Duminica Sfinþilor Pãrinþi de la Sinodul I Ecumenic1

Rugãciunea arhiereascã a Mântuitorului

Hristos S-a înãlþat!

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului
nostru
Iisus Hristos,

Î
n Duhul Sfânt binevoiascã Dumnezeu ca ºi noi toþi sã simþim
aceastã înãlþare de pe pãmânt la cer, precum S-a înãlþat
Domnul, dar pentru a trimite de la Tatãl Duhul Sfânt, ca sã
sfinþeascã pãmântul, ºi pãmântul întreg sã-l înalþe la cer, adicã la
Dumnezeire.
Iubiþilor, în a ºaptea duminicã de la Înviere ºi, totodatã,
duminica dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt, Îl auzim pe Mântuitorul
rugându-Se pentru sfinþirea, înãlþarea, îndumnezeirea lumii. Sã
simþim cu mintea ºi cu inima acum, ascultându-L cum se roagã,
vorbind cu Tatãl. O convorbire cu Tatãl despre taina venirii Lui în
lume, a petrecerii în lume ºi a Înãlþãrii – venirea înapoi la Tatãl, altfel
de cum a coborât. Într-un anume fel, ca ºi noi: ne naºtem, ne
botezãm (ne naºtem a doua oarã) ºi apoi plecãm din lume. Iar icoana
este El, Hristos. Auzim înfioraþi în har dumnezeiesc:

“În vremea aceea Iisus, ridicând ochii Sãi la cer, a zis: Pãrinte, a
venit ceasul! Preaslãveºte pe Fiul Tãu, ca ºi Fiul sã Te preaslãveascã.
Precum I-ai dat stãpânire peste tot trupul, ca sã dea viaþã veºnicã
tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. ªi aceasta este viaþa veºnicã:
Sã Te cunoascã pe Tine, singurul Dumnezeu adevãrat, ºi pe Iisus
Hristos pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslãvit pe Tine pe pãmânt;
lucrul pe care Mi l-ai dat sã-l fac, l-am sãvârºit. ªi acum,
preaslãveºte-Mã Tu, Pãrinte, la Tine Însuþi, cu slava pe care am avut-

111 iunie 2000. Duminica a VII-a dupã Paºti.

2

o la Tine, mai înainte de a fi lumea. Arãtat-am numele Tãu oamenilor

pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tãi erau ºi Mie Mi i-ai dat ºi
cuvântul Tãu l-au pãzit. Acum au cunoscut cã toate câte Mi-ai dat
sunt de la Tine; pentru cã cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor,
iar ei le-au primit ºi au cunoscut cu adevãrat cã de la Tine am ieºit, ºi
au crezut cã Tu M-ai trimis. Eu pentru aceºtia Mã rog; nu pentru lume
Mã rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, cã ai Tãi sunt. ªi toate ale
Mele sunt ale Tale, ºi ale Tale sunt ale Mele ºi M-am preaslãvit întru
ei. ªi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt ºi Eu vin la Tine.
Pãrinte Sfinte, pãzeºte-i în numele Tãu, în care Mi i-ai dat, ca sã fie
una, precum suntem ºi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi pãzeam în
numele Tãu, pe cei ce Mi i-ai dat; ºi i-am pãzit ºi n-a pierit nici unul
dintre ei, decât fiul pierzãrii, ca sã se împlineascã Scriptura. Iar acum
vin la Tine ºi acestea le grãiesc în lume, ca sã fie deplinã bucuria
Mea în ei” (Ioan 17, 1-13).

Iubiþilor, acestea sunt cuvintele Evangheliei rânduite astãzi.

