Despre creativitate Creativitatea este definita ca "o aptitudine complexa, distincta de inteligenta si de functionarea cognitiva si existenta n functie de fluiditatea

ideilor, de rationamentul inductiv, de calitati perceptive si de personalitate, ca si n functie de inteligenta divergenta n masura n care ea favorizeaza diversitatea solutiilor si rezultatelor." Evident se ridica problema factorilor care influenteaza creativitatea, precum si ponderea lor n "reteta" procesului. Se sustine ideea existentei unor aptitudini speciale pentru creatie, care ar avea ca baza anatomica anumite structuri cerebrale ce favorizeaza imaginatia. De ce am spus imaginatia? Caci, probabil, este clar pentru toata lumea ca o apropiere de creativitate necesita si abordarea, sau cel putin mentionarea, imaginatiei. Aceasta vazuta ca "procesul psihic al carui rezultat l constituie obtinerea unor reactii, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor", este implicata n procesul mai larg al creativitatii. n fapt, n multe tratate acestor doua procese li se acorda un capitol separat, unde sunt prezentate mpreuna. "... existenta n functie de fluiditatea ideilor, de rationamentul inductiv, de anumite calitati perceptive si de personalitate, ca si n functie de inteligenta divergenta." Experienta acumulata de-a lungul vietii constituie un alt factor deosebit de important. Si cu ct experienta este mai variata, cuprinznd mai multe domenii, cu att sansele unei solutii originale, spre exemplu, sunt mai mari. Un celebru aforism sustine ca geniul consta n 99% transpiratie si 1% inspiratie. Daca consideram adevarat acest aforism, nu trebuie sa neglijam rolul motivatiei si vointei ca factori ai creativitatii. Cel putin ca factori ce conditioneaza munca sustinuta, att de necesara pentru a ajunge la rezultate. Mediul si pune amprenta asupra creativitatii si a dezvoltarii ei. De pilda, n urma unor cercetari, Ursula Schiopu si M. Grrboveanu au constatat o scadere a creativitatii la copii de 6-7 ani. Scaderea a fost atribuita severitatii imprimate de scoala. n cele mai diverse situatii, rigorile societatii si pun amprenta asupra creativitatii. Pe drept cuvnt se afirma ca "simtul critic, teama de ridicol, de a nu fi nteles si conformismul de grup sunt barierele cele mai frecvente ale creativitatii." Procesul creativ este favorizat de o atitudine pozitiva fata de ideile

noi si neasteptate si mai degraba de dispersarea atentiei dect de concentrarea ei asupra

problemei puse. Deja ne-am ndepartat de factorii intrinseci, trecnd la cei care nu tin n mod necesar de individ. De aceea ar fi momentul sa mentionam ca si gradul de dezvoltare al stiintei, tehnicii, artei, societatii, n general, conditioneaza creativitatea. Ramn memorabile cuvintele lui Marin Preda n Cel mai iubit dintre pamnteni: "Ideile unui timp plutesc n acel timp."Probabil cea mai plastica si concisa exprimare pentru a prezenta acest ultim factor. Nu poate fi negata existenta altor factori, de fapt, si cei prezentati aici presupun un conglomerat de alti factori. Oricum este un punct de plecare n aprofundarea problemei. n ncheiere citez concluzia lui C. Levy-Leboyer conform caruia procesul creativ este favorizat de o atitudine pozitiva fata de ideile noi si neasteptate si mai degraba de dispersarea atentiei dect de concentrarea ei asupra problemei puse. Autor: Bogdan Surdea

Despre moarte Moartea este considerata etapa terminala a vietii. Pe de alta parte, nu pot fi ignorate teoriile care prezinta existenta vietii dupa moarte. Fara a le desconsidera, nu le prezentam aici, deoarece recurgem la reprezentarea vietii ca etapa dintre doua borne, nastere si moarte. Altfel ar trebui sa inventariem si teoriile privind posibilele vieti anterioare, ajungind la o existenta continua, greu, daca nu imposibil, de delimitat.Referindu-ne la moarte, subintelegem moartea fiziologica. Totusi exista moartea psihologica, e drept, strins legata de cea fiziologica, dar si cea sociala. Cea din urma incepe o data cu pensionarea, putind fi inteleasa prin prisma studierii locului si rolului persoanei in societate. Perceptia asupra mortii sufera la rindul ei o transformare, de la ignorare in copilarie (mai ales din cauza neintelegerii) pina la o familiaritate discreta, comuna batrinetii. Dupa aceste citeva consideratii preliminare, vor fi aduse in discutie doua aspecte, primul privind narcisismul, iar al doilea pulsiunile de moarte (introduse de Sigmund Freud). Oare ce altceva este dorinta de a ramine mereu tinar decit deghizarea narcisismului? Ca argument poate fi citata afirmatia eroului lui Wilde, Dorian Gray, "Daca observ

