5 Ma trasc catre usa si o descui. Se roteste n balamale si se deschide.

Henri e plin de pamnt, poarta haine de gradinarit, ca si cum ar fi lucrat n curte. Sunt att de fericit ca-l vad, nct ma simt mboldit sa sar n sus si sa-l cuprind n brate, si chiar ncerc s-o fac, dar sunt prea ametit si cad din nou pe podea. E totul OK acolo? ntreaba domnul Harris, care sta n spatele lui Henri. Totul e n ordine. Acordati-ne un minut, va rog, raspunde protectorul meu. E cazul sa chem o ambulanta? Nu! Usa se nchide. Henri se uita la minile mele. Lumina din dreapta straluceste cu put ere, nsa stnga plpie usor, ca si cum s-ar stradui sa capete ncredere n ea nsasi. Henri zmbeste larg, cu fata radiindu-i ca un far. Ah, multumesc Lorien, ofteaza el, si scoate o pereche de manusi de gradinarit di n buzunarul din spate. Ce noroc chior ca lucram n curte. Pune-ti astea. O fac, si manusile ascund n totalitate lumina. Domnul Harris deschide usa si si st recoara capul nauntru. Domnule Smith? E totul OK? Da, totul e perfect. Acordati-ne doar treizeci de secunde, spune Henri, apoi se uita din nou la mine. Directorul tau e bagacios. Inspir adnc si expir. mi dau seama ce se petrece, dar de ce asta? E prima ta Mostenire. Stiu, dar de ce apar luminile? Stam de vorba n camioneta. Poti sa mergi? Cred ca da. Ma ajuta sa ma ridic. Sunt nesigur pe picioare si nca mai tremur. Ma agat de ante bratul lui, n cautarea unui sprijin. Trebuie sa-mi iau geanta nainte de a pleca, spun. Unde e? Am lasat-o n clasa. Care e numarul salii? Saptesprezece. Te duc n camioneta si ma-ntorc dupa ea. mi pun bratul drept n jurul umerilor lui. El mi sustine greutatea cuprinzndu-mi tali a cu bratul stng. Desi a sunat si al doilea clopotel, tot se mai aud voci pe coridor. Trebuie sa mergi ct mai drept si ct mai firesc cu putinta. Trag adnc aer n piept. Ma straduiesc sa-mi adun ultimele farme de putere care mi-au mai ramas ca sa fac fata lungului drum pna la iesirea din scoala. Hai s-o luam din loc, spun. mi sterg transpiratia de pe frunte si l urmez pe Henri afara din camera obscura. D omnul Harris e tot pe culoar. N-a fost dect o criza urta de astm, i explica Henri, si trecem pe lnga el. Vreo douazeci de elevi sunt nca pe coridor si cei mai multi au aparate de fotogra fiat atrnate de gt, asteapta sa intre n camera obscura pentru cursul de fotografie. Din fericire, Sar ah nu e printre ei. Pasesc cu toata fermitatea de care ma simt n stare, un picior n fata celuilalt. Iesirea din scoala e la o suta de metri