Este numitã Rugãciunea arhiereascã a Mântuitorului – rugãciunea ca
arhiereu, ca preot, înainte de jertfa Lui ca arhiereu, jertfa de pe
cruce, rugãciunea în care ne aratã prin El însuºi ca, aºa cum este El
în faþa Tatãlui, ºi noi sã fim, precum a ºi început Evanghelia dupã
Ioan: “La început era Cuvântul ºi Cuvântul era la Dumnezeu” – cu
faþa spre Tatãl. Aºa Se roagã Iisus, Arhiereul nostru, al celor cãrora El
le-a spus: “Veniþi dupã Mine”, “Veniþi la Mine, toþi osteniþii ºi
împovãraþii, toþi cei în necazuri...”.
ªi, ca sã înþelegem, ne întoarcem înainte de aceastã rugãciune,
dupã ce Mântuitorul petrecuse (în sensul petrecerii duhovniceºti) la
Cina cea de Tainã cu ucenicii ºi le împãrtãºise ultimele cuvinte.
Ucenicii mãrturisiserã atunci: “Acum ºtim cã Tu ºtii toate ºi nu ai
nevoie ca sã Te întrebe cineva. De aceea credem cã ai ieºit de la
Dumnezeu” (Ioan 16, 30). Iar Iisus le-a rãspuns: “Acum credeþi?...”.
Fiecare sã ia aminte în clipa aceasta la taina cuvântului “credeþi” –
credem? Pentru cã Iisus spune imediat ucenicilor: “Iatã, vine ceasul,
ºi a ºi venit, ca sã vã risipiþi fiecare la ale sale ºi pe Mine sã Mã
lãsaþi singur”. Sã nu ne risipim. Nu numai aici, ci nici dupã ce ieºim
de aici. Iisus parcã fiecãruia din noi îi spune: “Sã nu Mã lãsaþi
singur”. Pentru noi, nu pentru El; întrucât pentru El spune: “Dar nu
sunt singur, pentru cã Tatãl este cu Mine”.
O clipã, iubiþilor, sã cugetãm la acest dar de mãrturie: “Nu
sunt singur”. Iisus vrea sã fie cu noi; ºi noi vrem sã fim unii cu alþii.
Aici e taina iubirii ºi de Dumnezeu, ºi de semenul meu. Dar nimeni nu
are în lume siguranþa, certitudinea cã lumea e cu el sau îl pãrãseºte.
Acest fapt îl evocã Iisus când spune: “vã veþi risipi”. ªi toþi
cunoaºtem în viaþã risipirea în jur a semenilor, a prietenilor, a
rudeniilor, ºi vânzarea lor, adesea; aºa cum fusese Iisus vândut ºi
pãrãsit. O unicã certitudine este. Sã credem în ea, sã o simþim în
 3

noi, nu ca pe o idee, ci ca viaþã. Pentru cã Viaþa de la Tatãl a coborât

ºi S-a arãtat în lume. Aceastã certitudine o mãrturiseºte Mântuitorul:
“Nu sunt singur, pentru cã Tatãl este cu Mine”. Veþi zice, de bunã
seamã: Da, a spus un cuvânt unic, îl ºtim ºi noi. Nu ºtiu, însã, dacã
am luat aminte la adâncul, la precizia, la o nuanþã divinã a mãrturiei.
Auziþi, cum spune Iisus: “pentru cã Tatãl este cu Mine”. Ce
înseamnã aceasta? Noi spunem – ºi mulþi au spus, în lume – “nu
sunt singur...”, ºi zicem invers: “... pentru cã eu sunt cu Tatãl”.
Aici a ºi fost tragedia lumii: a pleca de la mine la Tatãl, nu de la
Tatãl la mine. Sã nu uitãm o clipã, sã citim mult, mult, mult de tot în
Evanghelia dupã Ioan; pentru cã neîncetat acolo Iisus, Mântuitorul, Îl
cheamã pe Tatãl, ºi mereu spune: “Cuvintele pe care le spun Eu nu
sunt de la Mine; sunt de la Tatãl”; “Judecata Mea este dreaptã nu
pentru cã Eu caut voia Mea, ci voia Tatãlui, Care M-a trimis”. Tot
secularul din lume aºa s-a nãscut, pentru cã de-a lungul istoriei
oamenii s-au bazat pe judecata lumii, într-atât încât în cele din urmã
au ºi uitat judecata lui Dumnezeu ºi au fãcut din înþelepciunea lor
înþelepciunea supremã. ªi – nu-i nevoie s-o mai spunem – au eºuat.
O clipã am mai stãrui: “Tatãl este cu Mine”. Neîncetat Mântuitorul o
spune de sus în jos, de la Dumnezeu la lume. Mai adânc ºi mai
luminos spus: de la Tatãl. ªtim cum Îi spuneau fariseii Mântuitorului:
“Pãrinþilor noºtri le-a dat Moise manã în pustie. Tu aratã-ne semn”. ªi
oamenii au batjocorit cã “aºteaptã manã din cer”, judecând, într-un
fel, cele ale oamenilor, care aºteaptã numai minuni. “Neam viclean
ºi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui
Iona proorocul. Cã precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile ºi
trei nopþi, aºa va fi ºi Fiul Omului în inima pãmântului trei zile ºi trei
nopþi” (Matei 12, 39-40). Acesta e semnul – semnul Crucii ºi al
Învierii. Nu a aºtepta, Doamne pãzeºte, sã se facã minuni, la care tu
sã nu participi. Propriu-zis, adânc, în Hristos e datã toatã taina lumii;
în taina lui Hristos e taina creaþiei întregi, cãci “toate prin El s-au
fãcut” (Ioan 1, 3); e taina Crucii ºi a mormântului, a jertfei ºi a
Învierii. Aceasta înseamnã a coborî, de la Dumnezeu la lume, de la
Tatãl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, la noi. Aºa a spus Iisus, acesta e
înþelesul cuvântului de la Tatãl. De aceea, rugãciunea pe care ne-a
învãþat este Tatãl nostru. Aºa sã o gândim totdeauna, acolo sã ne
înãlþãm, în orice stare – binefãcãtoare sau de ispitã, de necaz, de
greutãþi. Sã nu rãmânem niciodatã sub povara lor. Niciodatã.
Prin urmare, acum, dupã ce a rostit Iisus: “Tatãl este cu Mine”,
a zis ucenicilor: “Acestea vi le-am grãit ca întru Mine pace sã aveþi.
În lume necazuri veþi avea; dar îndrãzniþi. Eu am biruit lumea” (Ioan
17, 33). Vom înþelege îndatã ce vrea sã ne spunã prin cuvântul
“lume”. Acestea au fost cuvintele rostite de Mântuitorul înainte de
rugãciunea cu care am început, pregãtindu-i pe ucenici pentru ce
avea sã urmeze.
4