ca imbatrinesc, ma omor." Cum ar putea fi explicat refuzul procrearii, al nemuririi biologice prin urmasi? Ce determina individul sa treaca peste instinctul autoconservarii? In acest caz, instinctul sexual se afla in opozitie cu predispozitia narcisica, iar refuzul procrearii echivaleaza cu negarea propriei morti. Relatia subtila dintre narcisism si moarte a fost observata si de un scriitor, Spiess, citat de Otto Rank in "Dublul. Don Juan" (traducere Georgeta-Mirela Vicol): "Nu este vorba despre un atasament fata de viata paminteasca, deoarece omul o uraste destul de des ... nu, ci de dragostea omului pentru propria sa personalitate pe care o poseda in deplina constiinta, dragostea pentru propriul sau eu, pentru eul central al individualitatii sale care il inlantuie pe viata. Aceasta iubire de sine este un element inseparabil de intreaga sa fiinta. In el, instinctul de conservare isi gaseste radacina si pamintul. Din el se naste dorinta profunda si intensa de a scapa de moarte, de nimicire si speranta trezirii la o noua viata, la o noua era a evolutiei. Ideea de a se pierde pe sine insusi ii este insuportabila omului, aceasta idee ii face moartea atit de ingrozitoare. Daca i se da acestei sperante - dorinta numele de vanitate copilareasca, de megalomanie ridicola, nu are importanta, ea traieste in pieptul nostru, ne influenteaza si ne conduce faptele si gesturile." Din perspectiva lui Sigmund Freud moartea este una dintre "componentele" fundamentale ale psihicului uman, el introducind conceptul de pulsiune de moarte. Definitia conceptului, data in "Vocabularul psihanalizei" (traducere Vera Sandor) este redata mai jos: "In cadrul ultimei teorii freudiene a pulsiunilor, desemneaza o categorie fundamentala de pulsiuni ce se opun pulsiunilor de viata si care tind la reducerea completa a tensiunilor, adica la readucerea fiintei vii la starea anorganica. Indreptate mai intai spre interior si tinzind la autodistrugere, pulsiunile de moarte sunt secundar dirijate spre exterior, manifestindu-se sub forma pulsiunilor agresive sau de distrugere." Freud, mergind mai departe cu interpretarea conceptului, spune in "Compendiu de psihanaliza" ca "orice fiinta moare in mod necesar din cauze interne". Si intr-un alt pasaj: "Astfel daca admitem ca fiinta vie a aparut ulterior organicului si s-a ivit din el, pulsiunea de moarte este in concordanta cu formula dupa care o pulsiune tinde sa se intoarca la o stare

anterioara". Sa examinam putin motivele care au condus la introducerea conceptului: Fenomenele de repetitie ce nu pot fi explicate prin cautarea satisfactiei libidinale; Sadismul si masochismul, precum si ambivalenta si agresivitatea; Explicarea urii prin pulsiuni sexuale era inconsistenta.

Critici exista pentru ambele perspective, insa ele nu se inscriu in scopul prezentarii curente. De asemenea, ne-ati putea sugera alte puncte de vedere, pentru a le publica pe site-ul PsiRo. Autor: Bogdan Surdea Comunicare preverbala Introducere Acesta ar fi fost un capitol scurt acum 25 de ani. El ar fi spus ceva despre modul in care studiile timpurii, de exemplu Tiedemann (1787, a se vedea Murchison si Langer, 1927) si Darwin (1877), au descoperit ca pruncii comunicau prin plinsete si gesturi chiar inainte de a invata sa vorbeasca. Ar fi fost mentionata si prima editie a "Carmichael's Manual of Child Psychology" in care McCarthy nota in cadrul unei analize a dezvoltarii limbajului: "Este general acceptata abilitatea copilului de a intelege gesturile inainte de a intelege cuvintele si ca, de fapt, el utilizeaza gesturile cu mult inainte de a folosi corect limbajul... S-a spus ca activitatea motoare este substituita prin cuvinte." (1954:521) Gesell (1945) si Bayley (1969) ar fi fost mentionati, de asemenea, caci scalele dezvoltarii elaborate de ei contin referiri la comunicarea pruncilor. Ar mai fi existat o insemnare privind efectul prin care Spitz (1957) a contribuit din punct de vedere psihologic la intelegerea modului in care pruncii reusesc sa transmita "da" si "nu" prin zimbete si miscari ale capului. Cam asta ar fi fost tot. In prezent, este dificil sa cuprinzi cit mai bine domeniul in spatiul unui capitol. Literatura de cercetare s-a imbogatit substantial, atit la nivel empiric cit si la nivel teoretic, si s-a ajuns la construirea de masini-roboti capabili sa simuleze procesul dezvoltarii comunicarii.

