Sunteți pe pagina 1din 6

Evolutia Sistemului International 1.

Inceputurile le constituie lumile, privite ca insule de organizare statala, care isi dezvolta in timp si un set de valori comportamentale, ce, la randul lui, contribuie si mai mult la coeziunea lor. Am avut astfel lumea greceasca, regatele din Orientul Mijlociu si Africa de nord, apoi lumea romana. Comunicarea dintre aceste lumi a existat, indeosebi pe calea comertului si a razboiului, fara ca sa ajunga insa la gradul de integrare al unei singure lumi. 2. Acest lucru s-a petrecut abia odata cu castigarea suprematiei de Roma, care, prin diplomatie si razboi asa cum arata si Machiavelli intr-una din lucrarile sale pregatitoare pentru sfaturile din Principele a reusit sa-si creeze imperiul. Abia acesta a fost unsistem relativ integrat, care a cuprins in interiorul sau organizarile socialstatale din spatiul mediteranean. Este de remarcat ca, inca dinaintea cuceririi romane, in alte zone ale globului vezi Asia de Est, sau de Sud, ori America aveau loc, in mod independent, procese relativ asemenatoare. Problema care se punea era aceea a stabilirii legaturilor intre aceste focare de organizare pe care le reprezentau lumile respective. 3. Prima mare comunicatie/legatura de acest gen daca excludem expeditia lui Macedon de dinaintea fauririi Imperiului Roman -o reprezinta invazia migratorilor, rezultat al actiunii marii centrifugi asiatice. Sub loviturile ei repetate, Imperiul Roman, ca prima etapa a integrarii europene si tentativa de creare a unui sistem relativ unitar in zona noastra, se dezintegreaza. Drept rezultat apar nucleii viitorului proces de re-integrare, care a evoluat de atunci pana in prezent orasele, pe de o parte, si fermele intarite, pe de alta parte. 4. Treptat isi face loc organizarea feudala, in care populatia locala lucreaza pentru si ii furnizeaza soldati stapanului local, care reprezinta sursa autoritatii politice si juridice a locului. In schimb, el furnizeaza populatiei locale protectie. Cu timpul, din luptele angajate intre diferitii stapani locali, incep sa apara unii mai puternici, care, prin supunerea celorlalti, precum si a oraselor din zonele adiacente, isi largesc posesiunile care insemnau prin ele insele putere tinzand spre incoronare ca suverani ai statelor feudale. 5. Nu trece mult timp si, odata terminata, in linii generale, expansiunea interna, este initiata expansiunea externa, sub forma cruciadelor. Desi s-a spus ca lumea evului de mijloc a fost o lume imobila, cruciadele au demonstrat, din contra, dinamismul ei. [Atrag atentia asupra principalelor directii de expansiune ale stapanilor feudali: cei din sud (francezi, indeosebi) s-au indreptat spre Orientul Mijlociu (locurile sfinte), iar cei din nord (germanii) spre est si nord, de-a lungul tarmurilor Marii Baltice. A se vedea si actuala confruntare din interiul Uniunii Europene intre tentinta de a depalsa centrul de greutate spre nord - sustinuta de Germania - si cea de a-l deplasa spre sud - sustinuta de Franta]. 