Sunteți pe pagina 1din 14

Pr. prof. dr.

Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 1

Duminica ortodoxiei 1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaþi creºtini în Sfânta Bisericã a Domnului nostru Iisus Hristos!

Duminica Ortodoxiei, a dreptei credinþe, a plinãtãþii credinþei, a neºtirbirii

credinþei, aºa o mãrturiseºte Biserica noastrã dreptmãritoare. ªi au rânduit Sfinþii

Pãrinþi în aceastã duminicã sã se citeascã Evanghelia dupã Ioan chiar de la cap. I:

“În vremea aceea, a doua zi (dupã botez) Iisus voia sã plece în Galileea ºi a

gãsit pe Filip (unul din viitorii apostoli). ªi i-a zis: Urmeazã-Mi! Filip era din

Betsaida, din cetatea celor doi apostoli, Andrei ºi Petru. El a gãsit pe Natanael ºi i-

a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege ºi proorocii, pe Iisus, fiul

lui Iosif din Nazaret. ªi i-a zis Natanael lui Filip: Din Nazaret poate fi ceva bun?

Filip i-a zis: Vino ºi vezi!

Iisus a vãzut pe Natanael venind cãtre El ºi a zis despre el: Iatã, cu adevãrat,

israelit în care nu este vicleºug. Natanael I-a zis: De unde mã cunoºti? A rãspuns

Iisus ºi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am vãzut când erai sub smochin.

Rãspunsu-I-a Natanael: Rabi (adicã Învãþãtorule), Tu eºti Fiul lui Dumnezeu, Tu eºti

Împãratul lui Israel. Rãspunsu-a Iisus ºi i-a zis: Pentru cã þi-am spus cã te-am

vãzut sub smochin, de aceea crezi? Mai mari decât acestea vei vedea.

ªi i-a zis: Adevãrat, adevãrat zic vouã, de acum veþi vedea cerul

deschizându-se ºi pe îngerii lui Dumnezeu suind ºi coborând peste Fiul Omului”.

Aºa se încheie mãrturia Sfintei Evanghelii de astãzi; ar putea fi numitã

Evanghelia vederii cerului ce se deschide omului, darul lui Dumnezeu cãtre

privirea omului; aºa cum a spus cineva despre icoanã, cã ea e darul Bisericii

13 martie 1996. Duminica I din Post. Text corectat de pãrintele Gordon.


Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 2

pentru ochiul omenesc. Dar plecând de la acest temei – darul lui Dumnezeu, al

cerului deschis ochilor oamenilor –, iubiþilor, în clipa aceasta toþi sã ne rugãm ca

Dumnezeu în Duhul Sfânt sã lumineze adânc inimile noastre, pentru a primi tot

atât de adânc înþelesul descoperirilor dumnezeieºti.

Sã ne gândim la cele mãrturisite a doua zi, aºa cum începe Evanghelia.

Când era acel “a doua zi”? Când Iisus voia sã meargã în Galileea, era a doua zi

dupã botezul Sãu la Iordan, descoperirea aceasta dumnezeiascã a Evangheliei, pe

care noi am tâlcuit-o. Deci a doua zi tot pe malurile Iordanului aflându-Se

Mântuitorul, cunoscând în profunzime sufletele, a spus: “Urmeazã-Mi”. Spusese

mai înainte lui Andrei ºi lui Simon de asemeni sã-L urmeze, ºi seara aceea au

petrecut împreunã. Dar Filip întâlnindu-L pe Natanael i-a grãit: “Am aflat pe Mesia,

pe Hristos, despre care au grãit proorocii, pe Iisus din Nazaret...”, la care el a spus:

“Din Nazaret poate fi ceva bun?”. Era Nazaretul de atunci, un orãºel aflat lângã

muntele Taborului, de puþinã însemnãtate, unde au trãit Sfânta Fecioarã ºi dreptul

Iosif împreunã cu Iisus, la întoarcerea din Egipt. ªi Filip i-a spus: “Vino ºi vezi”. ªi

s-au apropiat de Mântuitorul ºi, precum am auzit, Mântuitorul a rostit despre

Natanael: “Iatã israelitean în care nu este vicleºug”. Zice israelitean, nu spune

iudeu. În Noul Testament, în chiar Evanghelia de la Ioan, însuºi Pilat L-a numit pe

Mântuitorul iudeu: “Tu eºti împãratul iudeilor?”. Dar Mântuitorul Se adreseazã lui