Avansul tehnologic din alte domenii a dus la cresterea subiectelor de cercetare in general. Video-ul este cel mai bun exemplu, caci el permite sa capturam si sa revedem evenimente desfasurate in conditii reale. Acest capitol nu poate fi considerat exhaustiv. El se concentreaza pe schimbarile ce vin odata cu virsta in timpul perioadei preverbale, observate in timpul studiului si pe doua probleme teoretice - natura comunicarii preverbale si caracteristicile sociale ale abilitatilor timpurii ale interactiunii adult-prunc. Rezumat Exista trei etape importante ce marcheaza primul an de viata. Prima apare in jurul virstei de 2 luni, cind pruncul incearca sa comunice pentru prima data cu adultii. Schimbarea este brusca si este corelata cu dezvoltarea altor abilitati ale copilului (a se vedea Emde si Robinson, 1979). A doua tranzitie se manifesta in jurul virstei de 5 luni, cind la fel de brusc, copiii par sa-si piarda interesul de a interactiona cu adultii si devin captivati de obiectele din jur. (Lamb, Morrison si Malkin, 1987; Messer si Vietze, 1984). A treia etapa este mai greu observabila, insa ea apare la virsta de aproximativ 9-10 luni si implica relationarea interesului fata de obiecte cu tendinta de a le apuca, insa prin intermediul oamenilor din jurul lor. Este vorba de comunicare "reala" in acest moment, caci pruncii incep sa se foloseasca de parteneri pentru a-si atinge scopurile. Aceasta ultima faza este asociata cu aparitia altor abilitati. (a se vedea Trevarthen si Hubley, 1978: 221-2) Tendinta este de a se trece la comunicarea verbala, insa cursul urmat de fiecare este diferit si datorita multitudinii de factori de dezvoltare ce intervin in aceasta perioada. Momentul incheierii este cel mai controversat aspect al acestei etape, din doua motive. Primul este legat de diferentele interindividuale ce se manifesta pina in momentul in care pruncii incep sa vorbeasca, astfel incit orice moment din al doilea an de viata poate fi considerat normal. Al doilea il constituie intrebarea fireasca "cind comunicarea inceteaza sa fie preverbala si devine verbala?". Raspunsul este dificil de dat insa important caci altfel chiar punctul de plecare in studiu este subminat. Pe de alta parte, nu trebuie stabilite clisee care sa ingreuneze procesul cercetarii stiintifice.

Articolul va continua cu prezentarea diferitelor etape in functie de virsta. Pina atunci, va rugam contactati-ne pentru a ne transmite parerile dvs. Autor: A.J. Lock, Universitatea Massey, Noua Zeelanda Traducere: Bogdan Surdea Invatarea ca premisa a formarii si dezvoltarii personalitatii In cadrul dezvoltarii psihice si al formarii personalitatii adulte, invatarea ocupa un loc central, datorita faptului ca prin invatare individul dobndeste noi comportamente. Incepnd cu deprinderile si priceperile si terminnd cu cunostintele si operatiile intelectuale, toate se dobndesc prin activitatea de invatare. A.N. Leontiev definea invatarea ca fiind procesul dobndirii experientei intelectuale de comportare, intelegnd prin aceasta asimilarea de informatii si, mai mult dect att, formarea gndirii, a sferei afective, a vointei, deci formarea sistemului de personalitate. Data fiind importanta invatarii, in desfasurarea ei sunt implicate si celelalte procese si activitati psihice, existnd relatii de interdependenta: pe de o parte toate procesele si functiile psihice sunt antrenate in cadrul invatarii, iar pe de alta parte ele insele sunt constituite si structurate prin actul de invatare. Deci, se poate spune ca invatarea antreneaza intreg psihicul si are un rol generativ, formativ si constructiv fata de acesta. Teorii ale invatarii O scurta incursiune in istoria diferitelor teorii ale invatarii arata complexitatea acestui proces, care a fost abordat in mod diferit de-a lungul timpului de catre oamenii de stiinta si care nici astazi nu este un subiect lipsit de controverse. Primele teorii aparute ale invatarii au fost teoriile lui I.P. Pavlov, E Thorndike si Watson, care cautau explicarea invatarii prin prisma teoriilor asociationiste ale lui H. Spencer si H. Taine. Pavlov definea invatarea intr-un mod simplist, ca pe o substituire de stimuli, realizata intern prin formarea temporara a unor legaturi intre diferiti centri nervosi, si considera drept factori principali ai invatarii intaririle aplicate subiectului, imitatia si curiozitatea lui. Thorndike a formulat legea efectului: invatarea este o succesiune de incercari si erori, din care subiectul retine

incercarile soldate cu succese si respinge caile ce au dus la esec. Deci, invatarea in conceptia lui Thorndike este o substituire de reactii, avnd la baza formarea de conexiuni in creier, de unde si numele de conexionism. Watson a fost adeptul unei psihologii strict obiective, pe baza observatiei comportamentului (behaviorism). Dupa Watson, invatarea era o succesiune de reflexe conditionate. Aceste teorii asociationiste au fost infirmate de experientele ulterioare, care au dovedit ca, chiar si in cele mai simple forme ale ei, invatarea antreneaza intreaga viata psihica: procesele de cunoastere, afectivitatea, priceperile motorii, vointa. O alta teorie a invatarii se desprinde din teoria psihogenezei operatiilor intelectuale, datorata lui J. Piaget. Acesta a demonstrat pe baza observatiilor facute asupra intelectului copiilor de diferite vrste, ca actiunile mintale, operatiile mentale se nasc prin interiorizarea actiunilor reale. Epistemologia genetica fondata de Piaget a influentat in mod pozitiv psihologia contemporana si studiile asupra

