Pr. prof. dr.

Constantin Galeriu FIUL RISIPITOR 1

Duminica fiului risipitor1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.

Dreptmãritori creºtini în Sfânta Bisericã a Domnului nostru Iisus Hristos!

Dumnezeiasca Evanghelie de astãzi (Luca 15, 11-32), când Mântuitorul vorbeºte

de un Pãrinte care este ºi Pãrintele Lui, iar cei doi fii sunt ºi fraþii Lui, deschide o

datã mai mult ochii duhului nostru. Atât de adânc rãscoleºte aceastã Evanghelie

sufletul fiecãrui creºtin, ºi mai ales al aceluia care este atent, prin harul Duhului, la

vocea lui Dumnezeu în sufletul lui! Parcã simþi deodatã cum, din adâncul de tainã

al veºniciei, Tatãl din veci avându-L pe Fiul, în Duhul Sfânt, doreºte sã aibã ºi alþi

fii, iar Fiul din veci doreºte sã aibã ºi alþi fraþi. Parcã ai spune, asemenea unui

copil care este singur la pãrinþi: “Mamã, mai dã-mi un frate” – aºa te simþi de

adânc legat de aceastã tainã a Evangheliei, numai auzind cuvântul Mântuitorului,

care a rostit parabola aceasta.

Zis-a Domnul: “Un om avea doi fii. ªi a zis cel mai tânãr dintre ei tatãlui sãu:

Tatã, dã-mi partea ce mi se cuvine de avere. ªi tatãl le-a împãrþit averea”. A dat

fiecãruia din darurile Lui; cãci averea nu e numai mâncare, bãuturã, ci mai adânc –

tot ce þi-a încredinþat þie, omului zidit dupã chipul Fiului Sãu, pentru ca în El, în

Fiul Sãu, sã aibã fii; prin Fiul ºi în Fiul. “ªi tânãrul fecior, nu dupã multe zile,

adunându-ºi toate, a plecat într-o þarã depãrtatã...”. Tainã a libertãþii; stau lângã

El, în faþa Tatãlui, sau mã depãrtez de El. Faþã în faþã cu Tatãl, aºa cum cititm în

Evanghelia dupã Ioan: “La început era Cuvântul ºi Cuvântul era la Dumnezeu”.

Deci Fiul cel veºnic e la Dumnezeu, cu faþa cãtre Dumnezeu. Numai o datã Fiul cel

veºnic a plecat departe: când a plecat sã-ºi caute fraþii, care, asemenea fiului cel

tânãr, au plecat departe. ªi a venit dupã noi atunci, departe; atât de departe încât

111 februarie 1996. Duminica a XXXIV-a dupã Rusalii. Text corectat de pãrintele Gordon.

1
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu FIUL RISIPITOR 2

a putut rosti pe cruce Tatãlui: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai

pãrãsit?”. Dar a venit pentru noi, ca sã fie cu noi, în spaþiul acesta al libertãþii, pe

care ºi l-a dorit ºi l-a cãutat tânãrul fecior. ªi acolo, departe, el s-a întors cu faþa

cãtre Tatãl. O, Doamne, mare este taina aceasta! Când eºti cu faþa cãtre

Dumnezeu nu te desparþi, þi-e ruºine sã faci ceva rãu. Dar el de aceea s-a dus

departe, socotind cã tatãl nu-l mai vede – socotea el, socotim noi –, ºi ºi-a risipit

avuþia – darurile, cum tâlcuiesc Sfinþii Pãrinþi – trãind în desfrânãri, ºi a cheltuit

tot. ªi deodatã s-a fãcut foamete în þara aceea ºi el a început sã ducã lipsã.

Foamete, lipsã, gol. Douã sunt tragediile cele mai mari, parcã le simþi: acest

gol, aceastã lipsã de hranã, de bãuturã, dar mai ales cea mai adâncã ºi tragicã

lipsã este, aºa cum o numesc astãzi cei care cerceteazã adâncul sufletului

omenesc – psihiatrii, lipsa, golul sensului existenþei. Adicã nu ºtii ce sã faci, ca ºi

cum te-ai afla undeva într-un câmp întins, imens, ºi fãrã nici un indicator, fãrã nici

o direcþie. E ceea ce au constatat la cei mai mulþi bolnavi: vidul spiritual, golul

acesta al existenþei care dã naºtere la atâtea boli. Care este boala cea mai gravã?