Natanael cu termenul de israelitean. Israel era numele dat lui Iacov în noaptea în

care s-a luptat cu îngerul. Lupta a durat o noapte întreagã, iar în zori îngerul l-a

pãrãsit, dându-i un semn în coapse ºi spunându-i: “De acum te vei numi Israel,

adicã “Cel care s-a luptat cu Dumnezeu”, în înþelesul de ultimã adâncime, cã omul

care se luptã cu Dumnezeu este omul în care dupã cãdere a rãmas în continuare

taina chipului lui Dumnezeu, taina adâncului de nedistrus ºi chip pe care omul

neîncetat îl cautã.
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 3

Pomeneam ºi altã datã despre unul din marii psihiatri contemporani,

cercetãtor al adâncurilor sufletului omenesc, care vorbeºte de aceastã luptã a

omului cu Dumnezeu, arãtând prin aceasta cã omul fãrã Dumnezeu se

îmbolnãveºte, pentru cã pierde sensul existenþei. Este vorba de psihiatrul Victor

Frankl, pe care l-am mai pomenit. El spune cã nevrozele, psihopatiile, se nasc din

pierderea sensului existenþei vieþii; ºi el evocã acest moment, al luptei

patriarhului Iacov cu îngerul, ºi faptul cã a fost numit “Cel ce s-a luptat cu

Dumnezeu”. El considerã cã aceastã luptã reprezintã îndepãrtarea de Dumnezeu,

de care omul se simte rãnit adânc, simþind ca o boalã pierderea legãturii cu

Dumnezeu. Din aceastã cauzã omul se luptã din nou sã se întoarcã, ºi, în tot

zbuciumul acesta, el a sesizat în acest adânc al adâncului sãu, pierderea legãturii,

ºi cautã, se luptã pentru revenire. Aceasta este lupta cu Dumnezeu.

ªi de acolo, de la Iacov, care a fost numit Israel, în sânul poporului Israel, cel

care se numea israelit era din acea grupare de suflete în cãutarea ºi în dorul de

Dumnezeu pentru plinirea Legii lui Dumnezeu. De aceea, observaþi, Mântuitorul îl

numeºte israelitean. Fiecare cuvânt al Scripturii are înþeles de ultimã adâncime.

ªi atunci Natanael a auzit cã Iisus îl numeºte israelitean ºi “fãrã vicleºug”, aºa cum

citim ºi în Psalmul 31: “bãrbatul fãrã vicleºug”, sau în Psalmul 1: “care e rãsãdit la

izvoarele apelor”.

Atunci Natanael întreabã: “Doamne, de unde mã cunoºti?”. “Te-am vãzut

sub smochin”. În mod obiºnuit israeliþii crredincioºi citeau Legea sub smochin. În

acele locuri e soarele torid, vãzduhul arzãtor ºi pãmântul este foarte fierbinte;

smochinul e socotit ca un arbore aproape sfânt, ºi atunci sub el citeau Legea. “Te-

am vãzut sub smochin” – Mântuitorul l-a cunoscut în adânc. Atunci I-a rãspuns ºi

Natanael: “Rabi, Învãþãtorule, Tu eºti Împãratul lui Israel. Tu eºti Fiul lui Dumnezeu

ºi Împãratul lui Israel”. La fel rãspunde ºi el: “al lui Israel”; dar Mântuitorul dã
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 4

acest rãspuns: “Pentru cã þi-am spus cã te-am vãzut sub smochin, crezi”, ºi

adaugã acest final, aceastã descoperire: “De acum veþi vedea cerurile

deschizându-se ºi îngerii lui Dumnezeu suind ºi coborând peste Fiul Omului. Mai

mari minuni decât acestea veþi vedea”.

Observaþi: totul este într-un suiº, într-un progres continuu: “cerurile

deschizându-se”. Progresul acesta ne este dat nouã oamenilor; cãci noi suntem

chemaþi la un suiº continuu, nesfârºit, ºi deci la un viitor continuu, cãci nu ar fi

durere mai mare pentru om decât sã nu poatã conta pe un neîncetat viitor. De

aceea s-a spus cã omul este fiinþa unui etern viitor. Deci: “... veþi vedea cerurile

deschizându-se”, ºi deja se vãzuserã la naºterea lui Hristos, la întrupare, ca ºi la

botez: Cerul s-a deschis, Duhul lui Dumnezeu a coborât peste El în chip de

porumbel ºi s-a auzit glasul Tatãlui. Acum Mântuitorul din nou fãgãduieºte,

descoperã cerurile deschise, ºi vom înþelege deîndatã tâlcul, ce înseamnã cerul.