invatamntului. Teoria genetic-cognitiva a lui J. Bruner a fost fondata pe baza operei lui Piaget. El prezinta posibilitatea cunoasterii lumii astfel: Modalitatea activa, realizata prin manipularea libera a obiectelor si exersare (indispensabile in formarea priceperilor si deprinderilor, dar si in achizitionarea primelor cunostinte). Aceasta modalitate este caracteristica primilor ani ai vietii. Modalitatea iconica se bazeaza pe imagini mai ales vizuale fara manipulare efectiva (caracteristica vrstei intre 5 si 7 ani). Modalitatea simbolica, atunci cnd simbolurile (cuvintele sau alte semne conventionale) inlocuiesc imaginile, permitnd aparitia conceptelor, a notiunilor. In cadrul invatarii, se remarca preponderenta succesiva a proceselor psihice: primei modalitati de cunoastere ii corespunde cunoasterea data de senzatii si perceptii, celei de-a doua modalitati ii corespunde cunoasterea data de reprezentari si imaginatie, apoi, intr-o ultima faza, este implicat procesul superior al gndirii, al abstractizarii.

Teoria lui Bruner evidentiaza att aspectele pozitive ct si cele negative ale invatarii scolare: pe de o parte, scoaterea invatamntului din contextul actiunii imediate si transformarea invatarii intr-o activitate independenta, cu un scop bine determinat, faciliteaza distingerea esentialului de neesential si elaborarea de idei complexe. Dezavantajul ar fi riscul aparitiei formalismului si ruperii de realitate. De aceea, se pune accentul pe o invatare cu scop formativ a elevului. Tipuri de invatare O prima clasificare a invatarii ar putea fi: invatarea spontana sau sociala (care se refera la invatarea neorganizata si instinctiva, care are loc in familie si apoi in societate) si invatarea sistematica (organizata, realizata in cadrul scolii). In ce priveste dezvoltarea intelectuala, invatarea sistematica este eficienta intr-un grad mai mare dect invatarea spontana, dar cu toate acestea ea nu dezvolta latura afectiva (planul motivatiei, al valorilor, al sentimentelor) a personalitatii, care e mai degraba formata in cadrul invatarii sociale. Invatarea sistematica se canalizeaza in doua directii: In formarea de priceperi si deprinderi motorii (invatarea scrisului, a desenului tehnic, a sporturilor): invatarea senzorio-motorie. In insusirea de cunostinte si formarea de capacitati intelectuale (memorarea unor legi, formule, rezolvarea de probleme): invatarea cognitiva. Invatarea scolara este, in cea mai mare si semnificativa parte, o invatare cognitiva, caci scopul final urmarit este constituirea unui sistem cognitiv al elevului si a unor structuri operationale specifice obiectelor studiate in scoala. O alta clasificare a tipurilor de invatare este cea propusa de R. Gagn in Conditiile invatarii. El construieste o ierarhie din opt tipuri de invatare, din ce in ce mai complexe, astfel inct o invatare mai complexa presupune realizarea prealabila a celorlalte moduri de invatare mai simple: Invatarea de semnale (cazul sugarului care incepe sa-si recunoasca mama dupa imaginea ei vizuala si nu doar dupa voce. Invatarea stimul-raspuns (cnd la un anumit stimul, o miscare poate fi inlocuita cu alta).

Inlantuirea de miscari (mersul pe bicicleta, inotul). Asociatiile verbale foarte complexe sunt cele implicate in vorbire. Invatarea prin discriminare (cnd facem distinctii fine). Invatarea conceptelor concrete pentru a utiliza cuvintele. Invatarea regulilor, a legilor, a formulelor matematice. Rezolvarea de probleme constituie tipul de invatare cel mai complicat; trebuie sa combinam regulile pentru a solutiona situatii, probleme noi. In cadrul predarii, atunci cnd intmpinam dificultati specifice unui anume nivel trebuie sa ne asiguram de insusirea cunostintelor treptelor anterioare. Din teoria lui Gagn decurge necesitatea unei analize minutioase a conceptelor si operatiilor implicate in intelegerea unei teme, ct si preocuparea de a dezvolta capacitatea elevilor de rezolvare a unor variate probleme treapta superioara a invatarii. Invatarea in corelatie cu celelalte procese si activitati psihice In mod esential, invatarea inseamna insusirea de noi cunostinte, priceperi si formarea de noi capacitati intelectuale. Pe ea se bazeaza intreaga dezvoltare a personalitatii. Procesele si activitatile psihice interactioneaza si interfereaza simultan, dar putem considera ca, intr-o anume faza a actului de invatare, un anume proces psihic este preponderent. In procesul invatarii se pot distinge doua etape: in prima se urmareste rezolvarea unei probleme acum rolul principal il are gndirea, organiznd perceptia, atentia, memoria si imaginatia iar in a doua etapa se realizeaza fixarea, consolidarea solutiei si pe primul loc se situeaza memorarea inteligenta. Tot timpul este insa necesara sustinerea energetica a invatarii, sustinere realizata de motivatie, vointa, afectivitate si, la fel de necesara, este comunicarea dintre profesor si elev, care implica limbajul. Atentia Atentia este o conditie sine-qua-non a actului de invatare, care ii sporeste eficienta si il faciliteaza. Prin definitie, ea consta in orientarea si concentrarea activitatii psihice cognitive asupra unui obiect sau fenomen. Ea asigura o buna receptare senzoriala si perceptiva a stimulilor, o intelegere mai

