Sunteți pe pagina 1din 11

Pentru a înţelege mai bine fenomenul delincvenţei juvenile este necesară cunoaşterea minorului. Factorii care determină un comportament asocial pot fii

1. FAMILIA DEZORGANIZATĂ

Din vremuri istorice s-a considerat că familia dezorganizată consituie cauza comportamentului deviant. După apariţia unor lucrări valoroase, aceasta concepţie se consideră depăşită, considerându-se că de fapt nu structura familiei este vinovată de comportamentul deviant ci carenţele pe care le are fiecare tip de familie dezorganizată.

În fapt, familia dezorganizată este familia care-şi pierde integritatea ca urmare a separării părinţilor datorită unor motive, precum :

-familia incomplet unită sau nelegitimă ,

-familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia din soţi, ca urmare a anulării căsătoriei, separării, divorţului sau părăsirii,

-familia tip ,,cămin gol” (soţii locuiesc împreuna fără o comunicare reală şi fără să constituie unul pentru altul un suport emoţional) ,

-familia în criză datorită absenţei unuia din soţi prin : deces, detenţie, concentrare, boală , existenţa unor situaţii care determină eşecurile comportamentului conjugal, datorită: retardarii copilului, psihoza copilului sau a unuia din soţi, boală incurabilă.

Studiile asupra delicvenţei juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului şi a afecţiunii acestora i-au determinat pe copii să adopte atitudini antisociale. Astfel, din studiul lui Noberto Galli, efectuat pe un grup de 297 delicvenţi rezulta că : separarea părinţilor a determinat la 22,8% din chestionaţi să aibă atitudini anti-sociale, despărţirea părinţilor a fost cauza delincvenţei la 42% din minorii delincvenţi, imoralitatea mediului familial a fost motivul acţiunilor antisociale în cazul a 58,5%, în timp ce doar 7,7% din subiecţi proveneau dintr-un mediu familial normal.

Alt studiu relevant este cel realizat de Jean Pinatel. Acest studiu a determinat urmatoarele concluzii : 58% din infractorii minori provin din familii dezorganizate, din care 13% sunt copii naturali, 4% sunt orfani de ambii părinţi, 18% au un părinte decedat, 6% au părinţi divorţaţi, 13% au părinţi separaţi. Dintre subiecţii acestui studiu 13% proveneau din familii imorale, în 14% din cazuri copii au schimbat doua medii familiale, 13% au schimbat mediul familial în favoarea internatului, 17% au avut dese plecări de-acasă, 9,73% sunt absenţi constant din familie.

Proporţia relaţiilor anormale dintre părinţi este mai mare în cazul delincvenţilor juvenili, astfel după studiu lui Alexandru Roşca :

Relaţii maritale

Delicvenţi băieţi (235 cazuri)

Delicvente fete (37 cazuri)

Fam. Normală

31,06%

24,32%

Tatal în viaţă mama decedată

11,91%

13,51%

Mama în viaţă tatal decedat

26,80%

21,62%

Ambii părinţi decedaţi

17,44%

16,21%

Părinţi despărţiţi în fapt

6,80%

5,40%

Părinţi necunoscuţi

5,95%

18,91%

Total relaţii maritale anormale

68,90%

75,70%

În strânsă legătură cu dezmembrarea familiei iniţiale se pune problema părinţilor vitregi, soţii părintelui la care a rămas spre creştere copilul. Unele studii şi-au îndreptat atenţia spre această situaţie care are influenţă asupra delicvenţei juvenile. Nu se poate spune cu exactitate dacă delicvenţa este influenţată de simpla prezenţă a părintelui vitreg, sau de reacţia de respingere pe care o resimte copilul faţă de ,,înlocuitorul părintelui său” ori de sentimentul de concurenţă pe care-l resimte faţă de intrusul în familie, motiv pentru care începe să aibă un comportament deviant, pentru a atrage atenţia. Proporţiile relevate de studii apreciază că : legătura între actele delicvente a 8,08% din băieţii delicvenţi şi 10,18% din fete se datorează tatălui vitreg, 14,46% din băieţi şi 10,81% din fete motivează actele delicvente ca o reacţie generată de mama vitregă, şi doar 2,55% din băieţii şi 5,4% din fetele adoptate de o familie manifestă un comportament deviant.

