Sunteți pe pagina 1din 8

Duminica a XXIV-a după Rusalii

Vindecarea femeii cu scurgere de sânge. Învierea fiicei lui Iair

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin

Vrednici de iubire şi dreptmăritori creştini în Sfânta Biserică a


Domnului nostru Iisus Hristos!

Zice o mărturie sfântă, pe care o citim noi la începutul Sfintei


Liturghii, după Ectenia a III-a: “… Dându-ne în veacul de acum
cunoştinţa adevărului, iar în cel ce va să fie, viaţa veşnică”. Aşa începe
orice înfăptuire: întâi cunoştinţa, gândirea, sensul faptului, apoi
împlinirea; cunoştinţa adevărului, apoi viaţa veşnică. Iei cunoştinţă de
adevăr şi apoi îl împlineşti în viaţă. Aşa şi în Liturghie: în prima parte se
citeşte Evanghelia, apoi se săvârşeşte jertfa, când auzim însuşi
cuvântul Mântuitorului: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Beţi
dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu…”. Prin cuvântul Lui şi prin
chemarea Duhului Sfânt de către preot, în altar: “Trimite Duhul Tău cel
Sfânt peste noi şi peste aceste daruri şi fă adică pâinea aceasta cinstit
trupul Hristosului Tău şi ce este în potirul acesta scumpul sânge al
Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”.
Creaţia, viaţa, toate aşa se împlinesc. De aceea cuvântul rostit,
predica, e înainte de dumnezeiasca Împărtăşanie. Şi corul a pregătit-o:
“Doamne, buzele noastre vei deschide şi gura noastră va grăi lauda Ta”
– din cuvântul Psalmistului. Aşa ne rugăm şi acum: să deschidă bunul
Dumnezeu buzele noastre şi gura noastră să grăiască lauda Lui; iar
inimile să asculte.
După ce Mântuitorul scosese legiunile de demoni din bărbatul (sau
bărbaţii, în Evanghelia după Matei) din ţinutul Gherghesenilor, şi căruia
îi spusese: “Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie
Dumnezeu”, a plecat din ţinutul lor, vestind în toată cetatea cel rămas
acolo câte făcuse Iisus. Iar Iisus, trecând marea înapoi (Marea Galileii,
Ghenizaretul), acum de la răsărit spre apus, L-a primit mulţimea pe
ţărmul de aici. Toţi Îl aşteptau. Urmează acum Evanghelia de astăzi:

“Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-
marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa
Lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezce ani, şi ea era pe moarte.
Şi, pe cînd se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Iar o femeie, care de
doisprezece ani avea pierdere de sânge (copila de doisprezece ani,
femeia de doisprezece ani în suferinţa ei) şi cheluise cu doctorii toată
averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe
la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea
sîngelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi
tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule,
mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a
atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit
o putere care a ieşit din Mine. Şi femeia, văzându-se vădită, a venit
tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce
cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis:
Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Şi încă
vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit
fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu
te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe
nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe
tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar
El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme (luaţi aminte, fiecare cuvânt
e descoperitor de taină!). Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El,
scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă,
scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se
dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu
spună nimănui ce s-a întâmplat.” (Luca 8, 41-56)