profunda, o memorare mai durabila, selectarea priceperilor si deprinderilor adecvate. Dimpotriva, lipsa atentiei duce la omisiuni in receptarea stimulilor, la erori in reactiile de raspuns, la confuzie in descifrarea sensurilor, care toate saboteaza desfasurarea invatarii. Atentia poate avea forme mai simple sau mai complexe: atentia involuntara (orientarea se face de la sine, fara efort), voluntara (cu efort volitiv), postvoluntara (cnd o activitate care a necesitat efort devine placuta si ne atrage in mod spontan). Factorii care favorizeaza concentrarea involuntara a atentiei sunt deosebit de importanti vazuti din prisma activitatii de predare, deoarece profesorul trebuie sa cunoasca acesti factori ca modalitati de captare a atentiei elevilor. Factorii externi sunt: noutatea obiectelor, fenomenelor, situatiilor, intensitatea stimulilor, contrastul, miscarea,

schimbarea stimulilor. Dintre factorii interni, cel mai important este interesul, subordonat motivatiei. Cultivarea intereselor elevilor este una dintre sarcinile principale ale scolii, ele influentnd profund si multilateral viata psihica. Perceptia Perceptia se defineste ca fiind cunoasterea obiectelor si fenomenelor in integritatea lor si in momentul cnd ele actioneaza asupra organelor senzoriale. Perceptia cuprinde numeroase senzatii, fara a se reduce insa la o suma a acestora, intruct in perceptia si identificarea, recunoasterea obiectului intervin att reprezentarile anterioare, ct si gndirea, memoria. In perceptie sunt implicate atitudini: o atitudine motorie (pozitia adoptata atunci cnd percepem ceva), dar si o stare de pregatire intelectuala, si o atitudine efectiva, motivatia, interesele. Aceasta multitudine de factori trebuie luata in considerare in procesul de predare invatare. Memoria Este functia psihica fundamentala care face posibila fixarea, conservarea, recunoasterea si reproducerea fenomenelor psihice. Exista o memorie de tip imaginativ, asigurnd pastrarea si reproducerea reprezentarilor, una verbal-

logica referitoare la idei, o memorie afectiva (crend posibilitatea retrairii unor emotii) si o memorie motorie (facnd posibila formarea de priceperi si deprinderi). Dupa durata memorarii, memoria poate fi de foarte scurta durata (0.25 0.50 dintr-o secunda), de scurta durata (memoria de lucru) sau de lunga durata, care este cea mai importanta, intruct ea poate pastra impresiile ani de zile chiar. Memoria de lunga durata se imparte in memoria episodica inregistrnd toate evenimentele cotidiene si memoria semantica, in care sunt structurate logic toate cunostintele acumulate mai mult sau mai putin sistematic. Gndirea este facilitata numai daca se afla in relatie cu o memorie semantica, logic organizata, iar scoala trebuie sa aiba in vedere, in centrul preocuparilor, cultivarea gndirii si nu simpla inregistrare de cunostinte. Pentru o invatare eficienta, respectiv o memorare facila si temeinica, sunt importanti urmatorii factori: motivatia subiectului, scopul memorarii (o motivatie intrinseca, un interes personal vor creste eficienta invatarii); cunoasterea efectelor (elevul trebuie sa afle de ce anume a luat o nota proasta); intelegerea materialului de invatat (esentiala mai ales pentru o invatare durabila, caci daca nu intelegem, uitarea intervine foarte repede); vointa, intentia de a tine minte. Intelegerea se dovedeste a fi mai importanta dect intentia de a tine minte. Memorarea inteligenta, dar involuntara este mai eficienta dect memorarea mecanica si voluntara. Un alt factor al conservarii cunostintelor il constituie repetarea lor: repetitia este mama invataturii, insa aceasta repetare trebuie sa fie dinamica, sa aprofundeze si sa stabileasca noi legaturi, noi sensuri in materialul de invatat. Ca o concluzie practica, se poate concepe modul optim de organizare a invatarii unui text amplu si dificil astfel: 1) familiarizarea cu textul; 2) aprofundarea ideilor (se fragmenteaza textul dupa ideile principale si se urmareste intelegerea lor); 3) reluarea fiecarui fragment in vederea unei memorari analitice; 4) fixarea in ansamblu a materialului; 5) recapitularea schemelor realizate.

