Pilda talanþilor1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului
nostru
Iisus Hristos,

A ceastã duminicã împãrtãºeºte sufletelor noastre taina

darurilor – taina talanþilor. E împãrtãºirea prin cuvânt, dar a
lui Dumnezeu-Cuvântul. O, Doamne, Duhule Sfinte, fã-ne vrednici,
aºa precum prin Maica Fecioarã L-ai întrupat pe Fiul lui Dumnezeu,
aºa sã simþim cã ne împãrtãºim din El, din Hristos! Pentru cã El e
darul suprem. ªi dacã ne împãrtãºim din El, avem în El – Cel în care
trupeºte locuieºte plinãtatea Dumnezeirii – plinãtatea darurilor. Dar
sã ascultãm Evanghelia de astãzi:

“Asemenea este împãrãþia cerurilor omului care, plecând

departe, ºi-a chemat slugile ºi le-a dat pe mânã avuþia sa. Unuia i-a
dat cinci talanþi, altuia doi, altuia unul, fiecãruia dupã puterea lui, ºi
a plecat. Îndatã, mergând, cel ce luase cinci talanþi a lucrat cu ei ºi a
câºtigat alþi cinci talanþi. De asemenea ºi cel cu doi a câºtigat alþi
doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a sãpat o groapã în pãmânt ºi
a ascuns argintul stãpânului sãu. Dupã multã vreme a venit ºi
stãpânul acelor slugi ºi a fãcut socoteala cu ele. ªi apropiindu-se cel
care luase cinci talanþi, a adus alþi cinci talanþi, zicând: Doamne,
cinci talanþi mi-ai dat, iatã alþi cinci talanþi am câºtigat cu ei. Zis-a
lui stãpânul: Bine, slugã bunã ºi credincioasã, peste puþine ai fost
credincioasã, peste multe te voi pune; intrã întru bucuria domnului
tãu. Apropiindu-se ºi cel cu doi talanþi, a zis: Doamne, doi talanþi mi-
ai dat, iatã, alþi doi talanþi am câºtigat cu ei. Zis-a stãpânul: Bine,
16 februarie 2000. Duminica a XVI-a dupã Rusalii.
 2

