã. Cu grijã, coborâ pe
ochiurile plasei ca pe o scãrit,ã, pânã aproape de nivelul apei. Negãsind nici acolo, macar
o rãmãs,it,ã de pes,te, dãdu nervos din coadã. Vãzu sãrind din apã un pes,te aproape tot
atât de mare ca el. Se sperie s,i cãzu în apã. Noroc cã marea era linistitã. Noroc cã plasa
atârna pâna la nivelul acesteia s,i avu de ce sã se agat,e. Cu mare greutate se urcã pe
punte scuturându-s,i blana udã. Îs,i aduse aminte de pes,tele care sãrise dupã coada lui s,i
i-se fãcu s,i mai mare foame. Îs,i învinse frica s,i coborâ din nou pe plasã pânã aproape de
nivelul apei. Îs,i bãgã vârful cozii în apã s,i îl mis,cã încet. Imediat în jurul acesteia
apãrurã cârduri de pes,tis,ori argintii. Cu mis,care bruscã, Ispas, înfipse ghiarele într-un
pes,te care era mai aproape de el s,i îl scoase la suprafat,ã. Ajutându-se cu colt,ii îl prinse
de cap s,i îl imobilizã. Urcã cu grijã pe punte, fiind atent sã nu cadã din nou în mare s,i sã
nu-i scape valoroasa pradã. Se as,ezã pe burtã s,i începu sã-l înfulece cu solzi cu tot.

Niciodatã nu mâncase ceva mai gustos. Nici mãcar delicatesele pe care i-le dãduse
rãposata Babana nu puteau sã-l egaleze. Dupã ce îl terminã simt,i cã nu era încã satul,
as,a cã se duse din nou la pescuit. Coborî mult mai sigur pe plasã s,i în câteva secunde
prinse un alt pes,te de toatã frumuset,ea. Il târâ pe punte s,i îl devorã s,i pe acesta cu mare
poftã. Începu sã se simtã bine s,i normal. I se fãcuse lene s,i somn. Ca sã-s,i facã siesta,
ca altãdatã, coborâ în cabinã. Acolo dãdu de Panait care gemea de durere. Gândul
motanului, era totus,i, la pes,tii jucãus,i din apã, care îl sãturaserã s,i îl fãcuserã sã se
simtã bine. Poate s,i stãpânul ar dori sã mãnânce unul! Mult,i pes,ti prinsese Panait s,i îi
impãrt,ise cu Ispas. Venise s,i rândul motanului sã-s,i plãtescã datoriile.

Din douã sãrituri ajunse pe punte s,i încã din douã pe plasã. Mult mai stãpân pe sine ca
înainte, coborî cu dexteritate, îs,i bãgã coada în apã. Când apãrurã pes,tii, agãt,ã unul care
i se pãru mai mare. Îl scoase pe punte s,i cu greu îl târâ pâna în cabinã, punându-l aproape
de gura lui Panait. Acesta deschise ochii, vãzu pes,tele încã zbãtânduse s,i înebunit de
foame îl luã s,i mus,cã din el. Îs,i dãdu seama de ceea ce fãcuse s,i cu mare greutate îs,i
scoase cut,itul din buzunar, curãt,ã pes,tele, îl tãie în bucãt,i s,i începu sã-l mãnânce as,a
crud cum era. Nu avea un gust prea bun dar totus,i îi astâmpãrã foamea. Ispas, vãzându-l
ca a terminat de mancat, o zbughi afarã s,i se mai întoarse cu un pes,te. Marinarul îl
mâncã s,i pe acesta s,i adormi.

Se trezi peste câteva ore cu o senzat,ie de mai bine, dar totus,i piciorul îl chinuia foarte
tare. Lânga el erau as,ezat,i trei pes,ti pãzit,i de Ispas. Îi mâncã în grabã, zicând
bogdaproste motanului s,i apoi se târâ pânã la pat fãcând un efort supraomenesc sã se
urce în acesta. Din cauza efortului s,i a durerii les,inã din nou. Mai trecurã câteva zile,
timp în care se hrãni cum putu cu pes,tele crud adus de pescarul cu patru picioare. Se mai
intremã put,in, dar totus,i piciorul îl chinuia din ce în ce mai tare.