Pentru fiecare suflet credincios cerul este locuinþa, locaºul lui Dumnezeu (“Tatãl

nostru care eºti în ceruri”); dar Dumnezeu e pretutindeni ºi de aceea a zis Sfântul

Macarie, tâlcuind cuvântul Mântuitorului (“Tu când te rogi, intrã în cãmara ta...”):

Cãmara ta este inima ta; intrã în cãmara inimii tale ºi, zic þie, acolo vei vedea ºi

cerul ºi îngerii ºi pe Dumnezeu însuºi. Deci aici este o arvunã, dar în veacul viitor

este plinãtate. Cerul se deschide în sufletul, în inima omului, ºi îngerii lui

Dumnezeu urcã ºi coboarã, aºa cum a vãzut tot patriarhul Iacov, acea scarã (dupã

care s-au luminat ºi inspirat pãrinþii noºtri ca Ioan Scãrarul, în Scara lui, inspiratã

de viziunea patriarhului Iacov) de la pãmânt la cer, iar în vârful scãrii stând

Pãrintele luminilor ºi spunându-i: “Eu sunt cu tine în toate zilele tale” ºi îngerii

urcau ºi coborau, îngerii fãpturilor.

Aºa spune ºi Mântuitorul: “Veþi vedea cerul deschis ºi îngeri urcând ºi

coborând peste Fiul Omului”; Deci Mântuitorul spune “Fiul Omului”. (Iar Natanael I
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 5

se adreseazã: “Rabi, Învãþãtorule, Tu eºti Fiul lui Dumnezeu, Împãratul lui Israel”).

Tainã ºi descoperire a iubirii: Dumnezeu coboarã la noi ca sã devinã ºi Fiu al

Omului, iar noi ne înãlþãm pentru chemarea noastrã, pentru a ne umple de

dumnezeire. ªi în aceastã înãlþare invocãm pe Mântuitorul, pe Fiul lui Dumnezeu,

Care ne dãruieºte dumnezeirea. El ne grãieºte nouã numind-Se Fiul Omului pentru

cã a luat omenitatea noastrã ca s-o îndumnezeiascã. Repet, tainã a iubirii lui

Dumnezeu, pentru cã iubirea aceasta înseamnã: a trãi, a asuma viaþa

celuilalt; iar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a asumat viaþa noastrã, a omului, ca

sã ne dãruiascã nouã harul îndumnezeitor, îndumnezeirea. Zice dumnezeiescul

Vasile în Liturghia pe care o sãvârºim noi în aceste cinci duminici, de astãzi pânã la

a cincea duminicã (din Postul Mare), într-o rugãciune pe care o citim, tainic, în

sfântul altar: “O, Doamne, L-ai trimis pe Fiul Tãu, cã întrupându-Se din Sfânta

Fecioarã aºa S-a smerit pe Sine, chip de rob luând – ºi auziþi cuvântul atât de

luminos tâlcuit – fãcându-Se în chipul trupului smereniei noastre, ca sã ne facã pe

noi asemenea cu chipul slavei Sale”. El a luat chipul smereniei noastre, trupul

nostru, fapt pentru care Sfântul Isaac Sirul va spune: “cu adevãrat smerenia este

haina, veºmântul lui Dumnezeu, pentru cã El, Dumnezeu fiind, a luat trupul nostru

smerit”. De unde s-au inspirat, atât Sfântul Vasile cât ºi Sfântul Isaac? Din

dumnezeiasca întrupare, ºi mai ales din cuvântul sfântului Pavel cãtre filipeni,

când zice: “În chipul lui Dumnezeu fiind, S-a golit, S-a deºertat pe Sine, chip de rob

luând”. El Care este Chipul chipurilor, Hristos din veºnicie, ºi Care ne-a zidit pe noi

dupã chipul Sãu, în vederea asemãnãrii cu El, Se coboarã dupã cãdere ºi ia chipul

nostru smerit ca sã-l înalþe la chipul ºi slava Sa, pentru a fi asemenea slavei Sale.

O, iubiþilor, taina aceasta a coborârii lui Dumnezeu la noi ºi a suiºului nostru

la Dumnezeu, aºa cum îl descoperã aceastã dumnezeiascã Evanghelie, ne dã nouã

prilej sã cugetãm adânc la cele douã mari teme pe care ni le pune azi
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 6

dumnezeiasca Evanghelie: tema chipului care ne defineºte pe noi, care descoperã

taina noastrã, ceea ce suntem noi în adevãrul nostru ultim, adânc netãgãduit prin

care ne cunoaºtem ºi ne împlinim pe noi, ºi taina icoanei pe care o contemplãm ºi

în care simþim cã într-adevãr cerul a coborât la noi ºi ne înalþã pe noi cãtre cer.