Deficienţele acestor studii sunt determinate de realizarea lor doar pe baza asocierii delicvenţei cu dezorganizarea familială. La un studiu elaborat pe un lot de minori delicvenţi ce proveneau din familii normale ce reprezentau 48,3% din totalul delicvenţilor şi 51,7% din familii dezorganizate rezultă că nu dezorganizarea ca atare este un factor determinant al comportamentului delicvent al tânărului, ci deficienţele educative ale familiei, manifestate în insuficienţele procesului de socializare morală şi incapacitatea îndeplinirii unor funcţii de bază.

Disoluţia grupului familial, deteriorarea climatului conjugal (manifestate în 43,7% din cazuri), deficienţele stilului educativ al familiei (în 45,8% din cazuri, s-a constatat o lipsa de unitate şi orientare parentală în aplicarea sancţiunilor faţă de minor, iar în 54,6% din cazuri, părinţii nu cunoşteau activităţile minorului), precum şi atitudinile antisociale ale mediului familial (în 32,5% din cazuri, familiile din care proveneau minorii se caracterizau prin parazitism social, alcoolism, conduite agresive, promiscuitate), sunt principalii factori care au influenţat conduita minorului, determinandu-l ca în anumite situaţii favorizante, să comită şi să reitereze acte cu caracter predelicvent sau delicvent.

2.

GHETORIZAREA

CARTIERELOR

ŞI

INFLUENŢA

ACESTEIA

ASUPRA

EDUCAŢIEI MINORILOR

Vecinătatea este, alături de familie, mediul primar al copilului. Prin aceasta se înţeleg atât vecinii de locuinţă, de stradă, de cartier cât şi copiii din strada respectivă, din cartier. Încă de la începuturile sale, criminologia a semnalat corelaţia care există între infracţionalitate şi anumite cartiere, în care locuiesc într-o suprafaţă restrânsă mai multe familii. Mediul urban creează premisele dezvoltării unui mediu viciat, în care minorii sunt victime.

Marile oraşe acordă cadrul de existenţă anonim a mii de oameni. Vârtejul existenţei face ca deseori să nu-ţi cunoşti vecinii de bloc. Copii crescuţi ,,cu cheia de gât”, nu au alt loc de joacă decât pe stradă, acolo unde se intersectează medii şi culturi diferite, de la copii proveniţi din familii de inte-lectuali şi ancorate social, la copii provenind din medii promiscue şi chiar copiii străzii, acei anonimi care convieţuiesc alături de noi, despre care nu vrem să ştim dar care îi pot influenţa negativ pe tineri. Din această perspectivă de-licvenţa juvenilă apare ca un fenomen urban generat de procesele de dezvoltare socială ce-şi au baza în : migrările de populaţie din mediu rural spre marile oraşe, izolarea socială, caracterul impersonal al relaţiilor interumane, slăbirea controlului social exercitat de familie.

Teoria dezorganizarii sociale consideră că factorul determinant în mecanismul cauzal al delicvenţei juvenile îl reprezintă scăderea funcţiilor de socializare şi control exercitate de comunitate şi vecinătate, destabilizarea ordinii sociale şi a coeziunii grupurilor datorită eterogenităţii populaţiei şi varietăţii normelor de conduită, ca şi multiplicării fenomenelor aculturative ale oraşului (,,cultura hip-hop”). În oraşul New York, secţia 22 de poliţie care deserveşte partea estică a cartierului Harlem înregistrează la fiecare 3 minute o spargere, o tâlhărie la fiecare 8 minute, un viol la 6 ore, realizate de grupuri de minori de naţionalităţi diferite, asociaţi în bande.

In consecinţă, cauzele primare ale delicvenţei juvenile rezidă în inte-riorul comunităţii urbane care, datorită aglomerării de populaţie, a diversificării spaţiilor şi serviciilor comerciale şi sociale, devine ea însăşi o sursă criminogenă, prin atragerea şi ispitirea unor tineri de a comite acte şi delicte penale.

Considerând devianţa ca un produs direct al dezorganizării sociale unii autori evidenţiază faptul că delicvenţii juvenili crescuţi în zonele defavorizate economic comit alt gen de infracţiuni decât delicvenţii minori din zonele rezi-denţiale.

Privind valorile sociale ca un important suport în determinarea compor-tamentului deviant al tinerilor, criminologii consideră că subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturare la care participă o parte din grupurile sociale. Din acest motiv, orice subcultură are un sistem valoric diferit de cel al societăţii.

