Sunteți pe pagina 1din 18

C A P I T O L U L

6

PROTECŢIA CONSUMATORILOR

Obiective

evidenţierea conceptului de protecţie a consumatorului şi a fundamentelor acestuia;

cunoaşterea factorilor implicaţi în protecţia consumatorilor;

prezentarea principalelor revendicări ale consumatorilor privind produsele agroalimentare.

6.1 Conceptul de protecţie a consumatorilor

Consumatorul este persoana fizică ce cumpără de pe piaţă şi consumă mărfuri şi/sau servicii de tot felul, produse şi oferite spre vânzare de diverşi agenţi economici. În condiţiile unei pieţe concurenţiale autentice, consuma- torului trebuie să i se subordoneze întregul profesionalism al producătorului de bunuri, al comercianţilor şi prestatorilor de servicii. Există însă o serie de motive pentru care consumatorul apare defavorizat în raporturile sale cu ofertanţii de bunuri şi servicii, cum ar fi 1 :

1 Dinu, V., Standardizarea şi certificarea produselor, Editura Economică, Bucureşti, 1999

în plan economic, resursele consumatorului sunt evident mai reduse decât cele de care dispune agentul economic;

în plan informaţional, agentul economic cunoaşte mai multe

despre produsul său decât consumatorul acestuia;

în plan juridic, agentul economic cunoaşte mai bine legile care

guvernează relaţiile comerciale şi se foloseşte de ele cu ajutorul consilierilor juridici, pe când consumatorul poate că ignoră chiar şi existenţa unei legi care îl apără, prin prevederile ei;

în planul reprezentării intereselor, producătorii şi distribuitorii

sunt foarte bine reprezentaţi atât prin organizaţii patronale, profesionale şi comerciale, cât şi prin influenţa pe lângă autorităţi, în scopul adoptării unor reglementări care să ţină cont de interesele lor, pe când consumatorii sunt o masă, adesea amorfă, de indivizi dintre care puţini ştiu să-şi promoveze interesele, în cadrul unor organizaţii care să-i reprezinte. Diversificarea continuă a ofertei de mărfuri în cadrul pieţelor, sofisticarea sistemului de informare şi îndeosebi apariţia unor publicaţii comerciale, alături de eforturile diferitelor întreprinderi de a atrage segmente tot mai mari de consumatori, au generat o creştere a complexităţii procesului de cumpărare a mărfurilor, sporind, pentru consumatori, dificultatea alegerii produselor, a stabilirii încrederii în produse. La aceasta se mai adaugă şi faptul că libera alegere a consumatorilor este limitată, în multe situaţii, de diferite instituţii ale statului, ale producătorilor şi comercianţilor, iar în unele cazuri chiar de alţi consumatori, consecinţă a sistemului de relaţii ce domină societatea, a posibilităţilor reduse de finanţare a producerii şi comercializării bunurilor, precum şi a capacităţii diferite de cumpărare a diverselor categorii de consumatori. De asemenea, generate de lupta concurenţială, s-au înmulţit practicile abuzive de folosire a unor forme agresive de promovare

şi de vânzare a mărfurilor, în general şi a produselor alimentare în special. Toate acestea echivalează practic cu o presiune făcută asupra consumatorilor. Având în vedere aceste realităţi care se manifestă pretutindeni în lume, Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), după ample studii, consultări şi colaborări ale diferitelor sale organisme cu instituţii şi guverne din nume- roase ţări a adoptat, prin rezoluţia nr.39/248 din 9 aprilie 1985 a Adunării Comerciale, “Principiile directoare pentru protecţia consumatorului”, care, în esenţă, vizează următoarele obiective:

ajutarea tuturor ţărilor în elaborarea unei politici şi legislaţii privind protecţia consumatorilor, cât mai corespunzătoare condiţiilor din fiecare ţară;

protecţiei

consumatorilor;

crearea condiţiilor pentru facilitarea producerii şi comercializării de produse cât mai corespunzătoare nevoilor şi cererii solvabile ale consumatorilor;

punerea la dispoziţia consumatorilor a unei game largi de produse şi servicii la preţuri cât mai mici, prin crearea condiţiilor de piaţă adecvate acestui scop;

promovarea

cooperării

internaţionale

în

domeniul

încurajarea

profesionalismului

şi

a

eticii

celor

angajaţi

în

proiectarea,

producerea

şi

comercializarea

bunurilor

de

consum

şi

a

serviciilor;