6. In drumul lor, ei au gasit: alte sisteme internationale, fiecare dispunand de reguli si institutii ce reflectau o cultura regionala dominanta Dar care au fost, pana la urma, aceste sisteme care, ulterior au devenit parti componente ale sistemului international global. Acestea au fost: * Crestinatatea Latina (in Europa); * Sistemul arabo-islamic (din Spania pana in Persia); * Sistemul indian (in subcontinent si spre estul acestuia), caracterizat de combinatia dintre cultura hindu si conducatorii islamici; * Sistemul mongol-tatar (in stepele asiatice), islamic; * Sistemul chinezesc (controlat multa vreme de mongoli) 7. Organizarea acestor sisteme a fost ierarhizata. Astfel, aveam in primul rand, sistemul propriu-zis, reprezentand nucleul. El dispunea de reguli clare in principalele domenii de activitate (religios, financiar, de guvernare, legal, comercial), precum si de memorie. Este de remarcat existenta unor deosebiri intre ele; de pilda, daca sistemul arabo-islamic era descentralizat, cel mongolo-tatar era inalt-centralizat. In al doilea rand, existau, intr-un cerc imediat urmator, anumite zone mai putin dezvoltate (Africa sub-sahariana, Americile, Asia Australa), dispunand de o organizare proprie nu atat de sofisticata ca centrul si fiind in contact cu acesta. 8. Oricum, modelul de organizare a legaturilor dintre cercuri era cel imperial-hegemonic. Astfel, centrul se afla sub autoritatea/dominatia conducatorului suprem. Periferia era constituita din zonele locale autonome, care trebuiau sa recunoasca autoritatea conducatorului suprem si sa-i plateasca un tribut. Iar zonele de dincolo de periferie cuprindeau regatele si principatele independente. Raporturile dintre aceste tipuri de zone erau reglementate dupa cutume, unele chiar surprinse in tratate. In orice caz, sa retinem regula fundamentala a intensitatii mai mari a contactelor in interiorul acestor zone, comparativ cu cele stabilite cu exteriorul. Pe acest fundal a inceput expansiunea europeana, care s-a derulat de-a lungul mai multor secole si a avut loc succesiv, in valuri. Astfel, primul val l-a constituit expansiunea iberica (spaniolii spre vest, impregnati ideologic, unde au gasit forme de organizare deci si de rezistenta mai putin evoluate, iar portughezii spre

est, mai pragmatici, intalnind forme de organizare statala inclusiv rezistenta mai mare bine definite). A urmat apoi expansiunea olandeza, care a fost directionata atat spre vest (New York-ul a fost intemeiat de ei), cat si spre est (mai ales Indonezia), la inceputul anilor 1600. Asa a aparut si Africa de Sud, ca principal punct de sprijin pe acest drum. Cel de-al treilea val l-au constituit englezii care, timp de cateva secole, au strabatut lumea in toate directiile -, urmati de francezi. Sub raportul continutului, expansiunea europeana a fost insotita de promovarea valorilor europene in teritoriile cucerite. Lucrul acesta a fost valabil pana la cel de-al doilea razboi mondial, cand stafeta este preluata de cele doua superputeri. Ca schema, s-a pornit de la expansiunea individuala, care a fost ulterior regularizata si, intr-o faza urmatoare, institutionalizata (prin intermediul organizatiilor internationale). Sistemul International intre 1815 1914 1. Asa cum am putut vedea, sistemul international modern a fost creat prin expansiuneaEuropei, care a ajuns centrul sau. Pe continent, insa, odata cu infrangerea Frantei Napoleoniene (care, in termenii procesului producerii de putere, a marcat trecerea de laextensiv la intensiv), conducerea treburilor a fost preluata de un grup de puteri cunoscut sub numele de Concertul Europei (Austria, Marea Britanie, Franta desi invinsa, mentinuta in concert Prusia si Rusia, carora, in spatiul est si sud-est european li se asocia si Turcia), sau, popular, Sfanta Alianta. Pastratoare a valorilor europene ce au generat infrangerea spiritului revolutionar francez in realitate, pastratoare a unui melanj de valori, caci cele ale revolutiei franceze nu au putut fi extirpate in intregime ele vegheau la respectarea lor, intervenind ori de cate ori acestea erau incalcate, asa cum s-a intamplat, de pilda, in timpul revolutiilor de la 1848. 