Iubiţilor, fiecare cuvânt al Mântuitorului să ne fie de adevăr


dumnezeiesc, de ultimul şi cel mai înalt adevăr al vieţii! Şi aşa să luăm
aminte. Deci tocmai scosese autorul morţii – pe demon - din acei
bărbaţi care umblau prin morminte – căci demonul este ispititorul,
aducând moartea; el este ucigaşul. Dumnezeu n-a făcut moartea. Şi,
întorcându-se pe malul celălalt al Ghenizaretului, mulţimea Îl aştepta.
Iar în mulţime - mai-marele sinagogii din cetatea de la malul mării (de
bună seamă, credem că e vorba de Capernaum, acolo unde adesea
poposea Iisus). Căci iată, un bărbat, cum am auzit, cu numele Iair, care
era mai-marele sinagogii, căzând la picioarele Lui Îl ruga să intre în
casa lui. Avea o fiică de doisprezece ani care era pe moarte. După ce
izgonise autorul morţii din demonizat, în faţa Lui apare opera
demonului dintr-o copilă de doisprezece ani, care era pe moarte. Toate
faptele Evangheliei sunt în Duhul Sfânt împărtăşite, înscrise în taină şi
adevăr. Iair cade în genunchi, cum spune şi Sfântul Evanghelist Marcu,
şi se roagă pentru copilă, şi Îl roagă să vină în casa lui. Era mai-marele
sinagogii, fariseu, deci, dar vine la Iisus. Dezbinările de suprafaţă
dispar, adesea, în faţa situaţiilor de hotar, limită – suferinţa, moartea.
Iair înţelege o realitate mai adâncă decât dezbinarea.
Se vorbeşte, în termeni filosofici, de unitatea contrariilor
(coincidentia opositorum). Dar contrariile se opun, provoacă
dezbinarea; distinctele se unesc. În Sfânta Treime e unitate şi
distincţie: Dumnezeu cel Unul în Treime. Unul, deci, nu singur, ci în
Treime preamărit, cum ne rugăm în dumnezeiasca Liturghie: “Să ne
iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe
Sfântul Duh.” De aceea Dumnezeu este Iubire, întrucât e Treime. Căci
un solitar, un însingurat metafizic, din veci, s-ar iubi doar pe el. Deci
distincţie este între persoanele Sfintei Treimi, distincţie este şi între
bărbat şi femeie, dar în unitate. Aşadar, să nu se confunde opoziţia cu
distincţia.
Iair avea conştiinţa că la suprafaţă e dezbinare între farisei şi Iisus –
Domnul adevărului. Dar dincolo de dezbinare mergea adânc, la
distincţie. El înţelegea taina aceasta: că în Iisus era Altcineva – era
Dumnezeu, Ziditorul; distinct de noi, dar şi unit cu noi. De aceea el
cade în genunchi în faţa lui Iisus, trecând peste orice dezbinare.
Oricine, în orice fel de dezbinare ar fi în lumea din afară, în adânc e
unirea lui Dumnezeu. Îl roagă să vină în casa lui. Şi Iisus merge spre
casa lui.
De curând îl poftise altcineva, tot un mare din mijlocul lumii de
atunci – un sutaş roman. Deci, iată, un roman şi un evreu. Sluga
sutaşului era bolnavă, chinuindu-se cumplit. Mântuitorul îi spune:
“Venind, îl voi vindeca”. “Doamne, nu-s vrednic să intri în casa mea,
spune sutaşul1. Zi numai un cuvânt”. Iisus Se minunează. Se bucură
Dumnezeu să se uimească şi El de noi, nu numai noi de El. Şi a zis doar
atât: “Mergi, după credinţa ta fie ţie!”, şi s-a vindecat slujitorul în
ceasul acela; prin cuvânt numai, de departe.
La Iair, însă, merge, ca să se vadă semnul şi de departe, şi de
aproape, cum e taina Dumnezeirii. De departe, să vadă că Dumnezeu
numai prin cuvânt săvârşea, cum prin cuvânt s-au zidit şi cerurile şi
pământul; de aproape, căci Dumnezeu S-a făcut şi om, lucrând şi prin
trupul omenesc. De aceea, mergea cu Iair alături, înaintând spre casa
lui.
Şi tot atunci, în acea vreme sfântă, a petrecerii pământeşti a Fiului
lui Dumnezeu cu noi, din acea mulţime, strecurându-se, vine cu
sfiiciune, apropiindu-se pe de o parte de Mântuitorul, o femeie care de
doisprezece ani avea pierdere de sânge. Viaţa se scurgea din ea. Atât
suferinţa, cât şi statutul ei de femeie o ţin în această şi mai adevărată
smerenie, în sfială. Şi îşi zicea: “Măcar de veşmintele Lui de mă voi
atinge, şi mă voi vindeca”.
Ce înţelegere uimitoare, adâncă! Cât de pătrunzător a lucrat în ea
cugetarea, gândirea ei, în aceşti doisprezece ani de suferinţă,
cunoştinţa adevărului.
Acest număr de doisprezece ne duce cu gândul la cei doisprezece
patriarhi (fiii lui Iacov), prin care a dat Dumnezeu mărturia adevărului
(şi ceilalţi patriarhi ai Vechiului Testament) şi la cei doisprezece apostoli
– prin care a dat Revelaţia2.