Acest fenomen este amplificat, de tendinţa asocierii minorilor în ,,subculturi predelicvente” sau ,,bande de la marginea străzii” care oferă tânărului atât un sentiment de solidaritate cu cei ca el, cât şi o identitate în numele căreia îşi poate procura o serie de satisfacţii hedoniste imediate şi se poate revolta împotriva sistemului social considerat inechitabil.

În perioada adolescenţei tinerii simt cel mai acut nevoia apartenenţei la un grup. Adolescenţii pun mare preţ pe legăturile de prietenie pe care le stabilesc, se întâlnesc, discută, fac planuri. Această atitudine nu are nimic anormal, dacă întotdeauna lucrurile s-ar opri aici, însă uneori discuţiile despre sistemul economic care-i dezavantajează ajung la afirmarea de resentimente faţă de persoanele care au o situaţie economică mai bună decât a lor, discuţiile pe teme erotice îi obligă să abordeze o atitudine artificială, care poate duce la manifestari penale. Pe un fond de nesiguranţă în care tânărul oscilează între obedienţă şi revoltă, între independenţă şi imitaţie, anticonformism şi lipsă de originalitate, va adopta regulile grupului pentru că aceasta este soluţia pentru a fi recunoscut, acceptat şi stimat de către cei pe care îi admiră şi care-i sunt prieteni.

Prin contactul cu grupul, tânărul adoptă limbajul, capacitatile şi aptitudinile asimilând o serie de valori şi norme specifice grupului. Când în cadrul grupului predomină sentimentele de frustrare, insatisfacţie socială, de violenţă şi agresivitate apare nevoia negării societăţii şi constituirea alteia nouă pe baza propriilor valori la nivelul grupului.

Deoarece integrarea lor adecvată în societate este compromisă prin incapacitatea şi imposibilitatea de a-şi juca rolurile sociale pe care le doresc – pe o parte din tinerii delicvenţi i-a tentat la un moment al existentei lor să îmbrăţişeze cariere precum cea de : poliţist (33%), avocat (21%), medic (4%), militar (5%), preot (2,3%) – adolescenţii se unesc în grupări delicvente în care există posibilitatea desfăşurării unor relaţii între rolurile dorite. În cadrul acestor grupuri respectarea normelor capătă o importanţă fundamentală, deoarece participarea în cadrul său permite instaurarea unui proces de integrare. Subcultura grupului influenţează apariţia proceselor de educaţie şi adaptare – socializare şi integrare socială negativă – contrare normelor sociale. Subcultura delicventă se caracterizează prin : nonutilitarism, maliţiozitate, versalitate, negativism.

Un alt aspect al grupului infracţional este mărimea. Se pare că talia grupului are o mare importanţă aspra existenţei şi funcţionarii acestuia. În cazul infracţiunii de viol în 17,5% din cazuri minorul a acţionat singur, în 32,4% au fost doi coparticipanţi, în 41% au fost trei şi în 54,5% din cazuri depăşeau cifra trei.

Grupurile pot fi clasificate după mai multe tipuri, în funcţie de criteriul folosit : după natura atitudinilor sunt grupuri : infracţionale şi preinfracţionale ; după durata existenţei sunt grupuri :

cu durată mică – până la o lună ( 27% ), medie – între 1 – 6 luni ( 18% ), mare – peste 7 luni ( 55% ) ; după gradul de organizare : organizare slabă ( 78% ), bine organizate ( 13% ) ; după modul de luare a deciziilor : le i-a conducătorul ( 8% ), se discută în subgrup, apoi aderă tot grupul ( 14%), toţi membrii grupului ( 78% ) ; atitudinea faţă de disensionişti : rece, prin blocarea relaţiei (48% ), alungarea din grup (31% ), prin bătăi ( 21% ) ; după antecedentele penale ale membrilor grupului : fără antecedente penale ( 20% ), numai cu antecedente penale (51,1%), structură mixtă (28,9%) ; după vârstă : numai minori (64%), minori alături de majori (36%) ; după frecvenţa întâlnirilor: zilnic (60,2%), săptămânal (21,8% ), cel puţin o dată pe lună (18% ) ; după existenţa unui lider necontestat: există în 28% din cazuri, nu e recunoscut de toţi membrii (72%); după existenţa unor modalităţi specifice de recunoaştere (69%).