Schizofrenia; e rupturã. ªi are la origine aceastã rupturã de Dumnezeu,

despãrþirea de El. De aceea se spune astãzi cã boala cea mai gravã,

psihonevroza, e refuzul credinþei, al religiei, a legãturii cu Dumnezeu, refuzul din

adânc care te lasã în gol. Acesta este primul act de tragism – golul sufletesc. Dar

nu rãmâne aºa, nu rãmâne numai durerea. Ascultând doar glasul gândirii lor nu

mai ascultã glasul conºtiinþei, al vocii lui Dumnezeu în ei. Pentru cã s-a spus cã

tribunalul lui Dumnezeu e în sufletul tãu; instanþa ultimã a judecãþii, a

întrebãrilor, e aceastã voce dumnezeiascã din tine. ªi cel care rãmâne mut ºi surd

la ea îºi aude numai vocea lui lãuntricã într-un monolog. Asta-i drama

nereligiosului, sã o spunem pe nume – a ateului. Singurã legãtura cu Dumnezeu îþi

dã zborul, aventura spiritului.

2
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu FIUL RISIPITOR 3

Acum revin. Tot în legãturã cu acest gol, a doua tragedie (dupã vidul

spiritual) e sã simþi prezenþa absenþei lui Dumnezeu. Dar simþirea acestei

prezenþe a absenþei, uneori chinuitoare, poate fi un nou început în viaþã; acest

tragism, care trebuie în adânc cugetat.

ªi tânãrul din Evanghelie, în foamea lui, începe sã simtã. Pentru cã, umblând

ºi cãutând, s-a lipit de unul din acei locuitori, care l-a trimis la þarinele lui sã pascã

porcii. Bietul animal. κi are ºi el preþul lui pentru unii, dar sãrmanul se tãvãleºte

prea mult în mocirlã, ºi de aceea e semnul mocirlei în parabola Evangheliei.

“Dorea sã-ºi sature pântecele din roºcovele pe care le mâncau porcii” – se

mulþumea cu firmituri, ca odinioarã sãrmanul Lazãr, dar nici acelea nu erau

pentru el. ªi în aceastã Evanghelie sunt trei momente capitale, cruciale. În

foametea aceea, venindu-ºi în sine, sau venindu-ºi în fire, a zis: “Câþi argaþi ai

tatãlui meu sunt îndestulaþi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mã mã

voi duce la tatãl meu ºi-i voi spune: Tatã, am greºit la cer ºi înaintea ta; nu mai

sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu. Primeºte-mã ca pe unul din agaþii tãi! ªi s-a

ridicat”.

Cuvântul este de o adâncime negrãitã. Cãci sunt lucruri pentru care nu-þi

ajung zeci de ani sã le înþelegi, iar alteori într-o clipã parcã se stinge tot noianul

care s-a odrãslit ºi s-a aºezat în straturi în sufletul tãu, din acel moment de gustare

din pomul cunoºtinþei binelui dar ºi a rãului. Se spintecã atunci toate straturile

acestea de bine ºi de rãu ºi îþi vii în fire, în adâncul din tine. Iubiþilor, sã-l cãutãm,

sã ne simþim aºezaþi în acest adânc. O mãrturisim astãzi o datã mai mult, toþi cei

care ne cãutãm pe noi înºine, pentru a ne descoperi pe noi înºine. O spun astãzi

toþi cei care sunt preocupaþi de adevãrul omului. Numesc îndeosebi aceste douã

straturi: stratul de deasupra ºi adâncul din noi – adicã pecetea chipului lui

Dumnezeu din noi, peste care s-a adãugat cel dinainte. ªi simþim parcã cum ne

priveºte Iisus Hristos, care este ºi Fiul lui Dumnezeu din veci dar ºi Fiul Omului, ºi

3
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu FIUL RISIPITOR 4

zice fiecãruia din noi: Tu eºti dupã chipul Meu, tu eºti fratele Meu. ªi atunci,

adâncul din noi este aceastã vedere, este aceastã înfãþiºare a sufletului meu dupã

faþa lui Hristos. Acolo sã mã ducã gândul îndatã: cã faþa sufletului fiecãruia din

noi e faþa lui Hristos. ªi, Doamne, privindu-Te pe Tine, ajutã-mã sã mã privesc pe

mine! ªi atunci rãdãcina mea adâncã este El, rãdãcina mea, temeiul meu, e lumina

Lui, e bunãtatea, e pacea Lui, e jertfa Lui. Aceasta sunt eu în obârºia mea adâncã.