ţinerea sub control, prin organismele naţionale şi internaţionale, a practicilor comerciale abuzive care afectează consumatorii. Necesităţile legitime pe care ONU, prin “Principiile directoare pentru

protecţia consumatorului”, vrea să le consacre sunt următoarele:

protecţia

consumatorilor

sănătatea şi siguranţa;

faţă

de

pericolele

care

le

afectează

promovarea şi protecţia intereselor economice ale consuma-torilor;

accesul consumatorilor la informaţii corecte care să le permită să facă alegeri ale mărfurilor şi serviciilor conforme cu dorinţele şi necesităţile personale;

educarea consumatorilor în spiritul autoprotecţiei faţă de cumpărarea şi consumul unor produse care le-ar putea pune în pericol sănătatea şi chiar viaţa;

despăgubirea

consumatorilor afectaţi de practicile

efectivă

a

comerciale abuzive;

libertatea consumatorilor şi a organizaţiilor care-i reprezintă de a-şi expune opiniile în procesele de luare a deciziilor care îi privesc. Aceste necesităţi legitime conştientizate sunt, de fapt, drepturi ale consumatorilor. În acest context, apreciem că este mai corect să facem referinţe la protecţia drepturilor consumatorilor în general, deoarece statul asigură prerogative constituţionale care dau posibilităţi consumatorilor să-şi apere drepturile pe cale administrativă sau juridică. Ca latură importantă a politicii sociale pe care trebuie s-o promoveze o societate democratică şi ca o componentă de bază a programelor de protecţie socială, protecţia consumatorilor reprezintă un ansamblu de reglementări privind iniţiativa publică şi privată menită a asigura şi a ameliora continuu respectarea drepturilor consumatorilor. Restrângând aria protecţiei consumatorilor numai la consumul alimentar, aceasta vizează, în esenţă, următoarele obiective:

îmbunătăţirea alimentaţiei populaţiei, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ;

supravegherea calităţii produselor alimentare oferite consu-matorilor prin intermediul pieţei; o mai bună informare a consumatorilor cu privire la produsele alimentare lansate pe piaţă;

apărarea în faţa unor politici agresive de vânzare şi promovare a produselor practicate de unii dintre ofertanţi.

GUVERNUL Cadru legislativ şi instituţional Norme şi reglementări Control şi verificãri

Sancţiuni

PRODUCĂTORII

Calitate

Fiabilitate

Mentenabilitate

Cost

Garanţii

CONSUMATORII Protecţia sănătăţii Securitate Siguranţă Preţuri accesibile Protecţia mediului Calitate a vieţii

Factori implicaţi în protecţia consumatorilor
Factori
implicaţi
în
protecţia
consumatorilor

SINDICATELE Supraveghere socială Acţiuni de susţinere Acţiuni de promovare

ONG-urile de profil (asociaţii, federaţii) Informare Educare Instruire Reprezentare

Figura 6.1 Factorii implicaţi în protecţia consumatorilor

Sursa: Dinu, V., Standardizarea şi certificarea produselor, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

Responsabilităţile asigurării protecţiei consumatorilor revin, în principal, autorităţilor publice (guvernelor), dar în această zonă complexă (figura 6.1.) de probleme sunt atrase şi implicate cu acţiuni concrete şi alte organizaţii, cum ar fi sindicatele, dar mai ales organizaţiile neguvernamentale şi asociaţiile consumatorilor ş. a.