2. Concret, desi se socoteste ca ne aflam in prezenta celei mai lungi perioade de pace din istoria continentului cei 100 de ani de pace -, datorate in principal absentei conflictelor majore intre marile puteri (a caror unitate de vederi si actiune bazata pe absenta nevoii de conflict, dar si pe riscurile pe care acesta le implica a si facut posibila existenta concertului), in realitate avem de-a face cu o pace cu intreruperi, mai dese in cea de-a doua parte a perioadei analizate. Aceste intreruperi au constat tocmai in aparitia conflictelor directe intre marile puteri: 1866 razboiul prusaco-austriac, 1853-1855 razboiul Crimeii, 1870-1871 razboiul francoprusac, 1877-1878 razboiul ruso-romano-turc. 3. In ansamblu insa, aceasta epoca a coincis cu o perioada de avant tehnologic si industrial nemaiantalnit, pe fundalul unei explozii demografice fara precedent. (Dezvoltarea industriei face posibila, mai intai, cresterea populatiei, iar apoi, sporirea dimensiunii fortelor armate, care, in plus, sunt dotate in proportii de masa cu arme din ce in ce mai distructive, pregatindu-se astfel carnagiul primului razboi mondial). 4. Care au fost insa factorii care au contribuit la existenta unei perioade de pace atat de lungi ? Acestia au fost: * dezvoltarea tehnologica si industriala (care a facut ca miza pacii sa fie mai mare decat cea a razboiului); * solidaritatea puterilor europene (care erau crestine, civilizate, mesianice sau imperialiste si albe, aceasta fiind una din bazele expansionismului european in afara granitelor continentului); * echilibrul de putere existent intre principalii actori europeni; * canalizarea conflictelor, a competitiei in afara Europei, in colonii (vezi aplicarea tehnicii sferelor de influenta ca modalitate de evitare a conflictelor) Treptat, insa, ca urmare a dezvoltarii diferentiate a marilor puteri europene, echilibrul de putere dintre ele se rupe, iar competitia pentru colonii se intensifica, astfel incat conflictele dintre ele se apropie tot mai mult de continent. Drept urmare, are loc o disparitie treptata a concertului in favoarea aparitiei unui proces de polarizare, care se materializeaza prin crearea celor doua aliante militare Antanta (grupand Marea Britanie, Franta si Rusia) si Puterile Centrale (Germania si Austro-Ungaria). In plus, asistam si la o integrare tot mai accelerata a continentului din punct de vedere al securitatii, pe fundalul transferarii tot mai masive a competitiei dintre marile puteri in domeniul armamentelor. Drept urmare, asistam, pe de o parte, la prevalentaPlanului de Razboi asupra Diplomatiei (vezi avertismentul englez dat germanilor cu cateva ore inaintea invadarii tarilor de jos), iar, pe de alta, la crearea domino-ului securitatii (vezi secventa declaratiilor de razboi: Austria Serbiei, Rusia Austriei, Germania Rusiei, Franta Germaniei si, dupa invazia tarilor de jos, Marea Britanie Germaniei). Astzi, ntr-o lume n care securitatea colectiv, dreptul internaional, cooperarea i dialogul ctig popularitate, conceptul de echilibru al puterii pare czut n desuetitudine. ns cum putem explica apelul, n discursurile oamenilor de stat sau n textele strategiilor de securitate, la noiuni precum: interes naional, raiune geopolitic, influen, putere? Departe de a fi o cauz pierdut, echilibrul puterii rmne un obiectiv major urmrit de ctre cea mai mare parte a actorilor din sistemul internaional.