La acestea am adãugat, deasupra, cele nãscute din eul meu orgolios, tributar lui

Lucifer, mândriei lui, ºi în mândria mea am zãmislit, am odrãslit eu, prin gândurile

rele, pãtimaºe, noianul, puzderia de patimi. ªi sãrmanul ateu rãmâne acolo, în eul

lui, încarcerat, ºi nu vede mai departe.

Dar aici, tânãrul ºi-a venit în sine. Adicã strãbãtând adânc peste noianul de

slãbiciuni, patimi ºi urzeli, a ajuns la sinea lui. Deci totdeauna sã ne privim noi în

aceste douã stãri: în starea de suprafaþã a existenþei, cu tot ceea ce a odrãslit

ispita ºi pãcatul, ºi adâncul din noi, care e pecete, chip dumnezeiesc. Uneori eºti

încarcerat în lumea pãcatelor ºi nu mai vezi nimic. Atunci eºti rob, eºti robul

patimilor tale, eºti rob instinctului, slãbiciunilor; nu mai eºti liber. Asta trebuie sã o

ºtie oricine. Tu nu mai eºti omul adevãrat. Gândiþi adânc la acest fapt! Nu mai eºti

omul autentic. Nu o spun numai Sfinþii Pãrinþi, numai Scripturile, ci o spun toþi cei

care vor sã se cunoascã pe ei, sã-l cunoascã pe om. Omul adevãrat este dincolo,

dar ca sã ajungi acolo trebuie sã treci de straturile superficiale, ale slãbiciunilor

tale. Cãci tu nu eºti pentru mâncare, bãuturã, avuþie, fel de fel. La un moment dat

toate le pierzi, ºi atunci te trezeºti; ºi când ajungi la þãrmul dintre cele douã

straturi, stratul adânc al chipului lui Dumnezeu, la acest hotar te clatini ca pe o

muchie de cuþit ºi atunci strigi, asemenea fiului din Evanghelie: “Tatã, greºit-am la

cer...”. Atunci înþelegi cã existenþa ta nu e monolog, – fapt capital –, nu stai de

vorbã cu tine însuþi, ci atunci în adânc se aude chemarea lui Dumnezeu.

4
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu FIUL RISIPITOR 5

Fiecare din noi am primit odatã cu viaþa noastrã un dar. Vedeþi, nu noi

suntem cei care ne întrebãm. Când ne întrebãm noi ºi tot noi rãspundem,

înseamnã cã suntem despãrþiþi de Dumnezeu. Cel care întreabã adânc în noi e

Dumnezeu. ªi numai când simþi cã eºti în dialog cu El, când simþi cã te afli ca

rãspuns la întrebãrile lui Dumnezeu, abia atunci te afli real în adevãr; când tu auzi

glasul lui Dumnezeu în tine. Mãrturisesc aceasta Sfinþii Pãrinþi ºi cei care se ocupã

de adâncul nostru; acest adânc pe care spune Psalmistul cã Dumnezeu l-a pus în

vistierii. Adâncul din noi e în vistieria lui Dumnezeu. ªi atunci, iatã, vine aceastã

întrebare: “Ce ai fãcut cu darul pe care þi l-am încredinþat?”– cu viaþa ta; tu, pe

care te-am instituit sã fii frate al Fiului Meu, sã fii frate al lui Hristos. Sã nu-ºi

închipuie cineva cã va scãpa fãrã rãspuns la aceastã întrebare; dar ferice de cel

care s-a trezit ºi aude chemarea ºi dã rãspuns de aici, din adâncul lui pus în

vistieria lui Dumnezeu. Asta e chemarea. Parcã simþi în adâncul Dumnezeirii cã

Tatãl a zidit ºi alþi fii dupã chipul Fiului Sãu. E bucuria Lui cea mare. De aceea s-a

spus: Bucurie se face în cer pentru un pãcãtos care se pocãieºte. Aceasta este

bucuria Pãrintelui ceresc – o simþim parcã o datã mai mult: – de a vedea în noi

fraþi ai Fiului lui, ºi pe Hristos venit sã-ªi mântuiascã fraþii. Zice o vorbã a unui

înþelept: Sã fii stãpânul voii tale ºi robul chemãrii lui Dumnezeu, al vocii lui

Dumnezeu din adâncul sufletului tãu.