distanta. Ceea ce nseamna o multime de pasi. Lumea susoteste. Ce tip ciudat. Macar nvata n scoala noastra? Sper ca da, e dragut. Ce credeti ca facea n camera obscura de e att de rosu la fata? aud pe cineva ntrebnd , si toti ceilalti rd. Exact asa cum ne putem concentra auzul, putem si sa-l anihilam, ceea ce e de fol os cnd vrei sa te concentrezi n mijlocul zarvei si al confuziei. Prin urmare exclud zgomotul si l ur mez ndeaproape pe Henri. Simt fiecare pas de parca as face zece, dar ajung ntr-un trziu la usa. El m i-o tine deschisa si ncerc sa merg de unul singur pna la camioneta parcata n fata. Pentru ultimii douazeci de pasi, mi pun din nou bratul n jurul umerilor lui. mi deschide portiera si ma grabesc sa urc. Ai spus saptesprezece? Da. Trebuia s-o tii cu tine. E genul de scapare marunta care atrage dupa sine gresel i grave. Nu ne putem permite niciuna. Stiu. mi pare rau. El nchide portiera si se ntoarce n cladire. Eu ma cocosez n scaun si ma straduiesc s a-mi ncetinesc respiratia. nca-mi mai simt transpiratia pe frunte. Ma ndrept si las n jos aparatoa rea de soare, ca sa ma uit n oglinda. Am fata mai rosie dect credeam si ochii usor umeziti. Dar zmbesc, n ciuda durerii si a extenuarii. n sfrsit, mi spun. Dupa ani de asteptare, dupa anii n care singura mea a parare mpotriva mogadorienilor au fost inteligenta si secretul, a sosit prima mea Mostenire. Hen ri iese din scoala aducndumi geanta. Ocoleste camioneta, deschide portiera si mi-o arunca pe bancheta. Multumesc, i spun. Nicio problema. Dupa ce iesim din parcare, mi scot manusile si ma uit la minile mele. Lumina din p alma dreapta da sa se concentreze ntr-un fascicul ca de lanterna, numai ca e mai stralucitor. Ars ura ncepe sa se domoleasca. Stnga continua sa-mi plpie usor. Ar trebui sa tii alea n mini pna ajungem acasa, zice Henri. mi pun din nou manusile si ma uit la el. Zmbeste cu mndrie. A fost o asteptare rahat de lunga, mi spune. Cum? l ntreb. El ma studiaza. O asteptare rahat de lunga, repeta. Pentru Mostenirile tale. Rd. njuraturile nu se numara printre acele lucruri de pe Pamnt n care a ajuns sa exc eleze. O asteptare al naibii de lunga, l corectez. Da, asta am spus si eu. Vireaza, intrnd pe drumul catre casa noastra.

Si ce urmeaza? nseamna c-o sa pot trage cu raze laser din palme sau ce? El rnjeste. E frumos sa te gndesti la asta, dar nu e asa. Si atunci ce-o sa fac cu lumina? O sa trimit flash-uri n ochi cnd o sa fiu haituit ? E menita sa-i faca sa tremure de frica mea, ori ceva asemanator? Ai rabdare, mi cere el. nca nu e de asteptat sa ntelegi. S-ajungem mai nti acasa. Pe urma mi amintesc ceva care aproape ma face sa sar de pe bancheta. nseamna c-o sa deschidem n sfrsit Cufarul? Henri da din cap si zmbeste. Foarte curnd. La naiba, da! Cufarul din lemn cu sculpturi alambicate m-a obsedat toata viata. E o lada apare nt fragila, cu simbolul Loric n lateral, al carei secret Henri l pastreaza cu strasnicie. Nu mi-a spus nic iodata ce e nauntru si e imposibil s-o deschizi, o stiu foarte bine, fiindca am ncercat de mai multe ori d ect pot numara, fara sa fi reusit vreodata. E nchisa cu un lacat fara nicio broasca vizibila. Cnd ajungem acasa mi dau seama cu ce s-a ocupat Henri. Cele trei scaune de pe vera nda din fata au disparut si toate ferestrele sunt deschise. n interior, au fost luate cearsafuril e de pe mobila si o parte dintre suprafete au fost sterse, sunt curate. mi pun geanta pe masa din camera de zi si o deschid. Ma strabate un val de frustrare. Nemernicul, spun. Ce? Telefonul meu a disparut. Unde e? n dimineata asta am avut un mic conflict cu un baiat pe nume Mark James. Probabil mi l-a luat el. John, ai stat la scoala o ora si jumatate. Cum naiba ai reusit sa ai deja un con flict? Ar trebui sa stii mai bine cum sa te porti. E un liceu. Eu sunt un elev nou. E simplu. Henri si scoate telefonul din buzunar si formeaza numarul meu. Pe urma i trnteste z gomotos clapeta. E nchis, spune. Binenteles. Se holbeaza la mine. Ce s-a-ntmplat? ma ntreaba cu o voce pe care i-o recunosc, vocea din momentele n ca re se gndeste la o noua mutare. Nimic. Doar o cearta stupida. Probabil l-am scapat pe podea cnd am vrut sa-l pun n geanta, spun, desi stiu ca nu e asa. N-am avut mintea tocmai limpede. Probabil ma asteapta la obiecte pierdute.