Sunteți pe pagina 1din 38

CONTEXTUL ŞI CADRUL PSIHOTERAPEUTIC

Orice comunicare este legată şi dependentă de contextul în care se desfăşoară. Cu alte cuvinte, comunicarea capătă sens în raport cu contextul său. Contextul psihoterapeutic oferă o anumită semnificaţie evenimentelor din cursul psihoterapiei. Diversele elemente ale contextului ar trebui să fie considerate în calitate de factori organizatori ai câmpului psihoterapeutic, în aceeaşi măsură în care, în societăţile organizate, activităţi variate au loc în limite definite cultural:

şcoala este locul unde studiezi, familia este locul unde creşti, cabinetul de psihoterapie este locul unde se solicită şi se acordă ajutor psihologic (E. Gilliéron

(1992).

Dacă un context este determinat de circumstanţele externe, cadrul este creat sau definit de interlocutori. De altfel, cadrul psihoterapeutic defineşte psihoterapia şi îi delimitează frontierele. În plus, noţiunea de cadru determină o înţelegere mai aprofundată a următorilor doi factori:

1. tehnica psihoterapeutică utilizată; 2. “dispozitivul terapeutic” - datele prestabilite ale unei şedinţe de psihoterapie (frecvenţa şi durata şedinţelor, dispoziţia locurilor etc). Tehnica psihoterapeutică implică faptul că, de-a lungul desfăşurării şedinţelor de psihoterpie, terapeutul şi pacientul respectă un anumit număr de reguli specifice. În orice formă de psihoterapie se emit reguli care permit distingerea comportamentelor pacientului şi terapeutului din timpul şedinţelor de cele care au loc în viaţa curentă. În fapt, este vorba de “cadrul socio-cultural” al tratamentului. Funcţia primordială a cadrului este de a stabili un câmp psihoterapeutic în interiorul unei culturi date. Această funcţie este dublă şi complementară:

a. conferă o anumită semnificaţie actelor psihoterapeutului şi pacientului:

ceea ce se întâmplă în cabinet, de-a lungul unei perioade de timp, este de natură terapeutică;

  • b. cadrul influenţează pe ambii protagonişti ai relaţiei în aşa fel încât să

devină posibilă activitatea terapeutică îndreptată în direcţia însănătoşirii pacientului. Pentru a preciza mai bine noţiunea de cadru, menţionăm că terapeutul nu dirijează pacientul, ci procesul psihoterapeutic în ansamblul său. Regulile care regizează relaţia psihoterapeutică îl privează pe pacient de referinţele sale culturale obişnuite, plasându-l, într-o anumită măsură, în centrul lumii, cu toate

neliniştile şi anxietăţile pe care existenţa i le provoacă. A admite că terapeutul dirijează psihoterapia implică faptul că acesta devine garant al bunei desfăşurări a procesului, pentru care pacientul îşi dă acordul. “Dispozitivul terapeutic” se referă la datele concrete şi fixe oferite de dimensiunea spaţială şi temporală. Putem distinge următoarele elemente:

  • a. numărul de persoane prezente

  • b. dispoziţia locurilor

  • c. planificarea timpului

  • a. În funcţie de numărul de persoane, se disting două forme de

psihoterapie: individuală şi de grup. De pildă, se cunoaşte faptul că situaţia de grup provoacă mişcări regresive masive. În acest mod, grupul terapeutic devine sediul fenomenelor regresive, în cadrul căruia sentimentele comunităţii de scopuri şi de alianţă predomină, favorizând descărcări emoţionale şi acţiuni de identificare ale participanţilor. În terapia de grup, coeziunea este analogul relaţiei terapeut-pacient din terapia individuală. În cele din urmă, grupul de psihoterapie devine un microcosmos social, o reprezentare în miniatură a universului fiecărui

membru (Y.D. Yalom, M. Leszcz, 2008). În cadrul cărţii de faţă se va realiza o analiză mai amănunţită asupra caracteristicilor psihoterapiei individuale.

  • b. Toate procesele psihoterapeutice comportă un joc interactiv între cei

doi protagonişti ai relaţiei. De aceea, în domeniul dinamicii interactive,

modificarea dispozitivului terapeutic va căpăta o mare importanţă. Dispozitivul curei analitice (canapea–fotoliu) întăreşte neutralitatea psihoterapeutului care evită privirea pacientului său. Dinamica interactivă este

micşorată, iar schimburile se realizează, în mod esenţial, prin cuvânt. Pacientul se supune vocii analistului său, nu-i răspunde decât cu o anumită întârziere. Acest dispozitiv face ca aşteptările pacientului să fie canalizate spre cuvântul (bun sau rău) al analistului său. În situaţia de faţă în faţă, punctele de interacţiune vor creşte, iar schimburile sunt imediate datorită importanţei privirii. Privirea şi, în general, întregul comportament nonverbal pot susţine sau contrazice cuvântul. Congruenţa terapeutului (“acordul deplin între experienţă, conştiinţă şi comunicare”, C. Rogers, 1968) capătă o valoare maximă în psihoterapiile actuale. c. Temporalitatea vizează doi factori: frecvenţa şedinţelor şi durata psihoterapiei. Se consideră că o creştere a frecvenţei şedinţelor unei psihoterapii favorizează dependenţa de psihoterapeut. Pacientul amână ceea ce poate face în ziua respectivă în vederea însănătoşirii sale, ştiind că viitoarea şedinţă este foarte apropiată. Se impune o nuanţare, în sensul că acest aspect nu este valabil decât în cazul structurile nevrotice de personalitate. În privinţa duratei psihoterapiei, în terapiile scurte se fixează cu pacientul un termen al terapiei. Psihoterapia scurtă poate implica o singură şedinţă (Bloom, 1981) sau poate merge până la 40-50 de şedinţe (în medie 20 de şedinţe). În psihanaliză, cura poate dura 8 ani sau poate chiar mai mult. Cele două proceduri privind durata psihoterapiei au, în mod evident, un impact diferit asupra dinamicii relaţiei. Astfel, fixarea unui termen îi poate trezi pacientului o teamă de imperfecţiune şi îi poate favoriza dezvoltarea unui comportament excesiv de dinamic. Absenţa termenului, dimpotrivă, îi trezeşte o atitudine autocontemplativă şi se aşteaptă de cele mai multe ori ca psihoterapia să decurgă perfect în cazul său. Terapiile de lungă durată se concentrează pe interpretare, unealta emiterii ipotezelor. Fiind o terapie de profunzime, ea este menită să producă modificări de durată la nivelul personalităţii pacienţilor. Necesitatea terapiei de lungă durată este argumentată prin fragilitatea şi nevoia de suport a pacientului în a face faţă problemelor vieţii. Din perspectiva terapiilor de scurtă durată, cele de lungă

durată sunt considerate a fi valoroase pentru oricine şi „nimeni nu ar trebui să fie respins, dacă şi-o permite din punct de vedere financiar” (J. Haley, 1990). Terapeutul are imaginea unui filosof înţelept, care ar putea să-ţi dea un sfat corect, dacă i l-ai cere, dar nu face asta, pentru că pacienţii sunt cei care trebuie să decidă pentru ei înşişi (scaun confortabil, birou frumos decorat, şemineu ), ... evită confruntarea sau o face într-o manieră subtilă, pentru ca pacientul să continue terapia. În general, terapeutul adept al terapiilor de lungă durată este iubit de pacienţii săi, pe când cei care practică terapia de scurtă durată, mai puţin. Să nu uităm, însă, că este dificil să menţii un pacient în terapie pe o perioadă atât de lungă de timp. M. Erickson, părintele terapiei strategice, descrie în maniera sa originală, metoda prin care reuşea să ţină pacienţii atât de mult în terapie: „Stiu cât de greu îţi este să vorbeşti despre acest lucru. Dacă ar trebui

să o iei din nou de la început, să o povesteşti din nou, ar fi şi mai dureros!”

Ce le reproşează terapeuţii de scurtă durată? Faptul că apar ca fiind încrezuţi şi aroganţi. Unii dintre ei spun că terapia de lungă durată a apărut pentru că terapeuţii nu sunt capabili să-şi vindece mai repede pacienţii. Terapeutul nu are nevoie de abilităţi speciale, pentru că el învaţă timp de luni şi ani de zile pe pielea pacientului, prin metoda încercării şi erorii, cum să facă psihoterapie. Relaţia transferenţială se poate prelungi foarte mult, unii pacienţi devenind toxicomani ai psihoterapiei (terapia se transformă într-o prietenie platită). Dacă obiectivul terapiei de lungă durată este ca pacientul să înţeleagă în ce constă problema sa, obiectivul terapiei de scurtă durată este soluţionarea problemei pacientului. În schimb, terapeuţii de scurtă durată se concentrează pe intervenţia terapeutică, pe rezolvarea problemei pacientului. Pacientul terapiilor de scurtă durată tinde să rezolve problema sa şi să se întoarcă la a fi ceea ce era în mod obişnuit, ca ceilalţi oameni, decât să fie cineva special, o elită, cum se propune în terapiile de lungă durată. În terapiile de scurtă durată este necesară cunoaşterea mai multor metode şi tehnici de intervenţie, în timp ce terapia de lungă durată are la bază doar o singură tehnică. În terapiile scurte se pleacă de la premisa că toţi pacienţii trebuie să devină normali în câteva şedinţe pentru a rezolva anumite