Pn la Pacea Westfalic (1648), sistemul de state europene se confrunta cu aspiraiile medievale ctre universalitate ale Imperiului Roman i ale Bisericii Catolice, ntruchipate de Sfntul mprat Romano -German. ns Rzboiul de 30 de ani, purtat n interiorul Imperiului ntre catolici i protestani (i mai apoi francezi), a determinat prbuirea sa i apariia unei noi ordini n sistemul internaional. Noile state-naiuni i-au condus politica extern n baza unui concept mai nti practicat i abia apoi teoretizat: echilibrul de putere. Conform acestuia, ori de cte ori un stat i sporea puterea i devenea amenintor, celelalte state se coalizau, crend aliane de contrabalansare i subminnd ambiiile hegemonice ale statului puternic. Echilibrul, care nsemna pace, se realiza prin diferite mijloace, de la rzboi la diplomaie, n timp ce dezechilibrul conducea aproape sigur la crize i conflicte. ntr-un astfel de sistem internaional, doi actori importani i-au asumat sarcina de a modera echilibrul de putere: Marea Britanie i Statele Unite ale Americii. Pentru Anglia secolelor XVIII i XIX, rolul de protector al echilibrului puterii a nsemnat sprijinirea celui mai slab mpotriva celui mai puternic. Anglia i putea alege n voie disputele, de vreme ce singurul su interes european era echilibrul; diverii aliai ad hoc ai Marii Britanii aveau propriile lor obiective, dar cnd treceau mai departe de ceea ce Anglia considera potrivit, ea se situa de cealalt parte i organiza coaliii mpotriva aliailor de odinioar [1]. ns acest lucru a presupus o politic extern lipsit de obiective pe termen lung i de o strategie oficial i previzibil, fapt surprins cu exactitate de Sir Edward Grey (ministru de externe ntre 1892-1895 i 1905-1916), atunci cnd a afirmat c minitrii de externe britanici au fost cluzii de ceea ce li s-a prut a fi interesul imediat al rii lor, fr a face calcule laborioase cu privire la viitor [2]. Pe de alt parte, Statele Unite ale Americii au trecut peste politica izolaionist confirmat prin instituirea doctrinei Monroe (1823) i au intervenit n Europa n momente critice (cele dou Rzboaie Mondiale), atunci cnd Marea Britanie nu mai putea evita instaurarea hegemoniei pe continent i echilibrul european prea irevocabil compromis. ns spre deosebire de Anglia, Statele Unite au intrat n rzboi nu pentru a apra un interes naional, ci pentru a impune o nou ordine mondial, determinat de valorile americane, i pentru c pricepea securitatea ca fiind una colectiv. n viziunea sa, sistemul internaional trebuia s se bazeze pe principii, nu pe putere, pe lege, nu pe interese. Perioada Rzboiului Rece reuete s transforme ntr-o msur considerabil natura balanei de putere, care devine acum o aprig curs a narmrilor ntre cei doi poli sistemici, dublat de o politic extern expansionist. Scopul acestei balane de putere nu mai rmne acelai, anume pstrarea unui echilibru ntre capacitile relative ale marilor poli ai sistemului; el const mai degrab n ctigarea unui avantaj asupra oponentului, care s sporeasc securitatea sau ansele de a supravieui unui conflict cu el. Ultima etap din evoluia echilibrului de putere este n plin desfurare, ncepnd cu colapsul Uniunii Sovietice n 1991 i sfritul Rzboiului Rece. n actualul sistem internaional, principala caracteristic a balanei de putere este aceea c ea nu mai este una sistemic, ci una a subsistemelor. Echilibrul puterii din zilele noastre se practic n subsistemele relaiilor internaionale, iar unul dintre cel mai des invocate exemple este Asia [3]. Odat cu conturarea disciplinei relaiilor internaionale drept domeniu distinct de cercetare tiinific, echilibrul de putere a fost teoretizat i intens dezbtut, att de (neo) realiti, ct i de (neo) liberaliti. Astfel, pentru realiti principiul suprem al relaiilor internaionale este puterea, iar fiecare stat urmrete maximizarea ei. Prin intermediul balanei de putere, politica internaional devine un joc cu sum nul, n care un ctig propriu nseamn o pierdere pentru adversar. Pentru liberaliti, securitatea internaional este o consecin a pcii, iar n meninerea pcii nu echilibrul este soluia, ci dreptul internaional. n schimbul alianelor specifice balanei de putere, idealitii mizeaz pe eficiena i virtuile organizaiile internaionale de cooperare i integrare. O dezvoltare a curentului realist, neorealismul argumenteaz c n sistemul internaional actual puterea nu mai este un scop n sine, ci un mijloc pentru atingerea pcii i securitii. ns ntruct nici natura uman, nici sistemul internaional nu au cunoscut schimbri de esen, balana de putere rmne un obiectiv prioritar al politicii externe practicate de ctre state. Lund n calcul att criticile teoretice dure aduse liberalismului, precum i evoluiile concrete de pe scena relaiilor internaionale, neoliberalitii se distaneaz oarecum de precursorii lor. Pentru ei, statul este ntr-adevr un actor raional, care ncearc s-i maximizeze beneficiile n toate domeniile politicii internaionale. Astfel, sistemul internaional este unul anarhic, n care statele coopereaz numai atunci cnd sesizeaz un interes comun. Mai mult, neoliberalitii renun la criteriile morale de apreciere a aciunilor statului, considerat egoist i maximizator de utilitate [4]. n viziunea lor, balana de putere mbrac forma unor regimuri internaionale de securitate, descrise drept forme ordonate ale vieii internaionale, bazate pe principii, norme i proceduri i n care fiecare stat participant are de ctigat.