Taina chipului! Aº stãrui atât de mult asupra acestei teme! Cãci ea urcã la

zenitul zidirii noastre, dar nu numai acolo, mult mai adânc. Într-adevãr,

dumnezeiasca Scripturã spune cã aºa ne-a zidit Dumnezeu pe noi, ne-a zidit

zicând: “Sã facem om dupã chipul ºi asemãnarea Noastrã”. În aceste douã

cuvinte: “chip” ºi “asemãnare” se cuprinde definiþia noastrã cea mai desãvârºitã,

de a fi zidiþi dupã chipul lui Dumnezeu ºi în vederea, în perspectiva unei

nesfârºite asemãnãri cu El. Trebuie spus stãruitor: omul e zidit dupã chipul lui

Dumnezeu, omul nu este chipul lui Dumnezeu. Originar, în ultima sa adâncime, el

este dupã chipul lui Dumnezeu. Ori chipul lui Dumnezeu e Fiul lui Dumnezeu

însuºi. E Dumnezeu chipul, iar noi – zidiþi dupã chipul Lui. Sfântul Vasile cel Mare,

tâlcuind cuvântul acesta al Scripturii: “Sã facem om dupã chipul ºi asemãnarea

Noastrã”, zice: “Cui a grãit Dumnezeu: «Sã facem om dupã chipul Nostru»? Cui

altuia, decât propriului Sãu chip ºi Fiu? Cãci Fiul din veci este Chipul Pãrintelui

ceresc, ºi Cuvântul Pãrintelui ceresc, cum citim în Evanghelia de la Ioan: “La

început era Cuvântul”; dar mai adânc zice Sfântul Vasile cel Mare, uimitor: “...cãci

Fiul luând chipul smeritului nostru trup, S-a arãtat în trup, cum spusese Sfântul

Pavel, ca sã-L vedem pe El; ca ochii noºtri – zice Sfântul Vasile – luminaþi de Duhul

Sfânt, contemplând frumuseþea chipului lui Dumnezeu celui nevãzut (adicã chipul

Mântuitorului, al Fiului) sã te înalþe pânã la spectacolul rãpitor, pânã la priveliºtea

rãpitoare a arhetipului, adicã a Pãrintelui ceresc”. Pentru cã aºa se dezvãluie

Dumnezeu, taina Preasfintei Treimi, cu chip, cu faþã, iubiþilor. Noi nu contemplãm

în Dumnezeire ceva... aºa cum zic unii “cred ºi eu în ceva”, ci contemplãm trei
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 7

feþe, Dumnezeirea cea în trei strãluciri, în trei feþe: Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt. Aºa

tâlcuiesc dumnezeieºtii pãrinþi, ºi de aceea când l-a creat pe om i-a dat supremul

dar, de a fi zidit dupã Chip. Va zice Teodor Studitul cã Dumnezeu e Cel dintâi

iconar, pentru cã El a zugrãvit pe faþa lui Adam chipul Sãu, chipul Fiului Sãu, dupã

care ne vom zidi noi dupã cãdere, din nou, prin coborârea Lui la noi. De aceea,

cum au zis Pãrinþii, ºi printre alþii Nicolae Cabasila, “nu Hristos a luat chipul lui

Adam, ci Adam a fost zugrãvit dupã chipul Fiului din veci ºi pregãtind într-un fel

întruparea Fiului lui Dumnezeu”. Vedeþi cum tâlcuiesc Pãrinþii: a luat smeritul

nostru trup ca sã-l înalþe ºi sã-l facã asemenea chipului slavei Sale. Vedeþi aici la

ce frumuseþe ºi strãlucire ni se descoperã taina chipului, a chipului în care

Dumnezeu însuºi –Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt – se reveleazã ºi ne învredniceºte ºi pe

noi sã devenim chip dumnezeiesc, pe care din nefericire Adam l-a pierdut ºi pentru

care ne-am rugat sãptãmâna aceasta din canonul Sfântului Andrei Criteanul

rostind cu durere: “Doamne, împodobitu-Te-ai întru noi ºi ne-ai împodobit chipul

trupului, iar eu plecând de la slava Ta, mi-am împodobit chipul trupului cu

îmbrãcãmintea de multe felrui a gândurilor ruºinoase. M-am îngrijit cu sârguinþã

numai de podoaba mea cea din afarã, nebãgând de seamã de cortul cel

dinlãuntru, cel dupã chipul lui Dumnezeu. (...) Îngropat-am Mântuitorule, cu

patimile, frumuseþea chipului cel dintâi; dar ca pe drahmã oarecând, cãutându-

mã, aºa mã aflã, Doamne!”.