Ne-am rugat cu Iisus. ªi-a ridicat ochii la cer... A vãzut cerul –

lumea Dumnezeirii, a Sfintei Treimi, a lui Dumnezeu Cel în Treime
preamãrit – Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt –, Dumnezeirea cum ni S-a
descoperit, cum O înþelegem ºi O mãrturisim, în veºnicia Ei, adicã a
lumii necreate ºi creatoare, cãci aici înþelegem adâncul de taine al
existenþei. Lumea Dumnezeirii necreate, veºnice, nemãrginite,
nemuritoare, izvor a toatã înþelepciunea, a toatã bunãtatea, a tot
adevãrul; lumea cerului, cum ºi rostim în rugãciune: “Tatãl nostru
care eºti în ceruri...”. Deci Dumnezeirea ºi toate însuºirile
dumnezeieºti, pe care le-am pomenit, ale Celui ce este veºnic,
absolut, nemãrginit, nehotãrnicit, nemuritor ºi izvor a toatã
bunãtatea ºi înþelepciunea. Acolo ªi-a înãlþat Iisus ochii. El, ca Fiu al
Pãrintelui ceresc ºi apoi ºi Fiu al Omului. ªi, ridicându-ªi ochii, S-a
rugat: “Pãrinte, a venit ceasul...”.
Vã aduceþi aminte de prima minune, la Cana Galileii, când
nuntaºii nu mai aveau vin – vinul mângâierii ºi al bucuriei. ªi Maica
Domnului, sfânta Lui mamã, Îi spune: “Nu mai au vin”. Iar Iisus îi
rãspunde, instituind-o pe Maica Domnului în numele tuturor femeilor
din neamul omenesc: “Femeie, nu Mi-a sosit ceasul”. Aici Maica
Domnului pe toate femeile le reprezintã, ºi întreaga naturã umanã;
pentru cã Fiul lui Dumnezeu din ea a luat natura umanã, din Maica
Domnului – femeia pregãtitã ca vas dumnezeiesc, sfinþitã în Duhul
Sfânt. Deci i-a spus: “Femeie, nu Mi-a sosit ceasul” – ceasul, pe care
adesea îl evocã Domnul. ªi ce înseamnã ceasul? Ceasul Lui în lume e
ceasul jertfei ºi învierii Lui. Ceasul adevãrat al fiecãruia dintre noi
este ceas de ofrandã, de jertfã, din care ilumineazã Învierea.
Acum, în rugcãciunea cãtre Tatãl, rosteºte: “a sosit ceasul (era
pregãtirea plinirii jertfei Lui). Preamãreºte pe Fiul Tãu, ca ºi Fiul sã Te
preamãreascã pe Tine”. E preamãrire a Tatãlui prin Fiul ºi a Fiului prin
Tatãl, în Duhul Sfânt. În rugãciune, în jertfã, întotdeauna e
preamãrirea lui Dumnezeu. Poate altã datã vom tâlcui acel cuvânt pe
care îl rosteºte Mântuitorul, uimitor, în noaptea rugãciunii, dupã Cina
cea de Tainã: “Femeia, când e sã nascã, se întristeazã, fiindcã a sosit
ceasul ei; dar dupã ce a nãscut copilul, nu-ºi mai aduce aminte de
durere, pentru bucuria cã s-a nãscut om în lume” (Ioan 16, 21).
Vedeþi, acelaºi cuvânt pe care îl rosteºte Mântuitorul: ceasul ei; tot
ca un ceas de jertfã ºi de înviere, cã aduce un om pe lume, o nouã
viaþã. E uimitor acest loc. N-am cugetat întotdeauna în adâncime la
taina timpului sfinþit; cum sfinþim timpul.
“Precum I-ai dat stãpânire peste tot trupul, ca sã dea viaþã
veºnicã tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui”. L-a zidit Dumnezeu
pe om, în taina zidirii lui Adam, dupã chipul Lui, al Fiului din veci,
care s-a întipãrit atunci în Adam. ªi în Adam a suflat Dumnezeu, Tatãl
prin Fiul în Duhul Sfânt, suflare de viaþã – luminã divinã, lumina
darurilor dumnezeieºti: al cunoºtinþei, al iubirii, al înþelepciunii, al
înþelegerii, al sfatului divin, al puterii de a birui rãul ºi al temerii de
 5

