Oedip din ''Oedip rege", de Sofocle Oedip - personaj principal de tragedie - personaj tragic ''Oedip rege",de Sofocle- tragedie

antica Tragedia "Oedip rege" este scrisa in versuri, intr-o perioada tulbure a Eladei (Grecia antica - n.n.) Sofocle (496 - 406 i.Hr.) fiind puternic impresionat de luptele interne, purtate cu o cruzime fara precedent intre eleni, intre fratii de aceeasi limba, care se ucideau cu ferocitate unii pe altii. Nu se stie data la care Sofocle a scris aceasta piesa, dar sunt marturii ca a fost jucata intre anil 429 si 426 i.Hr. Piesa nu este structurata in acte si scene avand unitate de loc, de timp si de actiune, ca orice opera clasica, iar intampiarile sunt relatate intr-un ritm alert, prin reconstituiri succesive, care creeaza o tensiune dramatics in continue evolutie. Tragicul este o categorie estetica prin care se consfruieste un conflict amplificat de imprejurari vitrege si al carui deznodamant este infrangerea "sau pieirea unor persoane virtuoase, a unor idealuri sau a unor categorii sociale de valoare. Titlul "Oedip rege" scoate in evidenta personajul principal si eponim al tragediei si statutul sau de conducator al Tebei, in jurul caruia se construieste o situatie limita provocata de destinul atotputernic, din care omul incearca sa iasa printr-o puternica vointa, declansand astfel tragedia. Numele lui Oedip vine de la grecescul "oidypous" si inseamna "picior umflat". Din cauza prorocirii ca va fi ucis de fiul sau, regele Laios ii leaga picioarele pruncului de numai trei zile, apoi il trimite in munti cu un servitor pentru a fi lasat prada fiarelor salbatice. Oedip ramane pentru toata viata cu gleznele strapunse de funiile cu care fusese legat de tatal sau. Oedip este un erou tragic si, totodata, un model de conduita omeneasca. Caracterul lui Oedip este conturat mai ales in mod indirect, din intamplari, fapte, situatii, din desfasurarea evenimentelor care compun subiectul tragediei si mai rar in mod direct de catre celelalte personaje. Trasaturile dominante ale lui Oedip sunt sentimentul datoriei si vointa de fier, izvorate din setea pentru adevar si din dorinta de a face numai bine poporului sau. Ca sa scape Teba de blestemul zeilor, care trimisesera ciuma drept pedeapsa

pentru locuitorii ce adaposteau intre zidurile cetatii un criminal, Oedip incepe iscodirile ca sa-l gaseasca pe ucigasul lui Laios si sa afle adevarul cu orice pret. Toate intamplarile declansate de stradania lui Oedip de a descoperi pe talhari due numai la el insusi. Astfel, dorind sa stie cine este tatal sau adevarat, Oedip afla ca este Laios, pe care chiar el il ucisese, iar mama ti devenise sotie. Oricate intentii bune ar avea, Oedip aduna asupra lui tot raul posibil, manifestarile lui de libertate nu fac decat sa fie prins intr-o plasa de ite, ce se strange din ce in ce mai mult in jurul sau. Toate razele de speranta create in anumite momente ale piesei se intorc impotriva lui, dragostea si recunostinta poporului sau, pe care i1 salvase de Sfinx devin cu totul neputincioase privind salvarea regelui lor. Toate intamplarile ce converg catre nenorocire demonstreaza o idee esentiala pe care Sofocle o ilustreaza in tragedia sa: omul este prins fara putinta de scapare in mrejele destinului hotarat de zei. Oedip se lupta cu inversunare cu soarta implacabila din devotament pentru poporul sau si din dragoste pentru adevar. Piesa "Oedip rege" este tragedia unui destin crud, din care omul nu are nicio sansa sa scape, dar este totodata si drama tipica a demnitatii omenesti, a stradaniei de a incerca macar sa iasa din nenorocirea ce s-a abatut asupra lui. Oedip nu se resemneaza, ci sc lupta cu indarjire, apeland la explicatiile logice ale nasterii sale intr-o familie regala de pe alte meleaguri, ale intentiilor sale de a-si ocoli destinul prevestit de oracol, plecand de langa parintii pe care-i credea adevarati, ca nu cumva imprejurarile nefaste sa-1 determine sa-si ucida tatal sau sa se insoare cu mama sa. Toti cei care stiu secretul nasterii lui sau care descopera mai devreme destinul tragic se straduiesc sa-l determine sa renunte la aflarea adevarului, il avertizeaza asupra grozaviei care-l pandeste. Ingrozita, locasta incearca sa opreasca dezvaluirea adevarului, sfatuindu-l pe Oedip sa nu mai cerceteze cine sunt parintii lui: "O, nu, pe zei, ast lucru nu-l mai cerceta,/ La viata daca tii! Ma zbucium eu destul / .../ E sfatul cel mai bun, ca-ti vreau doar binele". Cu toate acestea, Oedip sustine cu fermitate si curaj demascarea ucigasului, urmarind scopul sau neclintit, datoria de a salva Teba de la pieire. Scena cea mai sugestiva este aceea in care Pastoral, cutremurat de groaza, se impotriveste dezvaluirii secretului: "Pe zei, stapane, rog nu ma mai intreba!/... / Vai mie, vai!... Ce grozavie am sa-i spun!". Oedip se dovedeste neinduplecat, insistand cu demnitate in dezlegarea enigmei, pana la capat: "Si mie groaza mi-e s-aud ... dar trebuie". El isi implineste astfel datoria de conducator al Tebei, de binefacator al poporului sau, salvandu-l de la pieire.