ªi din clipa aceea, tânãrul, de acolo, din adâncul duhovnicesc, aude

chemarea, îºi vine în sine; repet, adâncul duhovnicesc, faþã de adâncul patimilor,

al instinctului. Cãci azi deosebesc cercetãtorii între inconºtientul instinctiv ºi

inconºtientul spiritual, altfel spus adâncul instinctelor ºi, mai adânc, adâncul

duhovnicesc, acolo unde se aflã locul de tâlc al omului cu Dumnezeu, unde aude

vocea Lui, ºi Îi rãspunde. Vocea Lui (care se desluºeºte limpede în oricine, de

sensul, raþiunea mea de a fi) ºi chemarea sã mã împlinesc pentru a fi fiu al

Pãrintelui ceresc ºi frate al lui Hristos, dupã chipul Lui. ªi strigând în adâncul

5
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu FIUL RISIPITOR 6

sufletului, voi spune: “Tatã, am greºit la cer ºi înaintea Ta. Nu mai sunt vrednic sã

mã numesc fiul Tãu. Primeºte-mã ca pe un argat”, la fel cu fiul risipitor, care se

ridicã ºi pleacã înapoi. Unde? Spre casa ta – sânul Pãrintelui ceresc care, împreunã

cu Fiul din veci în Duhul Sfânt, te cheamã la viaþa Lui. ªi spune Evanghelia: Atunci

a plecat, a venit la tatãl, “ºi încã departe fiind el, l-a vãzut tatãl”. Tatãl îl privea

mereu, dar acum îi iese în întâmpinare. Nu numai eu merg spre Tatãl, ci ºi Tatãl

vine spre mine, vine sã-ªi îmbrãþiºeze fiul. I s-a fãcut milã ºi vine alergând. Aleargã

tatãl. E uimitor! Aleargã tatãl spre fiul, sã-l îmbrãþiºeze. Te cutremuri când auzi cã

Tatãl aleargã spre tine ºi tu spre Tatãl. O, parcã în clipa aceasta fiecare din noi ne

simþim în aceastã alergare, dublã alergare. Sã ai înainte o asemenea icoanã… E

dincolo de cuvânt ºi simþire omeneascã. “...ªi a cãzut pe grumazul lui ºi l-a sãrutat

tatãl”. Sãrutul tatãlui… Ce poate fi spus mai mult? ªi a zis fiul: “Tatã, am greºit la

cer ºi înaintea ta, nu mai sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu”. Cuvântul devine

rugãciune, pentru cã Tatãl are Cuvântul; ºi Tatãl rosteºte cãtre Iisus ce se petrece

[?]. Neîncetat trebuie sã avem în vedere aceastã icoanã: pe Tatãl ºi pe Fiul

chemând fiii ºi fraþii.

...ªi atunci, cheamã pe slujitori (îngerii): “Daþi-i veºmântul...” – veºmântul

sfânt, veºmântul harului, veºmântul luminii dumnezeieºti necreate. Asta înseamnã

veºmântul. Îmbrãcaþi-l din nou. Tu, care ai pierdut atunci, odinioarã, harul divin

din suflare dumnezeiascã… Pentru care Tatãl S-a tânguit zicând: “Nu va mai odihni

Duhul Meu în oamenii aceºtia, pentru cã sunt numai trup”. S-a constituit în ei

stratul acesta greu de strãbãtut, ca un perete între Mine ºi voi, aºa cum va spune

proorocul Isaia. ªi atunci el a ieºit la suprafaþã prin cãinþã, prin lacrimile lui, care l-

au vindecat; cãci “lacrimile de la Tine roua cea vindecãtoare sunt”, spune

Proorocul. Roua harului, roua cea de la Tine e rouã de luminã, roua luminii

dumnezeieºti care e în stare sã te spele. ªi spune deci: “Daþi-i veºmântul”–

îmbrãcaþi-l pe el cu haina cea dintâi a suflãrii dumnezeieºti de viaþã. Îl îmbrãcaþi,

6
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu FIUL RISIPITOR 7

îi daþi inel în mâna lui – inelul unirii neîntrerupte2, ºi încãlþãminte3 în picioarele lui

– încãlþãmintea harului lui Dumnezeu, încãlþãminte divinã, cu care el sã se

înalþe4.

