Ministerul Educaiei al R.M.

Universitaea Tehnic din Moldova Facultatea Industria Uoar Design i Tehnologii Poligrafice

REFERAT
La Istoria poligrafiei Tema: Apariia i dezvoltarea scrisului

A efectuat:

st. gr.DTP-101 Sarancii Cristina

A verificat:

Lector conferentiar universitar Scobioala Viorica Chiinau 2011

Dezvoltarea scrierii a fost sincrona cu cea a suportului fixarii grafiei , ca si a instrumentelor si materialelor necesare acestei operatii. Scriitorul, pictorul rudimentar, care desena ce avea de comunicat pe peretii grotelor si muntilor, se multumea cu citiva bulgari de pamint colorat sau mai tirziu cu vopsele simple si creioane plamadite din huma si apa. Scribul antic trebuind a face fata unor necesitati noi are insa cerinte sporite. Scrierile erau efectuate pe diferite suporturi: roca moale de calcar, suportul in forme de vase din ceramica, bucatele de lemn, argila prelucrata prin arderea sub forma tablitelor ceramice, lutul, tablite de lemn, tablite metalice (in special din arama), ceara, etc. Dar toate aceste materiale au fost parasite in favoarea unor suporturi flexibile, usoare, facil de depozita si mai bine adaptabile unor forme de scrieri rapide care trebuiau sa permita inmagazinarea cantitatilor din ce in ce mai voluminoase de informatii. In Egipt, ca raspuns la aceste cerinte, un material deosebit care se fabrica din tulpina membranoasa a plantei Cyperus Papyrus. Papirusul a preluat admirabil functia de suport pentru scriere, pastrind-o pina in Evul Mediu, in pofida aparitiei altor mijloace de fixare grafica agindirii. Papirusul, o planta astazi aproape disparuta are o tulpina triunghiulara, atingind 10 -15 cm in diametru. Tulpina acestei plante era recoltata si taiata in fisii. Fisiile se asezau in crucis unele peste altele, apoi se bateau cu maiul pina deveneau o masa comuna. Foaia celulozaca era lasata sa se usuce, se netezea cu razuitoare de fildes si piatra ponce, iar in final se scufunda in ulei de cedru ce-i conferea flexibilitate si rezistenta la agentii atmosferici. Foile de papirus aveau lungimi variabile ce depaseau arare ori 14 m, dar latimi aproape fixe de 20-25 cm. Ele earau comercializate sub forma de rulori, adapostite in cutii de metal sau piele, pe care latinii le-au denumit volumen. De aici provine si cuvintul volum, raspindit in toate limbile moderne. Aztecii vor inventa si ei un suport vegetal pentru scriere, anume o pisla fina din planta Agave americana si puf de bumbac. Foile celulozice lungi de mai multi metri si late de 1020 cm erau acoperite, dupa uscare, cu lapte de calcar. Cartile se alcatuiau prin indoirea foilor, in portiune dreptunghiulare una peste alta, asa cum se realizeaza astazi pliantele de fotografii, sau carti postale ilustrate. Din jurul anului 1400 i.e.n. paralel cu papirusul, incepe a fi intrebuintata, ca suport pentru scriere, pele de animale mari si mijlocii. Materialul era identic cu cel destinat confectionarii imbracamintii si corturilor. Scrierea pe piele a fost raspindita nu numai in Orientul antic, ci si in alte zone ale lumii. La indienii din America de Nord se folosea, pielea de bizon, in intregimea ei refasonata geometric, spre a se desenea hieroglifele intr-o insiruire sub forma de spirala, care cuprindea aproape ntreaga suprafata a suportului de scris. Tot pe piei scriau populatiile arctice, cele din Insulele Caroline apusene, din Insula Palau si altele.