6.2 Organisme cu atribuţii în protecţia consumatorilor

Preocuparea pentru protejarea consumatorilor datează încă din antichitate, dezvoltarea schimbului de mărfuri în pieţele din oraşele–cetăţi nefiind un fenomen întâmplător şi necontrolat. În scrierile vechi se spune, de exemplu, că în pieţele din Atena, pe vremea lui Pericle, se semnala prezenţa unor inspectori, denumiţi agoranonii, care aveau misiunea de a evalua şi controla calitatea şi uniformitatea pâinilor, greutatea şi prospeţimea peştelui, prospeţimea legumelor şi fructelor oferite spre vânzare 2 . Intervenţia statului în controlul calităţii produselor şi al schimbului acestora s-a amplificat concomitent cu dezvoltarea societăţii, cu apariţia de noi produse şi cu extinderea pieţelor. Pe măsura dezvoltării pieţelor naţionale şi internaţionale, a schimbului de mărfuri şi servicii, modalităţile de protejare a consumatorilor au evoluat treptat de la formele simple, la dezvoltarea unor adevărate sisteme legislative şi de control în acest domeniu. Primele reglementări privind protecţia consumatorului emise de către diferitele state au vizat produsele agroalimentare, datorită faptului că ele deţineau cea mai mare pondere în cadrul schimburilor comerciale, pe de o parte şi faptului că erau destinate satisfacerii unor nevoi primare, pe de altă

2 Diaconescu, M., Diaconescu Mirela, Eurostategii în domeniul agroalimentar, Editura Descartes Conseil, Bucureşti, 2000

parte. Astfel, în Italia, în 1865, a fost adoptată Legea de supraveghere sanitară în domeniul alimentar; în Franţa, în anul 1905, a fost adoptată

Legea privind fraudele şi falsificările în domeniul produselor şi serviciilor. Legea franceză prevedea sancţiuni pentru cei care înşeală sau încearcă să înşele consumatorii, fie asupra naturii, tipului, originii şi/sau conţinutului în substanţe utile; fie asupra cantităţii mărfurilor livrate. Totodată, legea prevedea pedepse pentru cei ce falsifică mărfuri destinate alimentaţiei umane sau animalelor, medicamente, băuturi şi produse agricole, precum şi pentru cei care expun sau vând mărfuri falsificate sau toxice. În România, la fel ca şi în alte ţări, structurile care compun sistemul de protecţie a consumatorilor provin din două paliere ale societăţii, şi anume:

- Administraţia centrală (Guvernul), care a creat cadrul legislativ

instituţional, central şi local, prin înfiinţarea unor organisme menite să asigure protecţia consumatorilor, unele din ele fiind specializate, iar altele

având atribuţii şi în această activitate.

- Societatea civilă, prin crearea unui cadru organizaţional propriu,

bazat pe forme asociative: asociaţii, federaţii şi confederaţii ale consumatorilor, cu scop de protejare a intereselor acestora. Această bipolaritate a activităţii trebuie să confere sistemului de protecţie a consumatorilor stabilitate în funcţionare şi forţă în acţiunile care se întreprind în acest scop. În România însă, nu putem vorbi de o asemenea stabilitate şi eficienţă a sistemului, acestea fiind mai mult ţinte de atins decât realităţi, din cauze oarecum obiective: timpul relativ scurt de la înfiinţare, potenţialul financiar redus al asociaţiilor, lipsa de exerciţiu a întregii societăţi româneşti în adoptarea unor opinii comune etc. Organismul guvernamental central specializat în protecţia consumatorilor este Autoritatea Naţională pentru Protecţia

Consumatorilor (ANPC), înfiinţată în august 1992, în baza OG nr. 21/1992 (modificată prin Legea 11/1994 şi HG 26/1994). ANPC acţionează pentru realizarea, strategiilor, politicilor şi programelor guvernamentale în domeniul protecţiei vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor. El are numeroase atribuţii, dintre care mai importante sunt:

prevenirea cetăţeanului de a cumpăra şi utiliza un produs care ar putea să-i pună în pericol viaţa, sănătatea sau interesele economice;

