Sunteți pe pagina 1din 13

VINDECAREA A DOI ORBI ªI UN MUT ÎN

CAPERNAUM1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului


Duh, Amin!
Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini în
sfânta bisericã a Domnului nostru Iisus Hristos.
Aºa cum a binevoit Domnul, Mântuitorul
Hristos, în Duhul Sfânt, împãrtãºindu-se pe El
nouã pentru ca viaþa Lui sã fie viaþa noastrã, ne-
a împãrtãºit întâi din cuvântul lui Dumnezeu ºi
apoi din trupul ºi sângele Lui. Aºa ºi noi ne
împãrtãºim întâi din cuvântul dumnezeieºtii
Evanghelii ºi apoi, fãrã îndoialã cei care
rânduieºte Domnul sã fie vrednici, se împãrtãºesc
ºi din trupul ºi din sângele Lui. Deci acum ne
împãrtãºim din cuvântul Lui dumnezeiesc ºi aºa
sã-l primim, cum zice dumnezeiescul apostol
Petru: “Sã primeascã omul cuvântul din
Dumnezeu- Cuvântul pentru ca ºi voi, cuvintele
voastre pe care le rostiþi, sã fie ca din cuvântul lui
Dumnezeu”.
Atunci, iubiþilor, în vremea aceea aflându-
se Mântuitorul în Capernaum ºi vestindu-se în tot
þinutul acela prezenþa Lui, doi orbi se þineau
dupã El strigând: “Miluieºte-ne, fiul lui David,
miluieºte-ne pe noi”. Trebuie ºtiut - Mesia - era un
cuvânt care îl numea pe Mântuitorul, cãci evreii
ºtiau cã Mesia, adicã unsul lui Dumnezeu,
Hristosul, se va întrupa ºi naºte din seminþia lui
David, psalmistul, profetul ºi împãratul David. De
aceea când vom auzi totdeauna în evanghelie
cuvânt, sã ºtim ºi sã cunoaºtem cã ºi aceastã
chemare se adresa lui Iisus Hristos contemplat,

130 iulie 1995. Duminica a 7-a dupã Rusalii.

1
vãzut, înþeles ca Mesia, adicã unsul lui
Dumnezeu.
ªi a intrat Iisus în casã, dar iatã orbii s-au
þinut dupã El, au intrat ºi ei imediat dupã Dânsul,
iar Iisus i-a întrebat, aºa cum ne-ar întreba pe noi,
atunci ca ºi astãzi – El care este etern: “Credeþi
cã Eu vã pot salva, vã pot da vedere? cã pot
rãspunde feluritelor voastre dureri, cãutãri,
izbãvindu-vã de un chin care vã stãpâneºte,
credeþi?” Zis-au Lui orbii: “Da, Doamne.” Erau ei
total orbi? Înlãuntru, duhovniceºte nu erau orbi, ei
vedeau (ca dovadã cã L-au numit pe Iisus, Fiul lui
David) ºi atunci cu acea credinþã lãuntricã au
rãspuns: “ Da, Doamne.” Acea credinþã adânc
vãzãtoare.
ªi atunci Iisus s-a atins de ochii lor zicând,
sã reþinem cuvântul: “Dupã credinþa voastrã fie
vouã” ºi li s-au deschis ochii, dupã creinþa lor.
Astfel la harul Lui a rãspuns creinþa lor ºi în
aceastã unire s-a nãscut în ei lumina. Sã nu uitãm
nici o clipã acest har. Aºa se naºte lumina, în
aceastã unire, aºa se naºte viaþa.
Dar Iisus le-a poruncit cu asprime zicând:
“Vedeþi nimeni sã nu ºtie!”. Uneori însã îi trimitea
Iisus, ca pe vindecatul de demon al Gadarenilor.
Atunci, vindecatul l-a rugat pe Iisus sã-l lase sã
meargã dupã Dânsul, dar Iisus ºtiþi ce i-a spus:
“Mergi ºi vesteºte despre tot binele pe care þi l-a
fãcut þie Dumnezeu”.
Deci pe vindecatul de demon îl trimite sã
propovãduiascã, îl face apostol; aici, celor care
fuseserã orbi le spune cu asprime: “nimeni sã nu
ºtie”.
Uneori însã îi trimitea Iisus ca pe vindecatul
de demon al Gadarenilor. Atunci l-a rugat
vindecatul pe Iisus sã-l lase sã meargã dupã
dânsul, dar Iisus, ºtiþi, ce i-a spus: “Mergi ºi