Corelaţia dintre locul de întâlnire a membrilor grupurilor infracţionale care au persistat în timp şi genurile de infracţiuni relevă că cele mai multe omoruri au fost săvârşite de minorii care se întâlneau la domiciliile unora dintre ei, violurile de cei care-şi petreceau timpul în discoteci, tâlhăriile şi furturile de cei care petreceau mult timp în baruri şi pe stradă.

Sistemul cultural al claselor defavorizate cuprinde, după părerea lui Walter Miller, un set de preocupari şi sisteme de referinţă, care sunt ,,probleme care dirijează o atenţie largă şi persistentă, alături de un înalt grad de implicare emoţionala” a membrilor grupului. Aceste preocupări sunt :

Domeniul

Alternativa acceptată

Alternativa inacceptabilă

Contactul

nedorit

/

dorit

 

cu Comportament legea

care

vio-lează Comportament care tre-buie să respecte legea

autorităţile oficiale

 

Duritate

Isteţime

Excitare

Destin

Autonomie

Curaj fizic, dibăcie, mas- Slăbiciune, incapacitate, e-

teamă, curaj

prudenţă

culinitate, îndrăzneală, lip-să de feminitate, timiditate, laşi-tate,

Abilitatea de a păcăli,înşe-la, Naivitate, inabilitate, câşti-garea excroca; câştigarea ba-nilor prin banilor prin muncă grea ;

viclenie ; dibăcie de spirit

tărăgăneală, prostie, neîndemânare verbală

Senzaţii

schimbare, acţiune

tari,

risc

monotonie,

si-

guranţă, uniformitate, pasi-vitate

pericol, Plictiseală,

Favorizat de noroc, a fi norocos

Semn rău, a fi ghinionist

Libertatea faţă de con-strângeri Prezenţa

faţă

independenţă

externe,

de

o

constrângerilor

autoritate, externe, prezenţa unei autorităţi, dependenţă

Periculozitatea deosebită a grupurilor stradale constă în aceea că sunt alcătuite, în cea mai mare parte din tineri ce prezintă deficite emotive socializante, mulţi abandonează şcoala, fug de acasă şi au ca modele infractori celebri.

Importanţa legăturilor de prietenie cu tineri cu înclinaţii delicvente este semnalată şi de datele statistice care stabilesc că : în 21% din delicvenţii minori de sex masculin şi 19% de sex feminin au comis actele delicvenţă datorită influenţei grupului ; în 75% din cazuri este vorba de un grup preconstituit ; 80% din delicvenţi au ca loc de întâlnire strada ; în 97% din cazuri delicvenţii minori au prieteni delicvenţi ; în doar 25,3% din cazuri minorii care au săvârşit acte delicvente de grup provin din familii dezorganizate ; 87% din aceşti tineri au o şcolarizare sub medie ; 39% din minori nu aveau alt mod de subsistenţă decât prin săvârşirea de infracţiuni ; 89,4% din minorii de peste 14 ani şi-au început viaţa sexuală, 16,5% se preocupă să-şi îmbunătăţească imaginea proprie în ochii celorlaţi membrii, 44,7% caută un mediu care să le asigure securitate emoţională, stabilitate şi confort.

Mediul îi modelează de cele mai multe ori ireversibil pe minori. Dacă acesta are o influenţă nefastă şi nu se iau din timp măsuri de protejare a tinerilor de factorii nocivi, se poate spune că tânărul este pe un drum fără întoarcere în care delictul este un mod de viaţă.

3. VIOLENŢA DIN MASS-MEDIA ŞI DELICVENŢA JUVENILĂ

Influenţarea modului de viaţă de catre mass-media poate avea şi efecte nocive, în special asupra adolescenţilor, aflaţi într-o continuă căutare de sine. Televiziunea este cea mai importantă cale de transmitere a informaţiei dar şi a mesajelor sublimare. Pericolul emisiunilor cu scene violente nu crează agresivitatea dar contribuie la transformarea ei în violenţă, acolo unde ea există deja. O cercetare experimentală, efectuată în cadrul procesului de ridicare a licenţei de emisie a unui post de televiziune american, a fost realizat pe un lot de copii care a fost împărţit în doua grupe, dintre care una a fost supusă unui test ortografic dificil. Eşecul îi face pe aceşti copii să se simtă frustraţi şi furioşi. Apoi, ambelor grupe li s-au arătat emisiunea controversată, în care unul din personaje este agresat fizic până când moare, ca apoi să li se ceară copiilor să lovească un manechin. Violenţa de care au dat dovadă ambele grupe a fost sensibil egală, demonstrând influenţa nocivă a acelei emisiuni.