slugã bunã ºi credincioasã, peste puþine ai fost credincioasã, peste

multe te voi pune; intrã întru bucuria domnului tãu. Apropiindu-se
apoi ºi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ºtiut cã eºti
om aspru, care seceri unde n-ai semãnat ºi aduni de unde n-ai
vânturat. ªi temându-mã, m-am dus de am ascuns talantul tãu în
pãmânt; iatã ai ce este al tãu. ªi rãspunzând stãpânul sãu i-a zis:
Slugã vicleanã ºi leneºã, ºtiai cã secer unde n-am semãnat, adun de
unde n-am împrãºtiat? Se cuvenea deci ca tu sã pui banii mei la
zarafi, ºi eu, venind, aº fi luat ce este al meu cu dobândã. Luaþi deci
talantul de la el ºi daþi-l celui ce are zece talanþi. Cãci celui ce are i
se va da ºi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are ºi ce are (ce i se pare
cã are) se va lua. Iar pe sluga netrebnicã aruncaþi-o întru întunericul
cel mai din afarã. Acolo va fi plângerea ºi scrâºnirea dinþilor” (Matei
25, 14-30).
O, iubiþilor, e deodatã ºi luminã, ºi iubire, ºi rãspundere în acest
cuvânt al lui Dumnezeu. Fiecare sã cugete acum, începând de la
bãtrân pânã la copil. Fiecare poartã rãspunderea: în el, prin el, prin
semenii lui, pânã la Dumnezeu. Cine a dat talanþii? În adânc privind
ºi grãind – Dumnezeu, Cel în Treime preamãrit. De la Tatãl e
începutul, de la Cel fãrã început, prin Fiul Sãu, în Duhul Sfânt. Tatãl
însuºi e Izvorul dumnezeirii ºi al tuturor darurilor. El este în adâncul
adâncurilor de tainã, acel adânc pe care Scriptura îl numeºte
“departe” (“plecând departe”), un adânc mai presus de orice fire, din
nezidirea existenþei, dar pentru zidirea, pentru fãptura Lui,
împãrtãºindu-ne existenþã ºi viaþã. Fãrã prezenþa Lui, despãrþiþi de
El, ne simþim morþi. Dar în El, cu El, simþim prezenþa însãºi a
veºniciei, a nemuririi. ªi fiecãruia ne-a dãruit – prin Fiul Sãu, în Duhul
Sfânt – unuia cinci, altuia doi, altuia un talant.
Talantul era o unitate de valoare, cea mai cunoscutã, în aur.
Aici însã e vorba de talanþii darurilor dumnezeieºti. ªi, cum grãiam,
cel mai mare Dar pe care ni L-a fãcut este Însuºi Fiul Sãu. ªi prin El, în
Duhul Sfânt, am primit toate darurile. S-ar putea întreba cineva: de
ce “unul cinci, altul doi, altul unu”? Zice Mântuitorul: “fiecãruia dupã
puterea lui”. Nu calculul este esenþial – cu cinci, cu doi, cu unul.
Pentru cã ºi celui cu cinci ºi celui cu doi talanþi acelaºi rãspuns
mângâietor i-a dat Dumnezeu: “Bine, slujitor bun ºi credincios, peste
puþine ai fost pus credincios, peste multe te voi pune, intrã întru
bucuria Domnului tãu”. Capital e faptul ca tu sã lucrezi darul.
Zice Evanghelia: “plecând departe” – altfel spus, spaþiul acesta
al libertãþii, în care parcã Îl simþi prezent pe Dumnezeu, ºi departe,
ºi aproape; ºi nu numai aproape, ci înlãuntru. Ca sã simþi deodatã ºi
taina libertãþii, dar ºi taina prezenþei. A libertãþii: adicã nu te simþi
în faþa Lui, dar simþi în tine prezenþa Lui. Cum? Simplu: talanþii,
darurile, nu sunt prezenþa Lui? ªi aceastã conºtiinþã a prezenþei Lui,
a darurilor Lui este, în acelaºi timp, conºtientã ºi imensã. Cãci, pe de
o parte, simþi cã te lasã liber, nu te copleºeºte încât tu sã lucrezi
 3