2
vesteºte despre tot binele pe care þi l-a fãcut þie
Dumnezeu”. Deci pe vindecatul de demon îl
trimite sã propãvãduiascã, îl face apostol; aici,
celor care fuseserã orbile spune cu asprime:
“Nimeni sã nu ºtie”.
Pentru fiecare moment era o tainã ºi un rost
al cuvântului dumnezeiesc pentru cã fiecare, ºi
suflet ºi loc ºi timp ºi moment, îºi au o
originalitate a lor. Nu stãruim acum asupra
acestui fapt2. Zice Sfânta Evanghelie mai
departe: ieºind orbii, foºtii orbi, cãci acum
vedeau. Când s-au deschis ochii lor pe cine au
vãzut întâia oarã? S-au deschis ochii la faþa lui
Hristos ºi aºa cum L-au vãzut nu puteau sã tacã,
împãrtãºindu-se ei luminã din luminã.
O Doamne, ce fericiþi! Dar sã nu credem cã
pe noi ne lasã mai puþin fericiþi, trebuie doar sã
avem credinþã, sã credem.
ªi au vestit în tot þinul acela. Nu ni se spune
cã i-ar fi pedepsit Dumnezeu pentru aceasta.
Iarãºi se deschide o tainã. Una le spune orbilor
Hristos, alta fac ei. Dar ei nu au fãcut-o împotriva
luminii lui Dumnezeu. Au mãrturisit împãrtãºirea
luminii, pentru cã au vrut sã o cumoascã ºi alþii.
Sã împãrtãºeascã luminã din lumina lui Hristos. ªi
plecând ei iatã au adus un nou mut, dar se mai
adaugã ceva: avea demon; la orbi nu se
menþioneazã însã la mut Evanghelia spune cã
avea demon, adicã duhul cel rãu. Demonul i-a
amuþit graiul. ªi deodatã, vedeþi, cuvintele

2Patimile nu au luminã în ele, n-au sens ziditor, n-au sensul


comuniunii. Ele înseamnã închiderea în sine ca într-un
mormânt – în întunericul cel mai dinafarã. Iubirea pãtimaºã
de tine este rãdãcina patimilor. Orgoliul este întuneric,
slava deºartã este întuneric, lãcomia pântecekui este
întuneric; obsesia plãcerii, a poftei este întunericul cel mai
dinafarã.

3
Evangheliei se împlinesc, foºtii orbi grãiesc
pregãtind pe mut. Foºtii orbi strigau înfruntând pe
demon, ruºinau pe demon.
Acesta este tâlcul, cred, cã pe de o parte
Mântuitorul din smerenie le spune sã tacã, pentru
ca sã vinã un mut ºi ei înºiºi sã ruºineze pe demon
care fãcea sã-l amuþeascã, iar Mântuitorul scoate
demonul ºi mutul grãieºte preamãrind pe
Dumnezeu ºi muulþimile se minunau ºi grãiau:
“Niciodatã nu s-au arãtat în Israel asemenea
fapte minunate”. Fariseii însã sãrmanii
neînþelegând ziceau: “Cu domnul demonilor
scoate pe demoni”.
Pãcatul cel mare este împotriva Duhului
Sfânt, cum îl numeºte Mântuitorul, adicã a nu
simþi, a nu vedea cu ochii duhului puterea
Duhului Sfânt pentru care psalmistul se ruga:
“Duhul Sfânt nu-l lua de la mine, Doamne”, oricât
de decãzut am ajuns, dar nu-l lua de la mine,
pentru cã numai în Duhul Sfânt pot sã vãd, pot sã
cred, pot sã mã rog, pot sã fiu ceeea ce Tu m-ai
zidit, sã fiu chip al Tãu.
Sãrmanii!”cu demonul demonilor...”, aºa
cum dintre noi suntem mulþi care când vedem
ceva bun la un semen al nostru nu vedem binele,
vedem tot rãul. “Este o mare durere sã nu vezi
binele în tine”, zicea un scriitor. Sã nu vezi binele
în tine sau un alt fapt bun al cuiva, în orice
poziþie s-ar afla.Sã nu vezi binele, sã vezi nmai
rãul ºi sã te gândeºti: cine ºtie din ce motive a
sãvârºit acest lucru.Este semnul unui tragic
fariseism. Este posibil sã fii orb trupeºte ºi sã nu
fii orb sufleteºte. Doamne, nu cunoaºtem noi un
orb în þara noastrã care vede mai bine decât
orice om, pãrintele Pãrãian. Ca orb a fãcut
teologia ºi luminat de Duhul Sfânt dã sfat ºi tãrie

