Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Marile Capodopere Ale Omenirii
Marile Capodopere Ale Omenirii
ro
Daca, prin absurd, maine s-ar produce o catastrofa fara precedent, ce am incerca sa salvam, in pragul acestei amenintari globale? Ce ar contine geanta antiapocaliptica a speciei umane? Ce ne defineste, din punct de vedere artistic sau cultural, ca specie? Este extrem de dificil sa stabilim cu exactitate care sunt cele mai emblematice creatii ale omenirii, insa, in mod cert, cele 10 capodopere pe care le prezentam aici nu ar trebui sa lipseasca din lista operelor de capatai, de o valoare inestimabila, care merita si trebuie sa dainuie pentru totdeauna.
Potrivit celei mai raspandite ipoteze, modelul tabloului se numea Lisa Gherardini, nascuta in 1479, la Florenta. Vlastar al unei familii modeste, ea s-a casatorit la varsta de 16 ani cu fiul unui negustor de panzeturi, el insusi negutator, Francesco di Bartolomeo del Giocondo, si i-a daruit trei copii. Cand, in 1503, Francesco del Giocondo s-a mutat intr-o locuinta mai spatioasa pe Via del Stufa si a decis sa realizeze un portret al sotiei sale, s-a orientat catre Leonardo da Vinci. Francesco nu si-a primit niciodata lucrarea comandata. Dupa studierea amanuntita a straturilor tabloului si descoperirea valurilor atasate de gulerul corsajului Lisei, intunecate si aproape imperceptibile din cauza vernisurilor succesive aplicate de marele pictor, s-a impus o interpretare care a facut cariera: "Valul cenusiu transparent era purtat in acest fel de catre femeile gravide sau care nascusera de curand", spune Bruno Mottin, conservator la Centrul de Studiere si Restaurare al Muzeelor Frantei.
Potrivit cercetatorului, tabloul ar comemora nasterea celui de-al doilea fiu (Andrea) al Mona Lisei. In aceasta situatie, enigmaticul suras ar fi, de fapt, un zambet al maternitatii implinite. In realizarea acestui element al portretului, s-a identificat intrebuintarea faimoasei tehnici sfumato - efectul de transparenta al maestrului. Altfel spus, un mod unic de a picta o "absen prezent".
Tabloul a ramas in colectiile regale franceze de la inceputul secolului al XVI-lea pana in 1793, an ce coincide cu inaugurarea celebrului Muzeu Central al Artelor de la Luvru. Sub Ludovic al XIV-lea a fost adapostit la Versailles, iar in timpul Primului Imperiu s-a aflat la Tuileries. Dupa Restauratie, a continuat sa ramana la Luvru si sa se afirme drept piesa de rezistenta a colectiilor nationale franceze. Studiata cu lupa de istorici si copiata cu fervoare de pictori consacrati si de ucenici de-ai lor, Gioconda a devenit cu adevarat celebra la nivel mondial dupa furtul din 21 august 1911, cand un pictor italian cam lunatic - Vicenzo Peruggia - a subtilizat-o ca so aduca in tara de origine a creatorului si a modelului sau, Italia. In prezent, Giocanda poate fi admirata la Luvru (la ora actuala, cea mai cunoscuta pictura din lume).
In pofida cercetarilor intense, anul exact in care s-a scris "Hamlet" ramane subiect de dezbatere. Trei vechi versiuni ale piesei au supravietuit, si fiecare contine replici si chiar scene care lipsesc din celelalte. Shakespeare a bazat "Hamlet" pe legenda lui Amleth, prezervata de cronicarul din secolul al XIII-lea, Saxo Grammaticus, in a sa "Gesta Danorum" si repovestita de invatatul Francois de Belleforest in secolul al XVI-lea. Structura piesei si profunzimea conturarii personajelor au inspirat multa critica scrutinara, intre care un singur exemplu este dezbaterea, veche de secole, despre ezitarea lui Hamlet de a isi ucide unchiul. Unii vad in asta un instrument al intrigii, pentru a prelungi actiunea, in timp ce altii il privesc ca pe un rezultat al presiunii exercitate de complexele problematici fiolosfice si etice care inconjoara o crima cu sange-rece, al unei razbunari calculate si al dorintei patimase.