apoi neîncetat sub ochii Lui, cutremurat de fricã. Pe de altã parte,

totul se petrece, repet, în misterul libertãþii Lui, în acest timp al
libertãþii.
ªi, observaþi: întâi a dat talanþii; întâi þi-a dãruit Dumnezeu. Iar
dãruindu-þi talanþii, a plecat departe, ca tu sã lucrezi. Acesta este
faptul cel mai adânc: sã lucrezi talanþii. Cum sã lucrezi? Ce
înseamnã aceºti talanþi? O spunem ºi o mãrturisim: talantul cel mai
mare e Hristos. ªi Sfântul Maxim spune cã însuºirile dumnezeieºti –
iubirea divinã, lumina divinã, bunãtatea divinã, pacea divinã,
dreptatea divinã, înþelepciunea divinã, înþelegerea divinã,
cunoºtinþa divinã, credincioºia divinã – care sunt din veºnicia lui
Dumnezeu ºi în Fiul veºnic al lui Dumnezeu, acestea ne sunt
împãrtãºite ºi nouã, celor zidiþi dupã chipul Lui. Cum zice acelaºi
dumnezeiesc Maxim Mãrturisitorul: “Aceste însuºiri, daruri divine
devin în noi virtuþi”, virtuþi ale sufletului nostru. De multe ori
întrebãm: ce e sufletul? Doamne, cum sã înþeleg sufletul, conºtiinþa
de sine, cum spun savanþii, psihologii (Paulescu, acest om luminat
de Dumnezeu)? ªi care este zestrea acestuia, fiinþa sufletului meu?
Virtuþile, iubiþilor, acestea sunt fiinþa sufletului meu – lumina divinã,
adevãrul divin, iubirea divinã, dreptatea, pacea, bunãtatea,
îndelunga rãbdare, smerenia, vegherea – toate acestea, ele
alcãtuiesc fiinþa sufletului meu. Sunt darul lui Dumnezeu, nu eu le-
am creat. Ele sunt talanþii. Ce are Hristos în El mi-a împãrtãºit ºi mie.
Ca sã mã cunosc pe mine, eu trebuie sã-L cunosc pe El. Iar fãrã El eu
nu mã pot cunoaºte pe mine.
Celelalte sunt împãrþite fiecãruia dupã chemarea lui, aºa cum
dumnezeiescul Pavel le înfãþiºeazã: “Darurile sunt felurite, dar
acelaºi Duh. ªi felurite slujiri sunt, dar acelaºi Domn”. Unul are darul
apostoliei (cea mai înaltã treaptã a vieþii duhovniceºti), altul are
învãþãtura, altul are profeþia, altul are limbile, altul are darul
vindecãrilor, altul darul bunei chivernisiri, al iconomiei. Toate acestea
îþi aratã cum sã lucrezi, dar toate acestea unite ºi luminate din darul
suprem, din talanþii daþi – unuia cinci, altuia doi, altuia unul.
Fiecare sã se cerceteze pe sine, sã se roage bunului Dumnezeu
zi ºi noapte: “Doamne, aratã-mi calea pe care voi merge! La Tine am
ridicat sufletul meu”, cum zice Psalmistul. Aratã-mi calea mea, darul
meu, chemarea mea, oriunde m-aº afla! Din nefericire, în aceastã
lume în care trãim te simþi uneori un nechemat, un inutil în locul
unde te afli. Lumea nu rãspunde întocmai vocaþiei tale. Faci o muncã
pentru care nu simþi chemare ºi care nu corespunde aptitudinilor
tale. Luptã-te! Dacã nu-þi gãseºti locul, cel puþin ceea ce faci sã faci
cu darul lui Hristos, adicã cu dragostea Lui, cu puterea Lui, cu
bunãtatea Lui. ªi sã nu-L simþi niciodatã departe. El e ºi departe, ºi
aproape; dar El te însufleþeºte, prin darurile pe care þi le-a fãcut.
Observaþi: cel care a primit cinci talanþi a adus tot cinci în
plus; cel cu doi, încã doi. Ce vrea sã spunã aceasta? Aici e taina
 4