probleme. Terapeutul specializat în demersuri scurte poate să refuze un pacient pentru că nu are nevoie de terapie, spre deosebire de adepţii terapiilor de lungă durată care afirmă că terapia lor este valoroasă pentru oricine. De aceea, ei manifestă o nevoie constantă de pacienţi, această stare de fapt generând o inconstanţă a veniturilor lor. Se vorbeşte despre o epuizare fizică şi psihică, prin încercarea constantă a terapeutului de a găsi foarte repede soluţia la problema pacientului. Are imaginea unui om grăbit, stresat, în timp ce adeptul terapiilor de lungă durată are mai degrabă o imagine plictisitoare, ascultând atât de mult de la atât de puţini pacienţi. Ce le reproşează terapeuţii de lungă durată? Faptul că nu sunt capabili să-şi menţină pacienţii pe o perioadă mai lungă de timp. În plus, terapiile de scurtă durată sunt considerate superficiale şi lipsite de conţinut. Ca replică, terapeuţii de scurtă durată spun că nu a fost găsită o corelaţie între durata terapiei şi succesul acesteia. Fireşte, sunt situaţii în care avem nevoie de psihoterapie de lungă durată. I. Holdevici (2000) le menţionează pe următoarele:

pacienţi relativ normali care doresc să se autoperfecţioneze psihopaţi care au comis acte antisociale şi care trebuie să se supună psihoterapiei prin hotărâre judecătorească stabilizarea unui cuplu sau a unei familii familii în care unul din membri este psihotic J. Haley (1990) afirmă că dacă ne uităm la istoria psihoterapiei, observăm că cea mai importantă decizie care a fost luată vreodată a fost taxa de terapie pe oră. În viitor, ne aşteptăm ca terapeuţii să adopte noi moduri de taxare a pacienţilor lor. Cea mai evidentă ar fi să taxezi pacientul după ce acesta a fost eliberat de simptomul său. M. Erickson povesteşte că atunci când un copil a fost

adus de către părinţii săi la terapie, el le spune acestora: „Vă voi trimite nota de plată atunci când copilul dvs. va depăşi problema!”

Fireşte, ca să aplici această modalitate de taxare, terapeutul trebuie să deţină abilitatea de a rezolva problema pacientului său. Se pune însă întrebarea, cât de mult să ceri pentru tratarea depresiei, anxietăţii, absenteismului la şcoală?

Un lucru e sigur, terapeuţii trebuie să devină din ce în ce mai competenţi, pentru a putea rezolva cât mai multe cazuri.

1. Psihoterapia ca act de comunicare

La toate aceste aspecte privind contextul şi cadrul psihoterapeutic se adaugă un mod specific de comunicare între psihoterapeut şi pacient. Adoptând modelul de comunicare prezentat de şcoala de la Palo Alto (P. Watzlawick, J. Beavin, D. Jackson, 1972), regăsim principalele repere ale unei abordări sistemice asupra comunicării dintre psihoterapeut-pacient. Relaţia psihoterapeutică se defineşte prin ceea ce se petrece între pacient şi psihoterapeut, în interiorul unei reţele de reguli foarte bine stabilite. Relaţia trebuie privită într-o manieră sistemică, “un întreg în interacţiune” care se traduce printr-un ansamblu de fenomene de legătură între cei doi protagonişti. Atât psihoterapeutul, cât si pacientul se influenţează reciproc şi, în plus, ambii parteneri de relaţie vor fi influenţaţi de contextul şi cadrul în care acţionează. Axiomele comunicării în psihoterapie

 Două componente ale comunicării conţinutul: ceea ce spun - nivelul informaţional Paradoxul  “Nu putem
 Două componente ale comunicării conţinutul: ceea ce spun - nivelul informaţional Paradoxul  “Nu putem

Două componente ale comunicării

conţinutul: ceea ce spun - nivelul informaţional

 

Paradoxul

“Nu putem

comunicării:

relaţia: cum spun ceea ce spun - nivelul relaţional

să nu comunicăm!”

 

Două moduri de comunicare:

Interacţiunea este o buclă retroactivă.

verbală-nonverbală

T

cuvinte-gesturi

P

O interacţiune depinde de contextul şi cadrul psihoterapeutic.

O primă axiomă enunţă paradoxul comunicării: “Nu putem să nu comunicăm!”. Într-adevăr, orice am face sau am spune, noi conferim un sens. Înţelegerea sensului şi împărtăşirea semnificaţiei sunt elementele esenţiale ale relaţionării. De altfel, fiinţele umane sunt preocupate în permanenţă de înţelegere şi sunt conduse de un “efort întru semnificaţie”. Pentru a nu comunica, trebuie să o spunem şi să o arătăm într-un anumit mod. Rezultă că putem distinge două moduri de comunicare: verbală şi nonverbală sau, în alţi termeni, digitală şi analogică. Modul digital este reprezentat prin cuvinte, iar modul analogic prin gesturi, atitudini posturale, expresii faciale, tonalitate vocală. Componenta informaţională a comunicării este transmisă cu precădere pe cale digitală, iar cea relaţională prin intermediul mijloacelor analogice. De asemenea, putem distinge două componente ale comunicării: nivelul conţinutului şi nivelul relaţiei. De pildă, pacientul poate spune: ”Mă doare capul!” în mai multe moduri. Conţinutul rămâne identic, dar relaţia cu terapeutul se va defini în funcţie de modul în care o va spune: privindu-l în ochi şi cu o voce gravă sau evitându-i privirea şi pe un ton neutru. În psihoterapie, planul relaţional capătă o valoare deosebită, iar relaţia va putea deveni prin ea însăşi un instrument al schimbării. Comunicarea dintre psihoterapeut şi pacient este gândită în termenii unui sistem care se poate autoregla prin feedback. Schema sistemică se prezintă ca o

transmitere de informaţii între terapeut şi pacient, cei doi fiind în acelaşi timp emiţători şi receptori. Feedback-ul pozitiv comunică sursei că poate continua la fel cum a început. Cel negativ anunţă sursa că este necesară o anumită schimbare, o ajustare în conduita sa comunicaţională. Condiţia unei comunicări eficiente se referă la abilitatea celui care comunică de a răspunde într-un mod cât mai adecvat feedback-ului.

T P
T
P

Feedback

Aşadar, o comunicare corectă presupune o interacţiune, nu o transmitere de informaţii. Orice comunicare trebuie să se organizeze şi să se realizeze ca o interacţiune, orice comunicare trebuie să fie bilaterală. J.C. Abric (2002) afirmă că retroacţiunea, feedback-ul corespunde următoarelor patru funcţii:

funcţia

de

control

al

înţelegerii,

al

receptării

în bune condiţii a

mesajelor; funcţia de adaptare a mesajului la caractersiticile actorilor (în cazul de

faţă, terapeutul şi pacientul); funcţia de reglare socială prin flexibilitatea rolurilor şi a funcţiilor îndeplinite de aceştia, în măsură să faciliteze înţelegerea punctului de vedere al celuilalt şi să favorizeze învăţarea socială;

funcţia socioafectivă: existenţa feedback-ului sporeşte “siguranţa internă” a actorilor, reduce aprehensiunea şi măreşte satisfacţia. Rămâne însă o problemă, cea a naturii feedback-ului, ca întoarcere a comunicării spre celălalt. Aşadar, care este feedback-ul optim pentru comunicarea terapeutică?

Atât

regulile

care

definesc

comportamentele

specifice

ale

psihoterapeutului şi pacientului, cât şi modul specific de comunicare, vin să

diferenţieze relaţia psihoterapeutică de o relaţie interpersonală convenţională.

Caracteristicile relaţiei psihoterapeut-pacient (E. Gilliéron, 1992)

Caracteristicile relaţiei psihoterapeut-pacient (E. Gilliéron, 1992) Comportamente reciproce ale pacientului şi terapeutului Status: drepturi si indatoriri

Comportamente reciproce ale pacientului

şi terapeutului

Caracteristicile relaţiei psihoterapeut-pacient (E. Gilliéron, 1992) Comportamente reciproce ale pacientului şi terapeutului Status: drepturi si indatoriri

Status: drepturi si

indatoriri

Procedee tehnice:

regulile jocului

Mod de comunicare

Caracteristicile relaţiei psihoterapeut-pacient (E. Gilliéron, 1992) Comportamente reciproce ale pacientului şi terapeutului Status: drepturi si indatoriri
Verbal
Verbal
Non-verbal
Non-verbal

Să nu uităm, psihoterapia este atât o ştiinţă, cât şi o artă ! A înţelege contribuţia celor două elemente şi a dobândi un echilibru adecvat al acestora de- a lungul desfăşurării psihoterapiei, devine esenţial în optimizarea succesului terapeutic. De prea multe ori, specialiştii în sănătatea minală au accentuat când un element, când altul. S-au scris multe cărţi despre dimensiunea ştiinţifică a activităţii psihoterapeutice. Totuşi, informaţiile ştiinţifice sunt incomplete atunci când vrem să identificăm factorii care împiedică progresul în terapie sau care duc la eşec terapeutic. Dacă nu sunt recunoscute, aceste probleme pot submina terapia, chiar dacă terapeutul utilizează un manual de tratament cu susţinere experimentală riguroasă. Din păcate, aceste dificultăţi nu sunt rare. Exemple ale lor sunt, de pildă, cum să construim alianţa terapeutică, cum să negociem cu rezistenţa la schimbare a pacientului, cum să construim o formulare a cazului, cum să finalizăm procesul terapeutic. Pe de altă parte, informaţiile ştiinţifice nu acoperă arta şi măiestria introducerii unor tehnici cu susţinere experimentală (de exemplu, nuanţele, momentul când să introduci tehnica respectivă şi cum s-o introduci în programul de tratament, dexteritatea, strategiile de rezolvare de probleme atunci când apar dificultăţi). Să luăm, de pildă, un exemplu. Cercetările demonstrează clar importanţa factorilor nonspecifici (alianţa terapeutică) asupra rezultatelor psihoterapiei (Thomas, Werner-Werner şi Murphy, 2005, cit. din W. O’Donohue, 2006). Cu toate acestea, în literatura de specialitate se vorbeşte puţin despre arta stabilirii şi menţinerii acestor factori nonspecifici. Ştim că o sarcină esenţială în terapie este crearea şi menţinerea unei relaţii terapeutice optime. Terapeuţii începători ar putea să gândească că acest lucru implică pur şi simplu „să fii amabil”. Fireşte, asta nu este totul! Relaţia terapeutică trebuie să implice empatie, acceptare pozitivă a pacientului, insuflarea speranţei de vindecare, ajutarea pacientului să exploreze arii noi de investigatie, oferirea de feedback-uri folositoare şi uneori nedorite de pacient, trasarea unor limite clare (în special în cazul pacienţilor cu tulburare de personalitate de tip borderline).