1
Cuvânt care a devenit rugăciune: “Doamne, nu-s vrednic să intri în
casa sufletului meu, e pustie toată” (Rugăciunile dinainte de Sfânta
Împărtăşanie).
2
Pe lângă aceste două cete mai e şi cea a Sfinţilor Părinţi, rânduiţi de
Dumnezeu să tâlcuiască, să explice revelaţia dumnezeiască. De aceea
noi îi citim cu atâta evlavie pe Părinţi, ceata cea de-a treia, începând
cu primii Bărbaţi Apostolici - Sfântul Ignatie, Sfântul Clement, apoi
Iar femeia s-a atins de veşmintele Lui. De aceea poporul se apropie
de veşmintele preoţilor, de cele care i-au înveşmântat pe sfinţi: harul
lui Dumnezeu cuprinde tot. O dată cu trupul îndumnezeit al
Mântuitorului, şi veşmintele Lui, şi cuvântul Lui; tot văzduhul şi toată
creaţia, căci prin El toate s-au făcut. Aşa înţelegem şi Sfintele Taine – a
Botezului, a Mirului, a Spovedaniei şi a Împărtăşaniei: Harul se
răspândeşte în apa în care se botează pruncul sau omul, în mirul cu
care se pecetluieşte cel botezat, în mâinile preotului care te ating la
spovedanie, în împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului: “Pâine a
vieţii veşnice să-mi fie trupul Tău şi scumpul Tău sânge spre iertarea
păcatelor”. Observaţi cum toate se leagă. Cum a zis femeia: “…măcar
de veşmintele Lui să mă ating”; dar cu atât mai mult de trupul şi de
sângele Lui. Şi aşa a făcut, s-a atins şi a încetat curgerea sângelui.
Iar Iisus, pentru că femeia era într-o parte, întreabă, dar nu pentru că
nu ar fi ştiut, ci ca să audă şi să înţeleagă toţi: “Cine s-a atins de
Mine?”. Apostolii rămân nedumeriţi. Petru, ca întotdeauna, luând
cuvântul în numele lor, răspunde: “Învăţătorule, te-mpresoară lumea,
te îmbulzeşte, şi mai întrebi cine s-a atins de Tine?”. Altfel spus: “Toţi s-
au atins de Tine”. Dar Iisus spune: “De Mine s-a atins cineva”. Fiecare
e un unic, fiecare e cineva şi fiecare comunică personal cu Cel unic,
Unicul Fiu al lui Dumnezeu. Tatăl a răsădit în fiecare dintre noi un unic,
un cineva. Fiecare răspunde în unicitatea lui. Nu spre osândă sau
judecată; dar de la fiecare Dumnezeu cere un unic, tocmai pentru
bogăţia, frumuseţea noutatea negrăită a creaţiei. Căci cu fiecare prunc
ce vine pe lume, cu fiecare odrăslire, Dumnezeu creează mereu şi
fiecare e un cineva, e o unicitate, iubiţilor. De aceea cuvintele din
Evanghelie sunt atât de puternic subliniate, mărturisite.
În cazul de faţă, nu toţi s-au atins cum s-a atins acea femeie. Şi,
cutremurându-se cu un fel de spaimă, de uimire că a fost descoperită,
a ieşit şi, în faţa tuturor a rostit mărturia ei şi cum, atingându-se doar
de veşmântul Lui, s-a vindecat îndată. A încetat acea curgere a
sângelui spre ruina vieţii. Şi i-a dat viaţă Cel care ne-a dat şi nouă
sângele Lui ca să avem viaţă. Iisus i-a spus: “Îndrăzneşte, fiică,
credinţa ta te-a mântuit (credinţa în El). Mergi în pace”.
Unde-i pacea? În credinţa ta, aceea care a primit răspunsul. Iisus
era, doar, de faţă, şi e etern de faţă. El este totodată de faţă şi acum.
Căci aşa a coborât: “nu după loc, ci după fire”. Şi fiind de faţă, cu noi,
ne înconjoară. Iar dacă gândirea noastră cuprinde tot, Duhul lui
Dumnezeu cum să nu cuprindă tot? Deci după fire e de faţă şi după
timp este într-un neîncetat acum. Deopotrivă şi timpul şi spaţiul. El să
fie pururea şi în faţa fiecăruia şi într-un acum cu fiecare. Numai de noi