zidirii dupã chip ºi asemãnare. Chipul Fiului e întipãrit în tine, iar tu

trebuie sã creºti mereu în asemãnare. Cãci de la început Dumnezeu
l-a creat pe Adam dupã chipul Lui cel veºnic. Dar Adam n-a rãmas
credincios darului. ªi dacã nu rãmâi credincios darului, talantului, eºti
despãrþit de Dumnezeu. Or, în El, ºi numai în El se împlineºte taina
talanþilor – de la Tatãl. Anume, remarcaþi cele douã direcþii: de sus
în jos ºi de jos în sus. De sus în jos – de la Tatãl, talanþii pe care îi
împãrtãºeºte Dumnezeu; de jos în sus – de la noi, lucrarea talanþilor,
trezirea mea, viul vieþii mele (sau dormitarea mea).
Dacã omul a ajuns rob al pãcatului ºi al morþii, a venit Fiul lui
Dumnezeu ºi a împlinit ceea ce ºi noi trebuie sã împlinim, dupã
chipul Lui. Or, El întâi a coborât, a venit pânã la mãsura noastrã,
luând fãptura noastrã, chipul smereniei noastre. ªi a adus ºi a
împãrtãºit (Tatãl prin El) darurile; pe El însuºi. Pentru ca, pe urmã, noi
sã urmãm drumul invers. Coborârea Lui la noi e împãrtãºirea darului
ºi primirea darului, primire din cuvântul Lui, al Evangheliei; primire în
acest har, cãci cuvântul este duh ºi viaþã. ªi odatã cu acest cuvânt –
virtuþile: credinþa în El ºi nãdejdea în El; ºi iubirea Lui, adicã
împãrtãºirea. Cãci dacã El dã talanþii care dezvãluie iubirea Lui în
împãrtãºire, rãspunsul meu e tot iubire. Dacã am primit talanþii Lui,
sã rãspund la rândul meu cu talanþii; de jos în sus, dar cu El. Cu
gândul cã El e departe, sã nu-L uit însã pe Cel de aproape. Cel de
aproape e tocmai în talanþi, tocmai în darul Lui, tocmai în
rugãciunea Lui, în împãrtãºania Lui, în viaþa Lui.
De aceea, când se împãrtãºeºte creºtinul, cum se roagã el Celui
de departe? “Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu,
Fãcãtorul ºi Izbãvitorul meu, nici picãtura de lacrimi, nici din picãturã
vreo parte. Cele încã nesãvârºite de mine le-au cunoscut ochii Tãi ºi
în cartea Ta se aflã scrise ºi cele încã nefãcute de mine”. Ai
conºtiinþa cã Dumnezeu te priveºte, de departe. Nici o clipã sã nu te
socoteºti despãrþit, sã trãieºti în fiecare clipã a vieþii tale taina cã
eºti, în chip indisolubil, unit cu El. “Vezi smerenia mea, Doamne,
vezi-mi osteneala câtã este, Doamne, ºi pãcatele mele iartã-le,
Dumnezeule!”. Ce înseamnã iertarea? De atâtea ori o mãrturisim –
înseamnã vindecare. Deci: “Vindecã-mã, Doamne!”. Altfel spus:
vindecã-mi despãrþirea de Tine! Sã nu simt o clipã, Doamne, cã-Þi
sunt strãin. O, Doamne, “cu inimã curatã, cu gând înfricoºat, cu
suflet smerit sã mã împãrtãºesc cu Tainele Tale cele preacurate ºi
preasfinte, cu care se îndumnezeieºte ºi se viazã tot cel ce mãnâncã
ºi bea din ele cu inimã curatã; cã Tu ai zis, Stãpânul meu: «Tot cel ce
mãnâncã Trupul Meu ºi bea Sângele Meu întru Mine petrece ºi Eu
întru dânsul». Cu totul adevãrat este cuvântul Stãpânului ºi
Dumnezeului Meu, cã cel ce se împãrtãºeºte cu Darurile cele
dumnezeieºti ºi îndumnezeitoare (cu talanþii Tãi) nu este singur, ci cu
Tine, Hristoase al meu, Cel ce eºti din Lumina cea cu trei strãluciri,
Care lumineazã lumea. Deci, pentru ca sã nu rãmân singur, fãrã de
 5