O duse as,a zile s,i nopt,i fãrã sfârs,it, trãind doar cu pes,tele adus de motan s,i cu apa de
bãut din butoiul din cabinã. Piciorul i-se mai dezumflase, dar prinsese o culoare pãmântie
pe alocuri cu pete vinet,ii. Îsi dãdu seama cã e cangrenã s,i simt,i cã în curând o sã moarã.
Apucã, cu mare efort, o sticlã de rom s,i o bãu aproape pe jumãtate. Adormi, fãrã sã mai
simtã durerea, mirosul greu s,i mizeria care domnea în cabinã. Visã cã se plimba pe nori
s,i cã putea sã meargã pe aces,tia fãrã sã cadã. Din când în când ajungea la marginea
norului s,i atunci un picior îi aluneca în gol. Cu mari eforturi se ridica s,i mergea mai
departe, apoi ajungea iar la margine, iar cãdea s,i iar se ridica. La un moment dat cãzu cu
ambele picioare de pe nor, ducându-se cu mare vitezã spre pãmânt. Vãzu munt,i, ape,
case s,i chiar oameni. Aces,ti se uitau la el mirat,i, îi fãceau semne s,i parcã îi spuneau
ceva.

Se sperie, se trezi s,i dechizând ochii, vãzu în picioare în fat,a lui doi oameni. Unul dintre
ei îl t,inea în brat,e pe Ispas, mângâindu-l cu tandret,e. Crezu cã viseazã în continuare.
Simt,i durerea din picior s,i îs,i dãdu seama cã totul e real. Unul dintre oameni îl intrebã
în limba englezã ce s-a întâmplat cu el s,i cu corabia. Abia putând sã lege câteva cuvinte
le spuse despre furtunã s,i despre accident. Cel mai tânar dintre cei doi necunoscut,i ii
examinã piciorul s,i dãdu nemult,umit din cap…

Panait îs,i pierdu cunos,tint,a trecând din nou în lumea viselor. Parcã auzea nis,te glasuri
ciudate, apoi un zgomot de ferãstrãu, un freamãt de pãdure, copaci tãiat,i, o durere
ascut,itã, s,i mai apoi ii dispãrurã toate imaginile. Zãcu as,a între viat,ã s,i moarte pâna
când într-o zi se trezi. Îs,i dãdu seama cã se afla întins pe un pat de spital. Deschise larg
ochii s,i vãzu în fat,a sa o tânãrã imbrãcatã într-o uniformã albastrã ca cerul. Aceasta îi
dãdu bunã ziua s,i îl întrebã cum îl cheamã.

Panait îs,i aduse aminte, cu groaza de ceea ce i-se întâmplase, de piciorul zdrobit. Totus,i
nu mai simtea durerea aceea insuportabilã. Încercã sã-l mis,te dar piciorul ii dispãruse de
la genunchi în jos. Înt,elese atunci, dece era întins pe acel pat s,i dece se afla acolo, la
spital. Scoase un oftat s,i începu sã plângã. Tânãra il mângâie pe frunte s,i îi spuse cã în
curând se va simt,i mai bine, sã fie optimist deoarece nu este singurul om din lume rãmas
fãrã o jumãtate de picior. Închise ochii s,i în fat,ã îi apãrurã toate imaginile dezastrului:
uraganul, catargul rupt, cabina, butoiul cu apã, pes,tele crud, Ispas... Ispas ! unde o fi
Ispas? Un t,ipãt ii ies,i din gurã:

- Unde mã aflu? Unde este Ispas-Motan Gras? Unde e bunul meu Ispas, cel care mi-a
salvat viat,a?
- Nu înt,eleg, domnule, despre ce motan vorbit,i! îi spuse fata, s,tergându-i fruntea
transpiratã, pot doar sã vã spun cã vã aflat,i la sect,ia de ortopedie a spitalului regal din
Plymouth.
- Plymouth at,i zis? Cum naiba am ajuns aici? Unde este dragul meu motan?
- V-a adus la spital o carut,a a administrat,iei portului nostru. Despre motan, nu s,tiu
nimic!
- Vreau motanul! Vreau motanul! Unde este dragul meu Ispas?

Fata îs,i îndreptã privirea spre tavan s,i dãdu încet din cap, crezând cã marinarul s,i-a
pierdut mint,ile.
Se indreptã spre us,ã cu gândul sã meargã sã anunt,e medicul de serviciu.