Dumnezeu. Dar n-a rãmas Adam fidel, credincios harului

dumnezeiesc, adicã lui Dumnezeu. Pentru cã Lui trebuie sã-I rãmâi
credincios – Tatãlui, prin Fiul în Duhul Sfânt, ºi atunci ai darul Lui. Aºa
cum dacã cineva îþi este fidel þie îi împãrtãºeºti dragostea ta,
bunãtatea ta, pâinea ta, viaþa ta. ªi dacã n-a rãmas fidel, atunci s-a
despãrþit ºi a ajuns “în latura ºi-n umbra morþii”; cãci moartea nu e
de la Dumnezeu, n-a fãcut-o Dumnezeu. Legãtura între Dumnezeu ºi
noi este jertfa, nu moartea; ºi jertfa nu e moarte. Aºa înþelegem
acest cuvânt al Mântuitorului – e întreaga tainã a venirii Fiului lui
Dumnezeu, a trimiterii Lui în lume. Mereu Mântuitorul va spune:
“Tatãl M-a trimis”. L-a trimis în trup – “Cuvântul trup S-a fãcut ºi S-a
sãlãºluit între noi ºi am vãzut slava Lui, slavã ca a Unuia-Nãscut din
Tatãl, plin de har ºi de adevãr” (Ioan 1, 14). Trupul, materia, ajunsese
în batjocura lumii, pânã acolo încât trupul sã fie socotit mormânt
(“soma sema” – trupul mormânt, cum spuneau filosofii). Dar a venit
Fiul lui Dumnezeu sã scoatã trupul din mormânt, sã lase mormântul
gol, sfinþindu-l pânã ºi pe acesta, iar noi, privind mormântul gol, sã
simþim cã el nu e locul stricãciunii, ci e, dimpotrivã, izvorul învierii
noastre. Aºadar, de aceea a venit Fiul lui Dumnezeu, cãci Adam,
despãrþindu-se de Dumnezeul cel viu, de lumina din eternitatea lui
Dumnezeu, a dus la stricãciune ºi moarte trupul. ªi Fiul lui Dumnezeu
– vedeþi ce legãturã sfântã în toate! – a luat trupul ca sã arate cã
trupul nu este menit stricãciunii ºi morþii. “Iatã, Îi spune Tatãlui, Mi-ai
dat stãpânire peste tot trupul, ca sã-i dau viaþã”; cãci oamenii îi
dãduserã stricãciunea ºi moartea. Nu este adevãr mai luminos decât
acesta, în toatã înþelepciunea lumii, sãrmana, pentru cã ea vrea sã
plece de jos, de la ea, nu de la Tatãl. Aici e durerea. “I-ai dat
stãpânire peste tot trupul, ca sã dea viaþã veºnicã tuturor acelora pe
care Tu i-ai dat”. Aceasta este menirea creaþiei întregi, dar prin om e
fãcutã cunoscutã. Întâi prin Dumnezeu-Omul; iar din Dumnezeu-
Omul, Iisus Hristos, ne împãrtãºim ºi noi, cei botezaþi, ºi toþi
oamenii. Pentru cã în toþi oamenii dintru început a fost întipãrit
chipul lui Dumnezeu. Omenirea de la un capãt la altul, de orice
religie, de orice neam, în toatã istoria, poartã în ea chipul lui
Dumnezeu. Toþi sunt chemaþi, ºi în cele din urmã vor veni la botez
toþi, dar chipul lui Dumnezeu e în toþi dintru început. Toþi sunt fraþii
noºtri. Fiul lui Dumnezeu S-a fãcut fratele nostru, prin Fecioarã, ºi,
prin cruce ºi moarte, stricãciunea ºi moartea au fost distruse. Cãci
Învierea a însemnat biruinþa stricãciunii ºi a morþii. Iar în trupul lui
Hristos, sã nu uitãm, e trupul nostru, trupul întregii lumi, materia
întregii lumii. ªi atunci, trupul ºi materia întregii lumi e menitã
învierii, e menitã vieþii veºnice. Acesta este viitorul lumii:
învierea ºi viaþa veºnicã.
Iar ce înseamnã viaþa veºnicã ne tâlcuieºte mai departe
Mântuitorul: “Aceasta este viaþa veºnicã: sã Te cunoascã pe Tine,
singurul Dumnezeu adevãrat, ºi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis”.
6