Tine, Dãtãtorule de viaþã, suflarea mea, viaþa mea, bucuria mea,

mântuirea lumii, pentru aceasta m-am apropiat de Tine...”. Toate
acestea sunt prezenþa Ta în mine, Doamne, în suflarea, în viaþa, în
bucuria mea. De aceea, mã apropii de Tine “cu lacrimi, cu suflet
smerit, sã iau izbãvire de greºalele mele, (adicã izbãvire de
despãrþirea de Tine), sã mã împãrtãºesc fãrã de osândã cu Tainele
Tale cele dãtãtoare de viaþã ºi fãrã de prihanã, ca sã petreci, precum
ai zis, cu mine, de trei ori pãcãtosul, ca sã nu mã rãpeascã cu
vicleºug înºelãtorul, aflându-mã depãrtat de harul Tãu (despãrþit de
el) ºi înºelându-mã sã mã îndepãrteze de îndumnezeitoarele Tale
cuvinte”. “Sã nu mã gãseascã lupul (demonul), spune în altã
rugãciune, sã mã sfâºie”. Deci aºa sã simþi: deodatã, ºi despãrþirea,
dar ºi unirea negrãitã.
Despãrþirea e moarte. Oricine sã gândeascã, oriunde s-ar afla,
oricâþi talanþi ar avea, orice nume ar avea în lume – de simplu
credincios, de mãturãtor… Dimineaþã am vãzut o sorã a mea cum
fãcea curãþenie, atât de frumos! ªi simþeam: o, sorã, cum îþi lucrezi
talantul! Atât de frumos, atât de purificat, în smerenia ta. În aceastã
smerenie tu eºti unitã cu Hristos; în numele Lui, cu talantul tãu. Cu
atât mai mult, de bunã seamã, când ai devenit artist, când ai devenit
savant, sau ai fost fericit cu unul din darurile Duhului Sfânt. De aceea
L-a trimis Tatãl pe Hristos în lume: ca sã ucidã ceea ce ne-a ucis.
Dacã veþi gândi adânc – ºi simt cã vedeþi adânc –, sunt douã feluri
de a ucide, douã tentative, dacã vreþi, de a ucide: e tentativa de a
ucide viaþa – ºi aceasta o face demonul, care a ucis în Adam darul –
ºi o altã ucidere: uciderea rãului. Una e sã ucizi viaþa, alta este sã
ucizi pãcatul, moartea. Or Hristos de aceea a venit în lume, sã ucidã
moartea, cu moartea pre moarte cãlcând. De aceea simt cã El ºi
numai El ucide ceea ce mã ucide; cã ucide moartea ºi-mi dã viaþã.
Acesta este înþelesul atât de adânc al jertfei; ºi înþelesul celor douã
feluri de a ucide. De aceea a venit El, de aceea a murit – ca sã
omoare moartea, prin cruce, ºi sã învieze în fiecare dintre noi, sã
învieze ca sã mã învieze pe mine.
Adevãrul cel mai adânc, în care simt cã noi, oamenii, am fãcut
cea mai gravã eroare, e cã ne-am aruncat din darul lui Dumnezeu în
acest aºa-zis act creator, cu orgoliul de a zidi, de a rezidi lumea. Cãci
remarcaþi cum spune Evanghelia: Dumnezeu ne-a dat nouã avuþia
Lui. Iar Scriptura ne înfãþiºeazã avuþia divinã în diferite chipuri: fie
Grãdina Edenului, fie via pe care a dat-o lucrãtorilor (pentru care ne
rugãm: “Doamne, Doamne, cautã din cer ºi vezi ºi priveºte spre via
aceasta pe care a zidit-o dreapta Ta ºi o desãvârºeºte pe ea!”), fie în
chipul unui templu, o mare bisericã a Creaþiei, în chipul unui mare
laborator, cum îi spun unii. ªi noi ce facem? Deodatã, având în noi
sãmânþa, conºtiinþa de a fi zidiþi dupã chipul Ziditorului, de a crea ºi
noi, începem sã umblãm prin lumea aceasta a creaþiei, prin acest
laborator, prin aceastã grãdinã a lui Dumnezeu, datã nouã sã o
 6