- Domnis,oarã, nu pleca ! îi spuse Panait, mai stai te rog cu mine, am sã-t,i explic…
- Mã numesc Samantha, am sã rãmân, dar te rog sã îmi povestes,ti s,i sã îmi spui pe
nume…

Bolnavul începu sã-i povesteascã despre furtunã, despre accident, despre pes,tele prins de
Ispas s,i despre felul cum i-a salvat viata. Fata înt,elese totul, pânã la urmã s,i îi promise
suferindului cã se va interesa de soarta motanului. Dupã câteva zile Samantha îi dãdu o
parte din ves,tile care îl interesau. Fusese salvat de echipajul unei nave australiene de
comert,, care îl aduseserã pânã în portul Plymouth. Despre motan s,i corabia avariatã
nimeni nu putuse sã-i dea nici o s,tire.

Trecuse o lunã de când era în spital s,i Panait se simt,ea din ce în ce mai bine. Începu sã
iasã singur în parcul spitalului, manevrând cu mâinile, destul de abil, cãruciorul cu rotile.
Era totus,i nemult,umit cã nu putea sã umble. Doctorul îi dãdu o sperant,ã, spunându-i cã
o protezã, care sã-i prelungeascã piciorul amputat, l-ar face din nou sã meargã. Acesta,
plin de sperant,e îs,i comandã imediat una.

I se spuse, cã cei mai buni specialis,ti în confect,ionarea protezelor ortopedice,se gãsesc


la Londra. Pãrãsi în grabã spitalul din Plymouth s,i se mutã la un sanatoriu din marele
oras,. Nu peste mult timp obt,inu mult doritul obiect, cu care nu se acomodã însã prea
us,or. Mersul cu proteza începuse greu, cu dureri, cu cãderi, dar s,i cu multe sperant,e.
Dupã douã luni, mergea binis,or.

Între timp, contactã compania de asigurãri maritime Lloyd, care cãzu de acord sã-i
plãteascã o sumã importantã despãgubire pentru invaliditate s,i pentru corabia avariatã.
Era totus,i norocos, deoarece, fãcând comert, cu englezii, fusese obligat de legile locale
sã îs,i facã o polit,ã de asigurare cu faimoasa companie. Deveni peste noapte un om cu
bani, dar fãrã prea multe sperant,e s,i bucurii. Se simt,ea foarte singur s,i fãrã prieteni sau
cineva apropiat. Îi pãrea rãu s,i de corabia dispãrutã, mai ales cã era mos,tenitã de la
bunul sãu tatã, corabie care poate se odihnea pe cine s,tie ce fund de mare. Cel mai mult,
totus,i, simt,ea lipsa prietenului Ispas. Îl apucã s,i dorul de casã, de Braila. S-ar fi întors în
Romania, dar acolo, dupã cum aflase din ziare, mirosea a rãzboi. Românii se ridicau tot
mai des împotriva asupritorilor turci care le mai ocupau o parte din t,arã. Noul rege, Carol
I, pregãtea rãzboiul de independent,ã a României fat,ã de Imperiul Otoman. Începuse
rãzboiul ruso-româno-turc.

Între timp, angajã un detectiv, pe care îl puse sã-i caute pe marinarii care îl salvaserã.
Vroia sã le mult,umeascã s,i totodatã trãia cu sperant,a cã îl luaserã cu ei pe Ispas. Nu
trecurã nici douã sãptãmâni s,i detectivul îi dãdu o veste care îl cam puse pe ganduri.
Vasul australian care îl salvase se numea Billabong s,i plecase mai de mult timp spre
casã. Acest fapt îl întristã foarte tare, deoarece nu primi nici o s,tire referitoare la Ispas.
Trãia totus,i cu sperant,a cã motanul nu rãmãsese pe corabia abandonatã. Aflase s,i
numele capitanului care îl salvase. Acesta se numea Tom Buddle s,i era originar din
Sydney. Se duse la cãpitania portului s,i dãdu urgent o depes,ã în Australia, în care cerea
sã ia legãtura cu cãpitanul Buddle.