Congresul de la Viena (1 noiembrie 1814 - 9 iunie 1815), conferin a statelor europene desfurat la sfritul rzboaielor napoleoniene cu scopul de a restaura ordinea conservatoare existent naintea izbucnirii Revoluiei Franceze, prin restabilirea vechilor regimuri absolutiste, i de a nltura, prin stabilirea de noi granie, urmrile ocupaiei franceze n Europa. Preocuprile majore au fost: realizarea unui echilibru al relaiilor de fore ntre state, fr a ine seama de particularitile lingvistice, religioase, de tradiii ale teritoriilor pe care i le mpreau; favorizarea autoritii tradiionale, adic forele feudale, conservatoare i clericale. Cuvintele cheie ale Congresului au fost restauraie i legitimism. Restauraia consta n readucerea pe tron a dinastiilor care fuseser ndeprtate n urma unor revoluii sau a altor evenimente cu rezonan, iar legitimismul era o teorie monarhic ce considera drept principiu fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor legitime i puterea absolut a acestora. edinele oficiale au nceput la 1 noiembrie 1814, fiind purtate ntre cancelarul Austriei, Klemens von Metternich-Winnerburg, lordul Castlereagh al Angliei, ministrul de externe al Franei, Talleyrand, arul Alexandru I al Rusiei i baronul prusac von Stein, cel care avea s transfome Prusia ntr-o mare putere european. La Congresul de la Viena au participat delegaii din aproape toate statele europene, ns deciziile cele mai importante s-au luat de ctre marile puteri. Aadar, soarta Europei a fost hotrt de ctre delegaii marilor puteri, aa cum se va repeta de dou ori n secolul urmtor, XX, la marile conferine de pace de la Paris, din 1919/1920 i 1946/1947, care au schimbat harta geo-politic a Europei i a ntregii lumii, dup Primul i, respectiv, Al Doilea Rzboi Mondial ... Rolul principal l are britanicul Castlereagh, spirit flexibil i subtil, care, sub o aparen glacial, avea un comportament practic care nu se mpiedica de rigiditatea protocolar a diplomailor de mod veche. El voia ca vocea Angliei s se fac auzit n concertul marilor puteri i nu atepta vreo mrire teritorial, ci numai refacerea echilibrului european, care fusese pus n pericol de ambiiile hegemonice ale lui Napoleon Bonaparte. Acelai obiectiv l urmrea i delegatul Austriei, prinul Metternich, diplomat abil i prudent, ns viziunea sa despre echilibrul european difer de cea englez prin faptul c el vedea echilibrul european numai ntr-o Europ conservatoare, a vechilor regimuri absolutiste. Ambii delegai au un adversar puternic: arul Alexandru I, care, de cele mai multe ori, conduce personal delegaia rus, aflat sub autoritatea ministrului afacerilor strine, Nesselrode. Alexandru se considera, i nu chiar fr motiv, principalul autor al coaliiei antinapoleoniene. Numai c, paradoxal, i nsuise ambiiile hegemonice ale nvinsului. Dorina lui era s realizeze o federaie a statelor europene condus de el. Rol secundar are regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea , i ministrul su, Hardenburg, care devin simple unelte ale arului, n schimbul unor promisiuni teritoriale. Trimis de regele Ludovic al XVIII-lea, abilul Talleyrand are i el un rol secundar n cadrul congresului. Totui, reuete s se fac purttorul de cuvnt al statelor mici i s fac uitat faptul c Frana era o putere nvins. n cele din urm, obiectivele britanice i austriece au nvins, iar Congresul de la Viena va redesena harta Europei pe baza principiului echilibrului european. Congresul de la