Sunteți pe pagina 1din 6

Alexandru refuzand apa

de Stefan Augustin Doinas Sub cerul persan, Alexandru cel Mare umbla prin pustiu, sub stresini de stanci, cand iata: soldati aduceau de-a calare burdufuri de apa din vaile-adanci. Si unul, ghicindu-i privirile-aprinse, umplu cu licoare un coif si-l intinse. dar el intrebandu-i:-Cui duceti aceasta?... si coiful dorit abia atingandu-l, soldatii raspunsera-n linistea vasta: -Copiilor nostri o ducem, dar bea!... Si toti il priveau cu trsitete si plini de-un chin urias, bantuit de lumini. Atunci, obosit si setos, Alexandru intoarse privirea in jur prin desert. Un soare imens, fioros policandru, ranea alburiul zenitului fiert, cu cateva sute de lampi aramii, urcate de scuturi la cateva mii. Vazduhul topit clocotea ca o lava, sorbit de vantoase cu suflu de jar. Sub coifuri fluide, respinse de slava, soldatii boleau de-un amarnic pojar, tinand, cu cercei si bumbi, in alai superbele hamuri de flacari pe cai. Vapaia tasnea din caldari si din zale, din stanci si vulcani cu bogat zacamant, al caror cuptor cu comori minerale o umbra de foc arunca pe pamant. Nisipul marunt al acestui pustiu in ultmul fir era rosu si viu. Prin gropi luminoase ca-n mistice racle soldatii murisera linsi de vapai, alaturi de sulite rosii ca facle ce pana tarziu privegheau printre vai; iar altii, muscati de cumplite arsuri, cazusera-n corturi subtiri, in trasuri. Cu coiful in mana, cu apa visata, el sta neguratic, privindu-i abia. Soldatii strigau in tacere lasata: -Copiilor nostri o ducem, dar bea. Si daca-i vom pierde prin locuri pustii, vom face acasa mai mandri copii... Asa, ridicat de pe sea, in vazduhuri,

parea in vapaie un zeu torturat scapand dintr-o turma informa de duhuri in mana cu apa si coiful furat. Dar el se intoarse deodata, si-apoi comoara din coif le-o dadu inapoi. Atunci, calaretii strigara in cete, si stanci licarind repetara:-De-acum noi nu mai cunoastem nici foame, nici sete si nici oboseala de lupta sau drum. Si du-ne, Stapane, de-acum unde vrei: cu tine noi nu suntem oameni, ci zei!

Vasile Alecsandri
Soarele, vntul i gerul Trei cltori fantastici cutreier pmntul: Soarele splendid, gerul ngrozitor i vntul. Unul d via, altul d moarte, aparnd, Al treilea mngie cu aripa-i, zburnd. Ei ntlnesc o fat, voioas cprioar, Ca soarele de vie, ca vntul de uoar. i-i zic: "Copil drag, alege din noi trei, De vrei s fii mireas, pe care tu l vrei!" Romnca le rspunde cu o vesel zmbire: "Sunt sprinten ca vntul, pe dnsu-l vreau de mire!" "Cum? eu, lumina lumei! pe mine m-ai respins? Am s m rzbun la var cu focul meu nestins." "Cum? zice gerul aspru, m-ai deprtat pe mine? Am s nghe la iarn i inima din tine." "Nu-mi pas, mndre soare, de focu-i arztor Ct mi-a sufl n fa un vnt rcoritor.

Nici de-al tu frig nu-mi pas, o gerule de ghea, Ct vntu-n mezul iernii nu mi-a sufl n fa."

Nicolae Labi
Moartea cprioarei Seceta a ucis orice boare de vnt. Soarele s-a topit i a curs pe pmnt. A rmas cerul fierbinte i gol. Ciuturile scot din fntn nmol. Peste pduri tot mai des focuri, focuri Danseaz slbatice, satanice jocuri. M iau dup tata la deal printre truri, i brazii m zgrie, ri i uscai. Pornim amndoi vntoarea de capre, Vntoarea foametei n munii Carpai. Setea m nruie. Fierbe pe piatr Firul de ap prelins din cimea. Tmpla apas pe umr. Pesc ca pe-o alt Planet, imens, strin i grea. Ateptm ntr-un loc unde nc mai sun, Din strunele undelor line, izvoarele. Cnd va scpta soarele, cnd va licri luna, Aici vor veni n irag s se-adape Una cte una cprioarele. Spun tatii c mi-i sete i-mi face semn s tac. Ameitoare ap, ce limpede te clatini! M simt legat prin sete de vietatea care va muri La ceas oprit de lege i de datini. Cu fonet vetejit rsufl valea. Ce-ngrozitoare nserare plutete-n univers! Pe zare curge snge i pieptul mi-i rou, de parc Minile pline de snge pe piept mi le-am ters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flcri vineii, i stelele uimite clipir printre ele. Vai, cum a vrea s nu mai vii, s nu mai vii, Frumoas jertf a pdurii mele! Ea s-art sltnd i se opri Privind n jur c-un fel de team, i nrile-i subiri nfiorar apa Cu cercuri lunecoase de aram. Sticlea n ochii-i umezi ceva nelmurit, tiam c va muri i c-o s-o doar. Mi se prea c retriesc un mit Cu fata prefcut-n cprioar. De sus, lumina palid, lunar, Cernea pe blana-i cald flori stinse de cire. Vai, cum doream ca pentru-ntia oar Btaia putii tatii s dea gre! Dar vile vuir. Czut n genunchi, i ridicase capul, l cltin spre stele, l prvli apoi, strnind pe ap Fugare roiuri negre de mrgele. O pasre albastr zvcnise dintre ramuri, i viaa cprioarei spre zrile trzii Zburase lin, cu ipt, ca psrile toamna Cnd las cuiburi sure i pustii. mpleticit m-am dus i i-am nchis Ochii umbroi, trist strjuii de coarne, i-am tresrit tcut i alb cnd tata Mi-a uierat cu bucurie: - Avem carne! Spun tatii c mi-i sete i-mi face semn s beau. Ameitoare ap, ce-ntunecat te clatini! M simt legat prin sete de vietatea care a murit La ceas oprit de lege i de datini... Dar legea ni-i deart i strin Cnd viaa-n noi cu greu se mai anin, Iar datina i mila sunt dearte,

Cnd soru-mea-i flmnd, bolnav i pe moarte. Pe-o nar puca tatii scoate fum. Vai fr vnt alearg frunzarele duium! nal tata foc nfricoat. Vai, ct de mult pdurea s-a schimbat! Din ierburi prind n mini fr s tiu Un clopoel cu clinchet argintiu... De pe frigare tata scoate-n unghii Inima cprioarei i rrunchii. Ce-i inim? Mi-i foame! Vreau s triesc, i-a vrea... Tu, iart-m, fecioar - tu, cprioara mea! Mi-i somn. Ce nalt i focul! i codrul, ce adnc! Plng. Ce gndete tata? Mnnc i plng. Mnnc!

Soarele somnoros
de Emilia Plugaru Soarele i-a stins lumina,
A plecat un pic s doarm. Pe pmnt se las noaptea, Nu se mai aude larm.

O puzderie de stele, Presrate ca psatul, Albe i strlucitoare, Au acoperit naltul.

Stelele din cer nu dorm. O stelu jucu, Cam aa, spre diminea, Bate soarelui la u:

- Boc, boc, boc, Mrite Soare, Te-ai cam ntrecut cu somnul,

Scoal iute, s fii primul, C i-o ia-nainte Omul.