Timpul trecea încet, Panait începu chiar sã se plictiseascã de vremea ploioasã s,i mohoritã
a Londrei, când într-o zi mare-i fu bucuria. Primi o scrisoare chiar de la capitanul Tom
Buddle, personal. Acesta ies,ise la pensie s,i avea grijã de un far situat la South Head,
capul unei mici peninsule de lângã Sydney. Îi mai scrisese cã în compania sa se aflã s,i
motanul negru pe care îl gãsise pe corabia avariatã s,i cãruia îi spunea Nelson, nes,tiind
ce nume avusese înainte. Panait înebuni de bucurie. Fiindu-i dor de Ispas, fiindu-i dor de
mare, fiindu-i dor de aventurã, se urcã pe prima corabie care pleca spre Australia. Dupã
câteva luni de cãlatorie, fãcând escale la Cape Town, Zanzibar, Bombay s,i Jakarta ajunse
în sfârs,it pe pãmântul australian.
Portul Sydney i-se pãru destul de mic în comparat,ie cu marea metropolã Londra. Semãna
mai mult cu Brãila, singurele diferent,e fiind cã aici nu se vorbea românes,te ci doar o
englezã greu de înt,eles s,i care semãna mult cu dialectul Cockney vorbit pe malurile
fluviului Tamisa. Trase la un han, în frumosul cartier The Rocks, unde se învîrtea de
obicei lumea cu bani. Nici nu se odihni de loc dupã cãlãtorie fiind foarte nerãbdãtor sã se
întâlneascã cu cãpitanul s,i cu dragul sãu motan, Ispas – Motan Gras. Închirie o trãsurã
trasã de doi cai sprinteni s,i dupã trei ore de alergãturã, pe drumuri dezfundate s,i pline de
praf, ajunse la Hornby Lighthouse, denumire datã farului de la South Head. Începuse deja
sã se însereze. Îi spuse vizitiului sã îl as,tepte s,i se apropie de masiva us,ã a casei de
lângã turnul farului, în care bãtu cu putere.

- Cine mã deranjeazã la ora asta? se auzi o voce groasã s,i rãgus,ita din interior.
- Sunt eu, domnule, cel pe care l-at,i salvat de la moarte în mãrile Irlandei.
- Sunt prea obosit acum s,i n-am nici un chef sã vãd pe nimeni.
- Dar vã rog, totusi, cãpitane Buddle, sã-mi deschidet,i, deoarece v-am adus un cadou s,i
totodata as, vrea sã îl vãd pe Ispas, sau Nelson, cum îi zicet,i dumneavoastrã!
- Nu am nevoie de nici un cadou, rãspunse rãutãcios cel dinãuntru, s,i nici nu vreau sã-t,i
dau motanul înapoi. Este singura mea companie s,i nu vreau sã mã despart de el. Te-as,
ruga sã pleci!
- Dar, vã rog domnule sã mã înt,eleget,i! Am fãcut acest drum lung, de la Londra pânã
aici, ca sã îmi iau motanul înapoi. El este cel care m-a salvat de la moarte. El este cel care
mi-a dat de mâncare cât timp am fost neputincios s,i bolnav. Vã dau pe bani, cât,i
dorit,i…Va rog…este al meu!
- Nu-t,i dau nimic s,i nu vreau nimic pentru motan ! Acesta sã fie recompensa ca te-am
recuperat de pe corabia avariatã. Vezi-ti de drum…

Panait nu vroia sã-l supere pe cãpitanul Buddle, mai ales cã datoritã acestuia ajunsese pe
uscat s,i fusese dus la spitalul din Plymouth. Îi venea totus,i sã plângã de necaz. Mãcar
sã-l fi lãsat sã îl vadã pe Ispas. Se as,ezã obosit pe banca din fat,a casei. Era mâhnit. Nu-i
venea sã se mai întoarcã la han. Se întunecase de-a binelea. Vizitiul îi fãcu semn cã
venise timpul de plecare. Panait se ridicã s,i, disperat începu sã strige: „Ispas, Ispas...”.
Nu auzi nici un mieunat. Crezu cã fusese pãcalit de capitanul cel rãutãcios. Poate îs,i
bãtea joc de el. Poate cã, Ispas al lui cel drag, nu mai exista. Poate acesta era pret,ul care
trebuia sã îl plãteasca pentru cã fusese salvat. Adusese cu el un butoias, de rom care ar fi
vrut sã i-l dea cadou cãpitanului pentru tot ce fãcuse pentru el s,i motan. Îl rugã pe vizitiu
sã îl punã lângã us,a de la intrare. Vroia sã-i arate celui care îl salvase cã el tot
recunoscãtor se simte chiar dacã nu i-se rãspunde cu bunãvoint,ã. Mai strigã de câteva ori
numele motanului s,i necãjit, se urcã în trãsurã s,i pornirã spre Rocks. Nu închise ochii
toatã noaptea. Îs,i repros,a lipsa de tact pe care o avusese cu cãpitanul. Trebuia sã insiste,
trebuia totus,i sã îl vadã pe Ispas. Oare, nu i-se întâmplase ceva?

