Teoria anomie

Conceptul de anomie a fost introdus de sociologul american Robert K.Merton in anul 1938 odata cu lucrarea Structura sociala si anomia, in scopul explicarii, cu ajutorul sau, a comportamentului infractional. In anul 1957 apare lucrarea cu titlul Teoria sociala si structura sociala. Anterior, termenul de anomie a fost utilizat de catre teologi (sec. XVI-XVII), pentru a desemna atitudinea de dispret a unor persoane fata de dreptul divin, apoi a fost utiliz at de catre sociologul francez Emile Durkheim, pentru explicarea fenomenului infractional. Anomia este conceputa de Merton ca o stare sociala de absenta ori de slabire a normei, ceea ce duce la o lipsa de coeziune intre membrii comunitatii. In explicarea starii de anomie, autorul utilizeaza doua concepte: cel de cultura si cel de organizare sociala. Prin cultura se intelege ansamblul valorilor ce guverneaza conduita indivizilor in societate si desemneaza scopurile spre care acestia trebuie sa tinda. Organizarea sociala reprezinta ansamblul de norme si institutii care reglementeaza accesul la cultura si indica mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor. Starea de anomie se instaleaza atunci cand exista un decalaj prea mare, intre scopurile propuse si mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Astfel, in societate exista un permanent conflict intre posibilitatile formal recunoscute de lege, de realizare de catre persoana a scopurilor sale materiale si spirituale, pe de o parte, si posibilitatile efective reale, de atingere a acestor scopuri, posibilitati care sunt foarte limitate. Aceste categorii defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea scopurilor propuse de cultura ambianta. Merton elaboreaza o tipologie a modurilor de adaptare personala si analizeaza principalele tipuri ale acestei adaptari. Intre scopuri si mijloace se mentine un echilibru atat timp cat persoanele pot obtine satisfactii, rezultate din atingerea obiectivelor si scopurilor, precum si din utilizarea unor mijloace socialmente acceptate. El poate fi insa si perturbat, in functie de comportamentul persoanei fata de rolul ei intr-o situatie data, de reactiile acesteia la presiunile ce le exercita asupra sa grupurile sociale, care, la randul lor, sunt supuse intr-o maniera diferita la stimuli culturali si la frane sociale. Pornind de la asemenea observatii, Merton ajunge sa formuleze urmatoarele tipuri de comportament: conformismul, care presupune simultan conformitatea persoanei la scopuri si mijloace; inovatia, care rezulta din acceptarea scopurilor, obiectivelor prezentate ca legitime de catre societate, asa cum este cazul succesului si respingerea mijloacelor legale pentru atingerea lor; autorul cantoneaza tocmai aici viciile si crima, prezentandu-le ca pe o reactie normala fata de situatia in care se afla persoana, apreciind ca este normal ca ea sa adopte un comportament deviant; ritualismul este specific persoanelor care abandoneaza idealul reusitei financiare si ascensiuni i rapide si se limiteaza la aspiratii ce pot sa le satisfaca prin mijloace acceptate de societate. Cu alte cuvinte, renunta la scopurile si obiectivele cultivate de societate, pastrand mijloacele; evaziunea este caracteristica persoanelor care abandoneaza atat scopurile, cat si mijloacele propuse de societate, fara a oferi in schimb alte solutii, asa cum sunt: deficientii mintal, paria, exilatii, nomazii, vagabonzii, drogatii etc. din randul carora unii devin infractori periculosi; rebeliunea se intalneste la persoanele ce resping scopurile si mijloacele propuse si acceptate de societate, urmaresc sa introduca o structura sociala in care sa existe o corespondenta mai stransa

intre merit, efort si recompensa sociala, sa schimbe deci inechitatile, valorile date cu altele noi prin intermediul revolutiei ce ia forma unei actiuni politice organizate. Teoria anomiei, cu toate lacunele pe care le are, este importanta deoarece evidentiaza unele realitati caracteristice societatii contemporane.