supravegherea despăgubirii consumatorilor, în situaţia în care au cumpărat produse necorespunzătoare, de către cei vinovaţi de producerea şi punerea în circulaţie a acestor produse; sesizarea organelor abilitate pentru retragerea autorizaţiilor de funcţionare în cazul agenţilor economici vinovaţi. În mod constant, ANPC îşi realizează atribuţiile prin activitatea de inspecţie a producerii şi comercializării produselor, prin informarea şi consilierea consumatorilor şi prin sprijinul acordat organizaţiilor neguvernamentale pentru protecţia consumatorilor. ANPC central are în subordine 41 de oficii teritoriale corespunzătoare celor 40 de judeţe şi municipiului Bucureşti, precum şi un Centru Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor (“LAREX”), care are în subordinea sa filiale, aflate în principalele oraşe ale ţării (figura 6.2). Activităţile specifice ale LAREX sunt realizate de două firme specializate LAREX Internaţional şi LAREX Laboratoare, care sunt cuprinse în componenţa sa organizatorică. LAREX Internaţional este o societate cu capital mixt, de stat şi privat, care are ca domeniu de activitate inspecţiile de cantitate, calitate şi de supraveghere a mărfurilor ce fac obiectul tranzacţiilor internaţionale.

Specialiştii acestei forme fac inspecţii în camioane, trenuri, depozite, vapoare şi oriunde se află mărfurile clienţilor. Pentru ca aceştia să obţină avizul de participare la tranzacţiile bursiere cu mărfurile lor din partea Comisiei de Supraveghere a Bursei, au nevoie de certificatul de inspecţie dat de Larex Internaţional. Larex Laboratoare este o societate cu capital de stat specializată în a oferi consumatorilor servicii de testare şi încercare a produselor pe care le- au cumpărat: alimente, textile, încălţăminte, cosmetice, electrocasnice etc. Deoarece testările sau încercările produselor nu sunt totdeauna accesibile, datorită costurilor ridicate, consumatorii pot apela la ANPC, care va plăti analizele pe baza devizelor convenite în comun, în spiritul Legii nr.11/1994 privind protecţia consumatorului, în sensul că, dacă produsele prezintă defecte, obligaţia achitării plăţii revine agentului economic, iar dacă produsele sunt bune atunci plăteşte ANPC, consumatorul nefiind obligat să facă vreun efort financiar. LAREX mai desfăşoară şi alte activităţi, dintre care deosebit de importante sunt:

efectuarea de studii şi cercetări privind ambalarea şi conservarea calităţii produselor;

acordarea de asistenţă tehnică firmelor producătoare pentru organizarea şi acreditarea laboratoarelor proprii de testări, încercări şi analize fizico-chimice ale produselor, precum şi pentru implementarea metodelor moderne de conducere a controlului calităţii produselor;

organizarea de cursuri pentru formarea şi perfecţionarea personalului specializat în testări şi încercări ale produselor.

În prezent, ANPC resimte în activitatea proprie o serie de efecte negative generate de întârzierea înregistrată în edificarea sistemului naţional de certificare şi acreditare. Astfel, o importantă prevedere a Legii cadru pentru protecţia consumatorilor (Legea nr.11/1994), şi anume obligaţia agenţilor economici de a comercializa numai produse atestate conform normelor legale sau însoţite de declaraţia de conformitate, rămâne fără aplicare practică. În afara ANPC, mai există şi alte organisme care au atribuţii de control, şi care, conform HG nr.757/1997, participă împreună cu ANPC la activităţi privind protecţia consumatorilor şi anume: Biroul Român de Metrologie Legală, Garda Financiară, Inspectoratul General al Poliţiei, Institutul pentru Controlul de Stat al Medicamentelor şi Cercetări farmaceutice, Direcţia Generală Sanitar-Veterinară din Ministerul Agriculturii, Direcţia pentru Chimizare, Protecţia Plantelor şi Carantină Fito-Sanitară din Ministerul Agriculturii, Inspecţia de Stat pentru Calitatea Seminţelor şi Materialului Săditor, Compartimentele de reglementare, monitoring şi inspecţie ş. a. În anul 1990 s-a înfiinţat Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor (APC), organizaţie care militează pentru promovarea şi apărarea consumatorilor din România şi desfăşoară o serie de activităţi specifice, prin:

participarea la comitetele tehnice de standardizare; reprezentarea consumatorilor în comitetele de conducere ale unor organisme de certificare;

organizarea de testări şi încercări comparative pe produse;

editarea de foi volante şi alte materiale de informare a consumatorilor ş. a.