A doua zi se învârti fãrã chef prin oras,. Nu s,tia ce sã facã. Seara se îmbãtã crit,ã cu nis,te
marinari malaiezieni, cãrora le dãdu de bãut pe gratis. Dormi put,in s,i în aceea noapte.
Visase urât s,i cu cãpitanul s,i cu motanul. Îl visase pe Buddle cã urca cu Ispas pâna în
turnul farului s,i cã de acolo, îl arunca jos. El, Panait, era s,i el acolo s,i încerca sã-l
salveze s,i sã-l prindã în brat,e. Neputând sã fugã, din cauza piciorului amputat, nu putea
sã ajungã sã-l prindã la timp. Motanul cãdea la distant,ã de locul unde se afla. Pânã când
ajungea acolo unde ar fi trebuit sã cadã, acesta dispãrea. Afarã fiind noapte, blana
acestuia fiind neagrã, era de negãsit. Apoi iar, is,i ridica privirile în sus, spre reflectoarele
farului s,i iar îl vedea pe cãpitan cum îl aruncã pe Ispas de sus. Din nou fãcea eforturi sã-l
prindã, neajungând la timp s,i iar noaptea neagrã înghit,ea totul.

Dimineat,a se sculã mahmur s,i supãrat. Trebuia sã facã ceva, trebuia sa ia o decizie.
Trebuia sã se ducã din nou la Tom Buddle. Trebuia sã-l roage din nou, trebuia sã-l
convingã sã-i dea prietenul înapoi, chiar dacã va plãti gras pentru el. De data aceasta,
cãlãtoria pâna la Hornby Lighthouse i-se pãru s,i mai lungã. Trãsura, care o angajase, o
umplu cu bunãtãt,i s,i cadouri. Ajunse pe la prînz, când soarele australian cocea ca un
cuptor.
Stãtea nehotãrât în fat,a aceleias,i us,i, unde în urmã cu douã seri nu fusese binevenit s,i
nu i se permisese sã intre. Bãtu hotarât la us,ã, dar de data aceasta nimeni nu-i rãspunse.
Apãsã cu mâna clant,ã. Us,a nefiind incuiatã, se deschise. Panait intrã în prima odaie de
unde venea un miros puternic de rom. Îl strigã pe cãpitan, dar din nou, nu primi nici un
raspuns. Cercetã la repezealã si celelalte camere, dar nici urmã de cãpitan sau motan. Ies,i
afarã s,i se uitã disperat în direct,ia farului. Observã ca us,a acestuia era deschisã. Se
îndreptã cât putu de repede într-acolo s,i ajungând la baza scãrilor strigã aproape rãcnind
numele capitanului. Presimt,i cã se întâmplã ceva rãu.

Nu primi nici un rãspuns, dar, ca un ecou de sus strãbatu un mieunat. „Ispas, Ispas”,
strigã Panait s,i începu sã urce cu greu scãrile în spiralã ce duceau la turnul farului. Uitase
s,i de piciorul de lemn s,i de obosealã. Cucerea cu mare trudã, scarã dupa scarã, mai pe
picioare, mai târâs,-grãpis,, pânã cãnd, la nivelul trei, îl vãzu cãzut în nesimt,ire pe
cãpitanul Tom Buddle. Acesta mirosea puternic a rom s,i se pãrea cã avusese un accident.
Degetele mâinii drepte erau înfipte puternic în tunica de marinar, undeva în dreptul
inimii, parcã vroind sã o scoatã de-acolo. Încercã sã îl ridice, dar acesta nu se mis,ca de
loc. Îî simt,i totusi respirat,ia slabã. Uitã de motan s,i începu sã-l strige cât putea de tare
pe viziteu, pentru al chema în ajutor. Acesta auzi s,i veni în grabã. Cãpitanul deschise
put,in ochii s,i începu sã horcãie.
- Inima, inima, îngâimã Buddle.
- Ce at,i pãt,it domnule? întrebã Panait.
- Inima, cãldura, scãrile, ro...
- Pot sã vã ajut cu ceva?
- Pleacã la naiba! Iar ai venit dupã mât,ã?
- Vreau doar sã vã ajut...
- Nu-t,i dau nimic! Nelson e doar al meu !...amiralul meu...! s,i din nou cãpitanul îs,i
pierdu cunos,tint,a.