lucrãm, sã o pãzim. Iar noi o pângãrim. Zic Sfinþii Pãrinþi cã sunt trei
feluri de a te afla în faþa lui Dumnezeu: ca un sclav (faci ceva de
teamã: sã nu mori, º.a.m.d), ca plãtit (mercenar, negustor, afacerist;
ºi numai din interes) ºi, al treilea mod de situare, adevãrata aºezare
a ta – cea de fiu; de a fi adicã fiul Pãrintelui Ceresc, dupã chipul Fiului
Sãu, pe Care L-a trimis în lume. Iar ca fiu, gândiþi-vã (ºi te cutremrui
când te gândeºti), ca fiu ce faci? Înainte de toate ce a fãcut Hristos?
A luat chipul smereniei noastre. ªi luând fãptura umanã, a unit-o într-
un singur nume ºi Domn – de Fiu al Pãrintelui Ceresc, ºi a sfinþit-o în
El, a îndumnezeit-o. A rãstignit în El pãcatul nostru, a ucis rãul nostru
ºi a înviat; ºi fãptura aceasta umanã, Doamne, în ce luminã a
strãlucit în Înviere ºi în Înãlþare! Deci întâi Fiul lui Dumnezeu a sfinþit
fãptura, pe El însuºi ca fruct uman, ºi El, ca Fiu al lui Dumnezeu,
Dumnezeu ºi Om, oriunde s-a aflat, a sfinþit totul: ºi pãmântul, ºi
marea, ºi holdele, ºi crinii câmpului, ºi pãsãrile cerului, totul. Totul a
sfinþit – pentru cã El era sfânt. El a transfigurat muntele Taborului, ºi
norii, ºi iarba, ºi pãmântul. Pentru cã El era – ºi este – sfânt. Noi, fãrã
sã fim sfinþi, încercãm sã sfinþim lumea. Cred cã e cea mai mare
tragedie. Noi nu îngãduim niciodatã în serviciile noastre decât
“personal calificat”, personal pregãtit, în orice societate. Mai
adãugãm: profesional, moral, dar mai ales calificat. Or, omul a intrat
în sânul fãpturii lui Dumnezeu necalificat. A intrat, dimpotrivã,
pângãrit, stricat de pãcat, ºi atunci a stricat ºi stricã întreaga
creaþie2.
Aceastã conºtiinþã ar trebui sã ne zguduie pe toþi: cã noi nu
putem transfigura aceastã lume ºi nu putem sã o facem cu adevãrat
respirabilã, sã simþim cã din ea ne împãrtãºim de viaþa Dumnezeirii,
de curãþia divinã, de puritatea grãdinii Raiului, de puritatea ei
originarã, când oamenii trãiau sute de ani. Sã nu uitãm acest fapt ce
înseamnã: înainte de a sfinþi lumea, trebuie sã ne sfinþim pe noi. Noi
nu putem transfigura, nu putem, cum se spune în Ecologie, sã
pãstrãm curãþia acestor fãpturi pe care le cântã poeþii: fie stolul de
pãsãrele, de rândunele, fie grãdinile care ne copleºesc cu
frumuseþea ºi parfumul lor, fie muntele cu puritatea lui, fie apele,
atât de cristaline odinioarã. Toate acestea noi le-am stricat, pentru cã
noi am intrat pãcãtoºi, necalificaþi în aceastã lume, în acest templu,
în aceastã bisericã a Dumnezeului celui viu.
Stãpânul i-a cinstit pe cei ce au dobândit încã cinci sau încã doi
talanþi. Mare tainã. Încã o datã: Dumnezeu te instituie dupã chipul
Lui sã zideºti. Este uimitor! Încã cinci talanþi. ªi tu – nu te lãsa, o,
leneºule, în nici un chip! –, ºi tu trebuie sã creezi, sã zideºti. A zis:

2Cu asemenea “personal calificat” vom ajunge la faliment. Aici e toatã tragedia.
Cãci m-a întrebat cineva: “Copiii, sãrmanii de ei, cei care sunt aruncaþi la
gheenã, cum de nu se împlinesc? ”. Noi îi trimitem la gheenã, iar Hristos îi va
salva ºi pe ei. Pentru cã în veacul viitor nu e oprire. Ei nu ºi-au vãzut împlinitã
chemarea aici, dar lucrarea darului divin va fi în veci, cu toþi.
 7