Ne propunem în cartea de faţă să luăm în discuţie ambele elemente:

psihoterapia ca ştiinţă şi artă. Vom încerca să redresăm acest echilibru prin prezentarea atât a specificităţii diverselor strategii şi tehnicilor terapeutice, cât şi natura relaţiei terapeut-pacient, componentele acesteia şi rolul pe care îl ocupă în accelerarea progresului terapeutic. În această perspectivă, capacitatea şi conduita empatică a terapeutului sunt văzute drept factori predictivi importanţi ai succesului în terapie (O. Gîrlaşu-Dimitriu, 2004).

2. Structura temporală a psihoterapiei

Pacienţii vin în cabinetele noastre cu o mare varietate de probleme şi plângeri. Trebuie să avem abilităţi, atât conceptuale cât şi tehnice, pentru a traversa cu succes terenul clinic al anxietăţii, singurătăţii, depresiei, conflictelor interpersonale, tulburărilor alimentare, problemelor dintre părinţi şi copii, disputelor maritale, disfuncţiilor sexuale etc. Deşi fiecare caz este unic, unele indicii de ghidare ne pot fi de folos. Desfăşurarea fiecărei şedinţe de terapie poate fi conceptualizată ca având cinci etape sau stadii (M. Hoyt, 2006). Aceste etape tind să apară în succesiune şi fiecare decurge din cea anterioară, astfel încât următoarea este o precondiţie a parcurgerii cu succes a celei anterioare. Pacientul alege terapia înainte de a forma o alianţă terapeutică; alianţa terapeutică stabileşte baza pentru definirea scopurilor; stabilirea scopurilor duce la focalizarea pe unele strategii specifice de shimbare; atingerea scopurilor antrenează discuţii cu privire la temele pentru acasă, prevenirea recăderilor şi perioada de pauză; finalul se îndreaptă către dezvoltarea continuă a clientului, precum şi posibila lui întoarcere la tratament. Pentru mulţi terapeuţi, o relaţie colaborativă furnizează încredere pacienţilor, deoarece practicianul depune eforturi să câştige o înţelegere fenomenologică a experienţelor individului. În plus, terapeutul evaluează în mod empatic punctele tari şi resursele pacientului şi devine un partener activ în căutarea soluţiilor şi a schimbării. În contextul unui model de terapie empatică de scurtă durată, B.B. Seruya (1997) discută despre importanţa empatiei în activarea disponibilităţilor latente ale pacientului. Experienţa de a te simţi înţeles

în profunzime şi în mod susţinut, îi oferă acestuia un mai mare sens de coeziune, continuitate şi vitalitate. Conform celor descrise de Budman, Hoyt şi Friedman (1992) în Prima şedinţă de terapie scurtă, există o serie de sarcini de îndeplinit în cadrul unei şedinţe iniţiale:

Stabilirea raportului.

Definirea scopului şedinţei, orientarea pacientului (şi a terapeutului) referitor la modul în care să folosească terapia. Stabilirea unei oportunităţi pentru ca pacientul să-şi exprime gândurile, sentimentele şi comportamentele. Evaluarea problemelor pacientului, a punctelor sale forte, a motivaţiilor, aşteptărilor şi scopurilor acestuia. Evaluarea posibilelor probleme psihiatrice, atunci când este cazul, inclusiv a factorilor biologici/ medicali, a riscului de suicid şi a abuzului de alcool/ droguri. Formularea de comun acord a unui tratament. Efectuarea primelor intervenţii de tratament şi evaluarea efectelor acestora. Sugerarea unor „teme de casă” (numite uneori sarcini, directive, oportunităţi practice etc.), prin valorificarea pe cât posibil a timpului extraterapeutic. Definirea parametrilor tratamentului (cine va participa la şedinţe; estimarea, pe cât posibil, a duratei tratamentului sau cel puţin sugerând luarea în considerare a duratei spunând „numai atâta timp cât este necesar”). Efectuarea de programări viitoare, după cum este necesar. Abordarea onorariului, plăţilor, politicii în caz de anulare etc. De asemenea, există un număr de elemente universale împărtăşite de majoritatea terapiilor care sunt proiectate în mod deliberat să fie succinte şi de scurtă durată (Budman, 1992). Aceste componente generice includ:

O alianţă terapeutică rapidă şi în general pozitivă între terapeut şi pacient. Focalizare, specificarea clară a scopurilor realizabile ale tratamentului. Definirea clară a responsabilităţilor pacientului şi terapeutului. Expectaţia cu privire la schimbare, convingerea că schimbarea se află în mâna pacientului. Orientare aici-şi-acum (şi apoi), o focalizare terapeutică asupra prezentului şi viitorului apropiat, mai degrabă decât asupra trecutului îndepărtat. Convingerea pacientului de a trăi experienţe noi. Sensibilitatea la durată, o conştientizare a faptului că „prezentul este un dar”, înţelegerea că viaţa este limitată şi că nu pot fi rezolvate toate problemele, dar că acum se pot face unele schimbări importante. Există o structură sau un model de bază care ne ajută să ne organizăm gândirea şi răspunsurile terapeutice atunci când avem nevoie să ne dăm seama unde ne aflăm şi ce trebuie să facem în procesul terapeutic. După M. Hoyt (2006), desfăşurarea fiecărei şedinţe de terapie poate fi conceptualizată ca având cinci etape sau stadii. Aceste etape tind să apară în succesiune şi fiecare decurge din cea anterioară, astfel încât următoarea este o precondiţie a parcurgerii cu succes a celei anterioare. Pacientul alege terapia înainte de a forma o alianţă; alianţa terapeutică stabileşte baza pentru definirea scopurilor; stabilirea scopurilor duce la concentrarea asupra unor strategii specifice de schimbare; atingerea scopurilor antrenează discuţii cu privire la sarcinile pentru acasă, prevenirea recăderilor şi perioada de pauză; finalul se îndreaptă către dezvoltarea continuă a pacientului şi posibila sa întoarcere la tratament.

Structura temporală a terapiei (M. Hoyt, 2006)

În plus, structura fiecărei şedinţe de terapie tinde să reflecte sau să fie paralelă cu mersul

În plus, structura fiecărei şedinţe de terapie tinde să reflecte sau să fie paralelă cu mersul în ansamblu al tratamentului. Problemele apărute în mod tipic în primele etape ale tratamentului sunt similare cu cele din primele etape ale fiecărei şedinţe; etapa de mijloc a tratamentului se aseamănă cu etapa de mijloc a fiecărei şedinţe; problemele ce caracterizează etapele de mai târziu din cursul terapiei tind să caracterizeze şi etapele de mai târziu ale fiecărei şedinţe. Recunoaşterea respectivelor stadii/ etape de tratament şi a sarcinilor specifice în cadrul acestora, atât pentru fiecare şedinţă, cât şi pe durata

întregului tratament, poate ajuta la mărirea eficacităţii şi eficienţei terapiei.

întregului tratament, poate ajuta la mărirea eficacităţii şi eficienţei terapiei. Din perspectiva terapiilor de scurtă durată,

Din perspectiva terapiilor de scurtă durată, există o serie de întrebări organizate în jurul dimensiunii timp.

Etapa anterioară tratamentului

Schimbarea începe chiar înainte de contactul cu pacientul. Acesta a hotărât că există o problemă şi ar dori ajutor pentru a rezolva dificultatea sa.

Iată câteva întrebări pe care terapeutul le adresează la telefon sau le obţine în urma aplicării unui chestionar, atunci când face programarea iniţială:

Care este problema? De ce aţi sunat acum?

Cum vedeţi sau cum înţelegeţi situaţia dvs.?

Ce credeţi că ar fi de ajutor?

Cum aţi încercat să rezolvaţi problema până acum? Cum a mers?

Când problema nu este prezentă (sau nu este atât de rea), ce se întâmplă în mod diferit?

Vă rog să fiţi atent la intervalul de timp dintre momentul prezent şi cel în care ne vom întâlni, astfel încât să îmi puteţi descrie, când problema nu este atât de gravă (când dvs. şi soţul/ soţia dvs. vă înţelegeţi, când nu vă simţiţi deprimat, când nu beţi atât de mult etc.), ce faceţi în mod diferit atunci? Acest lucru ne-ar putea oferi unele indicii cu privire la ce ar trebui să faceţi mai mult. Identificarea excepţiilor de la problema dvs. v-ar putea fi de folos.

Etapa timpurie a tratamentului şi etapa timpurie a fiecărei şedinţe

În momentul în care începem o şedinţă şi o terapie, trebuie să acordăm atenţie în special formării unei bune alianţe, interesându-ne despre posibilele schimbări de la ultima discuţie şi stabilind scopurile şedinţei şi terapia. Câteva întrebări folositoare ar putea include:

De când am vorbit ultima dată (sau, de când aţi făcut programarea), ce aţi observat ca fiind un pic mai bine sau diferit? Cum a avut loc asta? Ce aţi făcut? Când problema dvs. nu constituie o problemă?

Cum numiţi problema? Ce nume i-aţi dat?

Când (şi în ce mod) vă influenţează (problema) dvs. şi când (şi în ce

mod) o influenţaţi dvs.? Care este ideea sau teoria dvs. în legătură cu ce v-ar ajuta să scăpaţi

de problema dvs.? Cum vă pot fi eu, ca terapeut, cel mai bine de folos?