Experimentul lui L. Berkowitz demonstrează faptul că şi copiii fără tulburări caracteriale, sau de altă natură, pot fi afectaţi de violenţa emanată de unele filme, dacă actul de violenţă este comis de eroul pozitiv, deoarece copilul se identifică cu acesta, iar identificarea creşte prin acordul societăţii şi dacă violenţa îi permite să reuşească în acţiunile lui. Astfel, unii tineri ajung să-şi închipuie că pot birui şi cucerii totul ,,cu pumnii”, iar chestionaţi în legătură cu fapta penală savarşită răspund ,,aşa am văzut la televizor”.

Au impact delicvenţional şi filmele, emisiunile prin care se promovează un stil de viaţă facil şi luxos, iluzie căreia îi cad deseori tinerele, care compa-rându-se mereu cu vedetele în vogă, încep să se folosească de farmecele personale – considerate o investiţie minimă – pentru a obţine anumite avantaje. Acesta este însă primul pas spre prostituţie.

Jean Chazal consideră că legătura dintre cinematograf şi delicvenţă este mai mult orizontală decât verticală, în sensul că cinematograful nu este o cauză directă a delicvenţei juvenile. În acest sens, afirma că atât delicvenţa juvenilă cât şi vizionarea abuzivă de imagini violente sunt efectele paralele ale unei vieţi rău organizate. Însă datele statistice ne îndreptăţesc să privim cu îngrijorare propagarea violenţei prin mass-media, astfel :

Timpul de vizionare a emisiunilor violente

Procent delicvent

 

Zilnic

64%

4

– 5 ori / săptămână

21%

2

– 3 ori / săptămână

12%

Mai rar de o dată pe săptămână

3%

Adolescenţii care se duc la cinematograf mai des de 5 ori pe săptămână, ajung să facă complet abstracţie de contingenţele societăţii în care trăiesc şi în care ar trebui să trăiască. Imaginile filmate îl influenţează într-o asemenea măsură încât ajung să-i pară realitatea, simţind nevoia să se identifice cu personajul principal.

Reportajele, care relatează săvâşirea unor fapte penale, suscită curiozitatea cititorului dar limbajul sugestiv îl pun în postura de participant. Rolul acestor reportaje nu trebuie să depăşească nota de informare a faptei fără să ofere date tehnice în legătură cu infracţiunea, ce ar putea trezi interesul altor persoane de a săvârşi fapte penale. Un efect deosebit îl are accentuarea consecinţelor faptelor penale (de exemplu în cazul crimei – relatări despre familia îndurerată) precum şi situaţia juridică a făptuitorului (arestat, inculpat, condamnat), toate acestea trezind involuntar dorinţa de a se înfăptui justiţia şi de reprimare a accesului infracţional.

Măsurile de protecţie care trebuiesc luate privesc atât familia cât şi societatea. Aceasta din urmă poate folosi instituţiile de resort pentru a limita accesul minorilor la anumite emisiuni televizate, restricţionarea canalelor de televiziune pentru adulţi, evitarea mitizării infractorilor celebrii atât prin reportajele de senzaţie cât şi prin punerea într-o lumină defavorabilă a organelor de ordine şi nu în ultimul rând prin cenzurarea textelor unor melodii cu impact mare comercial, dar defavorabile din punct de vedere educaţional.

4. SĂRĂCIA ŞI DELICVENŢA JUVENILĂ

Explicarea condiţiilor care dau naştere sărăciei au generat elaborarea a numeroase teorii. În concordanţă cu teoriile tradiţionale, sărăcia reprezenta nu o condiţie socială determinată de inegalitaţile structurale existente în societate, ci o problemă indezirabilă generată de conduita imorală şi devianţă a unor indivizi.

În reglementările britanice din secolul al XVI–lea, pauperismul era considerat infracţiune şi sancţionat ca atare. Conform concepţiilor morale ale timpului, săracii erau consideraţi o subcategorie socială, formată din ,,fiinţe degenerate” care aleg în mod deliberat calea sărăciei. Aceste concepţii urmau fidel interpretările Şcolii Clasice de Criminologie, care aprecia că infractorii ajung în această condiţie fiindcă reping soluţiile legitime şi aleg calea ilegală.