În prezent, în ţara noastră fiinţează peste 200 de forme (asociaţii, federaţii şi confederaţii) asociative neguvernamentale cu personalitate juridică pentru protecţia consumatorilor. Dintre acţiunile cele mai importante ale acestora vizând produsele agroalimentare, cu impact asupra masei de consumatori, se pot menţiona:

efectuarea de sondaje de opinie în rândul consumatorilor privind calitatea principalelor produse alimentare;

informarea consumatorilor asupra unor abuzuri ale agenţilor economici care au dus la încasarea unor sume necuvenite sau care au pus în circulaţie produse alimentare cu parametri calitativi necorespunzători; popularizarea în presă, la radio şi televiziune a drepturilor consumatorilor, precum şi a obligaţiilor agenţilor economici potrivit normelor legale în vigoare; difuzarea de pliante şi ghiduri cu privire la regulile ce trebuie respectate în procesul de cumpărare a unui produs şi la modul de acţiune al cumpărătorului în situaţia când a fost păgubit prin vânzarea unui aliment de calitate necorespunzătoare. În anul 1994 s-a înfiinţat Consiliul Consultativ pentru Protecţia Consumatorilor (CCPC) constituindu-se astfel cadrul instituţional adecvat dialogului cu Societatea Civilă. În componenţa acestuia intră câte un reprezentant din fiecare asociaţie de consumatori din fiecare organ administrativ cu competenţe în domeniul protecţiei consumatorilor. Activitatea CCPC se concentrează pe coordonarea şi armonizarea acţiunilor privind protecţia consumatorilor iniţiate de diversele organisme publice şi nonguvernamentale cu atribuţii în domeniu.

La nivelul european funcţionează patru mari organisme neguvernamentale cu rol în protecţia consumatorilor:

BEUC Biroul European al Uniunii Consumatorilor;

COFCE Comitetul Organizaţiilor Familiale a Consumatorilor Europeni;

EUROCOOP Comunitatea Europeană a Cooperativelor de consum;

CES Confederaţia Europeană a Sindicatelor;

EIIC – Institutul European Internaţional al Consumatorului.

Primele patru organisme sunt reunite în CCC – Consiliul Consultativ al Consumatorilor, înfiinţat în anul 1989. Din februarie 1997, în Uniunea Europeană funcţionează “Direcţia Generală a Politicii Consumatorilor şi Protecţiei Sănătăţii Acestora”, cunoscută – sub formă prescurtată – sub denumirea de “Direcţia XXIV”. Obiectivele politicii de protecţie a consumatorilor din Uniunea Europeană vizează, în principal, următoarele domenii:

armonizarea legislaţiilor naţionale privind produsele alimentare, cosmetice, detergenţi, bunuri de folosinţă îndelungată, automobile, textile, jucării, medicamente, îngrăşăminte şi pesticide;

măsuri privind creditul, publicitatea mincinoasă, practicile comerciale abuzive;

obţinerea de către consumatori a dreptului de consiliere şi asistenţă juridică în litigiile având drept obiect bunuri de consum;

stabilirea unor reguli privind informaţiile inscripţionate pe produse şi ambalajele acestora;

stimularea testelor comparative de produse de consum şi publicarea rezultatelor în publicaţii independente de interesele agenţilor economici;

educarea consumatorilor, tineri sau adulţi, pentru ca aceştia să acţioneze raţional în contextul pieţei libere, stimulându-se pentru aceasta schimburile între organizaţiile consumatorilor, includerea unor teme privind protecţia consumatorilor în programele şcolare şi organizarea de cursuri pentru formarea educatorilor, precum şi acţiunile prin mass-media. Promovarea intereselor consumatorilor este o parte integrantă a politicii Uniunii Europene, care are în centrul ei bunăstarea cetăţenilor, iar această politică îşi aduce contribuţia la bunul mers al mecanismelor economice ale pieţei unice europene. Mărfurile care nu oferă consumatorilor o satisfacţie rezonabilă în schimbul sumei plătite, constituie, în realitate, o investiţie greşită, ineficientă şi invers, mărfurile care dau satisfacţie consumatorilor le inspiră încredere, devin căutate, contribuind la creşterea economică şi deci la bunăstarea consumatorului.