4
atâtor suflete. Sau dintre Sfinþii Pãrinþi, Didim cel
orb, care a scris o carte “Despre Duhul Sfânt”.
O Doamne, toþi cei care te-au cumoscut cã
Tu eºti luminã. Plânsul nostru al tuturor este
pentru orbirea noastrã lãntricã. La aceastã orbire
ar trebui sã cugetãm toþi, sã ne întrebãm
cugetând ºi la cuvântul Mântuitorului, la pilda
semãnãtorului, când ucenicilor le spunea “vouã
vã eate dat sã cunoaºteþi tainele împãrãþiei”,
pentru cã ei, fariseii, oamenii ceilalþi “vãzând nu
vãd ºi auzind nu înþeleg”.
Sã nu vezi, dar cum s-a petrecut aceasta?
Am citit de curând un cuvânt al Sfântului Grigorie
de Nissa care m-a pãtruns adânc. Vorbind despre
cãderea pãrinþilor noºtri Adam ºi Eva, spune el:
“Cum e cu putinþã sã nu vezi pãcatul? Pãcatul
care înseamnã despãrþirea de Dumnezeu prin
pãcatul de bazã: orgoliul, mândria care nu pune
în centru pe Dumnezeu, ci eul, egoul omului, ca ºi
cum omul ar fi centrul ºi ºi-ar da singur fiinþã ºi
sens existenþei sale, el ºi-ar fi pus pentru sine un
început.
Gândiþi-vã la ideologiileacelea care au
provocat revoluþia francezã în 1879. Voiau sã
punã început lumii; iar în 1917 la fel. Aceste
ideologii s-au apropiat una de alta, adicã cea din
urmã de cea dintâi, iar cea dintâi de demon.
Revin la ceea ce mãrturiseºte Sfântul
Grigorie despre cum s-a nãscut starea de pãcat.
Eu sunt chemat sã am privirea cãtre Dumnezeu,
aºa cum a fost zidit Adam, dupã chipul Fiului Sãu.
Zice Evanghelia: “La început era Cuvântul”; dar
Cuvântul e Fiul lui Dumnezeu, e Fiul ºi Cuvântul
lui Dumnezeu. “La început era Cuvântul ºi
Cuvântul era la Dumnezeu”. În limba greacã este
o prepoziþie – pros, adicã spre, cuu faþa spre
Dumnezeu; deci Fiul lui Dumnezeu e cu faþa spre

5
Dumnezeu, iar noi, cei zidiþi dupã chipul Lui, aºa
suntem rânduiþi sã fim: cu faþa spre Dumnezeu,
cu faþa spre luminã. ªi atunci cãderea este
întoarcerea de la lumina lui Dumnezeu; cum
tâlcuiesc Pãrinþii: Dacã eºti cu faþa spre luminã
te împãrtãºeºti de luminã; aºa cum stând cu faþa
spre Soare te împãrtãºeºti din lumina lui. Dacã
laºi o clipã sã cadã pleoapele peste ochi, atunci
nu s-a stins în tine izvorul luminii, dar nu mai
vezi. Tu singur voind sã închizi ochii te închizi
luminii, închizi prin pleoapele tale intrarea luminii
lui Dumnezeu în tine; te-ai închis atunci în
întuneric. De aceea ºi povestea aceea popularã,
cu omul care se lupta sã aducã cu un vas lumina
de afarã înãuntru.ªi cineva i-a zis: “Mãi omule,
sãrmanul de tine, deschide undeva niºte
ferestre!”. ªi a deschis omul derestrele pe care
însã intra lumina, dar putea sã intre ºi moartea.
Moartea intrã, cum spune Scriptura, prin ferestre,
adicã prin simþuri. ªi zice un cuvânt uluitor, o
tâlcuire a Scripturii datã de Sfântul Grigorie de
Nyssa: “Omul a fost trimis afarã dim Rai fãrã
casã”. Atunci , care era casa? Raiul.
Când citim mai adânc în Scripturã mai
constatãm ceva: cã Dumnezeu L-a fãcut pe om
din þãrânã, a suflat suflare de viaþã ºi s-a fãcut
suflet viu purtãtor de har, devenind sufletul lui,
tron al Dumnezeului celui viu ºi ochiul lui
Dumnezeu, împãrtãºit de har. ªi a zidit Dumnezeu
grãdina cea din Eden – Raiul; ºi spune: “A luat
Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l fãcuse ºi l-a
dus în grãdina cea din Eden ca s-o lucreze ºi s-o
pãzeascã”. Cuvântul este cu tâlc adânc.Deci l-a
dus în Rai, l-a dus în aceastã casã dumnezeiascã
din afara Raiului, în casa lui Dumnezeu, dar
rãspunzând omul ispitei ºarpelui; l-a trimis afarã
fãrã casã. Din luminã în întuneric. Aºa s-a nãscut