Sfântul Irineu, Sfântul Atanasie, Părinţii capadocieni: Vasile, Grigorie şi
Ioan Gură de Aur, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Simeon Noul
Teolog, Grigorie Sinaitul, Grigorie Palama, Calist, Ignatie… toţi, până în
zilele noastre.
ţine să răspundem. Acesta era şi suspinul Psalmistului: “Arată-Ţi,
Doamne, faţa Ta şi vino să ne mântuieşti pe noi!” (Ps. 79) - faţa Ta să o
vedem în acest loc, în acest timp. Spaţiul nostru se răsfiră în miliarde
de locuri; şi timpul nostru, de asemeni, se risipeşte. Dar în faţa lui
Dumnezeu, Moisi s-a rugat faţă către faţă şi vorbea cum ar vorbi
cineva cu prietenul lui. Dumnezeu, însă, i-a spus: “Nu vei vedea faţa
Mea, ci spatele” – urmele, sau după Mine.
La fel în Evanghelie şi sărmana femeie, pe la spate se apropie, nu în
faţă. Şi aşa să te rogi să-l simţi pe Dumnezeu - Care este pururea,
neîmpărţit şi nedespărţit, pretutindeni în spaţiu şi timp - fără nici un fel
de depărtare. Aproape de tine, în gura ta este cuvântul lui Dumnezeu-
Cuvântul şi în inima ta. Acea femeie s-a simţit aşa. Şi i-a răspuns,
pentru că ea a simţit dumnezeirea Lui.
A simţi pe Dumnezeu e darul tău originar, căci aşa ai fost zidit: ai
primit suflarea dumnezeiască de viaţă nu din lume, nu din pământ, ci
de la El. A răsădit în tine sufletul tău, ca vas al luminii dumnezeieşti. Şi
atunci, adevărul tău este, cum spunea Sfântul Calist, că Dumnezeu
Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, se face “suflet al sufletului tău”. Dar tu
să fii cu luare aminte! Din adânc aşa suntem zidiţi: să fim în consens şi
în consimţire cu Dumnezeu, dar liberi. În consens, adică în sensul
luminii, că El ne dă sensul vieţii, să existăm după chipul Lui, şi în
consimţire, pentru că ne dă viaţa. Să fim cu El, dar liberi, pentru a
răspunde. Pentru care Sfântul Maxim zice: “Sufletul nu se poate întinde
niciodată după cunoştinţa lui Dumnezeu dacă nu se va atinge
Dumnezeu de el, făcând pogorământ, şi nu-l va ridica spre Sine. Căci
nu poate străbate mintea omenească atâta cale încât să ajungă la
perceperea vreunei iluminări dumnezeieşti, dacă nu o atrage însuşi
Dumnezeu cât e cu putinţă minţii omeneşti să fie atrasă, şi nu o
luminează cu razele dumnezeieşti.”
Pe acea femeie razele dumnezeieşti au luminat-o, prezenţa lui Iisus a
atins-o, atingând credinţa ei. A răspuns atunci, şi, în durerea ei de
doisprezece ani, parcă a strigat cu toţi profeţii şi cu toţi apostolii,
simţind atingerile dumnezeieşti. Şi harul lui Dumnezeu s-a coborât.
“Credinţa ta…” – “ochiul” pentru harul lui Dumnezeu e credinţa. Şi
tocmai în această stare, în care Iisus vindecă o durere, o boală.
Acum urmează să vindece moartea. Pentru că în Evanghelie e vorba
de două suferinţe: de boala acestei femei şi de moartea copilei.
Cutremuraţi să înţelegem: două rele stăpânesc lumea: boala, cu toţi
puişorii vicleni ai ei, şi moartea. Vindecată fiind biata femeie,
dobândind pacea, de la casa lui Iair vin neputincioşii vestitori. Vestitorii
morţii: “Nu mai supăra pe Învăţătorul. A murit fiica ta”. Dar Iisus,
auzind, i-a spus lui Iair: “Nu te teme, crede numai, şi se va izbăvi”.
Cuvântul e uluitor, ca fiecare cuvânt al Mântuitorului. Întâi: “Nu te
teme” – nici în faţa bolii, nici în faţa morţii. Temere e în Vechiul