Dacă ar fi să ne întâlnim doar o dată sau de câteva ori, asupra cărei

probleme aţi dori să ne concentrăm pentru a o rezolva mai întâi? Ce trebuie să se întâmple aici, astăzi, astfel încât în momentul în care

plecaţi să puteţi simţi că această şedinţă a fost valoroasă pentru dvs.? Ce sunteţi dispus să schimbaţi astăzi?

Având în vedere prin ce aţi trecut, cum aţi reuşit să faceţi faţă atât de bine?

Dacă vom lucra din greu împreună, care vor fi primele indicii că ne îndreptăm în direcţia cea bună? Pe o scară de la unu la zece, unde se află problema dvs. acum? Unde ar trebui să se afle pentru ca dvs. să vă hotărâţi că nu mai aveţi nevoie să continuaţi terapia? Să presupunem că la noapte, în timp ce dormiţi, are loc un miracol şi problema care v-a adus aici se rezolvă. Când vă treziţi mâine, cum veţi observa mai întâi că a avut loc miracolul? Care va fi primul indiciu că lucrurile merg în direcţia cea bună? Şi alt indiciu?

Etapa de mijloc a tratamentului şi etapa de mijloc a fiecărei şedinţe

În această etapă avem nevoie să urmărim dacă am stabilit o bună alianţă terapeutică şi dacă mergem în direcţia dorită. Dacă nu, pot fi realizate unele „corecţii”. Este indicată o posibilă redirecţionare în funcţie de răspunsul pacientului la întrebări de tipul:

Vă este de ajutor ce am lucrat până acum? Ce am putea face să fie şi

Lucrăm la ce doriţi dvs. să lucrăm?

mai de ajutor? Aveţi întrebări pe care aţi vrea să mi le puneţi?

Se pare că mi-a scăpat ceva din ce mi-aţi spus. Ce pot face pentru a vă fi mai de ajutor acum?

Etapa târzie a tratamentului şi etapa târzie a fiecărei şedinţe

Finalizarea, care poate fi definită ca fiind „extragerea terapeutului din ecuaţia relaţiei de succes” (J.P. Gustafson, 1986, cit. din M. Hoyt, 2006),

devine centrală. Există unele probleme pe care ar trebui să le abordăm, după cum ne sugerează următoarele întrebări de ghidare (M. Hoyt, 2006):

Atingerea scopurilor/ teme pentru acasă

V-a fost de ajutor acest lucru? În ce fel?

Pe care dintre lucrurile de ajutor pe care le-aţi făcut credeţi că ar trebui

să continuaţi să le faceţi? Cum puteţi face acest lucru? Între momentul prezent şi data viitoare când ne vom întâlni (sau, pentru a ne asigura că lucrurile merg în direcţia corectă), aţi fi dispus să (faceţi asta)?

Cine vă poate fi de ajutor în a face ……? Ce ar putea interveni şi cum vă puteţi pregăti pentru a face faţă acestor provocări?

Menţinerea scopurilor şi prevenirea recăderilor Care ar fi semnalul că problema pe care o aveaţi s-ar putea întoarce?

Să presupunem că aţi dori să vă întoarceţi la toate problemele pe care

le aveaţi când aţi intrat pentru prima dată în cabinet. Dacă ar fi să vă autosabotaţi, ce ar trebui să faceţi ca să se întâmple acest lucru? Cum ar putea (problema dvs.) să încerce să vă păcălească să o lăsaţi

să preia controlul asupra dvs.? Ce va trebui sa faceţi pentru a mări şansele ca lucrurile să meargă

bine, chiar dacă ar fi să nu veniţi aici un timp? Cine va fi bucuros să audă despre progresele înregistrate de dvs.?

Cine din prezentul

sau trecutul dvs. (familie, prieteni, colegi) v-ar

susţine eforturile? Vă treziţi uneori gândindu-vă la lucrurile pe care le discutăm noi aici? Luarea unei pauze Aţi dori să faceţi o altă programare acum sau să aşteptaţi şi să vedeţi cum decurg lucrurile şi să mă sunaţi, dacă este necesar? Aţi dori să facem programarea peste trei săptămâni, şase săptămâni sau aţi dori să mai aşteptaţi un pic? Cât de mult timp vă puteţi imagina că veţi controla singur lucrurile?

3. Câteva reguli de aplicat într-o psihoterapie eficientă

Să nu subestimăm niciodată punctele forte ale pacienţilor! Să-i lăsăm pe ei să facă cea mai mare parte din treabă. În cele din urmă, puterea se află în pacient. Nu schimbăm pacienţii în adevăratul sens al cuvântului, generăm doar contexte în care ei se pot schimba. De aceea, trebuie să subliniem responsabilitatea pacientului de a se schimba. Aşadar, să întărim punctele forte şi abilităţile pacientului, nu slăbiciunile şi lipsurile sale. În aceasta constă apelul recent la o psihologie pozitivă: „Mesajul nostru este de a reaminti celor din domeniul nostru că psihologia nu este doar studiul patologiei, slăbiciunii şi prejudiciilor; este şi studiul forţei şi virtuţii. Tratament nu înseamnă doar repararea a ceea ce s-a stricat, ci şi îngrijirea a ceea ce este mai bun” (Seligman şi Csikszentmihalyi, 2000, cit. din M. Hoyt, 2006). Să ajutăm pacienţii să se menţină sănătoşi! Este important ca pacienţii noştri să achiziţioneze noi deprinderi de viaţă, pentru a se menţine sănătoşi. Aceste deprinderi se pot realiza prin intermediul unor întăriri de natură internă şi externă. Dacă un anumit comportament este întărit atât de o motivaţie internă puternică, dar şi de societate, atunci respectivul comportament va avea tendinţa de a se stabiliza. Întărirea comportamentelor adaptative nou achiziţioante trebuie realizată în funcţie de patru niveluri de nevoi, aflate în interacţiune reciprocă (I. Holdevici, 2000): nevoia de schimbare şi dezvoltare psihică şi biologică; aşteptările pacientului şi automonitorizarea (imaginea de sine), autoadministrarea de întăriri pozitive şi negative, lucrul asupra imaginii se sine; sancţiunile sociale (familiale şi a celor venite din partea persoanelor de aceeaşi vârstă); cerinţe sociale cu caracter mai larg (vecini, mediu cultural, norme socio- culturale).

Să stabilim o bună direcţionare pentru fiecare şedinţă şi pentru terapie în ansamblul ei! Dacă avem prea multe informaţii, nu ne îndreptăm în nicio direcţie. Să luăm în considerare „De ce acum?” caută pacientul terapie. Care este teoria acestuia cu privire la comportamentul său problematic? Să elaborăm un plan şi să conducem şedinţa după cum este necesar. Să evităm ocolişurile care nu sunt necesare.

Dacă un pacient îţi expune faptele goale, umblă la sentimente; dacă îţi expune sentimentele, umblă la faptele goale.” Să-i simpatizăm pe pacienţii noştri! Un aspect cunoscut în psihoterapie este acela că dacă nu-ţi plac pacienţii, nu poţi empatiza cu ei. Empatia terapeutului este o cale de cunoaştere a pacientului său. Simpatia este o cale de relaţie. Dacă nu îţi simpatizezi pacientul, acest lucru se va împotrivi muncii tale şi în mod sigur va fi observat de pacient. Într-o manieră defensivă, pacientul se va

îngropa tot mai mult în problemele care l-au adus la terapie. De preferat ar fi situaţia în care terapeutul simte că pacientul respectiv nu-i place sau nu-i inspiră încredere şi atunci să-l direcţioneze în altă parte (S.R. Lankton, 1990). Dacă acest lucru se întâmplă prea frecvent, terapeutul însuşi are nevoie de psihoterapie (I. Holdevici, 2000).

Să acordăm o mare atenţie capacităţii şi conduitei empatice a

terapeutului! În această perspectivă, a fi empatic include acceptarea perspectivei pacientului şi folosirea ascultării reflexive. Totodată, empatia terapeutului are în vedere şi punerea în balanţă a ambivalenţei pacientului faţă de schimbare. Recunoaşterea problemei duce la explicaţii, experienţa duce la schimbare! Înţelegerea şi „insight-ul” sunt rareori suficiente. Să ajutăm pacientul să experimenteze ceva nou. Acest lucru poate fi realizat printr-o varietate de modalităţi:

Educaţie (de exemplu, asigurând informaţii despre tulburările anxioase şi despre diferite tipuri de tratamente);

O interpretare psihodinamică oportună a transferului (de exemplu „Când aţi ezitat, m-am gândit că s-ar putea să vă aşteptaţi să vă răspund la fel cum mi-aţi relatat că obişnuiau să vă răspundă părinţii dvs. Asta se potriveşte cu întâmplarea dvs.?”);

Reinterpretare (de exemplu, „V-aţi gândit că atunci când partenerul dvs. procedează astfel, deşi pare că are o atitudine dominantă şi supărătoare, poate că acela este modul lui de a încerca să-şi arate grija faţă de dvs. şi să vă fie de ajutor?”);

Întrebări referitoare la excepţiile de la comportamentul problematic (de exemplu, „Ce aţi făcut diferit atunci când v-aţi simţit oarecum nervos, dar nu aţi avut un atac accentuat de panică ?”);