Citeam de curând mãrturia unui filosof de-al nostru – pe care cu bucurie îl

privesc în mijlocul nostru – cum, pentru a ne cunoaºte cu adevãrat, numai

dinlãuntru trebuie sã pornim, de acolo de unde e pecetea chipului dumnezeiesc, a

Dumnezeirii în noi. O, ce minunatã pedagogie a rânduit bunul Dumnezeu pentru

înþelegerea tainei acesteia, a chipului lui Dumnezeu, ca noi întunecându-ne chipul,

acest dar negrãit dumnezeiesc, sã vinã El, Hristos, sã asume trupul nostru în care
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 8

au pãtruns microbii rãului, patimile, ºi de care uneori parcã ne este silã, cum

spunea Ioan Damaschin, parcã te sminteºti, când e decãzut ne scârbeºte. Prin

suflarea dumnezeiascã Adam s-a fãcut suflet viu, dar el cãzând, noi redobândim

prin botez strãlucirea harului. Sã nu uitãm, la botez cum ne rugãm: “ªi îl umple pe

el (pe cel care vine la botez) de puterea Duhului Sfânt pentru unirea cu Hristos, a

Duhului Sfânt care însufleþeºte ºi lumineazã chipul dumnezeiesc, cãci prin Duhul

Sfânt tot sufletul viazã prin curãþie, se înalþã, lumineazã-se întru unirea Treimii,

spre sfinþenie de tainã”. Deci Duhul Sfânt însufleþeºte chipul lui Hristos în noi. Îl

simþim pe Hristos, Îl contemplãm pe Hristos, ºi auzim cuvintele Lui ºi ne

împãrtãºim. Dar cum? În Duhul Sfânt. El este înduhovnicirea noastrã. Nu ºtiu

cum aº putea sã facem sã înþelegem mai bine cã prin botez ºi primirea

mirungerii, pecetea darului Duhului Sfânt, primim darurile dumnezeieºti: al

înþelegerii, al sfatului, tãriei, înþelepciunii, cunoºtinþei de Dumnezeu, bunei

credinþe, temerii de Dumnezeu; cum spune o rugãciune a Sfântului Vasile, pe care

o rostim sãptãmâna aceasta, “pãtrunde cu frica Ta în trupul, în mãdularele mele”,

adicã frica dumnezeiascã de a pãrãsi pe Dumnezeu, de a ne despãrþi de El, frica

de a pierde iubirea Lui, aºa cum au grãit Scripturile.

Sã nu uitãm: a fi pãrãsit de Dumnezeu, a fi uitat de Dumnezeu, e mult mai

grav decât a fi pedepsit de El; a fi pedepsit de Dumnezeu înseamnã cã Dumnezeu

se ocupã de tine. Deci aceasta este pedagogia dumnezeiascã. Sã nu uitãm o

clipã, toþi care ne aflãm în vreo boalã, vreo încercare grea: încercarea este un dar

al lui Dumnezeu (chiar ºi boala) din pricina pãcatelor noastre. În schimb, a fi uitat

de Dumnezeu, înseamnã a fi lãsat în îmbuibãri, în petreceri, în desfãtãri uitând de

Dumnezeu.

Darurile Duhului Sfânt – al înþelepciunii, al bunãtãþii ºi al fricii – toate

acestea le primim prin taina botezului, iar apoi, prin Sfânta Împãrtãºanie trebuie
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 9

sã se deschidã simþirea duhovniceascã. Sã înþelegem: la simþirea aceasta, a

celor cinci simþuri (vãz, auz, miros, gust, pipãit), simþire trupeascã, omul este

chemat sã dobândeascã simþire duhovniceascã, sã vadã duhovniceºte, sã

contemple. Cum a spus Sfântul Grigorie de Nyssa: “Slava ochilor tãi este ca ochii

tãi sã fie ochii porumbelului” (ochii Duhului Sfânt). De aceea zice rugãciunea:

“Doamne, lumineazã-mi ochii gândului, fã-mã pãrtaº pe calea celor înþelepte cu

luminata fãclie a sufletului meu”. Deci sã vezi duhovniceºte, sã auzi duhovniceºte,

cum zice psalmistul: “Auzului meu vei da bucurie ºi veselie”; sã simþi

duhovniceºte, sã simþi cu buzele tale cã primeºti trup ºi sânge dumnezeiesc.