Pe Fiul Tãu cel din veci, ºi la plinirea vremii întrupat, pe care Tu L-ai
trimis. Deci viaþa veºnicã, auziþi, asta este – sã Îl cunoºti pe Tatãl ºi
pe Fiul în Duhul Sfânt.
ªi, o, Doamne, de la Sfântul Maxim avem acest cuvânt minunat,
revelator, privind felul în care trebuie înþeleasã cunoºtinþa: “Dacã
viaþa minþii e lumina cunoºtinþei, iar întrucât lumina cunoºtinþei e
nãscutã din dragostea cãtre Dumnezeu (dragostea de Adevãr),
atunci bine s-a zis cã nimic nu e mai înalt, nu e mai sfânt decât
iubirea dumnezeiascã”. Deci aºa se unesc lumina cu iubirea.
Cunoºtinþa se desãvârºeºte în iubirea dumnezeiascã. ªi în rugãciune
e trãirea acestui adevãr, cãci în rugãciunea noastrã rostim cu buzele
cuvintele (“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieºte-
mã pe mine, pãcãtosul!”, sau “Tatãl nostru Care eºti în ceruri...”),
mintea gândeºte ºi înþelege (mintea – lumina cunoºtinþei; iar
cunoºtinþa este Dumnezeu, Adevãrul), ºi apoi coborâm cu mintea în
inimã; inima simte. Buzele rostesc rugãciunea, mintea înþelege,
gândeºte, ºi inima simte, dã foc; focul Duhului. Aºa se unesc mintea
cu inima. ªi atunci simþi, cu adevãrat, luminând, scânteind în tine
viaþa veºnicã. Cum spun Pãrinþii: credinþa e ca o scânteie ce se
aprinde, nãdejdea e ca un nor luminos, care te deschide, te înalþã
cãtre vãzduhul Dumnezeirii, iar iubirea e izvorul care te adapã ºi-þi
dã plinirea ºi a setei, ºi a foamei, ºi a întregii tale fiinþe. Aºa
înþelegem viaþa veºnicã, cunoºtinþa de Dumnezeu – în taina
plinãtãþii iubirii.
ªi spune mai departe: “Eu Te-am preaslãvit pe Tine pe pãmânt;
lucrul pe care Mi l-ai dat sã-l fac, l-am sãvârºit. ªi acum,
preaslãveºte-Mã Tu, Pãrinte, la Tine Însuþi, cu slava pe care am avut-
o la Tine, mai înainte de a fi lumea”. – Se înþelege, pentru cã El,
trimis din slava veºniciei, a împãrtãºit chipul robiei noastre, ºi înalþã
robia – trupul dus pe cruce în chipul robului – la slava de mai înainte
de a fi lumea, a veºniciei Lui. “Arãtat-am numele Tãu oamenilor pe
care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tãi erau ºi Mie Mi i-ai dat ºi cuvântul
Tãu l-au pãzit. Acum au cunoscut cã toate câte Mi-ai dat sunt de la
Tine”. “Arãtat-am numele Tãu oamenilor” – numele Tatã. Cercetãtori
adânci în istoria lumii – de la noi Mircea Eliade – au aflat cã acesta
este cel dintâi cuvânt de rugãciune al omenirii. ªi simþim ºi
mãrturisim: nu e tragedie mai mare decât sã pierzi legãtura cu Tatãl;
sã rupi legãtura, unirea cu Tatãl. Te întrebi de multe ori: e cu putinþã
sã-ºi uite copiii tatãl? O, Doamne, iatã, se întâmplã în lume cazuri
când copiii uitã de tatãl lor cel pãmântesc. Din nefericire, în taina
libertãþii, a unui fel de autonomie umanã, au uitat oamenii de Tatã.
Aceasta e cea mai mare suferinþã a lumii, tragedia cea mai mare: a
rãmâne orfan în lume. (Vedeþi, Iisus a putut spune: “Nu sunt singur.
Sunt cu Tatãl”.) Aceasta este tragedia lumii, a prãpãstiei care se
deschide între noi ºi Sursa, Rãdãcina, Cauza noastrã, cum au zis
 7

Pãrinþii. Iar aceastã Cauzã nu e un sistem, un principiu, ci e tatã.