Tehnici de imagerie mentală, vizualizarea rezultatelor dorite; Tehnici de relaxare şi jocuri de rol. Să-i învăţăm pe pacienţii noştri să-şi însuşească noi abilităţi! În cazul în care le vom prescrie sarcini pentru acasă, valorificând astfel timpul extraterapeutic, să ne asigurăm că sarcinile sunt realiste. Tratăm o fiinţă umană, nu un diagnostic! Nu etichetele diagnostice construiesc realitatea! Deşi diagnosticul este fără îndoială important în tratamentul unor tulburări cu substrat biologic (schizofrenie, tulburări bipolare, tulburări afective majore, epilepsie, cauze degenerative etc.), diagnosticul este adesea contraproductiv în psihoterapia de zi cu zi a pacienţilor cu tulburări mai puţin severe (Yalom, 2002). Să evităm etichetele diagnostice! Adeseori, terapeuţii plasează problemele pacienţilor în sfera patologicului din dorinţa de a-i înţelege şi a-i ajuta. În acest mod, terapeutul se plasează în situaţia iluzorie că ştie care este cauza tulburării. În acest mod, vor fi activate rezistenţele pacienţilor la terapie. Pentru a evita etichetările, terapeutul va trebui să obţină informaţii într-o manieră subtilă, indirectă şi metaforică. S.R. Lankton (1990) relatează cazul unui tânăr de 24 de ani, foarte scund, care vine la terapie din motivul că îi este frică să se întâlnească cu fetele. El a venit la terapie, deşi este o problemă pe care mulţi tineri o au, pentru că vroia să se căsătorească, să facă copii şi nu părea că acest lucru o să se întâmple curând. În timpul terapiei nu a vorbit deloc despre înălţimea lui. Problema trebuia abordată fără a amplifica anxietatea deja existentă. Dacă l-ai fi întrebat: „Îţi dai seama că femeile preferă bărbaţii înalţi?”, există riscul să întăreşti frica deja existentă. Dar dacă îl întrebi: „Nu mi-ai spus când sau cum ai descoperit pentru prima oară că înălţimea ta poate fi un avantaj în ceea ce priveşte întâlnirile?”, pacientul răspunde că el, de fapt, nu consideră înălţimea lui un avantaj. Faptul că înălţimea lui a fost privită contrar imaginii generale, i-a dat curaj să vorbească despre înălţimea lui.

În cazul în care un pacient nu face progrese, să luăm în considerare dacă trebuie abordate vreuna dintre următoarele aspecte:

Stabilirea unui scop greşit care nu poate fi atins;

Alianţă terapeutică precară; pacientul nu este pregătit pentru schimbare/ terapeutul insisistă prea mult pe ideea schimbării ; Diagnostic ratat (de exemplu, depresie, abuz de alcool şi/sau droguri, tulburare obsesiv-compulsivă).

Când ne împotmolim (şi cu toţii ne împotmolim), să nu dăm vina pe

pacient. Consultaţi-vă! Mai întâi, vedeţi dacă respectivul pacient are vreo idee referitoare la ce ar fi necesar pentru a merge mai departe în terapie. În cazul în care nu depăşiţi acest impas, încercaţi să discutaţi situaţia cu un coleg. Deşi de obicei este tentant să te consulţi cu cineva din aceeaşi şcoală terapeutică, este adesea de ajutor să vorbim cu cineva care aderă la o teorie diferită şi are o instruire diferită. S-ar putea să poată vedea ceva ce „lentilele” noastre nu văd. Să folosim o bună judecată clinică! Aşa cum a fost întrebat J. Haley cum ştie să folosească o anumită intervenţie terapeutică la un moment dat: „Nu aş folosi-o la cineva la care nu ar merge!” Să avem umor! În psihologia timpurie, umorul era considerat un fluid care circulă în interiorul corpului, influenţând dispoziţia sau starea de spirit a persoanei respective. Astăzi privim umorul nu din punct de vedere fiziologic, ci ca un capriciu, o toană, o fantezie. În psihoterapie, este cel mai bine când umorul iese la iveală în mod natural, nu ca o tehnică. Poate asigura confort şi relaxare şi poate ajuta la construirea alianţei terapeutice.

4. Psihoterapia ca proces de redactare a poveştilor

Pentru unii pacienţi, terapia este îndeosebi un proces în care găsesc loc

pentru „a-şi spune povestea”. Frank McConnell în cartea sa „Storytelling and mythmaking” (1979) spune: „Genul de poveste pe care vrei să-l spui despre tine însuţi are multe de-a face cu genul de persoană care eşti şi care poţi deveni.”

Una dintre cele mai distinctive trăsături ale procesului psihoterapeutic este calitatea acestuia de narare, în special calitatea narativă oral-auditivă. Această calitate narativă ar trebui explorată în spiritul a ceea ce unii autori numesc “un fenomen în căutarea unei teorii, nu o teorie în căutare de susţinere.” Psihoterapia vazută ca naraţiune oral-auditivă începe să fie explorată tot mai mult în psihologia contemporană. Rămâne de văzut ce vom putea învăţa din această abordare şi cum vom putea aplica această cunoaştere, atât din punct de vedere conceptual, cât şi practic, procesului de psihoterapie?

De ce o perspectivă narativă asupra psihoterapiei? Cel mai simplu s-ar putea răspunde astfel: pacienţii vin la psihoterapie ducând în spate poveştile lor. Oricât de neînţelese pot fi aceste poveşti, oricât de

mare ar fi încărcătura lor emoţională sau oricât de lacunar ar fi redate în cuvinte, cu toate acestea, ele conţin materialul din care se compune psihoterapia. Un alt răspuns este acela că poveştile miturilor şi literaturii, precum şi eforturile timpurii ale umanităţii de a explica universul nostru interior, au apărut cu mult înaintea profesiei de psiholog. Cu atât mai mult, psihoterapia însăşi, încă de la naşterea ei, s-a bazat pe aceleaşi arte literare, în multe dintre conceptele sale (Freud, Jung şi May, dacă ar fi să menţionăm doar câţiva autori, din care şi-au dezvoltat teoriile şi practicile). V.D. Zamfirescu afirmă în cartea sa “Filosofia inconştientului” (2006) că

“literatura devansează cu mai bine de două mii de ani psihanaliza

...

”.

Freud a

utilizat numele eroului antic Oedip, pentru a desemna “constelaţia psihică pe care o alcătuiesc cele două tendinţe naturale aflate în inconştientul oricărei fiinţe umane care trăieşte în cultură: incestul şi paricidul”. Încă un răspuns la întrebarea de ce o abordare narativă asupra psihoterapiei este acela că principiile naraţiunii, în special cele ale naraţiunii oral- auditive – cea mai veche dintre artele literare – sunt în mod clar aplicabile în practicarea terapiei, care în sine este în mare parte un proces de narare oral- auditiv (L. Parker, 2006). Este un proces oral deoarece depinde de un schimb de

mesaje vorbit şi este auditiv pentru că ceea ce este vorbit rămâne inert dacă nu este auzit.

Conceptualizarea psihoterapiei ca proces de redactare-a-poveştilor Noţiunile narative ale psihoterapiei sunt, bineînţeles, departe de a fi o noutate. În psihologia modernă, ele au început odată cu Freud care a plecat de la drama lui Sofocle, Oedipus Rex (429-426 î.Hr.) în descrierea complexului Oedip menit să simbolizeze legătura erotică inconştientă cu părintele de sex opus şi rivalitatea faţă de părintele de acelaşi sex, complex care se dezvoltă încă din copilărie şi care provoacă sentimente de vinovăţie şi teamă în cadrul unei stări nevrotice. “Dacă la omul sănătos, reziduurile etapelor psihosexuale infantile sunt minime, el depăşind complexul Oedip, la nevrotic, fixaţiile infantile au o pondere covârşitoare” (V.D. Zamfirescu, 2006). Urmându-l pe Freud, Roy Schafer (1980) considera naraţiunea ca parte componentă a dialogului psihanalitic, în timp ce Donald Spence (1982) a propus că însăşi psihanaliza constituie o căutare a adevărului narativ şi nu a celui istoric. În schimb, dintr-o perspectivă jungiana sau analitică, James Hillman (1975) considera studiile de caz ca un fel de activitate care presupune redactarea de poveşti. Mai târziu, Theodore Sarbin (1986) şi Karl Scheibe (1993) au prezentat diferite noţiuni contextual-cognitiv-comportamentale ale psihoterapiei narative – Sabrin din perspectiva conduitei umane, iar Scheibe din cea a dramei. De fapt, în analele psihologiei şi literaturii regăsim două accente: viaţa însăşi ca proces de redactare a poveştilor (şi de aici noţiunea de redactare-a-poveştilor în psihoterapie), cât şi influenţa pe care o are redactarea poveştilor asupra fiecărei vieţi în parte. Aceste accente nu sunt nici pe departe reciproc exclusive şi pot avea legătură unul cu altul. L Parker (2006) propune o abordare care înglobează aspecte din contribuţiile autorilor mai sus menţionaţi, integrând în acelaşi timp ambele accente în ecuaţia literară: psihoterapia ca proces de redactare a poveştilor şi influenţa pe care unele povestiri o au nu numai asupra acestui proces, ci şi asupra vieţii înseşi. Alegerea personală pe care o face autorul mai sus menţionat

de a folosi termenul redactare-a-poveştilor, în locul celui de naraţiune, se bazează pe simplul fapt că acesta face efectiv o descriere mai precisă a activităţii pe care o numim psihoterapie. A nu se înţelege că ne angajăm în crearea de ficţiune. Ba dimpotrivă! Suntem într-adevăr angajaţi în cea mai semnificativă activitate profesională posibilă: aceea de a încerca să găsim adevărul ancestral (unul dintre înţelesurile originare ale termenului de mit) care aparţine pe drept unei fiinţe umane. Faptul că este ancestrală şi că implică adevărul – în sensul fundamental al cuvântului – îmbogăţeşte sarcina psihoterapeutică de redactare a poveştilor, reuşind în acelaşi timp să-i facă pe clienţii noştri să meargă mai departe în viaţă. În literatura de specialitate, acest proces de redactare-a-poveştilor are câteva caracteristici: este activ, experienţial şi fenomenologic. Este un proces activ în sensul că necesită atât participarea pacienţilor, cât şi pe cea a terapeuţilor. Este experienţial deoarece o participare deplină necesită din partea ambilor parteneri de relaţie, atât o căutare interioară, cât şi una exterioară. Este fenomenologică deoarece această căutare urmareşte ca noi să vedem lumea noastră în mod diferit.