Mai recent, criticile psihoanalitice au examinat dorintele neconstientizate ale lui Hamlet, iar criticile feministe au reevaluat si reabilitat personajele adesea "malignizate" ale Opheleiei si Gertrude. "Hamlet" este cea mai lunga piesa a lui Shakespeare si printre cele mai puternice si influente tragedii scrise in limba engleza. Ofera o poveste eterna ce poate fi spusa iar si iar, readaptata in orice epoca. In timpul vietii lui Shakespeare, piesa a fost una dintre cele mai populare opere ale scriitorului si este considerata, in prezent, o capodopera a literaturii mondiale. "Hamlet" a inspirat scriitori precum Goethe, Dickens, Joyce si Murdoch, si este "cea mai ecranizata lucrare literara precum si cea mai jucata piesa de teatru din toate timpurile.
Initial, Dante si-a intitulat poemul "Commedia", in sensul ca, dup un inceput dramatic, opera are un final fericit - precum explica autorul insusi intr-o scrisoare adresata lui Cangrande della Scala. Atributul de "divina" i-a fost acordat de Giovanni Boccaccio in biografia sa "Trattatello in laude di Dante", ca un omagiu datorat extraordinarei ei frumuseti artistice. Lucrarea a fost scrisa de Dante in timpul exilului sau, intre 1304 si 1321, actiunea fiind pozitionata de autor in primavara anului 1300, in saptamana dinaintea Pastelui, atunci cand Dante intreprinde calatoria sa in "lumea de dincolo". Este anul sfant, instituit de Papa Bonifaciu al VIII-lea, socotit drept jumatatea duratei previzibile a lumii.
In aventura lui Dante in cele trei taramuri ale vietii de apoi, unde se proiecteaza binele si raul lumii terestre, personajul este condus la inceput de poetul Virgiliu, simbol al ratiunii, apoi de Beatrice, intrupare a credintei. Poemul este compus din peste 14.000 de versuri, structurate pe trei parti, cuprinzand 100 de canturi, 33 pentru fiecare parte, plus un cant introductiv la inceputul "Infernului". Structura de fond a operei corespunde fanteziei cosmologice medievale. Calatoria in Infern si pe muntele Purgatoriului reprezinta traversarea intregii planete, in timp ce Paradisul este o reprezentare simbolica a cosmosului ptolemic. "Divina Comedie" poate fi descrisa ca o alegorie. Fiecare cant, si episoadele continute contin numeroase intelesuri alternative. De asemenea, structura complexa a poemului contine tipare matematice si numerologice raspandite de-a lungul operei, corelate indeosebi cu cifrele trei si noua, relationate cu Trinitatea.
"David", capodopera indiscutabila a sculpturii renascentiste, a fost creata intr-un interval de trei ani, in perioada 1501 - 1504, de catre artistul italian Michelangelo. Inalta de 5,17 metri si sfredelita in marmura, statuia il porptretizeaza pe eroul biblic David, surprins intr-un moment de contemplare. Interpretarea cel mai larg acceptata este aceea ca statuia il infatiseaza pe David chiar inaintea bataliei purtate cu Goliath, spre deosebire de majoritatea reprezentarilor realizate de ceilalti artisti, care-l imortalizeaza in urma victoriei sale.