6
în om de la ºarpe, de la demon, începutul
patimilor ºi începutul orbirii; Fiecare ar trebui sã
cugetãm în clipa aceasta sã ne alcãtuim
conºtiinþa de sine, altfel spus statutul nostru
fundamental, conºtiinþa noastrã prin care sã
aflãm pentru ce trãim, pentru muncim, pentru ne
jertfim, de unde venim, cum sã petrecem ºi cum
sã fim neîncetat. Cãci iatã acesta este înþelesul:
Dumnezeu l-a dus pe om în Rai, deci s-a sãvârºit
o mutare, o trecere. un suiº ºi cã existenþa
noastrã este neîncetat un suiº. Trebuie sã cunoºti
odatã obârºia ta, originea ta. Sfântul Maxim
spune: “Începutul pãcatului este în inteligenþã. în
intelectul omului, în cugeterea omului” ºi anume
s-a îmbolnãvit mintea omului, s-a îmbolnãvit
conºtiinþa lui. Cum adicã? Omul s-a întunecat în
originea lui, în obârºia lui, a uitat de unde vine.,
cine l-a zidit pe el. Acesta este începutul
pãcatului, faptul cã omul nu-ºi mai cunoaºte
originea lui, obârºia lui. Aceasta este poate
tragedia tragediilor.
Deci fiecare sã cugete la acest fapt
fundamental, la statutul sãu, la conºtiinþa sa, la
ce este el ca fiinþã. Spune un om chinuit
sufleteºte: “ce sunt nu ºtiu, iar ce ºtiu nu sunt”.
Ori Scripturile ºi Pãrinþii ne învaþã ºi ce suntem ºi
ce trebuie sã fim.
Ce spune Scriptura în privinþa aceasta?
Întâi ºi înainte de toate, Dumnezeu este luminã ºi
Dumnezeu eate iubire. Dumnezeu eate luminã ºi
nici un întuneric un este în El, spune sfântul
apostol ºi evanghelist Ioan, (Scrisoarea I, cap.1,
vers.5 ºi cap.4 vers.8 ): “Dumnezeu este iubire”.
Deci Dumnezeu este luminã ºi iubire ºi ne-a creat
pe noi dupã chipul lui ºi în vederea nesfârºitei
asemãnãri cu El, ( atunci ºi omul în obârºia lui
este luminã ºi este iubire) ºi ne-a aºezat în Rai