“Bine, slujitor bun ºi credincios. Peste puþine ai fost pus credincios,

peste multe te voi pune. Intrã întru bucuria Domnului tãu”. Nu se
încheie nici în veacul viitor creºterea noastrã, nu se încheie în veci.
Dumnezeieºtii Pãrinþi o spun: tu aici lucrezi, aici e timpul tãu de
rãspundere, de conºtiinþã, de trezire; sã te zideºti dupã chipul pe
care þi l-a dat Hristos. El e Darul. Dar în veºnicie nu va înceta
niciodatã împãrtãºirea talanþilor, adicã a darului cel veºnic al lui
Hristos. ªi creºterea va fi veºnicã: “peste multe te voi pune. Intrã
întru bucuria Domnului tãu” – bucuria infinitã care nu înceteazã
niciodatã. Ce plictisitor ar fi Raiul dacã ar fi o stagnare, doar o simplã
contemplare. Este o neîncetatã zidire, din plinãtatea zidirii Fiului lui
Dumnezeu, în Duhul Sfânt.
ªi cel cu un talant ce a fãcut? A sãpat, l-a ascuns. De ce spune
“l-a ascuns în pãmânt” (l-a îngropat)? A îngropa talantul lui
Dumnezeu înseamnã sã te îngropi pe tine. Cum spunea profetul, din
partea lui Dumnezeu: “Nu pe Mine Mã pãrãsiþi, ci pe voi înºivã”. Cãci
“despãrþiþi de Mine nu puteþi face nimic”. Azi lumea e conºtientã:
despãrþitã de Hristos, nu poate fi salvatã, nu poate fi restauratã. A
îngropat talantul ºi, când i-a venit rândul rãspunderii: “Doamne, te-
am ºtiut om aspru...” – îl judecã pe Dumnezeu. Câþi dintre noi nu-L
judecã pe Dumnezeu la suferinþã, la necaz! Pãrinþii spun în Pateric:
“Necazurile, suferinþele, bolile fac parte din darul lui Dumnezeu”.
Doamne, parcã auzi revolta fiecãruia: cum, Doamne, sã fie suferinþa,
sã fie boala un dar? – Da. Tocmai aici se dovedeºte talantul, darul.
Darul lui Hristos a transfigurat ºi sãrãcia, ºi suferinþa, ºi boala; ca la
martiri. Aici e bãrbãþia. Aici e dovada deosebirii omului de animal.
Rãmâi îngrozit cum de oamenii nu pot înþelege, sãrmanii de ei, când
cele ale animalului spre zidire ei le folosesc spre pângãrire ºi
distrugere – spre boala eroticã, a violenþei ºi crimei. Cãci am spus-o
mereu: în instinctul animalului e rost creator. Cum spune profetul,
“Boul ºi asinul au cunoscut ieslea Stãpânului”. De aceea au încãlzit
pe Prunc la Bethleem. “Numai poporul Meu nu Mã cunoaºte pe
Mine”.
Omul ºi-a uitat talanþii. Sã ºtie omul cã tocmai dupã chipul
ziditor, rãsãdit în el, îºi împlineºte chemarea, prin darurile lui. Iar
darul de a fi creat dupã chipul lui Dumnezeu e taina religiei, taina
legãturii lui Dumnezeu cu noi, talantul coborât ºi rãspunsul nostru la
talantul divin. Apoi sã sfinþeºti cealaltã dimensiune – moralã:
distincþia între bine ºi rãu; cã bine e tot ceea ce creeazã, ce dã
viaþã, salveazã, iar rãu e ceea ce e lipsit de sens creator. (Când îþi
petreci timpul mai ºtiu eu unde, ceasuri întregi, seri ºi nopþi întregi,
când în pustiu îþi petreci timpul ºi pustiu se face în tine, cu ce te
întorci, pustiule?) Un alt dar: darul creaþiei – al poeziei, al muzicii, al
cântului divin, al imaginii, al icoanei; ºi darul cunoaºterii operei divine
– prin ºtiinþã. Dacã eºti conºtient de acestea, înþelegi, ºtii ce ai de
fãcut. Nu-þi mistui timpul rãmas pânã la chemarea Judecãþii! În timp
 8