Vizitiul, flãcãu puternic, îl luã pe Buddle în spinare ca pe un sac de cartofi s,i coborâ cu
grijã scãrile. Panait, rãmas mai în urmã, auzi din nou un mieunat care venea de sus. Urcã
cu mare chin înca douã nivele s,i mare-i fu bucuria când deschise ultima us,ã, cea care
dãdea în încãperea unde se aflau oglinzile s,i tort,a farului s,i se pomeni cu Ispas în brat,e.
Îl cuprinse o mare bucurie s,i începu sã plîngã. Motanul însã, toarcea linis,tit. Îl sãrutã, îl
mângâie, îi spuse vorbe dulci, vorbe cum nu spusese niciodatã nimãnui. În sfârs,it îl
gãsise, aici, departe, la capãtul lumii. Erau din nou împreunã!

Aducându-s,i aminte de accidentul nefericitului cãpitan, luã motanul în brat,e s,i coborâ
cum putu de repede scãrile. Flãcãul îl culcase deja pe bolnav în cãrut,ã s,i era gata de
plecare. Pornirã în galop cãtre oras,. Bolnavul horcãia s,i se zbãtea din când în când.
Ajunserã la cea mai apropiatã suburbie, Watson’s Bay, unde gãsirã un medic. Bãturã
puternic la us,a acestuia s,i îl transportarã pe capitan înãuntru. Doctorul începu sã îl
consulte s,i nu dupã mult timp spuse: „Noroc cã l-at,i adus aici repede! Bietul om a fãcut
un infarct s,i trebuie sã stea sub îngrijire medicalã.” Panait îi dãdu doctorului o sumã
importantã de bani s,i îl rugã sã îl gãzduiascã pe bolnav la el în casã pânã când il va putea
transporta la spital.

Dupã douã zile, sub supravegherea medicului, îl transportã pe Buddle la spitalul din
Sydney. Acolo, datoritã îngrijirii medicale de calitate, bãtrânul lup de mare se mai puse
pe picioare. Panait îl vizita în fiecare zi, mai ales cã hanul sau de la Rocks era la o
aruncãturã de bãt, de Macquarie Street, strada pe care se afla spitalul. Acolo îs,i fãcu
chiar s,i o prietenã, o sorã medicalã, tânãra englezoaica, Florence Nightingale. Auzise
multe lucruri frumoase despre dânsa, cu mult înainte, la sanatoriul din Londra, unde
fusese internat pe perioada cât invãt,ase sã umble cu proteza. Dânsa lucrase acolo, inainte
de a veni în Australia. Fiint,a finã, educatã, venise la Sydney cu zece, doiprezece ani în
urmâ, pentru a organiza primul serviciu de surori medicale din Australia. Îi plãcuse atât
de mult noile meleaguri, încât se stabilise permanent aici, chiar dacã ii era dor câteodatã,
de familie, prietenii din copilãrie, sau de clima cu cele patru anotimpuri.
Aceasta se ocupa foarte mult de ingrijirea s,i recuperarea sãnãtãt,ii cãpitanului. Îi era mila
s,i de marinarul român pentru ca rãmãsese infirm atât de tânãr. Panait, proaspãt venit din
Londra, avea multe de povestit despre ceea ce se intâmplã acolo, care mai e moda în
marea metropolã, ce mai s,tia de fostele ei colege, surorile de caritate de la sanatoriu. Îi
povesti chiar s,i neplãcuta aventurã din Marea Irlandei, despre accident, despre Ipsas-
Motan Gras s,i cum acesta îl ajutase sã supraviet,uiascã. Florence fuse atât de
impresionatã, încât în prima ei zi liberã îl vizitã pe Panait la han ca sã cunoascã faimosul
motan. Îi mai spuse despre prietenul sãu, Thomas Buddle, cã de-acum inainte va avea
nevoie de îngrijire s,i supraveghere medicalã permanentã s,i nu va mai putea lucra la far,
deoarece aceea muncã cerea un efort fizic destul de mare.