“...ªi aduceþi viþelul cel îngrãºat ºi înjunghiaþi-l, ºi mâncând sã ne veselim,

cãci acest fiu al meu mort era ºi a înviat, pierdut era ºi s-a aflat”. ªi au început sã

se veseleascã. Doamne! când a spus “junghiaþi viþelul cel îngrãºat”, este cu

neputinþã ca Iisus sã nu fi privit la El. Pentru cã El era jertfa care avea sã spele,

prin sângele Lui, pãcatele fiului rãtãcit ºi ale tuturor fiilor rãtãciþi. ªi sã ne fi spus:

Sã vã hrãniþi atunci cu trupul Meu, cu sângele Meu, ºi sã vã însãnãtoºiþi. Sã priviþi

trupurile voastre ca mãdulare ale Mele5. Hrãnindu-ne deci cu trupul ºi sângele Lui,

Hristos se uneºte cu noi, ºi acesta este ultimul act prin care Tatãl ne înfiazã; prin

cuvântul Evangheliei ºi prin trupul ºi sângele Lui. Devii atunci frate al lui Hristos,

fiu împreunã cu Hristos. ªi aceasta este icoana care simþi cã te cheamã sã

rãspunzi din cãderea ta.

Mai e e ºi o altã cãdere. În vremea aceea fiul cel mare rãmãsese acasã,

lângã tatãl. Dar noi ºtim cât era lângã tatãl; pentru cã a fi lângã Tatãl înseamnã a

fi ºi lângã Fiul, cu Fiul. Spune Scriptura cã fiul cel mare se afla la þarinã, ºi când s-a

apropiat de casã, auzind cântece ºi jocuri a chemat la sine pe una dintre slugi ºi a

întrebat ce înseamnã acestea. Iar sluga i-a rãspuns: “Fratele tãu a venit, ºi tatãl

tãu a înjunghiat viþelul cel îngrãºat, pentru cã l-a primit pe el sãnãtos”. S-a mâniat

2Cum spunem de fiecare datã la cununie ce înseamnã inelul din degetul mirilor: inelul nu are
început ºi sfârºit, e neîntrerupt. Tot aºa ºi legãtura aceasta dumnezeiascã – neîntreruptã, ºi iubirea
fãrã de sfârºit.
3La Horeb, când Dumnezeu i S-a arãtat lui Moise în focul care ardea în rug (dar nu-l mistuia), i-a
strigat: “Moise, Moise! Scoate-þi încãlþãmintea cãci pãmântul pe care calci este sfânt”.
Încãlþãmintea este aceea care leagã de pãmânt. De aceea, lui Moise îi spune: Scoate-þi legãtura
ta cu pãmântul ºi te înalþã mai sus decât el.
4Dupã cum ºtim cã atâþia sfinþi se înalþã în rugãciunile lor, de la pãmânt; ca Maria Egipteanca ºi
atâþia alþi sfinþi.
5Aºa cum spune Sfântul Apostol Pavel: “Au nu ºtiþi cã trupurile voastre sunt mãdulare ale lui
Hristos?”. Or Împãrtãºania – trupul ºi sângele lui Hristos – dãruindu-se nouã, face din trupurile
noastre mãdulare ale lui Hristos. “ªi luând deci mãdularele lui Hristos (tu care eºti trupul Lui) le voi
face mãdularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ºtiþi cã cel ce se alipeºte de desfrânatã este
un singur trup cu ea? «Cãci vor fi – zice Scriptura – cei doi un singur trup». Iar cel ce se alipeºte de
Domnul este un duh cu El. Fugiþi de desfrânare!”(I Cor. 6, 15-18).