Un posibil cadru conceptual În anul 1958, M. H. Abrams (cit. din L. Parker, 2006) a subliniat importanţa elementelor criticii literare, arătând că lucrarea în sine reprezintă preocuparea principală, artistul sau naratorul elementul secund şi audienţa, cel de al treilea. La această schemă, se mai poate adăugă un al patrulea element – şi anume, acela al universului în care există lucrarea, naratorul şi audienţa. Mai recent, Stephen Bertman (2004) a explicitat conceptul de proces creativ privit prin prisma diverselor relaţii dintre un mit în esenţa sa, povestea care porneşte de la acel mit, percepţia unui artist care spune din nou povestea acelui mit, diferitele percepţii ale membrilor unei audienţe martore la acea poveste şi cum toate aceste percepţii (atât ale artistului, cât şi ale audienţei) sunt filtrate nu doar prin “sensibilităţile şi experienţa” fiecărui participant, ci şi prin “problemele sociale şi

evenimentele curente”. Astfel, pentru Bertman, orice tip de poveste care porneşte de la un mit esenţial, primeşte interpretări multiple. Plecând de la această bază în conceperea psihoterapiei ca redactare a poveştilor, avem mai întâi povestea (sau potenţialul text), asa cum este ea spusă sau respusă de către pacient; apoi, pacientul (sau iniţial autorul) care spune sau respune povestea; apoi terapeutul (iniţial, audienţa) ascultând povestea sau observând cum este spusă; şi, în cele din urmă, universul în care se petrec toate acestea. Acest univers include nu doar cadrul terapeutic, ci şi toate “sensibilităţile şi experienţele” atât ale pacientului, cât şi ale terapeutului, precum şi toate “problemele sociale şi evenimentele curente”. Putem adăuga că interacţiunile dintre şi între aceste părţi diverse contribuie, de asemenea, la modul în care orice poveste este remodelată, într-un final. Complexitatea acestei situaţii nu ar trebui subestimată, deoarece terapia este solicitată de cele mai multe ori atunci când oamenii consideră că poveştile lor de viaţă au luat-o pe un drum greşit. Fireşte, acest lucru nu presupune că poveştile de viaţă ale terapeuţilor sunt mereu la mare înălţime. Adoptând această perspectivă, ne putem întrebarea, cum putem intra cu încredere în acest proces terapeutic de redactare a poveştilor?

Povestea psihoterapeutică

În sensul tradiţional, o poveste are un început, un mijloc şi un sfărşit, cu alte cuvinte are continuitate. Acest proces are în vedere rezolvarea unui conflict în care se găseşte implicat eroul sau eroina în momentul respectiv. În interiorul acestei continuităţi se pot gasi anumite pattern-uri de comportament exemplificate prin intermediul personajelor din poveste, care produc deliciul oricărei audienţe. Variaţiile asupra acestei teme de bază pot continua la infinit, după cum ştie orice psihoterapeut cu o experienţă mai mare de câţiva ani. Cu toate astea, deseori nu cunoaştem celelalte personaje care contribuie la povestea clienţilor noştri. Doar auzim despre ei de la pacienţii noştri şi astfel ne formăm o părere superficială asupra acestor alte personaje şi a modului în care ele afectează poveştile auzite în timpul terapiei. Cu toate că identificăm acest

lucru, alături de faptul că povestea auzită poate avea alte versiuni-în-construcţie, trebuie să ne concentrăm pe ceea ce avem la îndemână şi să aducem elemente din propria noastră poveste care să o susţină. Cu toate că povestea pacientului nostru este cea la care ne concentrăm în principal şi cu toate că se presupune că este cea pe care ni se cere sa o refacem, inevitabil, devenim parte din acea poveste. Cu alte cuvinte, orice pacient devine, în mod efectiv, o parte din propria noastră poveste. Aşa cum spune L. Parker (2006), “din acea relaţie dintre doi oameni şi dintre poveştile lor evolutive reiese o altă poveste, mai satisfăcătoare şi mai folositoare – în principal pentru pacient, dar, în mod curios, şi pentru psihoterapeut.” Multe abordări asupra psihoterapiei subliniază importanţa unei relaţii pozitive între pacient şi psihoterapeut. În demersul psihoterapiei narative, relaţia dintre cei doi mai implică şi o legătură care se axează pe o încercare comună de facere a poveştii, o relaţie care nu seamană cu cea creată între un povestitor şi publicul său, în cazul în care povestea este un succes. Ne punem întrebarea, cum putem să ştim vreodată întreaga poveste a pacientului nostru? De fapt, nu putem! Întreaga poveste nu ne este niciodată făcută cunoscută, pentru că noi cunoaştem o singură versiune a ei, respectiv aşa cum ne este ea spusă acum. Dar şi pentru că psihoterapia se limitează la un număr limitat de şedinţe. Important este faptul că principiile naraţiunii, mai ales cele ale naraţiunii oral-auditive, pot deveni un ghid util în refacerea poveştii pacienţilor noştri.

O poveste neterminată

Cu câţiva ani în urmă a venit la cabinetul meu de psihoterapie un bărbat de 35 de ani, cu o carieră de succes în domeniul vânzărilor. Îmi fusese recomandat de medicul meu de familie care m-a rugat insistent să-l primesc cât mai curând în psihoterapie. Trecuse printr-o experienţă cutremurătoare. Era într-o călătorie cu maşina prin Europa, împreună cu soţia şi cu fetiţa lor de 7 ani. Relaţiile dintre el şi soţie erau extrem de tensionate, doreau o despărţire temporară la sfârşitul vacanţei de

vară, considerând-o una dintre cele mai bune soluţii la momentul respectiv. În timpul călătoriei pe autostradă, fetiţa se găsea în spatele maşinii, fără a avea fixată centura de siguranţa, iar soţia se afla în faţă, alături de el. În toiul unei discuţii aprinse dintre cei doi, şoferul a fost nevoit să frâneze brusc pentru a evita o coliziune cu altă maşină. Părinţii au scăpat cu viaţă, având doar răni uşoare, în schimb, fetiţa lor a ieşit prin parbrizul maşinii şi a rămas fără suflare. Tatăl fetei a venit la terapie timp de o lună de zile, după care nu a mai venit. M-am întrebat ce se întâmplase cu el. După o jumătate de an, a venit la cabinet şi a cerut să mă vadă. Având o oră la dispoziţie, l-am primit imediat. Odată ce a luat loc la mine în cabinet, şi-a pus mâinile pe faţă şi a început să plângă uşor. Era pentru prima dată când făcea acest lucru. L-am întrebat de ce renunţase la terapie. Mi-a răspuns că nu mai suporta să-şi respună povestea tristă. Mai mult, ştia că un bărbat trebuie să fie puternic şi să nu plângă niciodată. Apoi l-am întrebat de ce a plâns imediat ce a intrat în cabinet. Mi-a spus că şi-a dat seama că doar la mine în cabinet poate să-şi consume durerea. Încă mă mai gândesc la el şi la povestea lui care rămâne pentru mine neterminată.

Strategii clinice utilizate în psihoterapia narativă

Ne propunem să plecăm de la următorii termeni de bază atunci când vorbim despre psihoterapia văzută ca un proces de redactare-a-poveştilor:

problema prezentată, trecutul pacientului şi elemente de redactare a poveştilor (personajele discriminate, trăsăturile intergeneraţionale, reversul medaliei, momentele critice şi continuitatea). Pentru a reface o poveste sau pentru a o spune într-un alt mod, pacientul şi terapeutul trebuie să dobândească o înţelegere a ceea ce înseamnă continuitate, atât din punct de vedere contemporan, cât şi istoric. Atât problema acuală, cât şi trecutul pacientului, deşi sunt în mod invariabil legate, au propriul lor set de dinamici.

Problema actuală a pacientului

Ceea ce este necesar să se ştie despre problema curentă sunt următoarele: Cum este ea percepută? Când a apărut? În ce mod interferează cu funcţionarea actuală a pacientului? Şi ce se petrecea în viaţa acestuia în momentul izbucnirii - nu neapărat timpul exact, ci intervalul de timp care cuprinde o perioadă de şase luni înainte de începutul disconfortului emoţional? Primele trei dintre aceste întrebări (cum, când şi în ce mod) sunt de obicei clarificate repede. Dar reconstituirea a ceea ce s-a întâmplat în viaţa pacientului în momentul apariţiei acestei probleme sau ceea ce s-a întâmplat în perioada de timp anterioară apariţiei acesteia, poate dura mai mult timp. Motivul acestui cadru de şase luni este acela că emoţiile nu ies mereu la suprafaţă în momentul în care evenimentul se desfăşoară – un motiv bun să reasamblăm pe parţi povestea. Există mai multe strategii pe care le utilizăm în acest sens. De pildă, putem să le cerem pacienţilor să-şi proiecteze experienţa evenimentelor neplăcute pe o pânză imaginară, ca şi cum ar picta-o. Întrebaţi-i ce culori folosesc, ce forme se prefigurează, ce porţiuni ale pânzei par deschise la schimbare şi care sunt reacţiile lor la ceea ce creează. Apoi, le putem cere să-şi concentreze atenţia în zona periferică a pânzei lor imaginare şi să vorbească despre ceea ce văd acolo - adică, să vorbească despre ceea ce zace în spatele picturii create. Scopul acestui exerciţiu de imaginaţie este dublu. Pe de o parte, le permite pacienţilor sa-şi proiecteze situaţia neplăcută, dezagreabilă, în afară, să o externalizeze, astfel încât să poată câştiga un sentiment de control. Pe de altă parte, exerciţiul le permite să se deplaseze, din punct de vedere cognitiv, în propria lor imaginaţie (L. Parker, 2006). Toate aceste tipuri de exerciţii sunt limitate doar de neîndemânarea terapeutului sau a pacientului. De fapt, este un apanaj trist al societăţii în care trăim că prea des ne lipseşte capacitatea de imaginaţie, lăsând anumiţi pacienţi şi terapeutţi pe un tărâm al neputinţei, incapabili să se aventureze în zona cognitivă cea mai bogată dintre toate.