Această concepţie a fost abandonată o dată cu apariţia darwinismului, care adopta teoria cu privire la lupta pentru supravieţuire, care permite celor puternici să acumuleze bunuri, rezervându-le celor slabi o viaţă plină de privaţiuni.

Lucrarea lui Max Weber, ,,Etica protestantă şi spiritul capitalismului” a adus în centrul interpretărilor noţiunea de predestinare, în raport cu care numai cei aleşi de Dumnezeu sunt favorizaţi de soarta, acceptată de biserica catolică, în opoziţie cu concepţiile protestante, care consideră succesul economic ca un semn al graţiei divine, iar sărăcia ca un simbol al decadenţei morale şi un semn al dizgraţiei divine.

Toate aceste concepţii de natură religioasă au fost înlăturate ca urmare a apariţiei unei interpretări mai liberale bazată pe noţiunea de ,,cultură a sărăciei”. În acord cu această interpretare, dificultăţile de care se lovesc oamenii săraci se datorează în primul rând normelor, stilurilor lor de viaţă. Aceste elemente culturale sunt determinate de lipsa oportunităţilor de participare şi integrare în cadrul societăţii largi, care izolează societatea săracă între frontierele ghetto-urilor. Aici stilurile de viaţă sunt bazate pe frustrare, alienare, dependenţă, complexe de inferioritate. Astfel, sărăcia devine un mod de viaţă ce crează un cerc vicios din care nu se poate ieşi : din cauza sărăciei copiii nu urmează formele de învăţământ ce le-ar oferi o carieră şi venituri rezonabile, nereuşind să câştige în de-ajuns rămân săraci.

Cei care trăiesc în condiţii de sărăcie dezvoltă un sistem de valori şi convingeri ce reprezintă, de fapt o soluţie la problemele cu care se confruntă. Acest mod de adaptare implică o multitudine de trăsături, ca : pasivitatea, resemnarea, orientarea la prezent şi ignorarea viitorului, fatalismul şi lipsa de putere, nivelul scăzut al aspiraţiilor, dominaţia femeii în cămin datorită incapacităţii bărbatului de a-şi câştiga existenţa, şi cea mai importanta, tendinţa spre devianţă.

Unii sociologi consideră că actele şi comportamentele delicvente ale tinerilor provenind din clasele sociale defavorizate nu pot fi considerate deviante, deoarece se conformează modelelor culturale ale acestei clase. Esenţa acestei culturi consta în fapt, în violarea deliberată a normelor sociale ale clasei mijlocii.

Sărăcia acţionează ca un factor direct al delicvenţei juvenile într-un procent relativ mic – 9,52%. Asocierea acesteia cu un mediu promiscuu face să crescă probabilitatea criminală la 47,97%, iar corelarea sărăciei cu dispoziţile interne (în special tulburări datorate intoxicarii cu alcool şi alte substanţe) ridică procentul delicvenţional la 73%.

Am fi înclinaţi să asociem starea materială precară cu săvârşirea de infracţiuni contra proprietăţii, dar realitatea arată că ponderea lor este de aproximativ 23%. În 2007 au fost arestate în S.U.A. peste 12 milioane de persoane, dintre care 7 milioane de minori. Dintre aceştia 11.200 au fost arestaţi pentru crimă, 50.877 arestaţi pentru viol, 292.400 implicaţi în acte de tâlhărie, 423.975 în vătămari corporale, 584.794 în furturi de maşini, 1.754.386 în spargeri, 2.923.976 furturi, restul de 955.392 fiind implicaţi în alte infracţiuni. Este cert ca nu toţi delicvenţii minori provin din familii sărace, dar aceştia reprezinta mediul cel mai expus delicvenţei. În Romania, pe fondul scăderii nivelului de trai criminalitatea creşte, astfel în 2003 criminalitatea s-a mărit cu 124% faţă de 1990, în timp ce nivelul de trai s-a deteriorat semnificativ.