Statuia a ajuns sa fie un simbol emblematic al apararii libertatilor civile intruchipate in Republica Florentina, Firenze - un oras-stat independent. Sculptura completa a fost dezvelita pe 8 septembrie 1504. Ochii lui David, cu o privire amenintatoare, fusesera orientati catre Roma. Istoria statuii lui David precede insa implicarea lui Michelangelo in acest proiect. Cei contractati sa realizeze aceste statui au fost Donatello si asistentul sau, Agostino di Duccio. Cei doi au creat doua piese, urmand sa inceapa lucrarile pentru "David" in 1464. Pe cand se aflau la formarea picioarelor si a capului, Donatello a decedat, in 1466, iar modelarea si colaborarea cu Agostino au incetat. Blocul de marmura, adusa direct de la o cariera din Carrara, un oras aflat in Alpii Apuani din nordul Toscanei, a ramas neglijat pentru mai bine de 25 de ani, expus in tot acest timp intemperiilor in curtea exterioara a atelierului catedralei. Hotarand, in 1500, ca lucrurile nu pot ramane asa la nesfarsit, oamenii catedralei au decis, in 1501, sa gaseasca in cele din urma un artist care sa ia bucata de marmura si sa o transforme intr-o opera de arta finalizata. Tanarul Michelangelo, in varsta de numai 26 de ani, a fost cel care a convins ca merita sarcina.
A muncit la masivul erou biblic timp de trei ani. Pentru a o proteja de depreciere, sculptura a fost mutata in 1873 la Galeria Accademia din Florenta, unde a fost si inca este admirata de milioane de vizitatori. O replica a ei fost amplasata in Piazza della Signoria in 1910.
Romanul a fost prima oara publicat in intregime in 1869. "Razboi si Pace" este extrem de voluminos si este divizat in patru mari volume, fiecare cu subparti alcatuite din multe capitole. Concentrandu-se asupra membrilor a doua familii importante, Bolkonski si Rostov, romanul foloseste istoriile lor individuale pentru a portretiza Rusia in pragul unui conflict apocaliptic cu Franta lui Napoleon Bonaparte. Dimensiunea geniului literar al lui Tolstoi este data de amploarea viziunii sale epice, care cuprinde starile sufletesti traversate de orase intregi, miscarile armatelor si prevestirile de rau augur ce planeaza asupra societatii rusesti. Pentru realizarea lucrarii "Razboi si Pace", Tolstoi a studiat numeroase documente istorice, a citit memorii si romane istorice, o influenta aparte avand "Roslavliov" de Zagoskin. Atentia scriitorului se concentraza mai ales asupra "modului de a trai", asupra tablourilor pasnice ale epocii, evenimentele razboinice ramanand pe ultimul plan al romanului.
Compozitional, imensa varietate de figuri - peste 550 - si episoade este arhitecturata sub forma de cronica a vietii. Povestea prezentata se petrece cu 60 de ani inainte de momentul scrierii sale de catre Tolstoi, "pe vreme bunicilor nostri", asa cum mentioneaza el. Numele a aproximativ 160 de persoane reale au aparut sau au fost mentionate in "Razboi si Pace". Povestea incepe in 1805 si merge spre razboiul din 1812. In redactarea romanului, Tolstoi s-a folosit abundent si de propria sa experienta a Razboiului din Crimeea, la care a luat parte si care l-a ajutat sa aduca detalii vii, pitoresti si povesti la prima mana despre structurarea armatei ruse.
Aspectul constructiei, modelat sub forma unei flacari a unui foc de tabara intins spre cer, nu are corespondent in arhitectura rusa sau in lume. Nu seamana cu nicio alta cladire a tarii, nimic similar nu poate fi descoperit in intregul mileniu de traditie bizantine, din secolul V pana in secolul XV. Catedrala a prevestit climaxul arhitecturii nationale rusesti din secolul al XVII-lea, si nu a fost niciodata reprodusa ca atare, desi ulterior, biserici care aduc ca structura cu ea au aparut in marile orase rusesti. Ea a operat ca divizie a Muzeului Istoric de Stat inca din 1928, fiind complet secularizata in 1929 si ramanand, inclusiv astazi, proprietate a Statului Rus (si nu a Bisericii). Catedrala este parte a Patrimoniului Mondial UNESCO Kremlin si Piata Rosie.