Trecutul pacientului

Este necesar ca trecutul pacienţilor noştri să fie integrat procesului de redactare al poveştilor. În acest tip de informaţii despre trecut găsim deseori sursa pattern-urilor comportamentale dezadaptative. Este necesar să se cunoască istoria de familie a pacientului: Ce relaţii de susţinere are? Ce evenimente traumatizante s-au petrecut şi la ce vârstă? Ce mesaje din partea familiei a introiectat/ internalizat în legătură cu propria persoană? În ce fel de activităţi imaginative a fost captivat în perioada copilăriei ? Care erau poveştile lui preferate atunci când era copil? Ce tip de relaţii de familie sunt stabilite în prezent? Deşi fiecare poveste este diferită, bogăţia acestui material este inepuizabilă. Istoria familială ne spune foarte multe despre povestea în curs de desfăşurare, precum şi despre orice legaturi existente între această poveste şi elementele din trecut. De asemenea, trebuie aduse la suprafaţă informaţii cu privire la ceea ce s- a întâmplat odată ce pacientul nostru a părăsit mediul familial: Ce fel de relaţii a stabilit? În ce mod s-au dezvoltat aceste relaţii şi au fost reuşite? Cine este important pentru pacientul nostru în momentul de faţă? Pentru ce fel de activităţi manifestă interes? Ce visuri au fost abandonate şi căror visuri le-a dat curs? Care este sistemul său actual de valori? Majoritatea acestor informaţii poate fi aflată punând pur şi simplu întrebările potrivite, aşa cum se întâmpla în orice dialog terapeutic de calitate. Accentul se pune pe mesajele pe care pacienţii le-au primit în perioada copilăriei, mai ales pe cele internalizate, cele care dictează în privinţa comportamentului şi devin pattern-uri uşor de identificat. În această privinţă, noţiunea de cartografiere a lui R.D. Laing (1972) este foarte folositoare. Prin cartografiere, Laing a făcut referire la acele mesaje pe care copiii le primesc şi care le spun cine sunt şi ce se aşteaptă de la ei – mesaje precum: “Eşti exact ca unchiul tău”, sau “Tu eşti cel deştept” sau “Nu o să însemni niciodată nimic”. Asemenea mesaje, dacă sunt crezute, pot evolua în tipare comportamentale nedorite şi simptomatice.

Pentru a ajunge la aceste mesaje şi pentru a scoate la suprafaţă unele din temele şi motivele care ne caracterizează viaţa, un exerciţiu util este cel propus de Akhter Ahsen (1972, cit. din L. Parker, 2006): Spuneţi-i pacientului să-şi

vizualizeze ambii părinţi, apoi cereţi-i să aducă în imediata sa apropiere, faţa unuia dintre părinţi (ca şi cum ar fi o oglindă lângă el). Apoi, cereţi-i să se uite în ochii părintelui ca să vadă ce fel de mesaje transmit acei ochi. Odată ce respectiva imagine a fost explorată, cereţi-i pacientului să o înlocuiască cu faţa celuilalt părinte şi repetaţi aceleaşi întrebări. Acest exerciţiu scoate la suprafaţă de cele mai multe ori o multitudine de emoţii, nu doar pentru că mesajele internalizate pot să fie încă dureroase, ci pentru că se întâmplă adesea ca actul de recunoaştere a lor să fie la fel de dureros. Odată ce mesajele au fost identificate, trebuie să exploram modul în care ele au influenţat viaţa pacienţilor noştri. În funcţie de cât de puternice sunt rădăcinile acestor mesaje, această sarcină este consumatoare de timp şi migăloasă. Se ştie că, în general, copiii înţeleg poveştile pe care le citesc în moduri foarte diferite. Asemenea poveşti pot deveni un test proiectiv deosebit de util menit să ne dezvaluie cu ce personaje imaginare s-au identificat în copilărie, ce fantezii şi-au construit în legatura cu viaţa, ce căi de îmbogăţire a propriei lor vieţi au găsit, în ciuda unor experienţe negative prin care au trecut. Pentru ca psihoterapia să fie cu adevărat eficientă, este mereu nevoie de acest tip de informaţie. De bună seamă, literatura ne influenţează mai mult decât ne putem imagina. Ilustrăm un caz preluat şi adaptat după L. Parker (2006) :

A spus că la şcoală copiii se luau mereu de ea. Astfel, nefiind acceptată de către grup, ajunsese la concluzia că trebuie să fie diferită de ceilalţi. Profesorii, spunea ea, nu au văzut niciodată ce se întâmpla, pentru ca aceşti copii erau suficient de inteligenţi, încât să nu fie prinşi. Mi-a descris cum o dată, una dintre fete a tras-o de păr dintr-o parte, în timp ce altă fată o trăgea de păr din cealaltă parte, împiedicând-o să se apere. A spus că încă mai era furioasă în

legătură cu acel incident şi că uneori se descarcă de acea furie, pe prietenii ei actuali. Pentru a spus această parte a poveştii pe un ton aparte, am întrebat-o ce i-ar plăcea să facă, acum când este adult, pentru fetiţa de 11 ani de care se luau colegii. A început să plângă. Încă oftând, a spus că îşi dorea să îi dea acelei fetiţe toată dragostea şi protecţia pe care o merita.

O altă tehnică utilizată frecvent în şedinţele de psihoterapie este cea a proiecţiei în timp, o tehnică menită să conducă la reevaluarea diverselor experienţe de viaţă ale pacienţilor (O. Dimitriu, 2004).

Pacientul: Eram un copil când mi s-au întipărit toate aceste lucruri în cap. Ce poate să ştie un copil de 5 ani? Cum puteam să le spun atunci părinţilor mei că îmi vâră prostii în cap? Toate aceste lucruri sunt încă în mine şi adeseori îmi revin în amintire. Astăzi am 24 de ani şi îmi dau seama care este adevărul. Cu toate acestea, o parte din mine încă mai crede în asemenea lucruri. Terapeutul: Ai vrea să faci o mică excursie imaginară? Aşează-te cât mai confortabil pe scaun şi încearcă să te relaxezi (pauză). Acum, te rog să închizi ochii şi să-ţi imaginezi că ai o „Maşină a Timpului” cu care poţi să mergi în trecut, o maşină care te va readuce oricând doreşti în prezent. Aş dori să-ţi faci ţie însuţi o vizită în trecut. Îl poţi vizita pe micul Mihai atunci când avea 10, 9, 8 ani sau mai puţin. La ce vârstă ţi-ar plăcea să te vizitezi în trecut? Pacientul: Să spunem, în jurul vârstei de 5 sau 6 ani. Terapeutul: Bine! Intră în Maşina Timpului şi vei face o vizită când aveai 5 ani. Micuţul Mihai de 5 ani vede un bărbat care se îndreaptă spre el. Desigur, el nu realizează că acest bărbat este el însuşi cel care vine din viitor. Dar simte ceva special pentru această persoană, o afinitate puternică şi, de aceea, va asculta cu atenţie ce îi va spune. Poţi să-ţi imaginezi această situaţie? Pacientul (pauză): Da. Cel de 5 ani se joacă în curte, iar cel care sunt acum vine spre copil, îi pune mâinile pe umeri şi spune: “Mihai, aş vrea să vorbesc cu tine”. Terapeutul: Excelent! Acum vorbeşte cu el. Ce ai vrea să îi spui?

Pacientul: Mihai, mama şi tatăl tău ţi-au spus o mulţime de lucruri despre păcat, despre rău, despre iad şi alte lucruri de genul acesta. Toate astea sunt nişte prostii, Mihai, doar nişte prostii! Nu crede în ele! Pretinde doar că eşti de acord cu ele, altfel părinţii tăi te vor pedepsi. Dar, ascultă-mă cu atenţie Mihai, eşti un copil bun (pauză). Terapeutul: Poţi să-i explici micuţului Mihai de 5 ani că este un copil bun, chiar dacă nu este strălucitor la şcoală? (Discuţia continuă în acest mod pentru următoarele 5 minute) Pacientul (cu o mare încărcătură emoţională): Mihai, să nu uiţi ce ţi-am spus! Acesta este purul adevăr! Terapeutul: Cred că este timpul să te întorci în prezent acum. Mai ai ceva de adăugat pentru micuţul Mihai? Pacientul: Doar faptul să nu uiţi că mama şi tata nu au dreptate! Ei sunt bine intenţionaţi, dar îţi vâră în cap o grămadă de prostii despre religie.

Elemente de redactarea a poveştilor psihoterapeutice

Cunoaşterea trecutului pacientului este esenţială în procesul de redactare a poveştilor. Fără aceste elemente legate de trecut, nu avem de la ce să plecăm în redactarea ei (L. Parker, 2006). Nu numai că realizează conexiunea dintre trecut şi prezent, ci asigură şi continuitatea necesară pentru recunoaşterea

temelor, motivelor şi pattern-urilor din povestea respectivă. Din nefericire, nu putem schimba trecutul! În cel mai bun caz, îi putem asista pe pacienţii noştri în încercarea de a percepe trecutul lor într-un mod diferit. Pentru a face asta, trebuie să avem câteva repere care să se aplice cu uşurinţă cadrului oral-auditiv al naraţiunii. În acest scop, următoarele elemente ar putea să ne fie utile: personajele discriminate, trăsăturile intergeneraţionale, reversul medaliei, momentele critice şi continuitatea.