Dupa câteva zile, Buddle se simt,i mai bine s,i fuse lãsat acasã. Panait, care îl vizitase zi
de zi, îi angajã o trasurã s,i îl transportã pânã la casa farului din South Head. Îl luase cu el
s,i pe Ispas, spre bucuria cãpitanului care îl t,inuse pe genunchi tot timpul drumului s,i îl
mângâiase cu tandret,e. Încet, încet, cei doi marinari se împrietenirã. Buddle îl învitã pe
musafir sã rãmânã peste noapte acolo. Panait vru sã-l refuze pe moment, dar s,tiind ca
acesta avea nevoie de supraveghere medicalã s,i neîndrãznind sã-l supere pe cãpitan,
luînd motanul cu el, acceptã pânã la urmã.

Nu dormirã aproape toatã noaptea, povestindu-s,i unui altuia viat,a de marinar s,i
aventurile. Marea s,i motanul îi apropia s,i ii lega unul de altul. Buddle îi spuse de câteva
ori lui Panait „fiule”, fapt care îl impresionase foarte mult pe acesta, aducâdu-i aminte de
tandret,ea cu care îl tratase bunul sãu tatã. Îl rugã sã nu mai stea la han s,i sã se mute
împreunã, în casa de lângã far. Acesta, fiind s,i el singur s,i nes,tiind încotro sã o apuce,
acceptã.

Între timp, administrat,ia portuarã localã di Sydney, detas,ã provizoriu, un bãrbat tânãr,
pentru a se ocupa de întret,inerea s,i buna funct,ionare a farului. Acesta se mutã,
împreunã cu nevasta s,i cei trei copii, într-o cãmãrut,ã din spatele casei lui Tom Buddle.
Cãpitanul deveni din ce în ce mai morocanos, deoarece copiii fãceau multã gãlãgie s,i
alergau toatã ziua dupã Ispas, trãgându-l de coadã sau aruncând cu pietre în sãrmana
vietate nevinovatã. Buddle fumegând de nervi, se duse la cãpitãnie s,i ceru sã fie trecut în
rezervã, deoarece nu mai avea ce sã facã la far. Dorea sã plece de acolo deoarece se
simt,ea inutil. Vroia sã aibã linis,te s,i de aceea cãuta sã cumpere o cãsut,a undeva
aproape de ocean.

Panait se pregãtea sã se întoarcã acasã. Dar la care casã? La Brãila nu mai avea pe
nimeni! Anul era 1877. România era în toiul rãzboiului cu turcii. Accesul navelor prin
strâmtoarea Bosfor era controlat de musulmani, fapt care periclita chiar s,i navigat,ia pe
Dunãre. Nu s,tia ce sã facã. S-ar fi dus cu o corabie pânã la Londra s,i de acolo peste
Canalul Manecii ar fi ajuns în Frant,a, dar drumul pâna în România era destul de lung s,i
periculos la acele vremuri. Singurii sãi prieteni, Florence, Ispas s,i Tom, erau aici în
Australia.

Cãpitanul simt,indu-i zbuciumul îl invitã sã se stabileascã la Sydney s,i sã locuiascã


împreunã. Dupã clipe de gândire s,i zbucium acesta acceptã s,i chiar de a doua zi pornirã
impreunã sã gãseascã o casã de cumpãrat. Vâzurã multe proprietãt,i frumoase. De bani nu
se plângeau, deoarece amândoi aveau destui, Panait cu suma luatã de la asigurare, iar
Tom cu cea primitã de pe urma pensionãrii. Cel mai mult le plãcuse o casã ciudatã,
situatã pe cres,tetul vãii care se deschidea spre Tamarama Beach s,i care o cumpãrarã în
grabã.
Locul, semana cu o prapastie sãlbaticã, acoperitã cu vegetat,ie luxuriantã s,i cu ies,ire
us,or accesibilã la drumul principal care ducea spre mijocul oras,ului. În partea opusã,
panorama era superbã, dedesubt marea de verdeat,ã se unea cu un golf mititel acoperit cu
nisip fin de culoarea aurului, mângâiat lin de de apele albastre ale oceanului Pacific, care
te invitau parcã la un voiaj sau la aventurã pe intinsul lor.