7
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu FIUL RISIPITOR 8

fratele. Nu voia sã intre. Dar tatãl lui, aºa cum a ieºit la fiul cel tânãr, a ieºit ºi la

fiul cel mare, deopotrivã, într-o iubire egalã. Ochii lui sunt atât de curaþi încât ei

nu vãd rãul, vãd numai binele. Tatãl vede chipul Fiului Sãu în noi. Trece repede

peste rãu, dacã tu te-ai întors ºi ai venit în faþa Lui. ªi spune: “Nici nu Îmi voi mai

aduce aminte de pãcatele tale”. Numai noi spunem: Te iert, dar nu te uit

niciodatã”. Dar tatãl, dimpotrivã, iese ºi la el ºi îl roagã. Auziþi, îl ruga! Nu numai

noi ne rugãm lui Dumnezeu, ci ºi Dumnezeu se roagã. E uimitor cuvântul. Noi

toate le punem pe seama noastrã, ºi e o mare greºealã. Zicem cã numai omul

trebuie sã fie smerit. Dumnezeu este izvorul smereniei, pentru cã a coborât ºi,

cum spune dumnezeiescul Vasile, a luat chipul smeritului nostru trup, pentru ca sã

ne facã asemenea Lui, sã sfinþeascã trupul nostru. Orice tatã se roagã. Iatã, se

roagã de fiul lui sã intre sã se bucure împreunã.

Dar fiul, rãspunzând, a zis: “Iatã, de atâþia ani îþi slujesc, niciodatã nu am

încãlcat porunca ta, dar mie nici mãcar o datã nu mi-ai dat un miel ca sã mã

veselesc cu prietenii mei”. Era invidios, o, Doamne, pe desfrânãrile fratelui lui. Dar

te întrebi ce purta în el. Încã mai erau niºte colþi în el din rãdãcinile pãcatului.

Cum îmi spunea cineva odatã, cã îºi înºela prietenii pãcãtuind prin petreceri cu

nevestele lor ºi se fãcea grozav. O, Doamne, când am auzit, am strigat: Aºa de

decãzut erai! Aºa ºi el: Nu mi-ai dat sã mã veselesc ºi eu… Invidie pe cele rele.

Deci invidie nu numai la bine, ci ºi la rãu. ªi spune mai departe: “Dar când þi-a

venit acest fiu al tãu, care þi-a mâncat averea cu desfrânatele, junghii pentru el

viþelul cel îngrãºat”. ªi tatãl îi rãspunde: “Fiule, tu totdeauna eºti cu mine, ºi toate

ale mele ale tale sunt”. Dar, repet cuvântul, el, care petrecuse cu tatãl, era cu

tatãl? De atâtea ori noi mãrturisim ºi spunem: Poþi sã fii lângã cineva de zeci de

ani, dar sã nu fii cu el. Eºti doar trupeºte, dar tu ascunzi în inima ta sãmânþa celui

rãu, pe care tu o uzi mereu cu trufia ºi cu dorinþele tale pãtimaºe, cu adorarea

eului tãu. ªi atunci, sãrmanul, din nefericire, era asemenea fariseilor; cãci ºtim cã

8
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu FIUL RISIPITOR 9

fariseii, împlinind legea cu stricteþe, dupã literã, nu dupã duh, la un moment dat

nu mai sunt ei datori lui Dumnezeu, ci Dumnezeu e dator lor. ªi atunci e ca ºi când

ar fi spus: Pãi în loc sã mã lauzi… – tu stabileºti un comerþ între tine ºi Tatãl: platã

ºi rãsplatã. În loc sã-mi plãteºti ºi sã-mi mulþumeºti, tu îl primeºti pe ticãlosul ãsta!

Apare deodatã judecata, nu numai invidia. Ne instituim în locul

Judecãtorului, ºi judecând faptele lor cãdem ºi noi în ele. Aici nu e vorba de

judecatã la adresa rãului, ci e vorba de judecata fratelui. Cineva îmi spunea cã

pomenind depre slãbiciunile noastre din lume, fel de fel, altcineva îi rãspundea: Ei,

soro, nu judecaþi! Pãi cum adicã? sã nu judec rãul? Nu judec omul, aici e

deosebirea. Omul nu-l judec, pe fratele meu, dar rãul din lume trebuie sã-l judec,

cã altfel nu scap de el. Una e fratele meu, pe care îl iubesc, ticãlos, cum ar fi…