Viena a pus capt rzboaielor napoleoniene i a stabilit noile granie din Europa. Un rol important n desfurarea lucrrilor l-au avut Castlereagh, reprezentantul Angliei, Nesselrode, reprezentantul Rusiei, Hardenberg, reprezentantul Prusiei, i Metternich, cel al Austriei. Fiecare reprezentant cuta s ctige numeroase avantaje pentru ara sa, prin diplomaie i prin aciuni desfurate n secret. n acest sens, cancelarul austriac Metternich, ajutat i de poliia secret austriac, a fost deosebit de abil i eficient. In timpul lucrrilor, s-a remarcat i ministrul de externe francez Talleyrand, care, sprijinit de delegaii micilor puteri, cuta s destrame aliana anglo-austro-ruso-prusac i s obin pentru ara sa hotrri care s nu-i ngreuneze foarte mult situaia. Revenirea lui Napoleon n fruntea Franei, n martie 1815, a grbit ncheierea lucrrilor congresului, semnarea Actului final , i a determinat formarea unei noi coaliii militare antifranceze (Rusia, Anglia, Austria si Prusia). Congresul de la Viena este un moment important al istoriei relaiilor internaionale moderne, marcat de semnarea Declaraiei Puterilor cu privire la desfiinarea comerului cu negri i adoptarea Regulamentul cu privire la rangurile reprezentanilor diplomatici, aflat in vigoare i astzi, ambele documente fiind anexate la tratatul principal, iar la data de 9 iunie 1815 a fost semnat Actul final . Acesta preciza graniele hotrte de marile puteri. Deciziile cele mai importante luate n cadrul Congresului au fost: Frana i vede teritoriul redus la frontierele sale din 1789; n plus, avea obligaia de a plti despgubiri de rzboi i de a primi trupele strine care s staioneze pe teritoriul ei; Regatul Unit al rilor de Jos reunete Provinciile Unite i rile de Jos Austriece i trebuie s constituie o barier util mpotriva deteptrii dorinelor franceze de expansiune;

Regatul Prusiei ctig, la vest, Westfalia i Renania, iar n est, Pomerania, i devine unul dintre membrii cei mai importani ai Confederaiei Germane; Austriei i se restituie teritoriile pierdute, Tirolul, Salzburgul pn la Bavaria i primete provinciile ilirice, Lombardia i Veneia; poziia sa se consolideaz prin venirea pe tronul Toscanei a arhiducelui Ferdinand, iar n ducatul de Parma, a Mariei Luiza, a doua soie a lui Napoleon I; Rusia obine 2/3 din Polonia, inclusiv Varovia, constituite ntr-un un regat autonom al Poloniei, arul Rusiei obinnd i titlul de rege al Poloniei; Rusia mai obine Finlanda i i se recunotea anexarea Basarabiei, rpit din trupul Moldovei prin pacea ruso-turc de la Bucureti (16 mai 1812); Regatul Unit a redobndit coroana Hanovrei, i-a meninut dominaia asupra Coloniei Capului Bunei Sperane, Maltei, Ceylonului, Insulelor Ionice i insulei Hellgoland; n plus, i se recunoate suveranitatea asupra Gibraltarului n Spania i Regatul celor Dou Sicilii se produce restauraia Bourbon-ilor; Statele germane (38) vor fi reunite n Confederaia German, condus de o diet federativ prezidat de Austria; Suedia primete Norvegia, ca urmare a sprijinului acordat alianelor antinapoleoniene; Elveiei i se recunosc independena i neutralitatea perpetu. Consecine[modificare] Congresul de la Viena a instituit o nou ordine n care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru puteri: Austria, Prusia, Rusia i Anglia. Pentru a pstra vechile regimuri dinastice, nelund n seam dorinele i aspiraiile naiunilor care doreau s-i creeze state proprii, naionale, monarhii Prusiei, Austriei i Rusiei creau, n 