Personajele discriminate

În povestea lui Psyche şi Eros, tatăl tinerei fecioare a cărei poveste este spusă, dispare de tot din poveste, încă din primele paragrafe. Pur şi simplu nu mai auzim niciodată de el în toată desfăşurarea poveştii. Cu toate astea, tatăl are o mare valoare instrumentală în evenimentele care au urmat. Altfel spus, el este cel care pune acţiunea în mişcare. Povestea de dragoste dintre Eros (Cupidon) şi Psyche, este considerată un model al dragostei care reuşeşte să învingă toate dificultăţile. Geloasă pe frumuseţea femeii muritoare Psyche, Afrodita (Venus) l-a rugat pe fiul său, Eros, să-i străpungă inima, cu una din săgeţile cu vârf de aur. Doar astfel, Psyche se va îndrăgosti de cel mai urât om de pe pământ. Eros a căzut de acord, însă din greşeală, s-a înţepat şi el în săgeată şi s-a îndrăgostit de Psyche. Văzând că toţi laudă frumuseţea lui Psyche, dar nimeni n-o vrea de soţie, tatăl ei a consultat oracolul, care le-a spus s-o ducă pe un vârf de munte, deoarece îi este menit să aibă un soţ nepământean. După multe încercări prin care au trecut amândoi, Zeus, impresionat fiind de dragostea puternică a celor doi, a făcut-o pe Psyche nemuritoare. Într-o altă poveste minunată culeasă de Fraţii Grima, Rumpelstiltskin, tatăl tinerei fete dispare încă din primele rânduri ale poveştii. Tot el este cel care pune povestea în acţiune. Pentru a scoate regatul din sărăcie, fetei de morar îi revine sarcina de a transforma paiele în aur. Astfel, va reuşi să-şi salveze tatăl. Apare un spiriduş şi o ajută să facă această vrajă, paiele prefăcându-se imediat în aur. În psihoterapie, ne întâlnim deseori cu situaţii asemănătoare, în care pacienţii tind să se concentreze în special pe un personaj, ignorând total rolurile jucate de celelalte personaje. De aceea, trebuie să ne asigurăm că aceste personaje sunt identificate şi că rolurile lor sunt integrate în procesul de redactare a poveştilor. Să nu uităm că orice prezentare este părtinitoare şi că amintirile noastre sunt mereu, până la un punct, selective sau supuse erorii.

Trasăturile intergeneraţionale

Prin expresia trăsături intergeneraţionale ne referim la trecutul persoanelor semnificative din viaţa pacientului (părinţi, bunici, rude etc). După cum se ştie, de obicei, părinţii ies destul de şifonaţi din psihoterapie. Pentru a găsi varianta corectă a poveştii, avem nevoie de o perspectivă nouă. Şi mamele, şi taţii au

poveştile lor. Mulţi dintre ei chiar au încercat să facă faţă cum au putut mai bine diverselor situaţii de viaţă. Fireşte, acest lucru nu scuză abuzul. Cunoaşterea trăsăturilor intergeneraţionale îi ajută pe pacienţi să vadă totul din perspectiva părinţilor lor. De asemenea, aceste trăsături ar putea să le explice ceea ce s-a întâmplat cu ei, cu ceva timp în urmă.

Reversul medaliei

Câteodată este înţelept să privim şi cealaltă parte a poveştii, ceea ce

numim reversul medaliei, atunci cand eşecul şi succesul, de exemplu, sunt pur şi simplu văzute ca două părţi ale aceleiaşi monede. De pildă, o despărţire de persoana iubită, ar putea însemna începutul unei perioade mai bune din viaţă şi, în final, un succes.

Momentele critice

Uneori, în viaţă şi în psihoterapie trăim insight-uri profunde. Ele par că vin de nicăieri, arătându-ne viaţa într-un mod care ne-a fost până atunci inaccesibil (L. Parker, 2006). Astfel de momente ne oferă deseori informaţii nu doar despre trecut, ci şi despre viitor. Ne punem întrebarea, de unde vin aceste insight-uri? Şi cum ar putea aceste momente să fie mai uşor accesate în psihoterapie? Insight-ul (descoperire intuitivă şi bruscă) dă la o parte vălul iraţional care maschează adevăratele origini ale acţiunilor pacientului. În acest context, pot să apară schimbări în sfera personalităţii sale. Stephen Bertman (2003) a descris insight-ul ca fiind acea postură pe care a ales-o sculptorul grec Myron pentru statuia sa Aruncătorul de Disc. Acea postură, explică Bertman, întrupează “momentul dintre avânt şi aruncare, momentul care însumează ceea ce a fost înainte şi ceea ce urmează să fie”. Shelly (citat din L. Parker, 2006) descrie astfel de momente ca lună interioară

sau “interlunaţie”, luna care dispare uneori, dar care, cu toate acestea, rămâne în continuare acolo. Conform acestor autori, insight-urile cuprind tot ceea ce a fost înainte şi încă ceva ce urmează să fie. Asemenea momente sunt esenţiale în procesul de definire a vieţii. Dar cum putem oare să fim receptivi la asemenea insight-uri, când trăim într-o lume atât de agitată? O cale bună ar fi aceea de a ne asculta cele mai adânci gânduri, acele gânduri îngropate în spatele minţii, inimii şi sufletului nostru, care ne spun ceea

ce este cu adevarat important pentru noi. Ar putea fi folositor să o luăm pur si simplu mai uşor şi să ascultăm. Asemenea momente se petrec de obicei în mod neaşteptat. De aceea, e bine să ne ascultăm mereu sinele interior. În procesul psihoterapeutic, ar trebui să-i facem pe pacienţii noştri să fie tot mai atenţi la resurselor lor interioare, la interlunaţiile care îi aşteaptă, la propriile insight-uri. Continuitatea

Momentele critice pot deveni pietre de temelie pentru continuitatea care este foarte necesară în redactarea eficientă a poveştilor. Uneori, aceste momente ne pot deschide ochii la energia pe care o avem în spatele a ceea ce credem că ne face să eşuăm. Ne pot da speranţa necesară pentru a finaliza ceva ce a fost început cu mult timp în urmă. Sau ne pot îndrepta în direcţia unor drumuri mai bune în viaţă. Aşa cum spune L. Parker (2006), atunci când urechea noastră interioară se ancorează la interlunaţiile vieţii, vom fi capabili să ne spunem poveştile în moduri mai satisfăcătoare şi, de asemenea, vom putea să-i ajutăm pe pacienţii noştri să procedeze la fel. În continuare, vom prezenta o strategie terapeutică paradoxală în redactarea unei poveşti terapeutice. Lucia era o tânără de 19 ani care studia în Bucureşti la facultatea de biologie. Era dintr-un oraş din nordul ţării şi venise în capitală pentru a-şi definitiva studiile. Părinţii ei se temeau că o fată atât de tânără şi într-un oraş atât de mare, ar putea avea probleme. Prin urmare, i-au cerut Luciei, iar fata a acceptat, să meargă la şedinţe săptămânale de psihoterapie. Pacienta m-a

anunţat că va veni la şedinţele săptămânale stabilite, dar nu intenţionează să participe la psihoterapie. Această dezvăluire a rezultat dintr-un refuz al unui terapeut anterior de a colabora cu ea, doar dacă aceasta devine pacientă. Acest terapeut a utilizat forţa în combaterea rezistenţei Luciei la terapie şi tocmai din această cauză, pacienta nu s-a mai întors. Fata a venit apoi la mine şi am fost de acord să-i continui planul, cu o singură condiţie: i-am cerut să scrie o scrisoare în fiecare săptămână părinţilor ei, detaliind şedinţa anterioară. Prima oară trebuia să-mi citească scrisoarea, pentru a asculta eventualele contradicţii sau discrepanţe şi, în final, scrisoarea să fie cât mai plauzibilă şi credibilă. Pacienta a crezut că acest plan e unul minunat şi chiar s-a bucurat de el din toată inima. În încercarea de a face scrisorile cât mai plauzibile, Lucia (fără să realizeze), se confrunta cu problemele ei reale. În încercarea de a o ajuta să- şi facă scrisorile consistente, eu o ghidam către soluţiile reale. În timpul celei de- a opta şedinţe, Lucia a realizat râzând că chiar se află sub tratament, pe care îl găsea extrem de util şi intenţiona să-l continue, astfel încât toată această şaradă să ia sfârşit. Ca în toate intervenţiile paradoxale soldate cu succes, pacienta nu s-a supărat pe mine, ci, din contră, m-a felicitat pentru că am ajutat-o. Din perspectiva psihoterapiei narative, am ajutat-o să-şi respună povestea, să descopere o poveste mai satisfăcătoare şi să acceseze noi căi de creştere şi dezvoltare personală Doi ani mai târziu, văzând numele Luciei în programările mele, m-am întrebat ce se întâmplase. Când a intrat, părea ca de obicei. După ce mi-a spus ce se mai întâmplase în viaţa ei, mi-a povestit că vorbise de curând cu părinţii ei şi că aceştia i-au sugerat să vină la mine şi să-mi spună cât de mult îi schimbase terapia viaţa.

Am dorit să finalizăm acest prim capitol legat de contextul şi cadrul psihoterapeutic, cu introducerea unor elemente de psihoterapie narativă. Motivul care stă la baza acestei prezentări este legat de faptul că, din păcate, se pune

prea mult accent în psihologie pe fragmentarea experienţei trăite. În procesul psihoterapeutic, avem nevoie de o viziune mai largă asupra vieţii. Considerarea redactării poveştilor ca posibil punct de referinţă pentru psihoterapie, reprezintă o încercare valoroasă a multor psihoterapeuţi. Dacă nu ajungem să recunoaştem acele insight-uri valoroase cu privire la noi înşine, acele interlunaţii care fac legătura dintre trecutul şi prezentul nostru, dacă nu găsim modalităţi de a identifica continuitatea care ne defineşte vieţile şi dacă nu învăţăm să-i ajutăm pe pacienţii noştri să facă acelaşi lucru, atunci cu siguranţă ne este destinat să trăim poveşti neterminate (L. Parker, 2006).