Cercetările criminologice nu pot face abstracţie în studiul acestui factor criminogen de situaţia familială. S-a observat că doar 1,5% din delicvenţii minori proveneau din familii cu o şcolarizare universitară, 45,8% din familii cu 7-8 clase, 41,3%, 4 clase sau mai puţin. În ceea ce priveşte ocupaţia părinţilor, aceasta se prezintă astfel : 41% erau muncitori necalificaţi, 17% muncitori calificaţi, 6% funcţionari, 15% fără ocupaţie, 7% zilieri, 13% aflaţi în detenţie. Nivelul scăzut de instrucţie şi calificare al părinţilor antrenează şi un nivel scăzut al veniturilor, în 40,2% din cazuri acesta este sub 500 lei / membru de familie, 36,5% variază între 500 – 1.000 lei, în doar 14,1% era mai mare de 1.000 lei.

Insuficienţa bugetului familial, precum şi dificultăţile materiale obiective prezente în unele familii reprezintă condiţii care afectează buna funcţionare a grupului familial, conducând la tensiuni, conflicte, dezechilibrul economic putând degenera într-un dezechilibru psihologic prin accentuarea stresului şi evadarea din starea de neputinţă prin consum de alcool. Aceste dificultăţi se amplifică în cazul familiilor cu mai mulţi copii (aproximativ 53% din familiile cu venituri sub 500.000lei / membru de familie, au mai mult de 4 membrii, în aceste familii în 71,3% din cazuri a existat cel puţin o abatere de la codul penal) .

Legătura strânsă dintre delicvenţa juvenilă şi sărăcie este o realitate necontestată, percepută din cele mai vechi timpuri. Ray şi Ina Jeffery opinează că sărăcia din familie este asociată cu delicvenţa, dar sărăcia nu cauzează delicvenţa. Programele economice pot atenua acest factor cu implicaţii criminogene, dar ele nu pot rezolva în totalitate aceasta problemă. O protecţie socială eficientă, corelată cu programe educative structurate pe nevoile sociale ar realiza acelaşi obiectiv : diminuarea procentului criminal juvenil.

5. MEDIUL ŞCOLAR – FACTOR DETERMINANT AL DELICVENŢEIMINORILOR

Stabilirea idealului educativ, a modelului uman este un deziderat al oricărei societăţi, un rol activ revenindu-i şcolii. Într-o proporţie fericită se poate spune că este atins idealul educativ şi

în mare măsură copiii de 7 ani care intra în şcoală o părăsesc, peste ani, tineri adaptaţi social. Există însă un procent de minori care nu reuşesc să se adapteze mediului şcolar, sau sunt nevoiţi să-l abandoneze din diverse motive (lipsuri materiale, fuga de acasă, incapacitatea de a învăţa).

Criminologii au observat că mulţi minori delicvenţi au o atitudine negativă faţă de şcoală. Cercetându-se gradul de instructie şcolară al delic-venţilor minori s-a constatat că :

Gradul de învăţătură

Procent delicvent juvenil

Procent recidivă juvenilă

Analfabeţi

13%

9,9%

Instrucţie rudimentară

48%

43%

Instrucţie primară

30%

20%

Instrucţie gimnazială

6%

4%

Instrucţie liceală, pro-fesională

2%

16%

Instrucţie universitară

2%

2%

Studierea delicvenţei din prisma instrucţiei şcolare a dovedit că în cele mai multe cazuri minorii nu au dat dovadă de adaptare şi integrare în şcoală, de disciplină şi perseverenţă la învăţătură. Deasemenea, inadaptarea a început devreme, din clasele primare şi de la vârste fragede (7 – 9 ani).

Inadaptarea şi lipsa de integrare constau în : absenţe de la ore, neatenţie, indisciplină, dezinteres pentru activitatea şcolară, insolenţă faţă de pedagogi. În relaţiile cu colegii se remarcă prin atitudini antagonice : de la conflicte deschise la retragere. J.Pinatel caracteriza atitudinea extraşcolară a elevilor-problemă prin vagabondaj, mici furturi, întârzieri seara acasă, consum de alcool. Acesta exemplifică prin prezentarea unui minor care neadaptându-se sistemului de învăţământ, chiulea de la şcoală, iar acest timp îl petrecea la cinematograf unde intra fără să plătească şi săvârşind furturi de mică valoare (dulciuri, o minge), cu timpul dezinteresul pentru şcoală s-a accentuat, concomitent cu fuga de acasă, moment în care ajunge să aibă ca mod de viaţă un comportament delicvent.

Statisticile nipone arată că în anul 1999 numărul actelor de violenţă efectuate de elevi împotriva profesorilor lor de şcoală generală şi liceu a crescut cu 20% faţă de anul 1998 (când s-au înregistrat 446 cazuri de vătămare corporală a profesorilor), an în care delicvenţa juvenilă a înregistrat o creştere de 51,4% faţă de anul 1994. În aceeaşi perioadă, numărul de elevi arestaţi a crescut cu 7,6% , ajungând la 586.