Motivatia Motivele fundamentale pentru procesul educativ sunt atasamentul copilului fata de mama sa, apoi, la un pol opus, tendintele agresive, si cel mai important, tendinta de afirmare, motivatia de realizare, care se manifesta in incercarea de a-ti realiza aptitudinile si in dorinta de a obtine un succes. Aspiratiile, ambitia, motivatia de realizare contribuie la sporirea eficientei muncii, a invatarii si chiar la solutionarea unor probleme. Un nivel de aspiratie adecvat depinde de o justa apreciere a propriei posibilitati, caci supraestimarea te condamna la o viata de esecuri, iar subestimarea te face sa ratezi teluri realizabile. Motivatia scolara constituie ansamblul de motive care il determina pe elev sa vina la scoala si sa invete. Ea se imparte in: motivatia extrinseca (dorinta de afirmare, tendintele normative, teama de consecinte, ambitia) si motivatia intrinseca (curiozitatea, dorinta de a afla ct mai mult). Motivatia intrinseca este fundamentul formarii competentelor gndirii logico-matematice si a utilizarii strategiilor de rationament operational-formal, dar pentru obtinerea succesului nu este suficient acest lucru, mai trebuie si ca elevul sa aiba motivatia care sa-l determine sa utilizeze competentele dobndite. Motivatia intrinseca este mai importanta si mai eficienta in invatare dect cea extrinseca, dar la vrste mici, acest raport se inverseaza. Analiznd relatia dintre performanta si motivatia extrinseca, se constata o crestere a performantei proportionala cu intensificarea motivatiei numai pna la un punct, dupa care intervine o stagnare si chiar un regres. Acest punct a fost denumit optimum motivational, si are o importanta deosebita intruct motivatia optima scurteaza timpul invatarii si poate fi o garantie a succesului. Optimumul motivational nu se mai aplica in cazul motivatiei intrinseci, pentru ca aici va exista in mod constant o relatie de directa proportionalitate intre motivatie si progres. Data find aceasta complexitate si importanta a motivatiilor, in procesul de nvatare-predare este nevoie cunoasterea profunda a elevilor, de practicarea

unui nvatamnt diferentiat, adaptat nevoilor individuale de cunoastere, adaptat specificului motivational individual. Concluzie Invatarea este deci activitatea psihica prin care se dobndesc si se sedimenteaza noi cunostinte si comportamente, prin care se formeaza si se dezvolta sistemul de personalitate al individului uman. In cadrul acestui proces de invatare, sunt integrate celelalte functii si procese psihice (perceptia, atentia, memoria, gndirea, motivatia, afectivitatea), care interactioneaza pentru o configurare optima a cadrului pentru invatare, pentru o mai mare eficienta.

Prezentari de caz 1. DIAGNOSTICUL: STARI DEPRESIVE Cand lucrezi cu pacienti de tot felul, fara a-ti selecta clientela, ai ocazia sa intalnesti cazurile cele mai neobisnuite, nu atat prin complexitate cat mai ales prin lipsa lor de substanta. Pe de alta parte, ele sunt pulsul sau indicatorul unei limite: cea care traseaza dificultatile cu care se confrunta un anumit segment social. Sa mai adaug ca acest "segment" este definit nu atat prin grila profesionala sau bugetara, cat mai ales prin nivelul cultural si de discernamant care, sa o recunoastem, fixeaza si granita intre pacientul analizabil si cel care nu are nimic in comun cu psihanaliza. Vasile este un barbat de circa 25 de ani care insista sa fie primit de mine si obtine o programare, desi aveam reticente in privinta lui. Imi cere sa-l vindec! Este sculermatriter, venit din provincie si stabilit provizoriu in Bucuresti. Cand pomeneste de meseria lui, si nu degeaba am scris cuvantul "pomeneste", am senzatia ca nu este foarte incantat, ca ii este jena de slujba si ca si-ar fi dorit poate ceva mai elevat, care sa-l puna intr-o lumina favorabila. Desigur ca Vasile nu se impaca cu ideea ca este un simplu muncitor si aspira sa fie un ins complicat, cu "probleme" si manifestari iesite din comun. Il intreb ce il "doare". Imi intinde doua bilete de internare in spital; diagnosticul: stari depresive. Comenteaza critia tratamentul psihiatric: imi spune ca s-a saturat de pilule, ba chiar crede ca-i fac rau. "Nu mai iau medicamente cat oi trai", spune el