Odata aflat ucigasul, Oedip isi asuma toate consecintele pe care tot el le hotarase. Cuprins de o suferinta sfasietoare, Oedip constientizeaza grozavia pacatului savarsit, faptul ca raul se afla in el insusi: "Azi stiu ca m-am nascut din cine nu s-ar fi/ Cazut. Si aflu ca-am spurcat, ca sot, un sfant/ Culcus, si ca-am ucis pe...vai, ce-ngrozitor!". Cu o impresionanta putere interioara, tipica personajelor tragice, Oedip se autopedepseste, scotandu-si ochii cu acul paftalelor de la vesmantul locastei, scena cu atat mai cutremuratoare cu cat este relatata de slujitorul zguduit, cutremurat de gestul regelui: "El pleoapele/ Isi deschidea, tipand, si-n bulbul ochilor/ Izbea, izbea, ca sangele i se scurgea/ Pe-obraji. Si nu-s doar rosii stropi, ci-o grindina/ De cheaguri negre-sangerii-i tasnea din ochi". SentimentuI datoriei se manifesta si in ceea ce priveste statutul de tata, ingrijorat pentru destinul copiilor lui, desi acestia erau rodul incestului, adica facuti de Oedip cu propria mama, care-i devenise sotie: "Cu mama-mea ce m-a nascut vam zamislit/ Pe voi. Ah, ce rusine!". El se gandeste la fiicele lui, Antigona si Ismena, care sunt tinere si au ramas orfane. De aceea, Oedip il roaga pe Creon sa aiba grija de ele: "Sa nu le lasi, cersindu-si painea-n dram. Sa faci/ Asa, sa n-aiba-a suferi ce-am suferit!/ Ai mila tu!". Disperarea care-l cuprinde pe Oedip pentru soarta fiicelor lui este cu atat mai impresionanta, cu cat, la vremea aceea, era un lucru de ocara ca tinerele fete sa fie excluse de la sarbatorile ateniene sau, mai grav, de a ramane "nenuntite". Pentru elini era o adevarata nenoroeire daca o fata nu se casatorea |i, deci, nu putea avea copii, adica nu-si implinea menirea de femeie. Oedip, erou tipic de tragedie prin faptul ca este strivit de destinul hotaiat de zei, este in acelasi timp un model de conduita umana. Este cu totul noua pentru un personaj tragic incercarea omului de a se tmpotrivi destinului, prin demnitate si dragoste de adevar, virtuti morale asupra carora zeii nu au nicio putere de a le inabusi. Corifeul corului incheie tragedia cu o pilda moralizatoare, exprimand o idee a filozofului Herodot, aceea ca orice om ajuns in culmea gloriei si a puterii nu trebuie invidiat, intrucat oricand se poate prabusi, fericirea lui nu este un lucru cert, decat in momentul in care a pasit dincolo pragul vietii fara sa fi patit o nenorocire: "Vedeti-l, vedeti-l, voi, oameni din tara mea, Teba! Oedip ce-a stiut dezlega mult vestitele taine, Al tarii stapan ajunsese. La soarta-i, ravnind-o, Priveau toti tebanii. Azi soarta-1 arunca-n urgie