E o pedagogie divinã de suiº, iubiþilor, ori aici ni se dezvãluie toate darurile

prin care Dumnezeu în Biserica Sa vrea sã ne înalþe, cãci a dãruit Bisericii Sale

mai ales aceste trei daruri: auz duhovnicesc, vedere duhovniceascã, simþire

duhovniceascã, ca atunci când ascultãm cuvântul, când citim Evanghelia, sã

simþim cã auzim duhovniceºte, cã ne vorbeºte Mântuitorul. În starea aceasta sã

fim în bisericã ºi oriunde, când citim Evanghelia: “Vorbeºte Doamne, robul Tãu

ascultã!”. Fiecare cuvânt aºa sã-l primim, ºi atunci se deschide în noi auzul

duhovnicesc. Dacã tu te vei ruga ºi vei cugeta aºa în tine, atunci el se va deschide

încetul cu încetul. Aceasta-i pedagogia divinã. Apoi vãzul duhovnicesc: S-a dat

ochilor tãi icoana, darul Bisericii pentru ochii duhovniceºti. Sã vezi în icoanã cu

adevãrat Sfânta Treime, întruparea Fiului lui Dumnezeu, naºterea Lui, vestirea la

Fecioarã (la Bunavestire), apoi momentele din viaþa Mântuitorului. Ce pedagogie

dumnezeiascã! Sã o înþelegem. Sã înþelegem cum s-a întrupat de la Duhul Sfânt,

dar ºi din Fecioarã, în chip atât de smerit, într-o peºterã, la opt zile primind tãierea

împrejur, ca orice israelitean, ascultând de Maica Sa, mergând la Paºti la 12 ani,

dar spunând: Aici Mã gãsiþi, în casa Tatãlui Meu, apoi primind botezul pocãinþei,

deºi El era fãrã de pãcat, apoi mergând între oameni, El însuºi primind hranã,
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 10

odihnindu-Se, flãmânzind (ca în faþa smochinului), apoi rãstingnit pe cruce între

tâlhari, ca un sclav, dar înviind ºi înãlþând la cer trupul acesta. Vedeþi, aceastã

pedagogie dumnezeiascã care începe de la starea noastrã smeritã, de jos, ºi urcã

pânã la cer. Ei bine, înþelegând aceastã pedagogie divinã se înþeleg ºi darurile lui

Dumnezeu, mijloacele prin care ne înalþã ºi pe noi.

Citim în Evanghelie cuvânt smerit, dar e un vas ales în care cuvintele sunt

însufleþite de Duhul Sfânt, ºi în Duhul Sfânt înþelegi mesajul dumnezeiesc al

Evangheliei, dacã stai ºi gândeºti: “Doamne, eu te aud pe Tine acum cu auzul meu

duhovnicesc”. Când te împãrtãºeºti, în smerenie, din pâine ºi vin, este pâinea

fãcutã de tine, muncitã de þãran, trecutã prin foc, prescura pe care o coace

credincioasa curatã, adusã ca jertfã pe altar, iar vinul din boabe de strugure

muncite de tine, omule, în smerenie, ºi amândouã, prin harul lui Dumnezeu, prin

cuvintele dumnezeieºti ale lui Hristos ºi lucrarea Duhului Sfânt devenit trup ºi

sânge dumnezeiesc þi se dau þie tot smerit, în chipul pedagogiei dumnezeieºti, ca

sã te înalþe, iar tu sã vezi acolo trup ºi sânge dumnezeiesc.

Acelaºi lucru este cu icoana: Icoana – aºa cum atât de frumos au numit-o

tâlcuitorii ºi Pãrinþii bisericeºti – o rãscruce între ceea ce e vãzut ºi ceea ce e

nevãzut, între vizibil ºi invizibil, oglindã descoperitoare de Dumnezeu, epifanicã

(Boboteaza – arãtarea Sfintei Treimi), suport al darurilor, cale a harului, drum,

coridor, culoar al contemplaþiei rugãtoare. Icoana, ea însãºi, iubiþilor, este o mare

tainã! S-a dat deci ºi ochiului putinþa ca ºi el sã vadã, sã se înalþe la vederea

duhovniceascã, dar plecând de la icoanã. Icoana e cãlãuzã cãtre cer, e punte între

cele ce se vãd ºi cele ce nu se vãd, cãci “cele ce se vãd sunt trecãtoare, iar cele ce

nu se vãd sunt nepieritoare ºi veºnice”. Icoana e chipul lui Dumnezeu. Când Fiul

lui Dumnezeu a luat chip ºi faþã a smeritului nostru trup, atunci s-a fãcut temei

icoanei pentru ca icoana sã devinã mãrturie a Dumnezeirii, ºi de aceea totdeauna,


Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 11

împreunã cu rugãciunea, împreunã cu cuvântul Evangheliei, împreunã cu sfântul

trup ºi sânge, icoana e cãlãuzã a creºtinului cãtre cer. Ea e cerul pe pãmânt, e

dezvãluirea în aceastã pedagogie dumnezeiascã de jos în sus, mai ales aºa cum e

icoana ortodoxã, biplanã (cu douã planuri). Pe fondul de adâncime al icoanei nu

se vede lumea aceasta. Priviþi la icoana ortodoxã! Pe fondul ei se vede cerul, ºi

nu albastru, ci, dincolo de albastrul cerului, se vede auriul, harul lui Dumnezeu

necreat, energia, cerul în culoarea harului, care este aurie. Deci fondul acesta

auriu din icoana ortodoxã e cerul, iar icoana are, cum s-a spus, perspectiva

inversã, rãsturnatã: Mântuitorul, Maica Domnului, Sfinþii, au privirea spre noi, deci

cerul coboarã, iar noi sã-l întâmpinãm, cu ruga psalmistului: “Coboarã cerul,

Dumnezeule, ºi vino sã Te arãþi la noi!”. Aceasta vrea sã spunã icoana ortodoxã:

cerul coboarã pentru ca noi sã ne înãlþãm, cum ne înalþã pedagogia

dumnezeiascã de la cele ce vedem spre cele ce încã nu le vedem, de la cele

arãtate la cele nearãtate, de la cele ce ºtim, la cele ce nu ºtim. Cel care are darul

credinþei pãºeºte deja, prin acest dar, pe cãrarea veacului viitor. Cum trebuie sã

privim noi atunci darurile dumnezeieºti? Cu auzul sfânt sã simþim cum ne

vorbeºte Iisus în Evanghelie, cu gust dmnezeiesc sã simþim trupul ºi sângele Lui, ºi

cu ochi dumnezeieºti sã contemplãm icoana

Iubiþilor, îngãduiþi sã citesc un cuvânt al Sfântului Macarie, pe care mi l-a

mijlocit fratele Sorin de curând, un cuvânt de o frumuseþe negrãitã; ºi zice Sfântul

Macarie: “Sã presupunem cã un zugrav trebuie sã înfãþiºeze faþa împãratului.

Dacã faþa împãratului e îndreptatã cãtre pictor (ºi aþi vãzut cã Dumnezeu coboarã

ºi a coborât spre noi) ºi îl priveºte, pictorul va înfãþiºa chipul împãratului, dar dacã

împãratul îºi întoarce faþa lui (cum am mai spus, a fi pãrãsit de Dumnezeu,

aceasta este tragic, nu a fi pedepsit; dacã tu L-ai lepãdat ºi te declari necredincios,

ateu, fereascã Dumnezeu, îºi întoarce faþa de la tine) atunci pictorul nu-l poate
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 12

înfãþiºa pentru cã nu mai priveºte cãtre el”. Zice un pãrinte: “Dumnezeu ne

priveºte pe toþi, dar pe Dumnezeu Îl vãd numai aceia care în timpul rugãciunii nu

vãd altceva nimic decât pe Dumnezeu”, deci care în bisericã la nimic altceva nu

gândesc, de nimic altceva nu vorbesc între ei. (Aþi observat, azi nu am mai ieºit la

Sfânta Liturghie sã mai spovedesc, sã mai fac ºi altceva, ºi mã rog lui Dumnezeu

aºa sã fie, în timpul Sfintei Liturghii sã nu mai sãvârºim altceva decât numai sã

auzim cuvânt dumnezeiesc, numai sã privim icoana, chipul lui Dumnezeu, ºi sã

simþim atunci cu adevãrat cã ne împãrtãºim cu trup ºi sânge dumnezeiesc).

De aceea Mântuitorul se zice: Bunul nostru iconar, iconograf, pentru cã pe

cel care crede în El ºi are inima cãtre El, îl zugrãveºte ca pe un om ceresc, dupã

propriul Sãu chip în Duhul Sfânt. Dumnezeu ne zugrãveºte ca în ziua cea dintâi, ºi

mai mult decât în ziua cea dintâi, cum l-a zidit pe Adam dupã chipul Lui, aºa ne

zideºte pe noi dupã chipul Lui, cu propriul Sãu Duh, cu propria Sa substanþã, trup

ºi sânge. Cu lumina Lui negrãitã, El picteazã, zugrãveºte un chip frumos, pe faþa

fiecãruia dintre noi ºi îi dã sufletului pe Bunul, Preaminunatul Sãu Mire, care este