Cineva observa cã în bolile noastre încercãm sã tratãm efectele, nu
cauzele bolii. Abia când mergem la cauzã, atunci vindecãm. Numai
aºa se va vindeca lumea, când în conºtiinþa noastrã, a tuturor, ne
vom îndrepta la Cauza noastrã, la Tatãl.
ªi, a spus-o Fiul: “Nimeni nu vine la Tatãl decât prin Mine”. De
aceea L-a trimis Tatãl pe Fiul în lume, sã deschidã calea lumii cãtre
Tatã, cãtre Izvor, cãtre ceea ce ne-a fãgãduit Dumnezeu: propria-I
veºnicie ºi nemurire în har. De ce oamenii de ºtiinþã cautã sã
pãtrundã, cotrobãind tot universul? Cautã adâncul adâncurilor,
pretutindeni. În toate, lumea e tot de Tatãl chematã. E rãsadul
semãnat în zidirea lumii, a omului, rãsadul divin. Numai rãsadul pe
care nu l-a semãnat Dumnezeu, adicã al necredinþei, al uitãrii,
trebuie smuls. Cum au zis Pãrinþii: trei sunt uriaºii care ucid sufletul:
uitarea, neºtiinþa ºi lenea (de a cãuta). Uitarea cea mai gravã e
uitarea Tatãlui. Sã nu uitãm! Aceasta sã ne fie întotdeauna
rugãciunea, ºi în conºtiinþa aceasta sã rostim Tatã. Prin Fiul, care ni
L-a descoperit: “Arãtat-am numele Tãu oamenilor pe care Mi i-ai dat
mie, din lume (cãci, sãrmanii oameni, Îl pierduserã). (...) cuvintele pe
care Mi le-ai dat le-am dat lor (Evanghelia pe care a mãrturisit-o a
împãrtãºit-o lumii, ucenicilor ºi mulþimilor, ºi nouã, tuturor); iar ei le-
au primit ºi au cunoscut cu adevãrat cã de la Tine am ieºit, ºi au
crezut cã Tu M-ai trimis”. Sã credem cã El e trimisul Tatãlui! El ni-L
descoperã pe Tatãl, Cauza, Adevãrul nostru. Cuvântul Lui e cuvântul
Adevãrului. Prin El ne înãlþãm la Tatãl. În El sã credem, cã El e unicul
trimis al Tatãlui. “Eu pentru aceºtia Mã rog, nu pentru lume mã rog,
ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, cã ai Tãi sunt”.
“Nu pentru lume mã rog” – observaþi: lumea, în înþelesul
Evangheliei înseamnã, întâi, zidirea, creaþia, universul fãcut de
Dumnezeu, adus de la nefiinþã la fiinþã. Lumea creatã, spre
deosebire radicalã de Dumnezeu, Cel necreat. Dar, precum e autorul
într-o operã (fie cã e o icoanã, fie cã e un psalm sau un imn, e inima
lui, lumina lui, e iubirea, e rãpirea inimii lui, e uimirea lui în faþa
harului dumnezeiesc, ºi atunci aduce ceva pe lume), aºa Dumnezeu
e prezent în creaþia lui, cu harul, cu lumina Lui eternã, iar noi Îl
simþim în lumina Lui, în darurile Lui, în înþelepciunea, în bunãtatea,
pacea Lui, înþelegerea Lui, sfatul Lui, puterea Lui. Lumina, pentru
care Sfântul Grigorie Palama a luptat mergând pânã la temniþã,
aceastã luminã care e de sus ºi care e în lume, iar cel care o
primeºte rãmâne cu Dumnezeu. ªi Îl vede pe Dumnezeu, Îl aude, Îl
simte, ºi puterea Lui e în el. Întrucât lumina aceasta ºi darurile
acestea (credinþã, nãdejde, dragoste, cunoºtinþã) nu sunt din lume
(sunt dumnezeieºti), dacã le primeºti, dacã te împãrtãºeºti din ele,
fãcându-le zestre a sufletului tãu, comoarã ascunsã în þarina inimii
tale, dacã le porþi în tine, simþi pe Tatãl; ºi pe Fiul, în Duhul Sfânt.
8