6.3 Revendicările consumatorilor privind produsele agroalimentare

La produsele alimentare, revendicările consumatorilor se referă, în principal, la:

drepturile privind calitatea acestor produse; dreptul de informare asupra produselor;

dreptul privind sănătatea şi securitatea pe care trebuie să le asigure consumul acestora; dreptul de liber arbitru al consumatorului, înainte şi în timpul actului de cumpărare.

De obicei, aceste revendicări sunt reunite cu alte obiective de natură politică, cum ar fi apărarea mediului sau o mai bună calitate a vieţii. Abordate într-o manieră concretă, criticile consumatorilor privind produsele alimentare privesc deopotrivă atât calitatea, cât şi distribuţia, preţurile şi promovarea acestora; în fond, toate componentele marketingului mix. Astfel, în ceea ce priveşte prima componentă a mixului, produsul, revendicările vizează: falsificarea, durabilitatea, condiţionarea, ambalarea şi compoziţia (conţinutul în coloranţi, conservanţi, ingrediente şi aditivi sintetici). În cazul celei de-a doua componente, distribuţia, sunt vizate:

adaosurile (marjele) excesive de preţ, lungimea circuitelor, vânzările forţate (mai ales cele la domiciliu), metodele agresive de atragere a cumpărătorilor pentru vânzarea unor produse de slabă calitate. În ceea ce priveşte preţul, subliniem: practicarea de preţuri “de prestigiu” pentru aşa-zisa “cremă” a societăţii sau de preţuri ridicate, invocându-se, pentru inducerea în eroare a consumatorilor, cunoscuta relaţie preţ-calitate. În materie de promovare a produselor, revendicările privesc: argumentele şi invocaţiile mincinoase, costul publicităţii (care ridică preţul); utilizarea de copii, femei şi grupuri de referinţă (lideri de opinie, snobi etc.) pentru publicitate agresivă. Tot aici intră şi aceea segmentare a pieţei prin care – în spoturile publicitare – se exploatează diferenţele economice şi sociale dintre diferite categorii de consumatori. Toate aceste revendicări vizează de regulă acţiunile ilegale şi conştiente ale unor agenţi economici, îndreptate în realizarea unor venituri suplimentare prin înşelarea cumpărătorilor. Sunt însă şi situaţii necorespun- zătoare, în condiţiile în care cei în cauză sunt de bună credinţă. Cauzele ce pot fi invocate în aceste cazuri sunt necunoaşterea legislaţiei şi slabul profesionalism al acestora.

Faţă de aceste situaţii, evocăm faptul că anumite materii prime agricole care stau la baza producerii unor alimente conţin, în mod natural, o serie de substanţe cu caracter toxic, cum ar fi glucozidele cianogenetice, azotaţii, aminele biogene, oxalaţii etc. Eliminarea sau minimizarea pericolului toxic al acestora nu se poate face decât prin prelucrări tehnologice adecvate, de obicei prin prelucrare termică. Dar şi prin prelucrarea tehnologică a materiilor prime agricole, în unele cazuri, se pot forma substanţe cu caracter toxic şi antinutritiv; de aceea, este necesar ca procesatorii să identifice cele mai adecvate tehnologii de prelucrare şi conservare a materiilor prime alimentare, care să reducă la minimum pierderile de elemente nutritive valoroase şi să micşoreze, pe cât posibil, riscul introducerii în alimente de substanţe dăunătoare organismului uman (de exemplu: nitrozime, aldehide, cetone, compuşi Maillard, polimeri de oxidare termică ş. a.).

În România riscurile arătate mai sus pot fi eliminate prin elaborarea

de standarde ale calităţii produselor şi siguranţei lor şi prin alinierea progresivă a acestora la normele europene şi internaţionale general acceptate. Înmulţirea căilor şi a factorilor de contaminare şi poluare a materiilor prime agricole şi a alimentelor impune extinderea gamei de indicatori standardizaţi care să reglementeze problema inocuităţii acestor produse, prin luarea în considerare a unor noi noxe rezultate din procesele

de chimizare a agriculturii (pesticide, îngrăşăminte, erbicide ş. a.), emisii ale activităţii industriale (compuşi ai metalelor grele, compuşi cloruraţi, derivaţi ai sulfului, radioactivitate ş. a.). De asemenea, se impune extinderea controlului şi a analizelor făcute în acest scop.