V.Dragomirescu, în urma analizei unui lot de 210 delicvenţi juvenili, a evidenţiat următoarea situaţie privind nivelul de pregătire şcolară : 60% din ei au repetat cel puţin o clasă, 82% au schimbat cel puţin două şcoli, 68% au o atitudine de indiferenţă şi chiar repulsie faţă de şcoală, 75% au avut rezultate slabe la majoritatea disciplinelor, dintre care 49% aveau rezultate foarte slabe, 32% din minori au abandonat şcoala şi nu erau încadraţi în nici o altă activitate utilă iar 9% erau absolvenţi ai învăţământului primar şi erau încadraţi ca muncitori necalificaţi.

În reconstituirea ,,drumului critic” al multor minori delicvenţi s-au avut în vedere şi alte aspecte ale neintegrării şcolare, precum : sancţiunile primite (58,7% au primit sancţiuni pentru abaterile şcolare), atitudinea faţă de corpul profesoral (58,3% manifestau indiferenţă, 17,5% o atitudine de negare a acestora).

Situaţia scolară slabă, în unele situaţii este şi urmare a absenţei acţiunii conjugat-conştientă a mediului şcolar, în 32% din cazuri pedagogii nu cunoşteau nici un membru al familiei minorului cu atitudini predelicvente, în 53% din cazuri, cadrele didactice şi colectivul clasei au adoptat o atitudine indiferentă faţă de minorul predelicvent, ceea ce a dus la marginalizarea şi izolarea acestuia în raport cu colegii.

Criminologii au făcut legătura între genul infracţiunii comise şi fuga de la şcoală, astfel :

INFRACŢIUNEA COMISĂ

PROCENT DELICVENT

- crima

61,4%

- tâlhărie

72%

- viol

77%

- furt

79%

Copiii inadaptaţi şcolar adoptă într-un procent alarmant atitudini antisociale, manifestându-se delicvent. Cadrele didactice sunt primele care pot observa înclinaţiile spre delicvenţă ale elevilor şi pot trage un semnal de alarmă în această privinţă, dar trebuie subliniat că nu orice elev cu rezultate slabe este un potenţial delicvent, aşa cum nu orice delicvent are deficienţe şcolare (4% din delicvenţii juvenili sunt absolvenţi de liceu şi universitate).

6. INFLUENŢA FACTORULUI PSIHIC ASUPRA DELICVENŢEI

În criminologia contemporană, factorii psihici au o mare pondere în etiologia crimei, alăturându-se factorilor biologici şi sociali. Unii autori consideră factorii psihici având o importanţă mărită comparativ cu restul factorilor criminogeni, motivând astfel: factorii biologici şi sociali pot acţiona doar dacă trec prin factorii psihici şi dacă factorii sociali şi fizici sunt interiorizaţi şi însuşiţi de factorii psihici, astfel încât primii trezesc nevoi, dorinţe şi planuri mintale care se pun apoi în aplicare.

Studiul factorului psihic impune o tratare a fenomenului atât din perspectiva psihiatriei cât şi a criminologiei. O determinare din perspectivă psihiatrică clasifică aceşti factori în 3 categorii :

factori motivaţionali, factori cognitivi, factori conativi.

Factorii motivaţionali sunt factorii propulsivi, cei care determină la acţiune. Aici se înscriu trebuinţele, mobilurile, tendinţele, emoţiile, dorinţele.

Factorii cognitivi sunt factori de cunoaştere a situaţiei, a mijloacelor de acţiune. Intra în această categorie factorii perceptivi, reprezentativi, imagi-nativi, intelectivi.

Factorii conativi sunt cei care determină punerea în aplicare a dorinţei, a planului de acţiune. Aceste categorii de factori există în realizarea de obiective licite, dar şi ilicite, în ambele cazuri se manifestă tendinţe, dorinţe de a realiza ceva şi hotărârea de comitere a unei fapte, urmată de punerea în mişcare a hotărârii.

În cadrul factorilor psihici un rol aparte îl ocupă caracterul, temperamentul. În planul psihic pot exista abateri spre anormal de la trăsături psihopatice şi nevrotice la patologia psihică (paranoia, schizofrenia).