Testament numai: “Începutul înţelepciunii e frica de Dumnezeu”, zice
Solomon. Teama de păcat; iar plata păcatului, cum a tâlcuit luminatul
de Dumnezeu Pavel, este moartea. Deci teama de păcat, teama de
moarte a stăpânit tot Vechiul Testament. Propriu-zis, când a apărut
teama? Atunci când a apărut moartea. Dar să nu confundăm adevărul
cu realiatea. Moartea e o realitate, dar nu e adevăr. Orice cuvânt să-l
rostim la rostul şi tâlcul lui. Iisus, Cel care a biruit păcatul şi moartea,
mereu va spune: Nu vă temeţi!
Şi, iubiţilor, aici iarăşi ne rugăm bunului Dumnezeu să ne lumineze.
Iată, în faţa suferinţelor, a bolilor şi a morţii. Spuneam cuvântul acesta,
al dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul, atât de luminos: “Adam a pus
un nou început zidirii”. Căci zidirea este Da al lui Dumnezeu şi pe toţi
ne-a adus ca pe unii ce nu existam, şi prin da al lui Dumnezeu existăm.
Tâlcuiam cu părintele coleg Ştefan: Aceasta e tâlcuirea cea mai
adâncă, iubiţilor. Nici aceea dintru nefiinţă la fiinţă. DE la faptul că nu
existam, Dumnezeu ne-a adus să existăm. DUMNEZEU creează. Căci
prin fiecare suflet e o nouă creaţie şi înnoieşte creaţia. Şi Dumnezeu e
Creatorul. O spun şi savanţii, şi ştiinţa, Paulescu: El e cauza,
Dumnezeu, şi cauza fiecărui suflet omenesc şi cauza creaţiei întregi,
cauza primară.
Iar Adam a pus un alt început: a pus începutul plăcerii. Şi el vrea o
infinită plăcere, pentru că este după chipul Fiului lui Dumnezeu, cel
infinit. Iar infinitul plăcerii de trup, de el însuşi şi de lume aduce
stricăciune. Şi durere, pe care Dumnezeu a îngăduit-o, pentru că în ea
e biruită plăcerea. Dar ce se descoperă aici? Un adevăr negrăit – să-l
păstrăm cu sfinţenie: Păcatul, prin plăcere, a produs durerea şi
moartea. Iar Fiul lui Dumnezeu, luând, în pogorământul Lui, în
smerenia Lui până la chipul robului, şi moartea însăşi, a înviat, a
îndumnezeit însuşi trupul, făptura. A pus cu adevărat un nou început
Creaţiei îndumenezeind trupul, materia. Ca dovadă, sărmana femeie s-
a vindecat numai atingându-se de veşminte, nici măcar de trup, pentru
că Dumnezeu toate le îndumnezeieşte. Şi aici e tâlcul, mai ales pentru
cei care merg la această profunzime.
Iubiţilor, omul, prin păcat, a răsturnat această ordine a existenţei.
Sensul existenţei este Dumnezeu, este binele, adevărul, frumuseţea,
viaţa. Celelalte – hrana, băutura, îmbrăcămintea, adăpostul – tot ceea
ce ne dă lumea, sunt mijloace, nu scop, nu sens. Iar omul a răsturnat
ordinea firii. A făcut din mijloace scopul vieţii – din mâncare şi băutură,
din confort, din plăcere. Pentru că la rădăcina păcatului stă orgoliul
(“Veţi fi ca nişte dumnezei” ) – tu să fii dumnezeu, cunoscând binele şi
răul, decizând ce-i bine şi ce-i rău. Iar binele îl confunzi cu plăcerea.
Prin mijloace am transformat existenţa. Moartea însăşi am făcut-o
sensul existenţei. Nu observăm răsturnarea gravă, capitală: sensul este
viaţa, iar noi am făcut moartea ca sens, ca sfârşit?
Dar Iisus îi sune lui Iair: Crede numai, şi se va izbăvi fetiţa ta! Atunci,
adâncul adâncurilor nu e moartea, în nici un chip. În Hristos se
răstoarnă total: sensul e viaţa, nu moartea! Dumnezeu a folosit
suferinţa (urmarea plăcerii) şi moartea ca mijloc de a birui păcatul şi
moartea. Iar noi am făcut din mijloc sens. Toţi filosofii să înţeleagă