cu un oftat. Apoi imi declara ca a consultat cateva somitati din medicina naturista. A baut ceaiuri cu gramada-fara nici un rezultat. Apoi s-a adresat unui terapeut care vindeca prin telefon (sic). S-a simtit bine o vreme, apoi, nimic Ii explic ca este cu neputinta sa vindeci prin telefon. Nu pare convins de replica mea si aduce in sprijinul parerii sale reputatia terapeutului: cutare revista cu mare priza la public i-a dedicat un intreg serial! Nu pune la indoiala seriozitatea celor de la gazeta, pentru ca ce este scris este indiscutabil real. Nu-i mai putin adevarat, insa, ca "vindecarea" lui prin telefon nu a durat decat cateva zile. Probabil din cauza ceaiurilor de care a cam facut abuz Ma descoase care e opinia mea: sa mai bea sau nu ceaiuri? Eu insist insa asupra simptomelor sale, observand ca evita sa se refere explicit la ele. Balmajeste ceva despre "niste palpitatii", una sau doua nopti de insomnie, un complex de inferioritate pentru ca ii cade parul si alte nimicuri familiare oricarui ins care este viu si nu mort Ii explic ca uneori mai si "doare". Ca durerea, in limite normale, nu trebuie sa ne sperie. Admite formal dar se incapataneaza totusi in sensul "maladiei" sale. Nu poate bea alcool, cafea, pentru ca chestiile astea il excita. Il asigur ca nu este nimic neobisnuit aici. Bautura este un puternic excitant iar el nu dispune probabil de esapari Mai aflu ca nu se simte atras de prietena sa, iar treba aceasta ar trebui sa ne intrige pentru ca fata arata grozav. Nu-i nimic anormal, ii repet eu: uneori nu avem pur si simplu chef de prezente feminine. In plus, exista multe alte lucruri interesante in viata. De pilda, poti sa iesi in parc la o plimbare, de unul singur, numai cu gandurile tale, sa mergi la un spectacol, sa citesti ceva captivant, sa asculti muzica sau chiar sa dormi daca nu ai pofta de nimic in mod special Vasile nu-si ascunde dezamagirea. A venit la mine in speranta unui diagnostic; a sperat sa ma dea gata cu paleta sa de manifestari anormale si nu a primit in schimb decat asigurarea ca este sanatos, ca nu are probleme, ca se plictiseste, ca duce o viata rutinata, caldicica, si ca, in fine, nimic nu se petrece (si) cu el. Nimic paranormal, parapsihologic, para-mai-stiu-eu-ce

Dezolat, Vasile devine insolent. Ma "ameninta" ca va consulta o duzina de radiestezisti si de alte asemenea figuri reputate pentru puterile lor vindecatoare. Numi ramane decat sa-l invit sa o faca si sa-i urez succes! Morala se impune de la sine: "cazul" lui Vasile este tipic pentru o larga categorie de oameni-umbre care nici nu traiesc, nici nu mor, dar care se ingramadesc in "societati" si secte "para", care le confera o importanta pe care nu au avut-o si nu o vor avea niciodata in viata reala! 2. LUCIAN, 25 DE ANI Lucian are 25 de ani, munceste intr-o fabrica din Bucuresti si este prieten, de mai multi ani, cu o fata pe care ar vrea sa o ia in casatorie, sa intemeieze un camin, sa faca copii, etc. Intelectual vorbind, Lucian nu are ambitii care sa-i depaseasca conditia. Este insa un ins temerar, ambitios, si cu un inalt simt al respectului fata de tot ceea ce nu intelege. Ma refer, desigur, la psihanaliza A venit la mine, din proprie initiativa, pentru a-mi cere o consultatie. Ma cunoscuse intamplator intr-un cerc de prieteni si, chiar daca nu intelesese mai nimic din ceec ce comentasem eu pe marginea unei lucrari de psihanaliza, realizase totusi ca psihanaliza se ocupa de cazuri de afectiuni nevrotice intr-o maniera mai speciala si, totodata, nevatamatoare. Aflase ca, diferit de psihiatrie, psihanaliza nu se sinchiseste de diagnostic si ca nu apeleaza, pentru te miri ce, la ajutorului retetarului farmaceutic. In plus, a consulta un psihanalist nu pericliteaza cu nimic imaginea publica a pacientului: el nu va fi declarat, automat, nebun, de catre anturajul sau. Trebuie sa marturisesc ca solicitarea lui Lucian m-a cam pus pe ganduri. In general, psihanalistul are de a face cu intelectuali, cu oameni care se bucura de o anumita pregatire a mintii care le permite sa acceada mai usor la ideile si conceptiile psihanalitice. Oamenii de conditie mai modesta nu apeleaza la psihanaliza pentru ca au sentimentul ca pierd vremea, deoarece nu inteleg cum s-ar putea rezolva un caz de nevroza numai prin discutii. Pentru ei, totul este de competenta medicinei, adica a acelei medicine care actioneaza cu medicamente, cu diete alimentare, interventii chirurgicale, etc.