Intre timp apare pe scena istoriei scrierii un material nou pergamentul preparat din piele de oaie, capra sau vitel. Foile de pergament se realizau prin procedee speciale de curatire si tabacire a pieilor, cu ajutorul unor substante naturale. Ele erau apoi tratate astfel incit sa devina foarte flexibile si lustruite pe ambele fete cu piatra ponce, spre a permite desenarea caracterelor scrierii cu mare usurinta si fara accidente grafice datorate imperfectiunii suprafetelor. Tehnologia producerii pergamentelor a evoluat din cea a tabacirii pieilor ca o necesitate izvorita din dezvoltarea scrisului si cresterea volumului de texte. Prepararea unor asemenea suporturi pentru scriere era complicata si costisitoare, ea fiind evitata in general de egipteni, care aveau mult mai la indemina papirusul. Mai sarace in tulpini de papirus alte popoare erau nevoite fie sa importe fie sa se multumeasca cu utilizarea altor materiale de suport, printre care si pergamentul ajuns intr-un stadiu calitativ destul de acceptabil pentru caligrafiera textelor, mai ales in secolul al III-lea i.e.n. Preocuparea pentru imbunatatirea rapida a calitatii pergamentului a aparut brusc, determinata de cauze extraordinare nevoilor scrisului, desi cu timpul el s-a dovedit a furniza un supor poate mai adecvat tehnicii scribilor decit papirusul. Totul a pornit de la regele Ptolemaius al VIII-lea (145-116 i.e.n). Dominat de o fire cruda, orgolios peste masura, nestatornic, contradictoriu el administreza astfel tara incit determina numeroase rascoale interne in Egipt. O isprava a binefacatorului (asa s-a autodenumit Ptolemaius) a fost incendierea Alexandriei si izgonirea tuturor savantilor care traiau in jurul celebrei biblioteci din oras. Straniul personaj a refacut dupa citva timp biblioteca si a rechemat corpul de profesori ai Muzeului. Adaugindu-si cu acest prilej la titlurile sale, ca amintire a gestului denmirea de philologus. Cind totul parea linistit Ptolemaius a interzis, fara temei judicios exportul de papirus catre Pergam, considerind ca va ruina economia orasului rival. Dar nu a facut sa determine un conflict a Pergamului cu Alexandria. Ba mia mult, contrar celor scontate de tiranul egiptean, Pergamul nu a decazut ci a raspuns la embargoul impus cu inventia acelui exceptional material pentru scris care va purta numele de pergament. In plus, biblioteca din Pergam incepe sa preia treptat traditiile celei din Alexandria ale carei depozite vor fi incendiate in anul 47 i.e.n., in cursul razboiului lui Cezar imotriva Cleopatrei, apoi distrusa in anul 273 e.n., sub imparatul Aurelian, reconstruita ulterior, ea va fi definitiv pierduta pentru stiinta dupa anul 640, cind Alexandria a fost trecuta prin foc si singe de arabi. Pergamentul a ramas pentru totdeauna un material costisitor , el fiind poate multa vreme si o cauza a frinarii producerii si difuzarii ample a rezultatelor cunoasterii nu numai in mase, ci si pe spatii cit mai largi geografice. Se obisnuia, din caoza costului ridicat al pergamentului, ca acesta sa fie adesea spalat de textele considerate invechite spre a fi rescris. Acesta masura rutiniera, determinata de necesitati economice s-a dovedit totusi fericita pentru stiinta moderna care in multe cazuri a reusit sa descifreze texte sterse, texte palimpseste (rase), pastrat la British Museum, de exemplu, cuprindea cind a fost gasit- un document in siriana scris in secolul al XI-lea. Aceasta acoperire, cum s-a dovedit