Zic Pãrinþii cã firea (toatã creaþia) e ziditã de Tatãl; ºi, dupã

har, toþi suntem fii ai Tatãlui, prin Fiul Sãu. Iar patimile sunt
semãnate în fire de diavol. Diavolul nu face firea; ea e numai a lui
Dumnezeu. Diavolul seamãnã patimile în fire ca sã nu mai rãmâi
credincios luminii dumnezeieºti. Atunci apar în tine aceste patimi: a
îmbuibãrii, a desfrâului, a iubirii de arginþi – cele trupeºti; patimile
mai subþiri, sufleteºti: mânia, ura, invidia, lenevia (a sufletului, mai
ales), ºi slava deºartã, mândria; apoi pãcatele împotriva Duhului
Sfânt: necredinþa, deznãdejdea, neiubirea; cele strigãtoare la cer: sã
ucizi pe fratele, sã-l nedreptãþeºti pe fratele tãu. Aceasta este starea
lumii cãzute. De aceea spune Mântuitorul: “Nu pentru lume mã rog”
– lumea celor trei ispite semãnate de diavol în inima Evei. Cãci ea “a
vãzut cã Pomul era bun la gust (pofta trupului), frumos la vedere
(pofta ochilor) ºi dã ºtiinþã (slava deºartã)”. Aceste trei ispite au fost
ºi la adresa Mântuitorului, pe care le-a primit ca sã arate cum sunt
biruite de El. În El e tot omul ºi biruirea a tot rãul din om. În El e
întregimea adevãrului. Aceste trei ispite – pofta trupului, pofta ochilor
ºi trufia vieþii – au fost la adresa Evei, a Mântuitorului ºi sunt la
adresa noastrã, a tuturor. De aceea spune “Nu pentru lume mã rog”.
Lumea, care e operã a lui Dumnezeu, cãci “Aºa de mult a iubit
Dumnezeu lumea cã pe Fiul Sãu L-a dat, ca oricine crede în El sã nu
piarã, ci sã aibã viaþã veºnicã”, dar întinatã de aceste ispite, patimi.
Numai pentru acestea nu se roagã Mântuitorul.
Dar lumea e operã a Lui, ºi e chematã, prin harul lui Dumnezeu,
la nemurire. Lumea e creatã; dar creaþia înseamnã în timp ºi spaþiu,
iar timpul ºi spaþiul sunt trecãtoare. Dar Dumnezeu ne dã prezenþa
Lui. Cum spune tot Sfântul Maxim: existãm. ªi existenþa nu ºi-o ia
Dumnezeu înapoi. De aceea, sã nu creadã nimeni în vreun sfârºit al
lumii. Nu! Dumnezeu nu-ªi ia nici darul nici chemarea înapoi.
Dumnezeu este numai da; ºi toate fãgãduinþele în El sunt da. Dar
lumea, sãrmana lume, poate sã cadã sub cel rãu, iar cel rãu întunecã
lumea. ªi atunci vezi, cum spunea un critic de artã – Trubeþkoi –,
aspectul nocturn al fãpturilor, patimile. Dacã vreþi, cum ne rugãm în
Rugãciunea pentru cei adormiþi: “Pentru ca rãutatea sã nu rãmânã
nemuritoare, ai poruncit, Stãpâne, sã se desfacã fãptura aceasta,
aºa încât sufletul sã meargã la Tine, de unde i s-a dat fiinþã, iar
trupul sã se întoarcã întru cele din care a fost alcãtuit”. Aºa înþelegi
ce înseamnã lumea în starea pãcatului – în stricãciune, în boalã ºi
moarte. Aºa înþelegi ce înseamnã necreatul – Dumnezeu, veºnicul,
nemuritorul, absolutul, infinitul, nehotãrnicitul, nemãrginitul – ºi
lumea noastrã, pe care, odatã ziditã, nu o distruge; dar noi ne
aruncãm în stricãciune ºi moarte. Pentru aceasta spune Mântuitorul
cã nu se roagã pentru lume.
ªi zice, mai departe: “Eu pentru aceºtia mã rog (care sunt în
lume). (...) Când eram cu ei în lume, Eu îi pãzeam în numele Tãu, pe
 9