1815, Sfnta Alian, un pact de asisten mutual ntre monarhii absolui europeni ndreptat mpotriva frmntrilor revoluionare, i care, pn n 1823, a permis mpiedicarea tuturor micrilor liberale sau naionale europene. Tratatul Sfintei Alianea fost semnat la 26 septembrie 1815, la originea lui aflndu-se arul Alexandru I al Rusiei, care i-a reunit i pe mpratul Francisc I al Austriei i pe regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Chiar dac textul Sfintei Aliane este ambiguu i nu aduce precizri practice care s asigure prevenirea unui nou conflict european, fiind doar un ndemn la sprijin reciproc bazat pe dogmele cretine de iubire de oameni i existena unui singur Dumnezeu pentru toate popoarele, nsemntatea acestui tratat este deosebit, deoarece marcheaz ncercarea Marilor Puteri europene de a nceta conflictele majore. Aerul mistic al tratatului a fost sugerat de arul Alexandru I, ns rolul practic, foarte important, l-a avut cancelarul Austriei, Metternich, a crui oper este Noua Europ, care se ntemeiaz pe marile principii ale legitimitii, dar este i o ncercare de raionalizare a hrii Europei i de organizare a concertului european. Marile puteri victorioase i arog dreptul de a interveni pentru meninerea pseudo-echilibrului european realizat la Viena i s pun sub observaie Frana, acea peter de unde sufl vntul ce rspndete moartea asupra corpului social. Congresul de la Viena a deschis o nou er n istoria Continentului prin care s-a pus capt ultimei ncercri a Franei de a-i impune hegemonia asupra Europei. Din punct de vedere al securitii europene, Congresul de la Viena, din 1814-1815, reprezint o noutate absolut, constituindu-se ntr-o prim ncercare a unui organism politic de securitate. Fr a ncheia un tratat formal, prin instituia Congresului, marile puteri europene au ajuns la un consens, n sensul de a-i respecta reciproc interesele, fiecare n interiorul propriilor granie i n zonele adiacente de interes, adic a sferelor de influen n accepiunea modern a sintagmei. Consensul marilor puteri, respectiv, Marea Britanie, Rusia, Austria i Prusia, avea s fie consemnat de istorie ca fiind Concertul european, avnd rolul de a asigura meninerea echilibrului de fore n Europa i, pe acest fond, asigurarea stabilitii i pcii. Independent de criticile pe care unii istorici le aduc Congresului de la Viena, ideile de creare a unui organism internaional pentru rezolvarea conflictelor au fost reluate cu un secol mai trziu, nti prin crearea Ligii Naiunilor, apoi a Organizaiei Naiunilor Unite. Structura social a statelor[modificare] Hotrrile Congresului de la Viena au reprezentat ultima rbufnire a feudalitii n Europa. Luptele ulterioare care au avut loc n statele acestui continent s-au dat ntre vechiul regim aristocratic i noul regimdemocratic. Aceste lupte au impus principiul egalitii n locul privilegiilor i vechilor ierarhii, iar dogmatismul clerical i regal a fost nlocuit cu libertatea de gndire i de exprimare, n timp ce imobilismului economic i-a luat locul libera concuren. n fruntea numeroaselor micri sociale revoluionare s-a situat burghezia, care era interesat n toate aceste schimbri. Dup 1848, ca urmare a dezvoltrii industriei, o nou clas social i face simit prezena pe scena politic: muncitorimea. Nemulumit de condiiile ei de existen, aceasta ncepe s se organizeze, la nceput n sindicate i apoi n partide, pentru a dobndi drepturi economice i politice, opunndu-se de multe ori intereselor burgheziei.