7
casã a luminii ºi casa a iubirii dumnezeieºti.
Acesta esta faptul capital pe care trebuie sã-l
ºtim, omul nu aspirã simplu dupã luminã, ci
aspirã dupã luminã pentru cã el însuºi a fost zidit
din luminã ºi din iubire, ºi lumina cu iubirea
împreunã alcãtuiesc existenþa, ºi viaþa în
Dumnezeu ºi în noi ºi nu numai luminã ci ºi iubire
deoarece lumina fãrã iubire este searbãdã, este
seacã, poate sã ºi ucidã. Nu au spus fariseii în
faþa lui Pilat “noi lege avem” ºi legea era lumina
lor. Gândiþi-vã, adâncul din noi este de nedistrus,
este luminã divinã, dar ºi iubire. Deci luminã ºi
iubire, tot ce cunoºti sã împãrtãºeºti în iubire.
Acesta este statutul nostru fndamental de a fi
luminã ºi iubire ºi de a fi fost aºezaþi în casa
luminii ºi în casa iubirii lui Dumnezeu.
Sã cugete omul cu toatã stãruinþa la
patimi; sã ºtie cã el este luminã ºi casã a luminii
ºi cã pãcatul este întuneric. Când l-a aºezat
Dumnezeu pe om în Rai (ºi tâlcuim adeseori
cuvântul acesta, porunca lui Dumnezeu) i-a zis:
“gustaþi din toþi pomii grãdinii”. Cum tâlcuieºte
Ioan Damaschin, pãrintele nostru: “Suie-te prin
toate fãpturile la Mine ºi gustã-mã din toate pe
Mine, viaþa cea adevãratã”. Gustã-Mã pe Mine –
împãrtãºeºte-te neîncetat din Mine, ca într-o
euharistie. Aºa a fost fãcut omul – sã se
împãrtãºeascã din toate fãpturile, din ele, din
Dumnezeu, din lumina divinã, din raþiunile
divine, din raþiunile lor dumnezeieºti;
contemplând, ca Filocalia. ªtiþi care sunt treptele
Filocaliei: întâi încetarea patimilor ºi apoi
luminarea. Adicã sã vezi în toate fãpturile lumina
lor dunmnezeiascã rãspânditã cãtre fiecare
fãpturã, care luminiþa ei, un rost al ei. Aºa cum
contemplãm noi florile, holdele de grâu, munþii,
brazii – contemplãm atunci frumuseþea iubirii

8
dumnezeieºti ca sã ajungem apoi la lumina
eternã. Aºa “gustã-Mã pe Mine din toate” – ºi sã
sporeºti atunci din luminã în luminã. Aceasta este
chemarea: sã te întrebi: Am sporit în clipa
aceasta cu un nou înþeles al trupului din luminã
în luminã? ªi spuneam cãtrebie sã gândeascã
omul ºi sã analizeze întotdeauna orgoliul, cel
dintâi pãcat al demonului. Cum zice sfântul
apostol Pavel când scrie lui Timotei, episcopul:
“Pe cel de crând botezat sã nu-l faci imediat
episcop (sau preot) ca nu cumva sã cadã în
trufie” – deci în osânda diavolului. ªi spune
Apostolul cã diavolul este originea pãcatului,
originra cãderii noastre. Orgoliul – ºi odatã cu
orgoliul, cu iubirea de sine toate patimile – ne
aºazã pe noi în întuneric.
Reflectam zilele acestea ceva mai adânc la
cuvântul lui Dumnezeu: “Gustaþi din toþi pomii
grãdinii” – deci “Suie-te prin toate fãpturile,
gustã-Mã din toate pe Mine viaþa cea adevãratã”
sau cum zice psalmistul: “Gustaþi ºi vedeþi cã
bun este Domnul”; sau cum gustãm noi din
sfânta împãrtãºanie. Ar trebui aici sã gândim ºi
de ce spune Mântuitorul cã postul ºi rugãciunea
izgonesc demonii. Încã o datã sã reflectãm
gustarea euharisticã faþã de lãcomia pântecelui,
faþã de acea stare care a fost cum se spune:
“Dumnezeul lor e pântecele”, deci numai atât. Ce
a însemnat gustarea, de ce a pus Dumnezeu la
început postul? “ Din pomul cunoºtinþei binelui ºi
rãului sã nu mãnânci”. Undeva la n popor în Apus
se spune cã moartea stã în stomac, în lãcomie.
Este de crezut cã omul era chemat prin suflarea
harului Duhului Sfânt , pe care l-a primit când i s-
a dat suflare de viaþã sã transfigureze trupul
acesta ºi sã guste euharistic din fãpturi. Dacã
omul de la început ar fi învãþat porunca: “gustaþi