Identitatea arhitectului sau a arhitectilor catedralei este necunoscuta. Traditia spune ca a fost vorba de doi, Barma si Postnik Yakolvev. Totusi, cercetatorii sustin ca ambele nume desemneaza o singura persoana. Legenda ne mai dezvaluie ca Ivan l-ar fi orbit pe arhitect dupa ce si-a finalizat lucrarea ca sa nu o poata reproduce si in alta parte, desi Postnik Yakovlev a ramas activ cel putin pana prin anii 1560. Istoricii artelor cred ca, judecand dupa cantitatea de elemente noi introduse in Catedrala Trinitatii, este foarte probabil ca ea sa fi fost construita de mesteri germani. Sub stapanirea tarului Ivan mai ales, germanii si englezii ii inlocuiau pe italieni la astfel de treburi. Interiorul catedralei ascunde un labirint de coridoare inguste si inchise precum si cilindrele verticale ale bisericilor. Cea mai inalta, biserica centrala a Interventiei, se ridica in aer pana la 46 de metri, pe interior, dar are o suprafata de numai 64 de metri patrati. Culorile vii ale constructiei au fost aplicate in cateva stadii, din 1680 pana in 1848
Publicatia din 1808 a fost urmata de editia reviziuita din 1828-1829, ultima editata de Goethe insusi. Scriitorul a termina de scris "Partea a Doua" in 1832, chiar anul mortii sale. In contrast cu prima parte, atentia nu mai cade aici pe sufletul personajului principal, care a fost vandut diavolului, cat mai ales pe fenomenele sociale ale epocii, pe psihologia, istoria si politica germana. A doua parte a format ocupatia principala a ultimilor ani din viata lui Goethe, fiind publicata postum in 1832. De-a lungul primei parti a povestii, Faust ramane nesatisfacut; concluzia ultima a tragediei si rezultatul pariului facut cu diavolul sunt dezvaluite in "Partea a Doua". Prima parte reprezinta "lumea mica" si se intampla in propriul univers al personajului, in spatiu-timpul firesti. In contrast, partea a doua are loc in "lumea larga" sau in macrocosmos.
Povestea lui Faust a inspirat multa literatura, muzica si ilustratie, iar lucrarea ramane o parabola rezonanta asupra invatarii stiintifice si religoase, a pasiunii si seductiei, independentei si dragostei. In termeni poetici, Goethe plaseaza stiinta si puterea in contextul metafizicii din punct de vedere moral. Faust este un cercetator empiric fortat sa confrunte probleme precum binele si raul, Dumnezeu si Diavol, sexualitate si moralitate.
Dupa succesul pe care l-a inregistrat in salile de cinematograf cu "Mercury Players" si cu emisia radio controversata din 1938, despre "Razboiul Lumilor", Welles a inceput sa fie curtat de Hollywood. A semnat un contract cu RKO Pictures in 1939. Neobisnuit pentru un regizor neexperimentat, i s-a oferit libertate totala de a-si dezvolta filmul, folosindu-si propriul casting si propria echipa si beneficiind chiar si de privilegiul stabilirii versiunii finale de difuzare a "produsului". Welles a semnat scenariul "Cetateanului Kane" impreuna cu Harman Mankiewicz.
Masurand 40,93 de metri in lungime si 13,41 de metri in latime, capela ar corespunde ca dimensiuni, conform traditiei biblice, proportiilor Templului lui Solomon. Este inalta de 20,70 metri, cu plafon boltit, are cate 12 ferestre pe fiecare dintre peretii laterali si o pardoseala construita din mozaic policrom de marmura. Capela Sixtina este impartita in doua parti: cea mare, care contine altarul, destinata ceremoniilor religioase, si una mai mica, pentru credinciosi. Planurile arhitectonice ii apartin lui Baccio Pontelli, iar lucrarile de constructie au fost executate sub supravegherea lui Giovannino de Dolci. Picturile de pe peretii laterali au fost executate de cei mai mari artisti ai timpului, intre care Pietro Perugini si Sandro Botticelli.