Anglia era o monarhie parlamentar n care drepturile i libertile individuale erau n mare msur respectate. Frana aflat din 1814 n perioada Restauraiei Bourbonilor, nu a revenit la vechea formul absolutist: Ludovic al XVIII-lea a domnit pe baza Chartei din 1814, ce cuprindea multe principii constituionale. Prusia: Influenat de experiena Revoluiei franceze, Frederic Wilhelm al III-lea se angajeaz ntr-un amplu proces de reformare. Austria, n schimb, rmne un imperiu absolutist, ce reunea multe popoare sub autoritatea dinastiei de Habsburg. n lipsa unor monarhi puternici, adevratul conductor al Imperiului Habsburgic a fost la nceput de secol cancelarul Klemens Metternich Winnenburg. Acesta, prin hotrrile impuse congresului de la Viena, ncalc principiul naionalitilor, aflat n plin afirmare. Rusia arului Alexandru I era o ar napoiat i feudal, dei conductorul su absolut se considera salvatorul Europei". Europa de Sud-est era puternic rmas n urm i sub controlul unui alt stat despotic, Imperiul Otoman, care, n diferite forme de dominaie, stpnea mai multe popoare: romni, srbi, greci, bulgari.

La inceputul secolului 19, odata cu incetarea razboaielor napoleoniene Europa trece printro perioada importanta din punct de vedere al dezvoltarii relatiilor internationale. In 1815 este convocat Congresul de la Viena, in scopul restabilirii echilibrului european. Pe aceasta baza, marii lideri ai Europei se intalnesc cu dorinta de a restaura ordinea conservatoare dinainte de Revolutia Franceza.Principalele hotarari ce au stat la baza congresului au fost conceptele de restauratie si legitimism. Astfel Marile Puteri ale vremii ( Anglia, Austria, Prusia si Rusia) realizeaza o intelegere prin care se revine la idealurile feudale de absolutism, aceste mari puteri detinand controlul a ceea ce se petrece pe Batranul Continent. Prin constrangerea Frantei, care este marea victima a acestor intelegeri, aspectul hartii Europei cat si privilegiile fiecarei natiuni sunt hotarate pe deplin in favoarea statelor ce au avut de suferit in urma razboaielor lui Napoleon Bonaparte. Astfel pe parcursul convocarilor principalele hotarari sunt: Revenirea Frantei la Granitele din 1792 Recunoasterea statutului de Mare Putere maritima si coloniala al Angliei Rusia primea o parte din Ducatul Varsoviei si i se recunostea stapanirea asupra Basarabiei si Finlandei Austria ocupa o parte din Nordul Penisulei Italice Cele 39 de Principate Germane sau reunit intro singura confederatie Belgia si Olanda au format Regatul Tarilor de Jos Cea mai importanta consecinta a Congresului de la Viena este crearea, la 26 septembrie 1815, coalitiei Sfanta Alianta, fomata din principalele monarhii absolute ale continentului reprezentate de Austria, Prusia si Rusia. Sfanta Alianta se poate considera prima organizatie internationala a securitatii si pacii Europene, alianta promova ideile crestine, insa dupa aceasta masca se ascunde de fapt o adevarata dorinta a aliantei de a instaura o noua ordine mondiala. Pornit de la conceptul de o Noua Europa a cancelarului austriac Mitternich, Sfanta Alianta doreste prin mentinerea asa-zisului echilibru, distrugerea oricarui gand de miscare revolutionara, fiind improtriva conceptelor ca democratia sau miscarile liberale. Ideile de dicatura si dominatie a pacii sunt oarecum desconspirate atunci cand Sfanta Alianta incearca sa se implice in politica Americii Latine, actiunile sale fiind stopate de Regatul Unit al Marii Britanii si de pozitia politica a presedintelui american James Monroe. Sfanta Alianta a fost coalitia infiintata in urma Congresului de la Viena ( 26 septembrie 1825) intre monarhiile absolutiste: Austria, Prusia si Rusia. Aceste mari puteri promoveaza ideile crestine, avand de fapt in vedere mentinerea pacii Europene si dizolvarea oricarei initiative revolutionare. Pe langa asta scopul oarecum ascuns al aliantei este tinerea sub observatie a Frantei si distrugerea oricarui ideal al ei de asi impune hagemonia asupra Europei. Sfanta Alianta va avea sa se destrame in urma neintelegerilor dintre Rusia si Austria si moartea imparatului Alexandru 1in 1825. Ideile promovate la Congresul de la Viena sunt reluate in discutie cu un secol mai tarziu, prin crearea pe rand a Legii Natiunilor si a Organizatiei Statelor Unite ( ONU ).