9
euharistic dumnezeieºte” nu s-ar fi nãscut bolile
ºi nu s-ar fi nãscut atâta stricãciune în trupul
nostru. Alta era stare noastrã originarã,. Iertaþi
cã dezvãlui ºi acest fapt: niºte studenþi la
teologie îl întrebau pe profesor acum vreo treizeci
de ani, pe pãrintele Nicolaescu, dacã Hristos
luând firea noastrã trupeascã a luat ºi toate
aceste afecte ale noastre: foamea, setea ºi
celelalte. De bunã seamã cã le-a luat pe toate,
dar alta era starea în Hristos, Care era fãrã de
pãcat. A luat toate ale noastre dar fãrã de pãcat.
De aceea Sfântul Ioan Gurã de Aur (în moliftele
lui) spune cã Mântuitorul “cu preacurata ºi sfânta
Lui scuipire fãcând tinã a deschis ochii orbului”.
Toate erau sfinte în Hristos. Aºa va fi omul în
eternul viitor când va ieºi din întuneric, cãci toate
patimile sunt întneric. Când eºti în desfrânare
atâta vezi, eºti obsedat ºi posedat atunci, în acea
clipã. ªi spune Apostolul: “iubirea de arginþi e
rãdãcina tuturor rãutãþilor”; apoi tristeþea când
te chinuie un gând, o patimã, un eºec, un cuvânt
al cuiva care socoteºti cã te-a jignit, apoi
toropeala aceasta, lenea spiritului. Spun unii: nu
mã mai pot ruga, nu mai pot dormi, nu se mai
trezeºte inima mea. O, Doamne! Spune un
pãrinte al bisericii cã aceastã lene face viermi, cã
este început iadului. Apoi mânia, ura, invidia.
Este atât de simplu: când urãºti pe cineva, mai
vezi ceva bun în el? Nu. ªi nu este chiar nimic bun
în el?
Scriptura spune cã l-a trimis Dumnezeu pe
om afarã din Rai, dar cum tâlcuieºte Sfântul
Grigorie, totuºi, zice cã l-a aºezat în preajma
grãdinii Edenului ca sã doreascã neîncetat sã se
întoarcã; ºi nu este ucis în nimeni chipul lui
Dumnezeu, cãci nu poate sã ucidã ceea ce este
de neucis, ºi anume sufletul pe care l-a fãcut

10
Dumnezeu prin har sã fie nemuritor. ªi atunci tu
în ura ta nu vezi decât rãul, întunericul din tine,
nu vezi ºi ce are bun aproapele tãu cãci te-ai
închis în tine. Apoi frica, slava deºartã, toate
aceste patimi, pãcatele împotriva Duhului Sfânt
care ucid sufletul, credinþa, nãdejdea, dragostea.
Spune Mântuitorul: “nu vã temeþi de cei care vã
ucid trupul ci de cei care ucid sufletul”.
O, iubiþilor, cât m-aº ruga pentru d-voastrã
ºi pentru noi toþi, sã ne temem de cei care ne
ucid sufletele, care ne alungã în moarte înainte
de a muri, cãci moartea în suflet începe, dar ºi
învierea tot în suflet începe ºi începe cu luminã. ªi
toate virtuþile sunt luminã, toate poruncile lui
Dumnezeu sunt luminã. Zice rugãciunea de
dimineaþã pe care o citeºte preotul când se
citesc cei ºase psalmi la stranã: “Doamne, de
dimineaþã aleargã duhul nostru cãtre tine
Dumnezeule, pentru cã luminã sunt poruncile
Tale. Cuvintele Tale, fãclie picioarelor mele.
Învaþã-ne pe noi Dumnezeule dreptatea Ta.
Lumineazã ochii gândurilor noastre”. Deci ochii
duhului nostru sã fie deschiºi ca lumina
dinlãuntru sã nu piarã. Sã plângã tot sufletul
pentru întunericul care stã înintea noastrã ºi
înlãuntrul nostru ca nu cunva “sã adormim în
pãcate spre moarte”. Risipeºte, Doamne, orice
lene de la inimile noastre, dãruieºte soarele
dreptãþii ºi pãzeºte viaþa noastrã cu pecetea
Sfântului Duh! De aceea la botez se pecetluiesc
toate simþurile. Copilaºul are simþurile trupeºti;
atunci de ce se mai pecetluiesc? Tocmai ca sã se
deschidã simþurile dinlãuntru. Se pecetluieºte la
frunte copilaºul ca sã se deschidã mintea lui, cum
spune Apostolul: “sã avem mintea lui Hristos”; se
pecetluieºte apoi ca sã se deschidã inima...

