Sunteți pe pagina 1din 2

Descntec Lacate, cine te-a nchis La usa marelui meu vis?

Unde ni-i cheia, unde-i pazitorul, Sa sfarame zavorul Si sa vedem n fundul noptii noastre Miscndu-se comorile albastre? Un pas din timp n timp, greoi Se-apropie, dar a trecut de noi Toti pasii se sfrsesc si pier Pentru urechea ta de fier. De-o vana-ntoarsa peste tine Cred ca atrna din vazduh glicine Si, de pe bolti, zorele Si muguri si ciorchini de stele. Cine va pune-n usa noastra cheie 0 singura scnteie? Lumina ochiul si-l aseaza, Si-n ncapere cauta sa vaza. Lacatul simte si tresare Cu bezna mea, ca de o sarutare. Stea, nu poti tu intra-n veriga lui Si lacatul tacerii sa-l descui? Bucatariile se vad din cer mai bine decit oamenii de seama, prinzi ingerul-n gamela ta cu zeama nedetectat de radarul de fier, intii precum o pata de untura apoi intregul sclipat te-a orbit, duci Duhul Sfint cu lingura la gura de-ti cnta matul de mitropolit, matul tau lung si gales de matase prin care azi vorbisi si tu cu El, suflet purtind o ranita cu oase aici, pe buza gropii, la apel Cint ca privighetorile oarbe. Nu stiu, eu sorb cintecul sau el ma soarbe. Atit de sus ne-naltam citeodata... Sufletu-mi arde de-o flacara infricosata. Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu, asa arde sufletul meu. Cred in zine, in sfinti si minuni ; prieteni, nu-mi impletiti cununi. Cintecul e-n mine ca-n voi tacerea ; ii banuiesc uneori puterea, insa nu stiu nimic si ma-nchin smerit ingerului linga mine ivit. Fa-ma sa cint despre oameni si suferinti, soptesc cu buzele reci, fierbinti, despre saraci, despre copii si foame... Si-n mijlocul cerestii mele spaime, intrezaresc cuvintele de foc, cu care-ar trebui sa creez lumea, s-o pun la loc. Apoi ramin singura. Nu stiu nici eu

de ce mi-a vorbit din stufisul aprins Dumnezeu.