taina aceasta, dacă vrem să ajutăm la mântuirea lumii. Nu-i de la noi,
ci de la Dumnezeu şi Sfinţi Părinţi. Ei ne învaţă. De aceea, în orice stare
te vei afla: bolnav, la căpătâi, crede în viaţă!
Mergea cu Iair alături, iar Iair se cutremura. Şi înaintând spre casa
lui, cei de acolo plângeau şi se tânguiau. Ajungând, i-a rugat pe ceilalţi
să iasă afară, şi au rămas numai Petru, Ioan şi Iacov, cei trei ucenici de
taină, împreună cu tatăl şi mama copilei. Şi le-a zis: “Nu plângeţi, n-a
murit, ci doarme”.
În greacă este cuvântul acesta: κατεύδο, care înseamnă un somn
asemănător morţii. Observaţi, în Scriptură cuvintele sunt cu dreaptă
cumpănire. Când e vorba de moartea în păcat, cum au fost Anania cu
Safira sau Irod – au expirat, au murit; când e vorba de Sfântul Ştefan,
zice: “a adormit”. Moartea credincioşilor nu e moarte, iubiţilor. E
capitală starea în care pleci de aici. Credinţa te uneşte cu Cel în care
este viaţa, cum s-a întâmplat cu acea femeie bolnavă. Nimic nu e
sfârşit. Finalul, întotdeauna, în Hristos, în Dumnezeu, e viaţa.
Apoi Iisus a întins mâna, şi mâna Lui s-a atins de copilă; a prins-o cu
mâna. Şi a zis, în limba aramaică, cum aflăm de la Sfântul Marcu:
“Talita kumi – Copilă, ţie îţi zic, scoală-te!”. Şi a înviat copila. Tot Marcu
spune că s-a dat jos şi umbla prin încăpere. Iar Luca spune că a zis:
“Daţi-i să mănânce” – adică viaţa.
Şi parcă simţi aievea acest adevăr: Spune Psalmistul: “Mâinile Tale
m-au făcut şi m-au zidit” (Ps. 118, 73). Mâinile Tale, adică ale Tatălui –
Fiul şi Duhul Sfânt, care sunt, tot Psalmistul spune, vistieria Tatălui,
scumpetea Tatălui, cum spunem în popor. Fiul şi Duhul Sfânt sunt
scumpetea Părintelui Ceresc. Şi iată cum lucrează această scumpete a
Părintelui Ceresc, Scumpii Lui în faţa copilei, în faţa morţii. Acolo, în
faţa morţii, Fiul întinde mâna, dar cu Duhul Sfânt, căci unde e Fiul e şi
Duhul Sfânt. Şi prind copila mâinile Tatălui şi o înviază. Aşa cum ne
zideşte, aşa ne şi înviază – prin Fiul şi prin Duhul Sfânt. Iar părintele
Stăniloae tâlcuieşte: “vistieria din lăuntrul nostru (“Dumnezeu a pus în
vistierii adâncurile” – Ps. 32, 7) sunt duhul şi cuvântul lui Dumnezeu,
primiţi la botez de fiecare”.
Doamne, fă-ne vrednici să căutăm vistieria inimii noastre, dată de
Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt – Mâinile Lui care ne-au făcut şi ne-au
zidit! Mâinile Lui care au înviat pe copilă. Puterea, iubirea, viaţa pe care
ai revărsat-o. De doisprezece ani o căuta femeia aceea (care I-a ridicat
Mântuitorului, la izvoarele Iordanului, de unde era ea, un monument,
care îl reprezenta pe Mântuitorul şi pe ea în genunchi, în faţa Lui,
primind bucuria vindecării. De acest monumen Eusebiu al Cezareii ştia,
la trei sute de ani după Hristos). Orice bolnav, orice mamă şi tată şi
oricine dintre noi, în faţa bolii, în faţa morţii, să nu uite: Mântuitorul a
luat păcatul nostru şi a răstignit moartea, dăruindu-ne viaţa. Sensul
existenţei este învierea şi viaţa, trăită de aici ca arvună, iar atunci ca
împlinire.
Prin Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cu rugăciunile Maicii Domnului şi ale
acelei femei, Doamne, fă-ne pe toţi vrednici, în genunchi înaintea Ta,
să primim vindecare şi viaţă! Tu eşti sensul vieţii noastre. Şi ca sens
eşti adevăr, înviere şi viaţă. Amin.