Casa era semisuspendatã peste malul abrupt al prãpastiei fiind as,ezatã pe o fostã
platforma militarã de observat,ie.
Platforma o construiserã cu mult,i ani în urmã, det,inut,ii din noua colonie englezã, din
ordinul marinei militare a coroanei britanice, cu scopul de a se amplasa pe ea tunuri care
sa pãzeascã coasta de est de vre-o invazie strãinã. Clãdirea însã, era destul de nouã s,i
foarte solidã. O repararã s,i o amenajarã dându-i o formã de corabie. În loc de valuri,
pluteau pe un hãu de verdeat,ã. Aveau chiar s,i un catarg înfipt în mijlocul curt,ii, pe care
fluturau douã steaguri, cel englezesc s,i cel românesc.

În fiecare dimineat,ã, cam pe la aceeas,i orã, cei doi ies,eau pe punte, unde foarte serios,i,
executau parcã, procesiunea inspect,iei echipajului s,i a „corabiei”. Buddle, gras cu barba
albã, îmbrãcat în uniforma marinei comerciale engleze, era cãpitanul. Panait, musculos s,i
binelegat se îmbraca de obicei ca un simplu marinar, dar câteodatã is,i lua si el vestonul
alb de cãpitan de corabie. Atunci, comenzile erau strigate s,i mai puternic, de parca cei
doi erau angajat,i intr-o batalie pe mare. Spectacolul era caraghios, dar foarte amuzant s,i
interesant. Atât vecinii, cât s,i cei din împrejurimi, aveau multã admirat,ie pentru cei doi.
Singurul, care nu-i lua niciodatã în serios era Nelson-Ispas. Ambii stãpâni, poate din
mândrie nat,ionalã, îl strigau pe numele pe care fiecare i-l dãduserã. Pentru Panait,
motanul rãmãsese tot Ispas-Motan Gras, nume pe care i-l dãdu-se maicã-sa s,i vecinii din
Brãila.. Tom, în schimb, îl striga Nelson, dar uneori când avea spectatori i-se adresa
elegant s,i cu respect spunându-i „Sir”, sau „Domnule amiral”.

Câteodatã când mai trãgea un pãhãrel în plus, cãpitanul, luând o mimicã foarte serioasã,
se prot,ãpea în fat,a lui Nelson s,i îi dãdea raportul de parca s-ar fi aflat în fat,a corpului
de ofit,eri ai marinei imperiale britanice. Atunci Panait, ca sã râdã de el, începea sã
vorbeascã în limba lui Napoleon s,i îs,i punea pe cap o pãlãrie în formã de trigon, care
împreunã cu piciorul de lemn îi dãdeau un aer mai autentic de pirat, decât de învinsul de
la Waterloo. Acest lucru îl scotea din sãrite pe bãtrânul lup de mare s,i astfel începea
cearta, amenint,ând cã va da jos steagul inamic de pe catargul din curte. Soarele puternic
australian decolorase culoarea galbenã a tricolorului românesc, transformându-o în alb,
fapt care îl fãcea sã semene din ce în ce mai mult cu steagului frant,uzesc.

Buddle, având mersul mai vioi, ajungea mai repede la catarg s,i se cãznea sã dea jos
steagul românesc. Panait suparãt, lua motanul sub brat, s,i se fãcea cã pleacã. Bineînt,eles
urma împãcarea, care se termina de obicei cu un chiolhan.

Cu timpul, lui Ispas începuserã sã-i albeascã mustãt,ile. Într-o dimineatã cãpitanul
Thomas Buddle nu mai rãspunse la apel. Panait fuse foarte mâhnit din aceastã cauzã. Is,i
pierduse poate, cel mai bun prieten-om, care îl avusese vre-odata. Îl îngropã în cimitirul
din apropiere s,i deseori putea fi vãzut împreunã cu motanul negru stând nemis,cat ore în
s,ir lângã mormântul acestuia.

Anii au trecut. Despre Panait s,i Ispas-Motan Gras nu mai s,tie nimeni nimic la Sydney,
sau nici macar la Tamarama. Din când în când, lumea vorbes,te despre paradisul pisicilor
din tufis,urile care cresc pe coasta vãii s,i îndemânarea cu care acestea prind pes,te,
bãgându-s,i coada în apã, atunci când marea e linis,titã.

Totus,i acolo, se mai pastreazã încã, o casut,ã albã în formã de corabie. Cei care au
norocul sã poatã face o vizitã prin acele locuri, mai pot vedea, pe peretele de piatrã de
lângã us,ã, o placã micã de marmura albã, pe care este sculptatã o timonã, un motan s,i
init,ialele „N.I.M.G.”.
Poate, Nelson-Ispas-Motan Gras!