Mirele Bisericii, Hristos. El, în Duhul Sfânt, zugrãveºte chipul ceresc ºi atunci tu

devii mireasa Mirelui ceresc. Dar dacã cineva nu-ºi întoarce faþa ca sã-L

priveascã, dispreþuind, lepãdând – cum zice Heruvicul – toatã grija cea lumeascã,

dacã te vei despãrþi de El, nu va picta chipul Sãu cu propria Sa luminã. Sã ne

fixãm privirea cãtre El, sã credem în El, Sã-L iubim pe el, sã lepãdãm tot restul

slãbiciunilor noastre, sã ne îndreptãm spre El pentru ca El sã zugrãveascã propriul

Sãu chip ºi sã-l punã în sufletele noastre ºi astfel purtându-L pe Hristos sã primim

viaþa eternã, sã dobândim atunci pacea Lui.

O, iubiþilor, am înþeles acest cuvânt atât de adânc ºi luminos, cã aºa cum L-

a zidit pe Adam dupã chipul Lui, a venit El însuºi sã zideascã chipul Lui pe feþele

noastre. Ce înseamnã atunci icoana, ce înseamnã chip ºi icoanã? Închei cu acel


Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 13

cuvânt din Evanghelie rostit cãtre cele cinci fecioare care nu au avut lumina

cereascã: “Asemãna-se-va împãrãþia cerurilor cu zece fecioare care luându-ºi

candelele lor au ieºit în întâmpinarea Mirelui. Cinci erau înþelepte, cinci

neînþelpte (Scriptura zice “nebune”); ºi zãbovind Mirele, atunci acele fecioare au

aþipit ºi au adormit, dar la miezul nopþii s-a fãcut strigare: Mirele vine, ieºiþi în

întâmpinarea Lui! Sculându-se fecioarele, celor neînþelepte li s-au stins candelele

ºi au zis celor înþelepte: Daþi-ne din untdelemnul vostru, cã se sting candelele

noastre. Dar cele înþelepte au rãspuns: Nu cumva sã nu ne ajungã nici nouã, nici

vouã; mai bine mergeþi la cei ce vând, ºi cumpãraþi. Plecând sã cumpere, a sosit

Mirele. Cele care erau gata cu candela aprinsã au intrat la nuntã ºi uºa s-a închis.

Venind ºi celelalte au stirgat: Doamne, Doamne, deschide-ne nouã! – dar

rãspunsul dinlãuntru a fost: Nu vã cunosc pe voi. Drept aceea, privegheaþi ºi vã

rugaþi”. Ce înseamnã acest cuvânt: “Nu vã cunosc”? Nu cunoaºte Dumnezeu

lumea? Nu cunoaºte fãptura Lui? Mergând la textul grecesc gãsim acolo: uk oida

imas; uk – negaþia, nu; oida – e forma la perfect a verbului ido, care ca substantiv,

idos, înseamnã reprezentarea spiritualã a unei realitãþi (de acolo a dat ºi în

româneºte cuvântul ideea); deci ida – a cunoaºte în esenþã. Aºadar Mântuitorul

spune: Ideea în chipul Meu, ideea Mea despre voi, cum v-am zidit; iar imas este un

pronume la acuzativ. Deci “Nu vã cunosc pe voi” înseamnã Nu-Mi recunosc chipul

în voi; asta înseamnã tradus analitic. Aºa a rãspuns fecioarelor, sãrmanele, care

nu aveau lumina divinã: “Nu-Mi recunosc chipul Meu în voi”.

E cutremurãtor pentru oricine înþelege semnificaþia chipului. Dumnezeu l-a

însuºit pe om cã aibã chip dumnezeiesc, dar acesta întunecându-l a venit Fiul sãu

în lume ca sã rezideascã chipul, luând El chipul smeritului nostru trup, ca sã ne

facã asemenea chipului slavei Sale; ºi aceasta în pedagogia Lui divinã a însemnat

un suiº continuu de la cele mai smerite, de la icoana care dezvãluie cerul, de la


Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 14

împãrtãºanie..., spunându-ne însã cã cei care se despart de El au pierdut lumina,

cãci credinþa e luminã, nãdejdea e luminã, dragostea e luminã, asceza, postul,

rugãciunea, sunt luminã dumnezeiascã; Luminã sunt poruncile Tale, Doamne,

cum zice cântarea Bisericii. În toate acestea sã nu auzim cuvântul: “Nu te cunosc”

– nu-Mi recunosc chipul Meu.

O, Doamne, fã-ne vrednici sã strãluceascã pe feþele noastre chipul slavei

Tale, Tatã, Fiule ºi Duhule Sfinte, cu rugãciunile Maicii Sale ºi ale tuturor sfinþilor

Sãi. Amin.