mai tirziu, un altul roman din secolu al IX-lea care, la rindul lui se suprapunea unu imanuscris alui Granius Lucianus (sec al VII-lea). Un material sui-generis utilizat pentru scris il va constituia iasca. O mentiune in acest sens o face Dio Cassius, care relateaza despre un text dacic scris pe un asemenea suport, cu caractere latine, datind din perioada razboaielor daco-romane, dai iasca, lemnul, frunzele, alte materiale pur vegetale, desi foarte la indemine si necostisitoare, nu aveau nici pe departe calitatile complexe ale papirusului si pergamentului, fiind parasite. Chinezii au gasit un mijloc mai comod de a fixa hieroglifele lor: tesatura de matase, foarte densa, pe care se scria ca si pe placute de bambus, in rinduri verticale, de la dreapta la stinga. Fisiile de matase speciale erau apoi lipite cap la cap formind o singura pieasa lunga uneori de 10 metri. Foia astfel alcatuita constituia un volum, rasucit pe un sul de lemn sau de jad, spre a putea fi mai lesne de depozitat si citit. Imbracaminti speciale, cilindrice, erau menite sa protejeze, cartile sul si, datorita acestora opere de mare valoare au strabatut veacurile pina in zilele noastre. Cu toate ca in China crestere viermilor de matase si producerea tesaturilor din matase constituia o ocupatie nationala, totusi, folosirea unor asemenea meteriale fine, ca supor pentru scriere era extrem de costisitor. Iata deci nascindu-se preocuparea pentru gasirea unor materiale mai ieftine, dar cu calitati cel putin similare. Prin traditie, se atribuie gloria de a fi inventat acest material, care nu era altul decit hirtia, unui functionar al dinastie Han, anume Tai Lun (Ts-Lun). El ar fi creat mai intii un procedeu de obtinere a pastei de celuloza din scoarta de copac, apoi, observind freabilitatea foilor realizare prin intindere, presare si uscare, s-a gindit sa amestece compozitia cu substanta de incleiere si scame din sforile plaselor vechi de pescuit, spre ai conferi o mai mare plasticitate. In anul 105 Tai Lun a produs pe aceasta cale primele foi de hirtie din lume, apte a fi utilizate la scris. Sigur, in mare masura exista in aceasta istorie o incarcatura de fabulatie caracteristice celor care apar in jurul marilor inventii. Tai Lun este intradevar un creator, dar nu singurul in tehnologia hirtiei. El a beneficiat, evident, atunci cind a reusit sa realizeze materialul care la facut celebru, de un sir de experiente ale predecesorilor sai anonimi, de incercari si tatonari facute decenii de-a rindul de catre mesterii care nu au avut sansa pertuarii numelui lor, dar care au dat glorie poporului chinez pentru contributia sa extraordinara la dezvoltarea civilizatiei planetare reprezentata prin acest nepretuit material hirtia fara care nu ar fi de conceput stadiul actual al progresului. La rezultate oarecum similare vor ajunge, mult mai tirziu si indienii maya, care vor prepara un tip rudimentar de suport de scriere din liber ficus (Ficus elastica), acea planta exotica cu frunze mari, groase, cultivata si in Europa pentru decorul interioarelor. Tehnica prepararii hirtiei va face ulterior apel la numeroase alte descoperiri si inventii, in scopul dezvoltarii si perfectionarii productiei, necesitate izvorita din cerintele mereu sporite pentru noul material (care se va dovedi nu numai mult mai ieftin, dar si mai adecvat decit toate instrumente de suport pentru scriere folosite cindva de oameni),

anume moara cu apa cunoscuta de traco-geti inca din secolul al II-lea i.e.n., moara de vint, utilizata in Persia in secolul al VII-lea e.n., presele mecanice etc. Astfel la Samarcand, calitatea hirtiei va atinge un nivel exceptional, rezistenta meterialului produs atunci fiind aprope inegalata pina in zilele noastre. Au fost gasite de pilda o serie de planuri si detalii arhitectonice ale unor stravechi moschei si palate facute pe asemenea tipuri de hirtie atit de perfect conservate, incit cu ajutorul lor au putut fi refacute la starea initiala toate cladirile. Din China procedeul fabricarii hirtiei va fi raspindit in secolul VI VII in Japonia, Coreea si tarile arabe, apoi in alte zone, mereu mai indepartate de locul de origine. In Europa hirtia va incepe a fi fabricata in secolelel XI XII datorita mesterilor recrutati indeosebi din rindul prizonierilor arabi. Calitatea, ca si cantitatea hirtiei europene se vor dezvolta apoi pe cai independente fata de orient, fiind determinate nu de raspindirea tiparului cum s-ar putea banui si de ceea a rufariei de corp, imbracaminte care va aparea in secolul al XIV-lea. Lingeria uzata va incepe a fi colectata si va constitui o materi prina la preturi derizorii pentru fabricile de hirtie care astfel, vor produce cantitati de marfa mai mari in sortimente mai variabile si la preturi foarte accesibile.