Lucian a cutezat sa se adreseze unui psihanalist in ciuda faptului ca impartasea si el aceleasi prejudecati. Cazul lui Lucian arata cum se modifica personalitatea unui om atunci cand increderea si pretuirea de sine se bazeaza pe constitutia sa sexuala, iar aceasta i se pare nesatisfacatoare. Lucian mi-a declarat ca este foarte nelinistit de faptul ca, in ultima vreme, a constatat o modificare negativa a caracterului sau. Din cutezator cum era odata, a devenit un anxios, unul care se teme pana si de umbra lui. Apoi, nu mai are aceeasi pofta de lucru, ambitie de castig: el care facea o multime de invarteli ca sa-si rotunjeasca veniturile, a devenit acum apatic si fara "apuc". Apoi a mai constatat cu stupoare ca multe lucruri care ii placeau odinioara (nu vreau sa le insir aici) nu-i mai spun nimic. Alte multe detalii de temperament, de purtare, l-au convins ca se intampla ceva cu el, ceva nesanatos, si de aceea s-a adresat psihanalizei. Fara sa stiu din capul locului de unde sa incep ca sa inteleg cazul lui, injghebez o discutie banala din care astept, ca de obicei, sa prind un fir de care sa ma tin in analiza. "Firul" imi este oferit chiar de Lucian, care se ofera sa-mi povesteasca un vis scurt, un cosmar, care l-a trezit infricosat cu cateva nopti inainte de a veni la mine. Ma gandesc ca visul imi poate oferi cheia modificarilor de personalitate observate de L., si-l indemn sa mi-l povesteasca. "Am visat, spune el, ca era noapte si, la un moment dat, s-a deschis fereastra prin care a tasnit un val de sange care m-a improscat din cap pana in picioare. M-am trezit cu frica in oase, pentru ca habar nu am ce vrea sa insemne visul asta". Ca de obicei, cand nu intelegeam un vis de asemenea factura, cu o atmosfera sumbra, aparent primejdioasa, ne lasam in voia superstitiilor care ne amplifica si mai tare sentimentul unei nenorociri apropiate. Comentand visul, utilizand toate sugestiile pe care le implica el, urmarind toate caile mai mult sau mai putin promitatoare pe care aluneca discutia noastra, ajung sa inteleg ca L. este foarte mandru de virilitatea lui, si ca, desigur, nu poate concepe relatia cu o femeie fara a avea copii. (Problma copiilor este extrem de accentuata si acest lucru are o semnificatie aparte.) Ii arat ca visul, care i-a starnit panicain

noaptea respectiva, trebuie sa fie cheia anxietatii de care sufera el. Si ca daca il interpretam, ne lamurim cu cazul lui; dar eu nu intelegun lucru: cum se explica faptul ca, desi isi doreste copii, nu-i are pana acum? Imi raspunde ceva neclar si realizez ca am pus degetul pe rana. Lucian nu are nici o explicatie rationala la acest fapt. Nu are copii pentru canu are. O ezi tare ma face sa indraznesc o intrebare in plus: ai fost cumva, recent, la un pas de fericitul eveniment? Adica, cat pe-aci sa devii tata? Imi confirma cu un gest scurt al capului dar fara nici o alta completare. Inteleg ca subiectul il stinghereste si ca nu ar vrea sa insist asupra lui. Conchid ca visul lui se refera tocmai la acest lucru, la dorinta lui de a deveni tata, pe care o contracareaza. Este si momentul in care inteleg mesajul visului. Valul de sange este o aluzie cam fara perdea la faptul ca prietenei lui Lucian i-a venit ciclul si, deci, nu a ramas insarcinata! Iata cheia anxietatii lui L. Dar mai exista un detaliu nu lipsit de importanta: sangele din visul lui a cazut pe el ("m-a improscat din cap pana-n picioare", a zis L.). Asta suna ca o acuza, ceva familiar urechilor noastre de crestini educati la scoala biblica a Vechiului si Noului Testament. Daca sangele a cazut peste L. este pentru ca el se considera vinovat de faptul ca prietena lui nu ramane insarcinata. Aceasta este adevarata sursa a anxietatii lui. Pentru ca, asa cum am sugerat deja, L. se identifica cu virilitatea lui iar o atingere adusa acestei componente a personalitatii lui afecteaza intreaga personalitate. Anxietatea lui, insotita de toate celelalte complicatii si deformari caracteriale, este o reactie la ideea ca nu este viril. Ideea in sine este refulata, pentru ca este neplacuta pentru eul lui Lucian, in asa fel incat nu mai raman decat sentimentele de inferioritate care l-au starnit sa mi se adreseze. Ce a facut psihanaliza confruntata cu un asemenea caz? Mai intai, a descoperit sursa psihologica, inconstienta (refulata) a anxietatii lui L. Cum a facut acest lucru? Interpretand un vis al pacientului cu ajutorul contextului de idei furnizat de problemele sale de viata. Apoi a legat cele doua elemente psihice, anxietate si ideea anxioasa, intr-un cuplu de forte care explica conditia actuala a lui L. Aceasta explicatie ii este oferita si pacientului, care se detensioneaza pentru ca intelege ce si

cum in privinta cazului lui. Explicatia suna cam asa: dumneata suferi din cauza ideii care ti s-a infipt in cap ca nu esti viril. Si aceasta idee a aparut odata cu constatarea ca prietena dumitale nu a ramas gravida. Ai luat totul asupra dumitale. Desigur ca indata ce lucrurile s-au lamurit in acest sens, L. nu mai are de facut altceva decat sa verifice ipoteza ne-virilitatii sale. Este ceea ce a si facut, adresanduse unui sexolog.