ce Dumnezeu înnoieºte fãrã încetare Creaþia, tu întuneci zi ºi noapte

chipul tãu, chipul pe care chiar El l-a sãdit în adâncul fiinþei tale?
Rãspunde cel cu un talant: “ te-am ºtiut cã eºti aspru, Doamne,
cã seceri de unde n-ai semãnat ºi aduni de unde n-ai vânturat”. Vezi
Doamne, “seceri de unde n-ai semãnat”, dar Dumnezeu þi-a dat
talanþii, iar tu n-ai lucrat, ai îngropat talanþii. Aici întâlnim un cuvânt
uimitor, pentru cã Dumnezeu, dimpotrivã, tocmai asta vrea,
Dumnezeu vrea sã secere ºi unde ai semãnat tu. Se bucurã
Dumnezeu de ce ai creat tu. A creat Dumnezeu pe om, pe cel dupã
chipul Lui, sã se bucure. “Intrã întru bucuria Domnului tãu”. Eu simt
cât de mult se bucurã Dumnezeu când te vede pe tine zidind,
oriunde te-ai afla, dar zidind dupã chipul lui Iisus. ªi cu precizie zic
Pãrinþii: de ce au mai scãzut darurile uneori? Citim la Pateric un
asemenea cuvânt: pe de o parte pentru cã noi nu vrem, aºa, ca Iisus
Hristos, ca darul pe care noi îl primim sã fie împãrtãºit fraþilor Lui;
sã-i facã ºi pe ei ziditori.
Iar pe de altã parte, spune: un om duhovnicesc era împãrtãºit
de mari daruri; ºi a fost chemat de împãrat. L-a consultat împãratul:
de unde ai asemenea talanþi, asemenea daruri? ªi omul i-a mãrturisit
credinþa lui, împãrtãºirea lui, rugãciunea lui… ªi atunci împãratul i-a
zis: “Meriþi sã-þi dau ºi eu talanþii mei” (talanþi de culoarea aurului).
A luat omul talanþii împãratului ºi a început el sã facã ce a vrut cu
talanþii aceia ºi s-a stins darul în el. Doamne! A venit un îndrãcit la el
ºi nu-l primea: “Ieºi afarã!”, striga la îndrãcit. “Nu ies!”, i-a rãspuns
îndrãcitul. “Tu te-ai despãrþit de darul lui Dumnezeu ºi ai acum
darurile acestei lumi ºi s-a stins în tine lumina”.
Doamne, sãrmanul, cel care a îngropat talantul, care Îi reproºa
lui Dumnezeu: “Seceri unde n-ai semãnat ºi aduni unde n-ai
vânturat”!… Aduceþi-vã aminte cum se fãcea grâul înainte. Eu sunt
bãtrân ºi-mi amintesc cum îl priveam pe tata, cu câtã mãiestrie
vântura el grâul în arie, ºi pleava o lua vântul, ºi jos cãdea
mãrgãritarul bobului de grâu. ªi, repet, mã minunam de darul acesta
al unui þãran simplu, dar atât de curat sufleteºte. Apoi, din primul
grâu, prima pâine o fãcea mama prescurã ºi o ducea la bisericã. Era
darul lui Dumnezeu.
Doamne, fã-ne vrednici sã ne cunoaºtem fiecare talantul, darul,
pe Tine sã Te cunoaºtem. ªi în Tine sã zidim fiecare, de la locul
nostru, oricât de smerit, sã simþim, Doamne, cã vom rãspunde la
judecata Ta. Cãci mã înfior ºi mã cutremur, Doamne, la gândul cã voi
rãmâne cu talanþii nelucraþi. Îmi aduc aminte de cuvântul acelui
frate al nostru, convertit, Nicolae Steinhardt, cum adesea la
spovedanie îmi spunea: “Mi-e teamã de talantul nerodit”. Nimic nu-i
mai trist ºi tragic decât talantul nerodit. Ajutã-ne, Doamne! Fiecãruia
din cei de faþã sã-i dãruieºti puterea aceasta, de a rodi talantul,
fiecãruia la locul lui smerit – în casa lui, în bucãtãria lui (acolo unde e
locul de muncã al atâtor gospodine), în ºcoalã, în spital, în fabricã, în
 9

bancã, oriunde, Doamne. Sã rodim talanþii ºi, Doamne, dupã chipul

Tãu pe noi înºine sã ne sfinþim. Tu, care ai ucis rãul ºi moartea ºi ne-
ai dãruit viaþã, dãruieºte-ne, Doamne, în viaþa Ta sã creºtem toþi; în
credinþã, în adevãr, în iubire, ºi cu talanþii slujiþi spre slava Ta, spre
binele acestei lumi. Amin.