cei ce Mi i-ai dat; ºi i-am pãzit ºi n-a pierit nici unul dintre ei, decât
fiul pierzãrii, ca sã se împlineascã Scriptura. Iar acum vin la Tine ºi
acestea le grãiesc în lume...”. “Eu nu mai sunt în lume, iar ei
(ucenicii; ºi fiecare, în clipa aceasta, sã se gândeascã la el însuºi) în
lume sunt ºi Eu vin la Tine”. ªi acest cuvânt este uimitor ºi uluitor,
totodatã. Iisus a venit în lume. El, Fiul lui Dumnezeu a luat chipul
lumii, chipul robului, pânã la cruce. ªi a înãlþat chipul robului la
îndumnezeire. Auziþi cuvântul: “în lume sunt”, dar “nu sunt din
lume” (Ioan 17, 14). Te cutremuri când auzi acest cuvânt. Sã fii în
lume, dar nu din lume. Înseamnã cã toþi avem ceva care nu-i din
lume; care nu-i din lumea creatã, care e din lumea necreatã. Cu
certitudine, nu este alt înþeles, acesta este înþelesul. Suntem în
lume, dar nu suntem din lume; nu lumea ne-a creat pe noi. Suntem
în lume, dar nu din lume, ci din taina zidirii lui Dumnezeu. ªi aceasta
ar trebui sã o ºtim: orice venire pe lume e un mister; un mister al
iubirii. Vom stãrui mult de acum înainte asupra acestei idei. Când
simte cineva cã e în lume, dar nu din lume? Care e starea aceea? –
Starea iubirii; a iubirii de formã dumnezeiascã. Auzþi: Iubirea este a
trãi viaþa celuilalt. Iubirea este extaz, iar extazul înseamnã ieºirea
din sine. Exact ce spune Mântuitorul: “Sunt în lume, dar nu din
lume”. ªi, gândiþi-vã, voi spune un lucru foarte comun, foarte
obiºnuit, dar care poartã în el taina tainelor: iubirea, trãirea în iubire
în extaz, ieºire din sine. Când se aduce o fiinþã nouã pe lume (cum
Mântuitorul a legat naºterea de ceasul femeii), o fac cei doi real, într-
o tainã a atracþiei, de la Dumnezeu, a ieºirii din lume, a extazului. E
un extaz dacã trãieºti cu aceastã conºtiinþã, a ceva ce nu e din lume.
ªi, hotãrât, nu e din lume. De ce? Se naºte o nouã fiinþã, cu un unic
al ei, dat de Dumnezeu, cum mãrturisesc astãzi ºi savanþii. Vã citam,
cu un alt prilej, din Eccles, care susþine pe bunã dreptate cã acest
unic nu poate fi opera ºtiinþei.
A zis bietul Freud: “La început a fost hoarda”. Cum sã fie
hoarda?! Dar la început nu e copilaºul?! Copilaºul e hoardã?! Nu
credem toþi în inocenþa, în nevinovãþia copilãriei, acea nevinovãþie
pe care o are ºi puiul de ºarpe, ºi puiul de leu, ºi puiul de urs? Hoarda
a fost la început, nu a fost iubirea?! cum spunea Pãrintele Stãniloae.
Iar iubirea înseamnã extaz, ieºirea din sine, dincolo de sine, din taina
Dumnezeirii. Cã Mântuitorul spune: “Acum ies din lume ºi la Tine Mã
întorc”. Tot omul când se roagã se ridicã deasupra lumii; e în extaz, e
în iubirea divinã. Atunci, le-a spus ucenicilor: “Eu nu mai sunt în
lume, vin la Tatãl... Aceºtia (noi) sunt în lume”, dar “nu sunt din
lume”. O, Doamne, când simþim noi cã fiind în lume avem ceva care
nu e din lume? Numai când simþim cã în noi e o realitate care nu e
din lume, adicã din lumea stricãciunii ºi a morþii, ci din lumea
luminii, a nemuririi, a adevãrului etern, a adevãrului care, cum zice
Sfântul Maxim, “e mai bãtrân decât lumea pentru cã are vârsta
veºniciei”. Iubirea e de vârsta veºniciei; lumina necreatã e de vârsta
10

veºniciei. Atunci, fiind în lume, sã ºtii cã ai datoria sã împãrtãºeºti

ceva care nu e din lume, ci din acea luminã necreatã. Sã ai starea
aceea a inimii, în care te uimeºti, te simþi în rãpire; rãpirea din lume,
înãlþarea deasupra ei, deasupra relelor, stricãciunii, urii, ºi deasupra
morþii.
Mai zilele trecute m-am întâlnit, fiind chemat, cu niºte oameni
de ºtiinþã. Dupã ce le-am vorbit, unul din ei mi-a spus aºa: Pãrinte,
dumneavoastrã sunteþi omul credinþei. Credinþa e legãtura, unirea
cu descoperirea dumnezeiascã. Noi suntem oamenii filosofiei, ai
ºtiinþei care pleacã de jos în sus. Atunci, noi venim la
dumneavoastrã ca niºte filosofi – cãutãtori de înþelepciune ºi de
adevãr. Dumneavoastrã veniþi la noi cu credinþa, cu lumina
adevãrului. Aceasta o aºteptãm; acesta sã ne fie dialogul.
Iubiþilor, suntem în lume, dar sã nu uitãm o clipã: nu suntem
din lume. Avem în noi un dar care nu e din lume – e lumina
adevãrului, e lumina cunoºtinþei de Dumnezeu, e lumina iubirii, e
lumina harului care biruie lumea, stricãciunile din lume. Biruie lumea
pentru a sfinþi lumea. Sã simþim, cum a spus Mântuitorul ucenicilor,
cã suntem în lume, dar nu suntem din lume, pentru cã suntem dupã
chipul Celui care a zis: “În lume necazuri veþi avea; dar îndrãzniþi!
Eu am biruit lumea”. Prin Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt, cu rugãciunile
Maicii Domnului ºi ale tuturor sfinþilor, aceastã rugãciune a noastrã.
Amin.