11
O, iubiþilor, scria Pavel corintenilor: “În
inima noastrã este lãrgire; nu sunteþi la
strâmtorare”. O, inima ta, creºtine, sã fie
deschisã, sã îmbrãþiºize tot sufletul omenesc! Se
pecetluiesc ochii, urechile, nãrile, toate simþurile
ca sã se deschidã dinlãuntru vederea
duhovniceascã, auzul duhovnicesc. “Auzului meu
vei da bucurie ºi veselie” – zice Psalmistul. ªi
toatã fãptura ta sã fie de aici luminã, cãci dacã ai
de aici luminã “întunericul e cel mai dinafarã”.
Eram odatã într-o garã mare ºi aºteptam pe
cineva. Erau multe lumini, beculeþe, fel de fel,
dar deodatã mi-am zis: Ce înseamnã întrnericul
cel mai dinafarã? ªi am simþit atunci cã înlãuntru,
acolo trebuie sã lumineze lumina cereascã,
lumina divinã iar noi sã ne simþim ca o casã a
luminii. În fiecare gând dumnezeiesc sã simþim
cã este luminã, în fiecare virtute: credinþa,
nãdejdea, dragostea, dreptatea – toate acestea
sã simþim cã sunt luminã ºi cã noi trãim în ele.
Doamne, îþi mulþumesc cã mã aflu în luminã – ºi
când mã rog se întâmplã ºi aceasta.
Am stat de vorbã acum de dimineaþã cu
cineva: Dumneata când citeºti rugãciunea
gândeºti? Când zici Tatãl nostru: Doamne ce
înþeles adânc, ceresc! – îl numim Tatã al nostru,
deci avem acelaºi tatã, acelaºi Pãrinte ceresc; ºi
atunci noi toþi suntem fiii Lui. Gândeºti aºa? cã
eºti fiu al Pãrintelui ceresc? A început sã tresarã.
ªi, mai departe, zicem al nostru; ce înseamnã? Cã
între noi suntem fraþi. ªi mai departe
“Sfinþeascã-se numele Tãu” – Sfânt e numele Tãu
ºi numele tãu sã mã sfinþeascã. Mai departe: “Vie
împãrãþia Ta” – tu sã fii împãrat, împãratul
inimilor, al sufletelor noastre. “Fie voia Ta” – nu a
mea, cã Tu voieºte numai binele, Doamne.
“Precum în cer aºa ºi pe pãmânt” – O, Doamne,

12
sã devinã pãmântul oglindã a cerului!... Dacã toþi
ne-am ruga ºi am gândi cugetând adânc, atunci
încetul cu încetul din aceste puncte de luminã,
din fiecare, s-ar rãspândi mult mai multã luminã.
De ce rugãciunea sã o facem cu mintea în inimã?
Pentru ca sã fim fii ai luminii.
Undeva la un spital stau scrise, întipãrite în
zid de cãtre un bolnav, aceste cuvinte: “Doamne,
vedeam ºi visam în tinereþea mea ºi ceream lui
Dumnezeu putere ca sã mã realizez ºi sã am
succes, reuºitã, dar Dumnezeu m-a lãsat în
slãbiciune. De ce? Ca sã învãþ smerit ºi sã-L
ascult pe El, sã vãd cã puterea e de la El. Mã
vedeam în stare sã fac lucruri mari, cucerind
lumea ºi m-am trezit deodatã bolnav ºi infirm, ca
sã fac nu lucruri mari, ci lucruri bune. Mã vedeam
în bogãþie sã fiu fericit, ºi iatã-mã sãrac, ca sã fiu
nu bogat, ci înþelept. Voiam mãreþie, sã am slava
oamenilor ºi am cãzut în slãbiciune, ca sã mã
împãrtãºesc de voia lui Dumnezeu, de slava Lui.
Mã vedeam în tinereþe cu o fiinþã bogatã lângã
mine ºi nu mi-a fost aºa; în schimb deodatã inima
mea s-a deschis cãtre întreaga lume – ºi cãtre cei
bogaþi ºi cãtre cei sãraci; ºi cãtre cei mari ºi cãtre
cei mici. Mã vedeam aºa, în strãlucirea acestei
lumi, ºi am înþeles cã strãlucirea vine din lãuntru,
nu din afarã. ªi atunci, rugãciunile mele erau din
adânc, adânc la care eu nu cugetam. Acel dar mi
l-a dat Dumnezeu, ºi anume de a fi în luminã” – în
lumina Ta, Doamne, Tu care ai spus: “Eu sunt
Lumina lumii. Cel ce vine dupã Mine nu va umbla
întru întuneric, ci va avea lumina vieþii”. Amin.

13