O atenţie specială trebuie acordată publicităţii făcute alimentelor şi

mai ales băuturilor alcoolice şi produselor din tutun destinate fumatului.

În multe state s-au instituit, prin intermediul legislaţiei, forme foarte severe de control în domeniul publicităţii, ce sunt exercitate atât de instituţiile publice specializate sau cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor, cât şi de organizaţii ale acestora. Controlul are ca scop prevenirea utilizării publicităţii ca instrument de promovare a concurenţei neloiale sau de agresare a consumatorului. Ca urmare, nici o acţiune publicitară nu se poate lansa fără ca ea să fie autorizată sub aspectul mesajului, suportului publicitar, timpului, locului efectuării etc. De exemplu, în Franţa, în publicitatea prin televiziune ce are ca obiect promovarea băuturilor alcoolice, se interzice:

utilizarea minorilor ca ţinte publicitare sau prezentarea unor secvenţe în care aceştia consumă alcool;

asocierea consumului de alcool cu creşterea unor

performanţe psihice, intelectuale ş. a.;

acordarea unor virtuţi terapeutice băuturilor alcoolice;

sublinierea conţinutului ridicat în alcool drept calitate a

băuturilor etc. În acest context, trebuie să subliniem, ca o tendinţă pozitivă, restrângerea activităţilor publicitare – a conţinutului şi mesajelor acestora – la ţigări şi alte produse din tutun destinate fumatului. În majoritatea ţărilor lumii, publicitatea prin radio şi televiziune la aceste produse este interzisă, iar în cazul celorlalte suporturi publicitare (afişe, reviste, ziare etc.) mesajul trebuie completat cu un avertisment la adresa sănătăţii consumatorilor, cu privire la riscurile pe care le prezintă consumul acestor produse.

Concepte cheie Consumator. Persoana fizică ce cumpără de pe piaţă şi consumă mărfuri şi/sau servicii de tot felul, produse şi oferite spre vânzare de diverşi agenţi economici. Protecţia consumatorilor. Modalităţile prin care consumatorii sunt protejaţi împotriva practicilor ilegale sau periculoase ale producătorilor, comercianţilor etc. Consumerism. Mişcare socială, apărută în SUA, în anii '60, de apărare a intereselor consumatorilor împotriva abuzurilor la care sunt supuşi de fabricanţi, comercianţi, companii de publicitate etc.

Teste de autoevaluare

1. Consumatorul nu apare defavorizat în raporturile sale cu ofertanţii de bunuri şi servicii din punct de vedere:

a. economic;

b. informaţional;

c. juridic;

d. al reprezentării intereselor;

e. motivaţional.

2.

alimentar, aceasta nu vizează unul din următoarele obiective:

Restrângând

aria

protecţiei

consumatorilor

numai

la

consumul

a. îmbunătăţirea alimentaţiei populaţiei;

b. supravegherea calităţii produselor;

c. creşterea consumului de produse ecologice;

d. o mai bună informare a consumatorilor;

e. apărarea în faţa unor politici agresive de vânzare şi promovare.

3.

Europeană nu vizează domeniul:

Obiectivele

politicii

de

protecţie

a

consumatorilor

din

Uniunea

a. armonizarea legislaţiilor naţionale;

b. educarea consumatorilor;

c. stimularea testelor comparative;

d. luarea de măsuri împotriva practicilor comerciale abuzive;

e. motivaţional.

4. La produsele alimentare, revendicările consumatorilor nu se referă, în principal, la dreptul:

a. de control în ceea ce priveşte respectarea tehnologiilor de producţie;

b. privind calitatea acestora;

c. de informare asupra produselor;

d. privind sănătatea şi securitatea pe care trebuie să le asigure consumul acestora;

e. de liber arbitru al consumatorului.