Iubeºte pe pãcãtos, zici Pãrinþii, dar urãºte pãcatele lui. Ori sãrmanul fariseu,

fratele cel mare, el judeca nu rãul, ci pe fratele lui. A intrat fratele la ospãþ cu

fratele lui care înviase? Nu ni se spune. A rãmas afarã cumva. El, care primise

Legea, a rãmas afarã, lângã uºã. Iar tatãl rostea mereu: Trebuie sã ne veselim, sã

ne bucurãm, cãci fratele tãu acesta, mort era ºi a înviat, pierdut era ºi s-a aflat. El

a înviat; tu ai rãmas la jumãtatea drumului…

Acum vreo douãzeci de ani, la Tel Aviv, s-a petrecut un fapt despre care

citind, am fost zguduit ºi am învãþat atât de mult… Un arab era bolnav de cancer,

cancer cu metastaze. Doctorii au spus rudelor: Trebuie sã-l luaþi acasã. A venit

fratele cu soþia: “Ce sã facem? Hai sã-l scoatem”. “Peste trei ore moare; sã nu-i

spuneþi lui, dar trebuie sã-l luaþi”. L-au ridicat, l-au luat într-o maºinã… soþia de-

abia îºi oprea lacrimile; dar el a strigat: “Sã mã duceþi nu acasã, ci la Ierusalim,

acolo, nu uitaþi! Sã nu vã ierte Alah (cum zic ei lui Dumnezeu) nici în veacul de

acum, nici în veacul viitor dacã nu mã duceþi la mormântul proorocului Iisus” (ei

aºa cred în Iisus, ca într-un prooroc; ºi mai cred cã Iisus va veni sã judece). La

strigãtul lui l-au dus. “Eu chiar dacã mor pe drum, tot acolo sã mã duceþi, la Iisus,

9
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu FIUL RISIPITOR 10

cãci am auzit cã Acela, Iisus, este Alah. El este Dumnezeu”. L-au dus în biserica

Sfântului Mormânt, pe braþe – nu putea merge pe picioare. L-au pus lângã piatra

mormântului, iar el a început a striga: “Alah, Alah, Doamne Iisuse!”. Erau la slujbã

mitropoliþii. Curgeau ºiroaie de lacrimi: Iisuse, Doamne, miluieºte-mã! ªi cum sta

lipit de placa mormântului, îmbrãþiºând-o ºi strigând, deodatã s-a ridicat ºi a dat

mãrturie strigând din nou: “Iisuse Doamne, îþi mulþumesc Iisuse Doamne!”. S-a

ridicat pe picioarele lui ºi s-a ºi botezat în clipa aceea.

Mã opresc la strigãtul lui. Acela a fost un strigãt din adânc, din ultima

adâncime. Dacã nu simþim glasul lui Dumnezeu, cãruia sã-i rãspundem, înseamnã

cã chemarea nu a fost din adânc, a fost din zona a ceea ce se numeºte, repet,

inconºtientul instinctelor; nu de la chipul lui Dumnezeu. Cel care strigã cu noi e

Hristos, El strigã cu noi când ne rugãm în Duhul Sfânt, Care “Se roagã în noi cu

suspinuri negrãite”. ªi abia atunci devii om, devii în adevãr chip al lui Dumnezeu,

fiu al lui Dumnezeu prin Hristos, adoptat prin El; ºi frate al Lui. Abia atunci ai ajuns

Acasã, în Casa ta adevãratã, care e Casa Pãrintelui ceresc, a Sfintei Treimi – Tatãl,

Fiul ºi Duhul Sfânt.

Aº încheia cu un cuvânt din cartea Triodului: “O, Bunule Pãrinte, depãrtatu-

m-am de la Tine, dar nu mã pãrãsi, nici nu mã arãta netrebnic împãrãþiei Tale.

Vrãjmaºul cel cu totul viclean m-a dezbrãcat ºi mi-a luat bogãþia, darurile cele

sufleteºti le-am risipit ca un desfrânat. Deci sculându-mã ºi întorcându-mã la Tine,

strig: Fã-mã ca pe unul din argaþii Tãi, Cel ce pentru mine Þi-ai întins pe cruce

preacuratele Tale mâini, Iisuse Doamne, sã mã scoþi de la fiara cea cumplitã a

pãcatului (demonul), ºi cu haina cea dintâi a strãlucirii dumnezeieºti sã mã

îmbraci, Cel ce singur eºti mult milostiv”, Iisuse Doamne, împreunã cu Tatãl ºi cu

Duhul Sfânt. Amin.

10